Gândul de azi: Ce ne promite de fapt!?

On November 10, 2014November 10, 2014 By GeorgeIn Credinta, Devotional, Educatie1 Comment

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost. – Deuteronom 33:27

Cuvântul „adăpost” poate fi tradus prin „casă”, sau „locuinţă”, ceea ce ne face să credem că Dumnezeu este căminul şi locuinţa noastră. Există plinătate şi dulceaţă în metafora aceasta, fiindcă ne iubim căminele, chiar dacă sunt căsuţe umile. Cu mult mai mult Îl iubim pe Dumnezeu, „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28).

Acasă ne simţim în siguranţă, închidem lumea afară şi locuim în siguranţă şi pace. În acelaşi fel, atunci când sunt cu Dumnezeu, „nu mă tem de nici un rău” (Psalmi 23:4). El este scutul şi apărarea noastră, adăpostul nostru în vreme de nevoi. Continue reading “Gândul de azi: Ce ne promite de fapt!?” →

Un frizer pensionat tunde oamenii străzii, fără bani – Vezi ce le cere la schimb

On May 17, 2013 By GeorgeIn Christian Life, Devotional, Natura UmanaLeave a comment

by Antena3. ro

Un bărbier american pensionat din Hartford, Connecticut, tunde şi bărbiereşte oamenii străzii în schimbul îmbrăţişărilor

Anthony Cymerys a început în 1988 să-şi ofere serviciile ca bărbier celor săraci. Abia se pensionase şi mai tundea doar rudele şi prietenii.

OddityCentral scrie că vorbele pe care le-a auzit la o slujbă la biserică, l-au făcut să-şi dorească să îi ajute pe oamenii străzii. Aşa că a început să umble prin oraş în căutarea de oameni care au nevoie de serviciile sale. Continue reading “Un frizer pensionat tunde oamenii străzii, fără bani – Vezi ce le cere la schimb” →

ANUL NOU

On December 28, 2012 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Europe, Inspirational, News, Romania, Tradition, USALeave a comment

de Valentin Popovici

Am mai trecut o cotitura si-am mai legat în vremi un nod,
Am mai închis ‘napoi o poarta si-am mai trecut peste un pod.
Iar Timpul, scotocind desaga, o noua haina iar îsi scoate.
Un an s-a dus si altul vine, si toate-s noi si vechi sunt toate.

S-a-ntors clepsidra vremii iarasi, stam la un prag de vremuri noi,
Dar cine stie-n calendare daca mai sunt si alte foi?
În sacul vremii pe golite, câte surprize ne asteapta?
si nu cumva pe scara vremii, aceasta e ultima treapta?

Când Anul Vechi a dat salutul, avea o teama la apel,
Caci Anul Nou statea în fata, dar nu vedea ce-i dupa el.
S-a dat onor la schimbul garzii, dar mai solemn ca altadata,
De parca anii, pe la vama, nu vor mai trece niciodata.

Ne vin ravase din Scriptura, ca-n vremurile de apoi,
Vor fi razboaie, boli si ura, si Anticristul printre noi;
Ca-n multi iubirea si credinta se vor raci în sloi de gheata,
Iar strâmbatatea si desfrâul vor umple legile din viata.

Dar iar ne mai sosesc ravase ca Dumnezeu e-Atotstapân,
Ca-n mâna Lui sta Universul, si toate doar prin El ramân.
Într-o clipita hotarâta, El va striga timpului: GATA!
si timpul va preda stafeta, ca sa înceapa judecata!

Esti pregatit de întâlnirea cu Marele Judecator?
El vrea sa-ti dea prin har iertarea, sa-ti fie azi Mântuitor.
Al vesniciilor Parinte, ce-a înnoit un an pe cale,
Vrea si pe noi sa ne-nnoiasca, pentru ospatul slavei Sale!

Să răstignești urechea mea

On September 28, 2011September 24, 2017 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional2 Comments

Florian GULER

” … să-i găurești urechea de ușă și să îți fie rob pentru totdeuna” BIBLIA, Deuteronom, 15:17

Să răstignesti urechea mea
Pe lemnul usii Tale.
Pecetea Ta s-o port asa
Pe trupul meu si-n carnea mea,
Intreagă-a vietii cale.

     Aleg de-acum robia Ta
       Cu frângerea de sine.
     Si să ramân asa as vrea
   Nevrednic rob în casa Ta
       Să nu ies de la Tine.

Să fiu cu umerii în jug
Sub sarcina Ta buna.
Să strâng cu mâinile de plug
S-ascult la glasul Tău din rug,
Cu dorul la cunună.

