Emilia Ţuţuianu în dialog cu Veronica Balaj

VeronicaBalaj1,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”

Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.

Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană. Continue reading “Emilia Ţuţuianu în dialog cu Veronica Balaj”

Seminar despre iubire (3)

Iubirea este viața. Și, dacă-ți lipsește  iubirea, îți lipseste viața.                                                                   Leo Buscaglia

.

 

25 de  vorbe de duh despre IUBIRE

.

  1. Dacă n-ar fi iubirea, m-as teme de viată.  – Grigore Vieru
  2. Nu-i un imperativ mai categoric decât al iubirii.  – Simion Mehedinti
  3. Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătătii, al puterii si al energiei pentru fiecare om.  – Prentice Mulford
  4. Puterea pe care  o au cei pe care îi iubim, asupra noastră, este intotdeauna mai mare decât aceea pe care o avem noi insine. –  F. de La Rochefoucauld
  5. Iubirea se aseamănă intrucâtva cu focul: doar că cei dinafară văd mai degrabă fumul, iar cei dinlăuntru, flacăra.  – Jacinto Benavente
  6. Iubirea, care este cu adevărat iubire si nu numai un trecător capriciu, nu se opreste pe ce e menit pieirii, ci se desteaptă, se aprinde, sălăsluieste numai în ceea ce este vesnic.  – Johann Gottlieb Fichte Continue reading “Seminar despre iubire (3)”

Anul International Ion si Doina Aldea Teodorovici

Reaprindem Candela


de

Gabriel Teodor Gherasim, New-York



Pe 17 Februarie 2012 a avut loc la restaurantul romanesc Transilvania din New-York al treilea spectacol de redesteptare a memoriei pentru martirii artisti Ion si Doina Aldea Teodorovici din acest an.

Interpretand magistral un compendium de cantece, si poezii in cinstea artistilor basarabeni care au redesteptat constiinta neamului romanesc dintre Nistru si Tisa pentru totdeauna, copilul lui Doina si Ion, un artist desavarsit el insusi, Cristofor Aldea Teodorovici, a venit cu un ansamblu de cantareti, muzicieni si actori, care au tinut spectatorii captivati si emotionati de la inceputul pana la sfarsitul spectacolului.

Mentionam pe Adriana Rusu, solista de muzica usoara cu un bogat palmares de piese inregistrate cu artisti din Moldova si Romania, si cu turnee in diverse tari din Europa pana in Orientul Indepartat. Cu o voce puternica, melodica si duioasa in acelasi timp, a abordat cu succes piese din repertoriul sotilor Aldea Teodorovici, cat si din compozitiile Sofiei Rotaru, si din repertoriul propriu.
Dorel Burlacu, dirijor si pianist de valoare, colaborator si solist cu diverse grupuri prestigioase muzicale, variind de la cele din Moldova, si Romania, la cele din Polonia sau Germania, si-a adus aportul la interpretarea si aranjamentul muzical al pieselor regretatilor Ion si Doina, reusind atat ca sa pastreze fidel nuantele originale ale pieselor, cat si ca sa le accentueze fin cu proprile sale armonii.

Gheoghe Postoronca, chitaristul din acest ansamblu, a adus un acompaniament de mare valoare pieselor. Cu experienta vasta in festivale internationale de muzica usoara, a conlucrat cu success la piese de forta ale artistilor din Moldova, Romania, Norvegia si Irlanda si a sintetizat armonios acompaniamentul pieselor din cadrul acestui spectacolul.

O intercalare foarte reusita a avut loc intre piesele muzicale inspirate din repertoriul sotilor Aldea Teodorovici, cat si a altor cantautori de valoare romani pe de-o parte, si poeziile romanesti recitate cand tandru, cand cu umor, cand cu pasiune sau cu tristete de catre actorul Nicolae Jelescu. Maestrul Jelescu este directorul Teatrului Poetic “Alexei Mateevici” din Chisinau, un apropiat admirator si colaborator al regretatului Grigore Vieru, si care a insumat intr-un interviu anterior urmatorul dictum, ilustrand de fapt foarte bine efectul avut asupra audientei din sala: “Atat cat spune o poezie, nu spune un roman intreg.”
Si intr-adevar multe romane n-au spus ceea ce versurile rostite fluid si sagalnic, sau grav si miscator de catre Maestrul Jelescu au spus.

Voci din eternul romanesc, ale poetilor Mihai Eminescu, Dumitru Matcovschi, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Grigore Vieru, Ion si Doina Aldea Teodorovici, Lucian Blaga (ca sa enumeran numai cativa), au intrat in fiintele spectatorilor si au reaprins candela spiritului romanesc din intreaga audienta.


Sufletul acestui spectacol este desigur cantaretul Cristofor Aldea Teodorovici. Venind dintr-o familie unde bunicii au stiut gulagul rusesc siberian, si parintii au stiut Poduri de Flori pentru romanii dintre Nistru si Tisa, Cristofor a incantat sala cu vocea calda, melodica, sincera, experta in a reda vocea parintilor pierduti prematur, dar tot asa de prezenti ca si spectatorii acestui spectacol omagial lor. Impreuna am cantat cu el si cu ei, sotii Aldea Teodorovici, “rasai ca graul cel verde, ca lacrima,” “doua lacrimi gemene, Chisinau si Bucuresti, bucurii asemene, pe dragi plaiuri romanesti,” sau “la zidirea soarelui se stie, cerul a
muncit o vesnicie, noi muncind intocmai ne-am ales cu, ne-am ales cu domnul Eminescu,” si “bate un clopot ca o chemare, la Capriana in miros de criniste, iar de la Putna, sfanta si mare, dangat de aur, raspunde in liniste.”

Pe durata spectacolului, o candela firava a luminat portretul lui Ion si Doina, un tribut bine meritat celor doi artisti care au fost primele solii de romanism si au coalizat milioane de oameni care au spus, dupa 50 de ani de falsificare ruseasca, un adevar demn de “imparatul este gol”: “Suntem romani in Basarabia si vorbim romaneste!”
Pentru cei avizati asupra evenimentelor de redesteptare nationala dintre Nistru si Prut de dupa caderea comunismului, Ion si Doina Aldea Teodorovici sunt la fel ca Mihai Eminescu: mereu eterni si mereu actuali.

De aceea acest spectacol, vazut cu aceeasi admiratie deja la Paris, Washington DC, sau New-York, este o experienta inegalabila de romanism frumos, elevat si purificator, care trebuie propagat si in continuare in toate colturile din lume ale exilului romanesc.

Sub titlul atotcuprinzator: “Dragostea ce misca sori si stele”, acest spectacol de exceptie a fost pregatit printr-o colaborara stralucita intre guvernul Republicii Moldova, Asociatia “Doua Inimi Gemene”, “Moldova for Democracy and Development,” Departamentul Pentru Romanii de Pretutindeni si ale foruri ale guvernului Romaniei.
Mai mult, Guvernul Republicii Moldova, printr-o decizie mult necesara si salutara pentru asanarea societatii romanesti din Basarabia cu “Siberii de ghiata”, a declarat anul 2012, drept Anul International Ion si Doina Aldea Teodorovici.
Fie ca acest spectacol sa fie de bun augur pentru comemorarea celor doi soti al caror motto era: “Cu ajutorul artistului Dumnezeu comunica cu oamenii.

Numai Cultura si Credinta ar fii in stare sa opreasca procesul bestializarii societatii.” Prin cantecul lor, fie pe malul Nistrului ocupat de armatele rusesti pana in ziua de azi, fie in Chisinau sau in Bucuresti, unde lumea ii adora cu inimile deschise, Ion si Doina Aldea Teodorovici ne-au lasat mostenire dragostea si reverenta fata de limba, stramosii, tricolorul si civilizatia culturii daco-romanesti. Asteptam ca spiritul si exemplul sotilor Aldea Teodorovici sa ne conduca si noua pasii, in continuare, inspre adevarul identitatii noastre ca oameni, ca urmasi si ca promotori ai valorilor neamului romanesc.
Iar pentru cei care doresc ca sa impartaseasca momentele acestui spectacol sublim de redesteptare nationala romaneasca in zona lor, Asociatia Moldova pentru Democratie si Dezvoltare le sta la dispozitie pentru facilitarea de turnee.

Contact AMPDD: www.amdd.us
Email: dorian@amdd.us sau Email: aldeateodorovici@gmail.com

24 IANUARIE – 153 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Vavila Popovici

.

Daca visul unora este sa ajunga în cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul!

Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sarbatorim Unirea Principatelor Române, caci faptele înainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit sa fim astazi ceea ce suntem.Si sa fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Românesti, avansata înca din secolul al XVIII-lea, a devenit dupa razboiul Crimeii (1853 – 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele doua Principate, cât si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; înfrângerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practica a proiectului, cu atât mai mult cu cât împaratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tarii Românesti si prin documentele redactate au pus bazele fuzionarii celor doua principate. De fapt, Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcatuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, taranimii clacase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între taranii fruntasi care au luat parte împreuna cu boierii cu episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era si vrânceanul Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti taranii români de pretutindeni. Desfiintarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor doua Principate si crea premisele punerii temeliei statului national unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale în drumul dinspre Marasesti, pe unde venea de la Iasi. Se consemneaza ca în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe sosea, pe ulitele pe unde trebuia sa treaca, arcuri de triumf împodobite cu verdeata si înfasurate în pânza tricolora; tarafuri de lautari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revarsau în calea Domnitorului care cobora din diligenta. Despartit în doua – Focsanii Moldovei si Focsanii Munteni – de un brat al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situatia celor doua tari vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, si a chemat la el pe cei doi soldati care faceau de straja la hotar: un moldovean si un muntean si spunându-le ca sunt frati, i-a pus sa se îmbratiseze. Apoi a dat porunca ca fiecare sa mearga la cazarma lui si sa comunice comandantilor ca de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat garzile de la hotarul dintre români, de la Focsani. Însotit de mai marii orasului si de multimea de oameni, Cuza a mers pâna în centru, la Podul de Piatra, unde au jucat cu totii „Hora Unirii”. Poetul focsanean Dimitrie Dascalescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasa”, asa cum a ramas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeste/ Ca-n sfârsit s-a desteptat,/ Si ca-n fapta vredniceste/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”. Deoarece în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Tara Româneasca. Adunarea electiva a Tarii Românesti era dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al taranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunarii. Unul dintre tribuni nota ca poporul era gata „sa navaleasca în Camera si sa o sileasca sa proclame ales pe alesul Moldovei”. Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta alegere fiind acceptata în unanimitate. Era un pas important catre definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfaptuirii statului national român unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, alegerea ca domn al Tarii Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza si-a gasit confirmarea deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii în capitala munteana. Problema urmatoarea era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata în cele doua Principate a determinat Conferintele internationale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie si 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferinta, sub presiunea evenimentelor internationale – razboiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale sa înceapa – marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea înfaptuita de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata numai pe durata vietii acestuia.