Prin arsița si ploi arând.
In țarina Ta sfântă.
Cu Harul ne-nțeles in gând
Să pun sământa Ta plângând
Când inima mea cântă!

Si-apoi când seara pe colini,
E ziua la sfârsit ajunsă,
De am să vin cu snopi puțini,
Să vadă ochii Tăi divini,
Urechea mea străpunsă.

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

On April 23, 2011 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, InspirationalLeave a comment

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

A STA IN CALEA OAMENILOR

On February 14, 2011 By nelursIn DevotionalLeave a comment

Era frigul ascutit si jilav al unui sfarsit de martie cainos. Orasul nu suferise de pe urma inundatiilor. Satele, insa, jur imprejur, fusesera scufundate, mai mult de jumatate, intr-o mlastina neagra, uleioasa, gretoasa, deznadajduitoare.
Era duminica, la un ceas dupa amiaza. Tanarul descult statea in mijlocul strazii, pe carosabil – ingenuncheat. Soferii, destul de rari, care treceau, il injurau pe cel ingenuncheat – grosolan si sonor, spectaculos, iesiti afara cu trupul, pe jumatate, din cabine.”Betivule!” – striga unul, cu o mirare victorioasa, de parca atunci ar fi facut o mare descoperire. Il injurau – si treceau mai departe. Aveau treburile lor, atat de grabnice… Tanarul descult ramanea, in continuare, impasibil, ingenuncheat si gol pana la brau, pe carosabil. Capul i se plecase, adanc, pana aproape de asfaltul cu straluciri ferite, intunecate, banuitoare. Asfaltul amestecat cu crancena ura a apei.
Tanarul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele ii tremurau, se zvarcoleau de chinul cumplit al rugaciunii. Pe trotuar nu treceau decat umbre razlete. La un moment dat, una dintre umbre se dadu jos de pe trotuar si inainta, pe carosabil, pana ajunse in dreptul tanarului ingenuncheat. Era un preot in reverenda, care tocmai iesise de la slujba. De la Sfanta Liturghie.

-De ce stai aici? – intreba, cu blandete, preotul.

Tanarul iesi, cu greu, din adancuri. Ochii ii erau tulburi, dusi in fundul capului, de parca s-ar fi intors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

-I-am iesit lui Dumnezeu in cale. Trebuie sa ma vada, aici, in calea cea mare.

Preotul se gandi, o clipa, cu ochii spre norii de plumb, care se tarau, parca, direct pe crestetele oamenilor pamantului. Apoi zise:

-Dumnezeu te vede si daca esti in fundul pamantului. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?
-Le-am iesit si oamenilor in cale. Altfel, oamenii nu ma vedeau. Dumnezeu, poate, vede, daca nu a vrut sa –
si intoarca fata de la noi. Dar oamenii nu vad, decat daca le stai in cale – murmura tanarul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parca ar fi strigat.

Preotul zabovi din nou, de data asta, parca, distrat, gandindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeasi voce egala, monotona, totusi sfredelitoare:

-Oamenii te injura, nu te vad ingenuncheat. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?

Pentru cateva zeci de clipe, capul tanarului deveni neobisnuit de greu, parand gata sa se prabuseasca in adancul apelor negre, banuitoare, ale asfaltului. Masinile treceau, pe langa cei doi oameni din mijlocul soselei – de data asta, masini tacute – de parca, in mijlocul soselei se ivise o insula, pe care corabiile-automobile trebuiau s-o evite, ca sa nu se scufunde. Apoi, cu aceiasi ochi tulburi, tanarul descult il privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacara palpainda, apoi strapungere cu flacara:

-Stau aici ca sa ma vezi Sfintia Ta. Pe Sfintia Ta, dupa cum vezi, nu te injura oamenii. Daca Sfintia Ta m-ai luat in seama, ma vor lua oamenii si pe mine in seama. Pentru ca Sfintia Ta stai, acum, langa mine. Si, poate, se vor gandi ca, la cativa kilometri de aici, fratii nostri urgisiti se roaga, din ape, lui Dumnezeu si fratilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisitii, se roaga din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele maniei si semnele ispasirii – iar nu in mijlocul soselei oamenilor. Si sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumatate. Si picioarele lor, desculte, nu mai calca – nu mai au unde calca – poate ca zboara…

Preotul cazu pe ganduri. Si ramase, asa, cazut pe ganduri, in picioare, langa tanarul ingenunchiat, pana ce
luminile cerului si pamantului palira si se stinsera in seara. Atunci, in tacere, preotul ingenunchie langa tanar, in mijlocul soselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfaraind prin luciul amestecat, intunecat, al apei si asfaltului. Si, pe masura ce treceau prin dreptul celor doi oameni ingenunchiati, farurile masinilor se aprindeau, mari, uriase – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, in sfarsit, vazand si intelegand.

povestitor: Adrian Botez

EMINESCU DIN LACRIMA

On January 13, 2011 By nelursIn DevotionalLeave a comment

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca « Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet, ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.