Alexandru Ioan Cuza nascut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreuna cu colaboratorul sau cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogalniceanu, initiaza importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânastiresti (1863), reforma agrara (1864) si reforma învatamântului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep sa se numeasca oficial România. Cuza însa, în anul 1866, a fost obligat sa abdice; o coalitie a partidelor vremii, denumita si „Monstruoasa coalitie”, a hotarât aceasta din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. A fost exilat si a trait la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tara si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor sa abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri în privinta factorilor reactionari, ci, într-un discurs, s-a aratat dispus sa renunte la tron în favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sarbatorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fara de care nu am fi putut savârsi faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfaptuirea ei.Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizare. Unul dintre acestia este si Ion Roata, intrat în istorie ca o legenda. Cunoscut si sub numele de Mos Ion Roata, a fost un taran român, deputat în Divanul Ad-hoc si un sustinator înflacarat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia si al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune ca semna prin punerea degetului muiat în cerneala – puntea de veacuri a nestiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primita în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte agera si o judecata dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limba”, adica spunea adevarul fara menajamente, neavând „ascunzatori în suflet”, dupa cum îl caracteriza Ion Creanga. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roata a fost considerat de catre tarani ca fiind cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care sa le poata apara interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorica pe scena istorica a tarii.

Hora Unirii are o semnificatie sfânta pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultura (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trait între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau si cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tarii, a cerut unirea cu România, spunând: „Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbaviri! Suntem la un pas de a ne desavârsi libertatea! Acum ori niciodata…” El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotarârea taranilor din judetul Hotin: „Tinând seama ca timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, ca a facut parte din acelasi neam… cerem astazi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povesteste cum Basarabia s-a alaturat României nu prin razboi, ci prin constienta vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabila hora din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piata si mai apoi strazile de jur împrejur ale Chisinaului, hora care a tinut o noapte, cum doua zile mai târziu deputatii basarabeni erau alaturi în parlamentul si guvernul României, alaturi de rege si regina, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piata de la Iasi.

Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se danseaza pe muzica cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mâna, facând trei pasi înainte si unul înapoi. Se danseaza la aniversari, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, taranii din sate sa se îmbrace în costume nationale si sa danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Sa amintim ca Hora Unirii, poezia scrisa de Vasile Alecsandri, a fost publicata pentru prima data în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogalniceanu. Muzica a fost compusa de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova si Tara Româneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat aceasta Hora a Unirii.

În minte îmi vine dialogul descris de Creanga: „…Si Roata se duce si vrea sa ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata… În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, îl ridica pe umeri si-l aduc lânga boier. –Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a facut cu usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/Si dusmanul nu sporeste.” Asa si cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII: Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României!/ Iarba rea din holde piara!/ Piara dusmania-n tara!/ Între noi sa nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Mai muntene, mai vecine,/ Vina sa te prinzi cu mine/ Si la viata cu unire,/ Si la moarte cu-nfratire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mama,/ De-o faptura si de-o sama,/ Ca doi brazi într-o tulpina,/ Ca doi ochi într-o lumina./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soarta-n lume,/Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grabire/ Sa-l secam dintr-o sorbire,/ Ca sa treaca drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si sa vada sfântul soare,/ Într-o zi de sarbatoare,/ Hora noastra cea frateasca/ Pe câmpia româneasca!

Vavila Popovici, SUA

De la Eminescu la Grigore Vieru

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8]modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente (Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

Grigore Vieru,biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca

Trecuse parca prea mult timp de cand Eminescu cobora sara pe deal ascultand  buciumul ce suna a jale, iar glasul mamei, din negura de vremi, il chema sa mai fie baiet prin padurile ce le cutreiera si se  culca ades langa izvor privind lacul codrilor albastri incarcat cu flori de nufar. Poporul roman avea nevoie de cineva care sa-i aduca aminte ca toate trebuiau sa poarte un nume, asa ca, nu a fost nevoie de multe secole, nici macar doua implinite, ca sevele acestui pamant sa irumpa  si sa scoata la iveala lujerul de crin alb al limbii romane, cum zicea George Calinescu despre Eminescu. La mijloc de faurar, in 1935,  in Basarabia,  avea sa vada lumina zilei,  si mai tarziu itunericul politic azvarlit pe nedrept peste un popor, omul care-si cauta identitatea furata, omul caruia-i cazuse granita peste picior.
L-am descoperit in urma cu aproape 25 de ani, bland,  suav ca o mangaiere pe frunte de mana mamei, ca palma pe umar a fratelui,  sau ca albul un ghiocel ca se incapatana sa impunga gerul politic ce inghetase pana si Prutul. Eram la Deva, unde cultura literara nu era doar ”un punct”  pe ordinea de zi a cenaclurilor literare. Constelatia Liri era un volum colectiv care insa m-a introdus cu luare aminte in linistea de dincolo de cuvinte, era un volum care reunea vacile cele mai mari ale Modovei de dincolo de Prut. Acolo l-am descoperit pe Grigore Vieru, apoi a venit Radacina de foc, primul volum al lui Grigore Vieru editat in Romania.
De atunci am simtit ca nu mai sunt singur. L-am citit si recitit, de la cap la coada si invers, de nenumarate ori, dar de fiecare data descopeream ceva in plus fata de precedenta. Anii au trecut, iar viata, nu stii niciodata ce iti ofera. La Slatina, la una din manifestarile  prilejuite de Festivalul Ion Minulescu, unul dintre invitati era… Grigore Vieru, iar al doilea, George Tarnea. Cu acea ocazie , cei doi poeti aveau sa-si prezinte si ultimele volume scoase de sub tipar.
Ei bine, George Tarnea venise cu ele, dar Grigore Vieru un stia daca sunt gata la editura din Craiova. Ei bine, nu am mai stat pe ganduri si l-am cautat pe prietenul maestrului, editorul, si am luat cateva zeci de exemplare, altfel prezentarea era sortita esecului. Si am mai luat ceva, cateva cd-uri proaspat inregistrate, de muzica populara din Moldova, pe versuri de Grigore Vieru, lucru de care maestrul chiar ca nu avea stire. A fost o surpriza mare, dar si mai mare a fost placerea cu care s-a asezat  “la sfat” cu noi, ca si cu niste prieteni pe care nu-i vazuse de  mult timp.
Am vorbit, am plans, am ras,  si iar am plans,  si ma gandeam cat de bogat sunt sa strang la piept plansetul limbii romane. Nici un banuiam ca numai peste cativa ani aveam sa vorbesc despre Grigore Vieru la timpul trecut. Ne povestea, cu oarecare tristete, cum, la inceputul anilor 90, cand era vazut mai des prin Bucuresti, a fost intrebat ca…ce tot cauta. “Romania caut, Romania”. Prietenia sa cu Adrian Paunescu si mai inainte, cu Marin Sorescu, l-au atras mai mult spre Oltenia de care se simtea foarte legat. I se urase cu marele oras si, parca, prea multi erau dintre cei care radeau in dos de idealurile unirii. Nu stiu daca a gasit acea Romanie pe care o cauta si pe care o iubea, cert este ca Romania , prin versul lui, si-a prelungit, pentru mult timp biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca spre alta lume unde valorile raman nealterate.