Mihaela Dordea

Intre Durere si bucuria ei…

On January 4, 2011 By nelursIn Bible, DevotionalLeave a comment

2 Ian. 2011.
Pruncul pierdut…
„Iar dupa trei zile L-au aflat in templu, sezand in mijlocul invatatorilor, ascultandu-i si intrebandu-i”
Luca 2, 46.

Doamne, ce durere si ce Dor cumplit,
Lacrima ei sfanta de Marie-Mama
Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Isi pierduse pruncul, Pruncul preaslavit,

Cel iubit, Cel singur, Cel frumos si bun,
L-a aflat in templu Ruga ei inalta
Si de bucurie inima-i tresalta
Si cu ea deodata versul care-l spun…

Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Fericita fie, fericiti sa fim
Pana mai exista un Ierusalim,
Pana mai exista pe pamant o Mama…

Nicolae Nicoara-Horia

Taina lui EMANUEL

On December 25, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, TheologyLeave a comment

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14 vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii” (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.

TEL AVIV: REPORTAJ LA COLTUL STRAZII

On December 2, 2010 By nelursIn DevotionalLeave a comment

Intersectia strazilor Ibn Gvirol si Shaul Hameleh (Regele Shaul).

Iata-ma inca o data la intretaierea bulevardelor Ibn Gvirol si Regele Saul, din Tel Aviv. Deschidere larga, oameni in miscare, parfum de toamna tarzie, in care, la margini de trotuar, maslinii isi clatina sabiutele in forma de frunze mici, de un verde brumat cu pudra de timp. Cativa maslini de pe „Regele Saul” sunt chiar langa apropiatul si impunatorul complex cultural, cu arhitectura aparte, moderna, care poarta numele lui Golda Meir. In colt, semafoarele isi fac jocul, insensibile la anotimp, gusturi sau preferinte. Ele sunt cam in contrast cu dorinta nervoasa a multimii. Totusi, semafoarele impun o anumita cadeta strazii, trotuarelor. Au ceva stenic, de siguranta, de punct pe „i”…

La un moment dat, ma plictisesc sa tot stau ca un uitat de lume, uitand si eu de mine, aflandu-ma in treaba, desi n-am aproape nici o treaba acolo. Intru in elegantul si functionalul complex multi-comecial „London Mini-Store”. „Punctul” pentru ziare ziare are si cateva mese, si chiar cafele. Rasfoiesc „Viata Noastra” (am un numar un pic mai vechi). Adeseori un ziar mai vechi imi releva lucruri noi! Prin comparatie, prin asociere, prin predispozitia momentului… Comand un „espresso dublu”, cum ii place poetei Bianca Marcovici. Suna bine: espresso dublu! Si ma dau si eu mai versat in ale cafelei… Literele de cafenea au pentru mine un farmec anume. Mai amarui, mai de imaginatie si de abstragere dintr-un prezent nu intotdeauna confortabil. Gasesc acum, in „Viata Noastra” un articol al semnat de ing. Hanan Waserman, din ciclul „Celebritati evreiesti”, care se refera la Regele Saul. Gandul ma duce la strada in coltul careia ma fixasem pentru reportajele mele. Strada cu numele Celui Dintai Rege al Evreilor. Imi reapar in minte si alte pagini de istorie si legenda despre acest personaj unic si deosebit de interesant. Un destin dramatic, tragic, dar mai ales eroic. Un simbol cu corespondente peste timp, pana azi, pana aici si pana in viitor…

Mi-am baut si paharul cu apa minerala si, in scurt timp, ajung pe strada Marelui Rege. Hai-hui pe trotuar. Masinile fasaie elegant si modern. Arborii, pe langa borduri, isi misca imperceptibil crengile bogate. Cladirile mai vechi, dar bine conservate, configureaza eleganta strazii. O subliniaza chir, prin contrast. Alte cladiri domina, inalte sau masive, distinse si oarecum distante. Imi dau totusi binete. Ne cunoastem… Ma plimb agale, privesc si gust atmosfera distinsa, metropolitana, cu echilibrul ei special si ma contopesc in aerul romantic si modern, unic, al acestei importante strazi, cu patru benzi de circulatie. Dinamism calm, elegant, substantial si degajat. Atmosfera de toamna primavarateca, trotuar gri, asfalt cu luciu metalic. Oameni cu pas nu prea grabit, dar nici de plimbare.