Marin Trasca

O STEA CAZÂND, SE-NALTA -florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU-

by CEZARINA ADAMESCU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
SI O SARBATOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfânta menire ”sa încurajeze soarele sa rasara si femeia sa nasca”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplator. Ele-mi aduc aminte de salba de simtaminte care mi-au rascolit fiinta în acel crucial an 1989, când la gradina de vara a urbei noastre, ne-a fost daruit de catre Opera Româna din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire româneasca, în care cele doua arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desavârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alaturi de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.
Sunt 19 ani de atunci dar parca a fost ieri. Ca simpla spectatoare, am fost confruntata în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolita: când am ajuns în micul scuar din fata gradinii Central unde se aflau sute de oameni nerabdatori sa-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-ma spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Strajuiau intrarile stând la distanta de 2 metri unul de altul si pazeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântareti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el pazit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic paziti de fanii lor, care nu fac altceva decât sa-i admire nelimitat, fara granite? Caci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultura si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgreseaza si Timp si Spatiu si se manifesta, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.
Si apoi, cui i-ar trece prin cap sa faca cel mai mic rau unui Poet? Cum sa lovesti o stea, un luceafar?
Dar atunci, am fost purtata ”nevoit” de valul multimii si condusa, mai bine zis îmbrâncita, si directionata, precum oaia la strunga pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se patrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parca paseam spre o camera galbena, spre un univers concentrationar, unde nu exista decât intrare. În sfârsit am pasit pragul gradinii, cu inima strânsa. Eram devastata de stari contradictorii: teama, bucurie, nerabdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Ma rusinam chiar ca nu pot sa-mi manifest în mod liber si pasnic simtamintele de admiratie si trebuie sa fiu ”pazita” pentru acest lucru. Si ma tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei sa se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.
Mi-am ales un loc, nu prea în fata. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupasera cam jumatate din suprafata gradinii cinematograf de vara si mai ramasesera scaune în cealalta.
Acum pot sa spun ca plecasem de-acasa c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, sa-l vad îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astazi un simtamânt de netarmurita admiratie. Voiam sa-i simt preajma, sa vad nimbul acela de inefabil care-i înconjoara, blând chipul, sa-l ating usor, fie si în treacat, sa ma încredintez ca exista.
Am fost dintotdeauna excesiv de timida. Nu-mi place sa dau buzna, sa agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtaminte speciale. De data aceasta, trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointa si un curaj fara margini sa pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scena, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului pazeau cu strasnicie intrarile. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguta de maslin sa vestesc PACEA. Mai avem la mine pregatite anume, doua portrete de-ale Eminescului nostru si un ”arhipelag de visare”, o placheta de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât ma pricepusem. Atât puteam eu sa-i darui, fiindca TREBUIA SA-I DARUI CEVA, o data cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului sau, cu blândetea din zâmbetul sau, din mirabilele dumisale cuvinte daruite tuturor, deopotriva.
Dar… am fost îndepartatata din preajma cu brutalitate, somata sa parasesc culisele daca nu vreau sa dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA sa-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, ca nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e ca a luat modesta mea ofranda, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parca as fi savârsit o fapta nedemna, de care trebuia sa-mi fie neaparat rusine.
Pe toata durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte sa ma fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeasi limba cu a lor. N-am sa uit niciodata cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!
Nu ne era îngaduit sa raspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fara sa mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestavilit, am aplaudat împreuna cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.
Am hohotit pur si simplu cu mâinile, pâna când mi-au amortit palmele.
Într-un târziu, m-am despartit cu greu de scaunul meu incomod din gradina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinuta artistica. Încet-încet, gradina a ramas pustie, prin aer înca vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonoritati, efect al memoriei sintetizatorului, care parca revarsau în sus, catre stele, picaturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parca îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, parintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.
În acele mirabile zile, când toata urbea respira aerul acestei sarbatori a cugetului românesc, s-a interzis de catre înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor galateni cu acest frate de condei, limba si sânge. N-am înteles niciodata de ce. Sa nu ne influenteze sau sa nu-l influentam? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte cai de comunicare subterana, de comuniune spirituala, pânze freatice care se revarsa în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate patrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
Oamenii acestia nu trebuie dinadins sa se caute, dar nici sa se ocoleasca. Se gasesc oricum. Se ghicesc de la distanta purtând însemne distincte. Insigne pe dinauntru. Îi îndeamna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flamând si mai dornic de a-si cauta afinitati elective.
De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, dupa atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara muma, e lesne de înteles.
Întâmplarea are un tâlc. Radacinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în launtrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:
Consider ca pe un drept legitim al fiecaruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a aparut el în lumea aceasta, care îi sunt radacinile.
Printr-un ciudat ”joc al întâmplarii”, eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii. Întreaga copilarie am fost ravasita de aceasta acerba dorinta: de a avea un bunic si o bunica, daca nu chiar câte doua perechi, la care sa ma pot refugia atunci când ma tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.
N-am avut parte de aceasta binefacere. În schimb, am sa va spun o poveste simpla. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desavârsire straina. N-a avut nici macar o ruda si nu stiu ce valuri o purtasera aici, lânga batrânul acesta de fluviu, sa nasca prunci, sa-i creasca si sa-i statorniceasca. S-a nascut la Olanesti, Judetul Cetatea Alba. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovanos de moale sbuna ijimioarai nespus de draga a moldovenilor basarabeni.
La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv parintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care, cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedari”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o bruma de lucrusoare strânse-n pripa si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zona necunoscuta a Siberiei.
Oricâte eforturi a facut femeia sa-i gaseasca prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societati, s-au dovedit fara rezultat. Nu le-a putut da de urma, Si a trait asa, toata viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spala sau calca lenjerie, femeia aceea blânda si frumoasa si trista, cânta pe limba ei usor deformata, cântece din copilarie si lacrimi mari îi cadeau în albie, facându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodata n-a spalat rufe, fara sa plânga.
De atunci nu npot sa suport când vad o femeie spalând rufe în albie.
De 7 ani, femeia aceea, s-a dus sa se întâlneasca în Patria de sus, cu parintii si fratele ei, Leonida. Catre sfârsit, încetase sa-i mai caute, i se parea totul zadarnic. Dar a trait 40 de ani cu aceasta imensa durere în suflet. Purta, pâna în zilele din urma, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru o femeie saraca si ramasese la fel de blânda si nefericita.
Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericita întâmplare, a fost mama mea.
O clipa, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil ca artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, ca le pot regasi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndragiti în lumea fermecata a cuvântului si a muzicii, ca-i regasec chiar. Si ca mi se va permite, sa le încredintez fara rezerve, sufletul si întreaga fiinta.
Iar pe Grigore Vieru îl situez coborâtor din spita funciara a buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei mame mele, Arionda.

CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA FUNERALIILOR LUI GRIGORE VIERU

Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite.

Funerariile poetului Grigore Vieru au avut, pentru romanii de dincolo de Prut, si pentru romani in general, o semnificatie aparte. Prin fata catafalcului depus in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau s-au perindat rudele, oficialitatile, prietenii, artistii, dar mai ales oamenii simpli, veniti cu mic, cu mare, din Chisinau, din Balti, Cahul, Soroca si din toate colturile Basarabiei si nu numai. Din partea oficialitatilor Republicii Moldova au pariticipat, printre altii, fostii presedinti Mircea Snegur, Petru Lucinschi, presedintele Vladimir Voronin, intreg cabinetul de ministri, precum si inaltii functionari ai primariei, in frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca… Romania a fost reprezentata de o delegatie guvernametala condusa de ministrul Culturii si Cultelor, Teodor Paleologu, alaturi de citeva delegatii oficiale sosite din partea primariilor si a consiliilor judetene din Iasi, Bacau, Pitesti si alte citeva orase ale tarii.
La scurt timp dupa depunerea in foaier, catafalcul pe care se afla trupul neinsufletit al poetului s-a transformat intr-o piramida de coroane mortuare (urmind un vechi obicei, multi oameni ai locului, luindu-si ramas bun de la poetul drag inimilor lor, ca sa-i netezeasca drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Stefan intiparit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, in drum spre Cimitirul Armenesc, a fost potopit de flori.

Funeraliile poetului au avut un aer neobisnuit. Ele au precedat, in avans de citeva ore, ceremonialul de investire a celui de-al 44-lea presedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un million si jumatate de oameni si circa patruzeci de mii de politisti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chisinau, investitura lui Barak Obama a fost eclipsata de funerariile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului si al infratirii romanilor de dincolo si dincoace de Prut. Aproape nimeni din orasul situat pe malul Bacului nu parea sa fie interesat de ceea se intimpla in America. Nici de criza mondiala, nici de sperantele pe care le-a trezit noul presedinte american in rindul oamenilor de pe diverse contiente, care il privesc ca pe un nou Mesia.

Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandind sau intonind in soapta versurile transmise la radio, versuri pe care multi dintre ei le stiau pe dinafara. Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite. In viata fiind, poetul avea si slabiciuni. Odata trecut in eternitate, devine intangibil.
…Imaginea postuma a lui Grigore Vieru a acumulat un urias capital simbolic. Daca am incerca sa facem o paralela cu ceea ce s-a intimplat la noi, atunci ar trebui sa ne gindim la starea de spirit care a existat in Romania imediat dupa moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept ca pentru o scurta perioada, societatea civila si a redesteptat speranta de schimbare. La fel se poate intimpla si in Republica Moldova. Aceasta cu atit mai mult cu cit urmeaza alegerile generale… In fine, fiind idealist din fire, consider ca moartea sa trebuie sa reprezinte un “moment” de reculegere si de cainta pentru multi dintre liderii politici de la Chisinau, dar si din Romania, care, dintr-un motiv sau altul, s-au indepartat de idealul national.
Umil, dar si orgolios fata de destinul sau, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarba, invocat cindva si de Whitman. La fel de gingas si la fel de fragil. Dar si la fel de nestavilit cind e vorba sa razbata din asfalt si din constiinta umana calcata in picoare. Iata cum suna unul dintre poemele sale, intitulat Morile: “…Ni s-a luat apa,/ ni s-a luat riul,/ ni s-a luat griul/…/ Ni s-a luat aerul,/ ni s-a luat vintul,/ si cintul, si cintul.// Libertate ofticoasa. Pace, umilinta./ Vreme care/ intre butucii minciunii ne stringe./ A ramas doar moara/ de singe, de singe.// Toate sint, fratioare,/ Impotriva-mi, impotriva-ti!/ Auzi? Departe/ in zari straine,/ hurie mori diavolesti/ de crivat, de crivat. // Ci, iata, din truda/ din aburii singelui/ pe care il pierdem/ obladuitor,/ misterul rasare/ ca noua miscare, noua miscare…”. Si finalul, care poate fi citit atit ca premonitie, cit si ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: “Zadarnic ne impartiti/ dinainte coliva./ Caci tot ce impotriva ne sta/ de tainele noastre/ pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era constient de slabiciunile si de fragilitatea fiintei sale launtrice, dupa cum era constient si de faptul ca poezia sa civica nu intotdeauna se ridica la inaltimea asteptarilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stanescu, decit de poetii tribuni ce anima multimile. Cumplita drama istorica prin care a trecut Basarabia l-a facut sa iasa la tribuna. De altfel, in timp ce-si recita versurile, la ultima sa descindere in dulcele nostru tirg (manifestarea a avut loc la Primaria Muncipiului), cerindu-si parca scuze, poetul a spus (citez din memorie): “Va voi citi si citeva din poeziile mele reportericesti. Stiu ca ele nu sint tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate launtrica. N-am putut sa stau cu miinile in sin si sa privesc pasiv la tot ce se intimpla in preajma…”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine insusi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezi au o rezonata profunda, exprimind un adevar general uman, imbracat intr-un limbaj pe cit de simplu, pe atit de percutant: “Era forfota mare/ de steaguri si de lozinci./…/ Trebuia cucernic sa le sarutam poala rosie/ ca pe odajdia preoteasca./ Nu eram liberi. Nazuiam numai spre slobozenie,/ tainic cintind: Libertate, vei fi partea mea de Hristos…”.

L-am intilnit pentru prima oara in 1986, in perioada perestroikai, la Moscova, unde am fost intr-o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Ii citisem versurile. Il admiram. Nu stiam insa ca Grigore Vieru are cunostinta de existenta mea. Astfel ca nu mica mi-a fost surprinderea cind, intr-o seara, am fost anuntat de la receptie ca sint cautat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punind tara la cale. Din cind in cind, Grigore Vieru imi facea semn sa vorbim mai incet. In plina perestroika, eram urmariti cu atentie. Ne confesam in soapta, apoi uitam de supraveghere si ridicam glasurile. Am vorbit despre Cainta lui Abuladze, dar si despre Epoca de aur si Cortina de fier. Speram la o schimbare. Insa nici o clipa nu ne-am gindit ca peste citiva ani URSS-ul se va destrama… L-am reintilnit de nenumarate ori, si la Iasi, si la Bucuresti, si la Chisinau. Am stat indelung de vorba, dar niciodata nu ne-am simtit mai aproape ca atunci.

Ultima intilnire mi-a relevat un Grigore Vieru slabit si deprimat. (Sa fi fost de vina, printre altele, si Istoria… lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenta, ca de altfel mai toti scriitori basarabeni?) Cum il stiam prietenos din fire, i-am facut de citeva ori cu mina. Desi privea in directia mea, nu mi-a raspuns. La sfirsitul intilnirii, m-am apropiat de masa unde statea dind autografe. L-am salutat. A tresarit zimbind cu oarescare amaraciune. “Tu esti Nichita”, mi-a spus. “Eu sint”, am zis. Bijbiind instinctiv cu miinile, poetul mi-a cautat chipul: “Iarta-ma, te recunosc numai dupa voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit…”.
Ceva mai tirziu l-am vazut coborind treptele. Era sprijinit de o parte si de alta de cite o frumusete blonda care ii calauzea pasii sa nu alunece in gol. Apoi nu peste mult timp a venit si vestea… Tot coborind, Grigore Vieru s-a inaltat la cer.

Nichita DANILOV
Ziarul de Iasi
Joi, 22 ianuarie 2009

CINE SUNT ASASINII MORALI AI LUI GRIGORE VIERU?

Nicolae NEGRU
Sursa: Jurnal de Chisinau
2009

Via Unimedia.md: Acum, dupa moartea tragica a lui Grigore Vieru, revolta unora se îndreapta în mod firesc spre indivizii care i-au facut mult rau poetului, atacându-l fara încetare în paginile ziarelor „Moldova Suverana” si „Flux”, batându-si joc de el, jignindu-l neîntrerupt, hartuindu-l în adevaratul sens al cuvântului. Pe Iurie Rosca si praporscicii sai îi cunoaste mai multa lume si nu e nevoie sa-i prezentam.

Mai putin cunoscut este Mihai Contiu, un jurnalist cvasianonim de peste Prut, oplosit de „Moldova Suverana” – un tip superficial, dar prolific, de un tupeu nemaivazut, de o nesimtire rara (unii spun animalica, desi e nedrept sa jignim animalele), de o “destrabalare” verbala insuportabila, încât l-ai putea crede un robot care scrie mecanic, fara sa fie capabil sa perceapa implicatiile de ordin psihologic, etic si moral ale acestui act. Ca mutul care nu poate auzi gemetele victimei, el “bate” fara încetare, zi si noapte, pâna victima aleasa nu “sângereaza” sau pâna nu mai da „semne de viata”.

?inta preferata

E vorba despre un individ bolnav în esenta, de teapa lui Iurie Rosca, pentru care nu exista „nici un Dumnezeu” si, cu atât mai mult, nici o autoritate sau merit, care scrie de cele mai multe ori aiureli curate, dar care este încurajat sa o faca fiindca blameaza România si îi ataca cu cele mai josnice, mai mârsave si mai dureroase cuvinte pe multi alti intelectuali, Grigore Vieru fiind, din motive lesne de înteles, tinta predilecta. Pentru aceasta i se pun la dispozitie spatii de ziar enorme, cum nu s-a mai vazut nu numai în ziaristica de pe ambele maluri ale Prutului, dar si de prin alte parti ale lumii. E inutil a mai spune ca acest individ trecut prin scoala adularii ceausiste loveste numai în intelectualii care se considera români, iar iscusinta lingusirii, asimilata de el pe parcursul anilor de gradinita si de scoala, o îndreapta spre actuala putere comunista.

Cu siguranta, individul nu si-ar fi vazut publicate aiurelile veninoase, murdare, în „Moldova Suverana”, daca nu ar fi atacat “pe cine trebuie”, daca nu l-ar fi lingusit pe Voronin si nu ar fi servit clanul comunist. Caci în mintea la fel de nesanatoasa, plina de românofobie, a presedintelui PCRM si a tovarasilor sai, razbunarea împotriva intelectualitatii este mai dulce cu participarea unui jurnalist venit din România. Haiturea “românilor” este mai spectaculoasa, mai cu efect, când participa la ea si un câine ceausist. Dincolo de ironia tragica a acestui fapt, întrezarim placerea sadica a “regizorului”, cinismul lui fara margini, nelegiurea cea mai josnica, românofobia sora cu patologia a celor care ne guverneaza.

Un singur cuvânt

De aceea, nu îl vom învinui pe nenorocitul jurnalist, devenit “vedeta” la Chisinau, suprasolicitat de mass-media comunista. El, ca si Rosca, ca si Praporscic sau Burciu, sunt niste scule. Unii dintre ei par atinsi de sminteala, altii – de oligofrenie. Pentru faptul ca si-au batut joc de poet, ca i-au înveninat ultimii doi ani din viata, responsabili sunt cei care i-au angajat, i-au finantat, i-au încurajat în actiunile lor nesabuite, inconstiente. Ar fi fost destul un singur cuvânt venit de la presedintie ca „MS” sa înceteze campania împotriva lui Vieru. Ar fi fost destul sa nu i se dea bani liderului crestin democrat, pentru ca atmosfera din societatea noastra sa devina mai civilizata, mai crestina. Polemica e fireasca într-o societate democratica, dar poetul era terorizat nu pentru idei literare, ci pentru simplul fapt ca se recunostea român si apara limba româna. În timp ce „Moldova Suverana” îl acuza ca ar fi spion român si ca ar lucra împotriva statului moldovenesc, „Fluxul” îl blama pentru ca ar fi conspirat cu Pasat în intentia de a-l asasina pe Iurie Rosca!

Între nicovala comunista si ciocanul „crestin”

Într-o societate democratica, salvarea împotriva arbitrarului, a faradelegii, a calomniei este justitia. Vieru a încercat sa traga la raspundere ziarul „Moldova Suverana” si „Fluxul” crestin democrat aflat într-un parteneriat complice cu „MS”, dar justitia noastra obedienta nu a îndraznit sa-i faca dreptate. Fiindca nu l-a putut atrage de partea sa, cel care a declarat azi doliu national la moartea poetului, sperând, probabil, sa profite electoral, nu a gasit de cuviinta sa-l apere la vremea cuvenita, când Vieru a apelat în mod public la autoritatea prezidentiala. Presedintele RM a declarat atunci ca nu se considera presedintele românilor.

A te numi român în Basarabia e egal cu a comite o crima odioasa, antistatala, în RM-ul de azi. Marginalizarea si demonizarea românilor a devenit o politica de stat, încurajata tacit de unele cercuri din Occident.

Majoritatea intelectualilor din RM se afla între nicovala lui Voronin si ciocanul (cu secera) al lui Iurie Rosca. În timp ce primul îi categoriseste drept “dusmani ai statalitatii”, închizându-le accesul la mass-media publice, alungându-i din institutiile de stat, blamându-i si acuzându-i de toate relele, inclusiv conflictul transnistrean, cel de-al doilea le aplica, în tiraje de zeci de mii de exemplare, stigmatele de “om al Rusiei”, “fost kaghebist”, “corupt”, “detractor” etc. Având în mâinile lor mai toata mass-media, cum sa auda moldovenii vocea slaba a poetului?

„Personalitate cu grade”

Chiar în ajunul tragicului accident, pe 13 ianuarie, „Moldova Suverana” publica, sub înfricosatorul titlu „R. Moldova în reteaua mondiala a spionajului românesc”, o lista de “spioni” români, de “personalitati cu grade”, printre care figura si Grigore Vieru. În disperare, Vieru i-a adresat a doua zi, în „Literatura si Arta”, un nou apel catre presedintele Voronin, avertizându-l ca „voi fi nevoit sa iau o decizie a mea întru apararea dreptatii si onoarei mele de om”.. Cutitul îl ajunsese la os!

Desi a declarat nu o singura data ca nu are nimic împotriva statului RM – si de ce ar fi avut? – „titanul” Vieru, cum a fost numit fariseic la televiziunea publica Moldova 1, a fost cenzurat chiar si în ziua când a fost anuntata plecarea dintre noi. Asta pentru ca a luptat pentru limba româna, pentru ca nu s-a împacat cu existenta sârmii ghimpate de pe Prut, pentru ca nu a putut suporta ca elevii sa fie mintiti în continuare ca „fratele de peste peste Prut” ne este “dusman, nu frate bun”. Vieru a scris pentru toti românii, nu numai pentru cei dintre Nistru si Prut, dar condoleantele transmise de presedintele Basescu nu au fost citite la Moldova 1. Poetul a fost cenzurat pâna si în necrologul care i-a fost dedicat de catre autoritati, textul fiind redactat în asa fel încât sa nu figureze „limba româna”, pentru care Grigore Vieru era pregatit sa-si jertfeasca viata. O declarase public, atunci când s-a atentat la manualele de limba si literatura româna. Din pacate, Eugen Doga si Mihai Cimpoi, care si-au pus si ei semnatura pe necrolog, lânga cea a lui Voronin si Stepaniuc, nu au insistat ca, macar în clipa mortii, poetului sa i se acorde respectul cuvenit.

Sprijinitorii din umbra

Istoria va raspunde cine se ocupa de lichidarea fizica a personalitatilor noastre marcante – sunt prea multe „accidentele” de felul acesta, ca sa fie întâmplatoare – Ion Gheorghita, Dumitru Matcovschi, Ion si Doina Aldea-Teodorovici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Grigore Vieru… Asasinii morali ai lui Vieru sunt Voronin si Rosca. (…)Voronin si Rosca trebuie sa raspunda pentru prigonirea morala a lui Grigore Vieru. Poetului trebuie sa i se faca dreptate, asa cum a cerut în ultima sa scrisoare.

L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…

George ROCA-ODA PENTRU GRIGORE VIERU

Plecasi si dumneata spre ceruri
Sa-l întâlnesti pe badita Mihai
Acolo sus sunt multi poeti de faima
Si barzi si muze si îngeri… în alai !

Îi vei gasi pe Cezar si Nichita,
Alaturi de Alecsandri cel blând
Pe Goga, pe Cosbuc, pe Labis
Si multi ce scris-au „ghiersuri” pe Pamânt.

Te va întâmpina si Carmen Sylva
Regescul vers sa-ti spuna pe-ndelete
Iar Bolliac si doamna Mite Kremnitz
Vor declama rondeluri si sonete.

Cu fratii Vacaresti când vei da mâna
Te-or saluta cu ochii înlacrimati
Si ziceti-or duios din alauta
Imnul poetilor… demult plecati.

Romanta despre plopii fara sot
Pe muzica batrânului Sorban
?i-o vor cânta suav un cor de îngeri
Si Veronica Micle la pian.

Vei sta-ntre Calliope si Erato
La hora celor noua muze
Iar prea-sfioasele nimfe Camene
Te-or saruta pe frunte cu a lor buze.

Poate Bacovia e dus la templu
Sa inspecteze-n hruba cu pacat
Sicriele de plumb si smoala
A epigonilor ce vor pleca spre iad.

Acolo sus e vesnic primavara
Si s-a deschis pentru poeti tot ceru’
Te-asteapta ingerii si Domnul
Cu bucurii… draga Grigore Vieru !

Iar noi, care-am ramas acasa
Atâta timp cât vom mai fi pe lume
O sa purtam în inima si-n suflet,
Cu dragoste, al tau ilustru nume.

18 ianuarie 2009

In memoriam Grigore Vieru

by Dr. Mihai Cucerzan

Motto: “Imi este drag PNTCD prin faptul ca cinsteste Legile ceresti,
dar si prin luminoasa memorie a marelui poet Ioan Alexandru,
de care a avut si va avea nevoie Poporul Roman”
Grigore Vieru

A trecut un an de cand marele poet si veritabila stea a românismului – Grigore Vieru, a trecut, în urma unui tragic accident, la cele vesnice.
Dar cine a fost acest mare spirit si care a fost însemnatatea operei sale?
Grigore Vieru s-a nascut pe data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, fostul judet Hotin, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Debutul sau editorial îl consemnam în 1957. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic si Facultatea de Filologie si istorie din Chisinau. În anii care urmeaza a detinut diverse calitati în mai multe redactii culturale. Anul 1973 consemneaza regasirea poetului cu patria, în urma unei vizite în România care îi va influenta decisiv viata si activitatea. “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul” marturisea poetul ulterior. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea independentei Basarabiei (în opinia sa, “un copil înfasurat în sârma ghimpata”), Grigore Vieru va deveni un neostenit luptator pentru cauza românismului de peste Prut si un militant pentru fireasca unire a tuturor românilor în teritoriul aceluiasi stat.

Alaturi de sotii Teodorovici (trecuti în eternitate în 1992 tot în urma unui misterios accident rutier) a însufletit inimile a milioane de români prin celebrele balade despre Eminescu, limba româna si destinul tragic al unui popor condamnat sa traiasca separat. Activitatea sa nu a trecut neobservata în tara mama, fiind ales membru de onoare al Academiei Române si fiindu-i decernate numeroase distinctii. În iarna anului 2005 Vieru a suferit un accident suspect care putea sa îi curme viata, incident despre care poetul s-a declarat convins ca nu fusese întâmplator…pentru ca pe 18 ianuarie 2009, inima sa sa înceteze a mai bate, tot în urma unui accident rutier, petrecut cu doua zile înainte, tocmai când (ironia sortii sau nu?) se întorcea de la o manifestare dedicata zilei marelui Mihai Eminescu, „Domnul cel de pasare maiastra/Domnul cel de nemurirea noastra”.
Chiar daca ne-a parasit prematur, opera maestrului Vieru va dainui pururea, odata cu intrarea poetului în pantheonul culturii române si universale. De acum el nu va mai fi haituit pentru vina de a fi român, de a simti româneste si de a lupta pentru dreptate si adevar. De acum poetul este contemporan cu Eminescu, si va veghea asupra noastra dintr-o galaxie în care fratii nu sunt despartiti de garduri de sârma ghimpata sau “Siberii fara de sfârsit”. De acum el a devenit mesagerul nostru în fata Divinitatii pentru idealul secular al Unirii.
Suntem convinsi ca veritabilul testament al poetului “Si din mormânt voi spune multimii adevarul” se va îndeplini.