O raza de soare sclipeste cu galben de semafor. „Atentie!”. Si circulatia marelui bulevard se rareste. Flutura prin crengi o soapta de istorie. Nu mai sunt masini. Circulatia e oprita. Oamenii se aduna la margini de trotuare. Dinspre Muzeul de Arta se aud aplauze. Treptat, ele se prelungesc de-a lungul trotuarelor. Ovatii. In locul masinilor, pe strada asfaltului rutier, cald de soare si de la rotile automobilelor, paseste acum, inalt si frumos, insusi Regele Saul, cel care a creat unitatea triburilor evreiesti, cel care a inscris prima pagina a infaptuirii statului cu numele Eret Israel, cel care a creat o armata puternica si, pentru vremea lui, moderna. Este cel care dintr-un pastor timid si modest, multumit sa-si creasca magarii si sa are pamantul, omul fara dorinti de marire, a fost ales, oarecum la intamplare, si oarecum fara voia lui, sa fie conducatorul de osti, care sa ne apere de dusmanii din jur, sa fie rege peste toti. Nu i-a fost deloc usor! Totusi s-a transformat in luptator darz si strateg inteligent, s-a invins adesea pe sine, ca sa-i poata rapune pe cei ce-i erau impotriva….

A fost, pana la un punct, un invingator! Un mare invingator si erou. A adus glorie si a aparat fruntariile celor 12 triburi unite si intarite sub conducerea lui! Iata-l acum, venind din timp si din rastimpuri, inalt si puternic, cu praf din ceata dsertului pe picioare, cu o coroana de aur pe cap, imbracat in mantie usoara, de purpura cu margini de galben stralucitor, avand o fusta scurta alba, din in, cu ciucuri ( o „perizoma”, deci) si sandale de papirus… E frumos! E chipes! Paseste semet, zambind multimii, istoriei si soartei sale. Dupa mii si mii de ani, regele e linistit si senin. Tarziu, e drept, dar pe merit, caci si-a platit linistea si triumful prin zbateri zguduitoare, prin framantari si impliniri.

Pretul a fost greu! Un pret care, dincolo de framantarea regelui-taran, dincolo de atata incrancenare a vietii sale si a nemului sau constituit de el unitar si statal, cu armata, cu functionari, cu demnitari, cu un guvern de consilieri, cu granite de neancalcat, dincolo, deci, de toate, a insemnat inceputul unei mari pagini de istorie a evreilor, de stabilitate, de putere si constiinta de sine. O pagina pe care el a scris-o, bazat pe istoria si crezul strstramosilor si pe care o simtim inca si acum prezenta, victorioasa si tragica totodata. Tragicul si biruinta, lupta si continuitatea, jertfa grea de sange si de suflet, merg mana-n mana in istoria noastra….

Destinul nu i-a fost Regelui Saul prieten todeauna. L-a incercat amarnic. L-a pus in fata hoardelor care atacau mereu. L-a pus in conflict antagonic cu cel care l-a „uns” ca rege, si fata de care se simtea dator – cu preotul si proorocul Samuel. Pe de alta parte, a fost in conflict, din invidie si din frica, cu marele David, cel care a aruncat cu piatra prastiei in Goliat filistinul, aducand glorie si renume regelui sau, dar si siesi. Gloria lui David, dimensiunile lui sufletesti si de intelepciune, predestinate, au trezit, nu fara temei, teama Regelui Saul, simtind ca puterea ii putea fi uzurpata. Iar cum puterea imbata, iar Saul, Regele Dintai al Evreilor a sorbit din plin din aceasta cupa, a devenit, in cele din urma nu numai beat, dar si bezmetic, dorindu-i inversunat moartea lui David, desi l-a iubit si apreciat. Desi ii daduse ca sotie pe fiica sa. Desi il tinuse la curte o vreme. Starea asta, vecina cu nebunia, era si urmarea celeilalte forte potrivnice cu care se confrunta mereu – Samuel, care insemna mult mai mult decat un preot diriguitor, acesta fiind in ochii multora reprezentantul divinitatii. El insemna, in fond, o „clasa” conducatoare, a carei putere se subrezise (dar exista, totusi, energic) si nu era dispusa a renunta la putere in noua forma de existenta, care era statul unitar. Oamenii cerusera in frunte un rege, iar Samuel, vrand nevrand, s-a supus democratic, sperand ca si astfel va avea suprematia conducerii. Nu a fost asa! Saul nu putea fi manipulat.

Fatis sau nu, in conflict era Regele si cu cei apropiati lui, dar care-l iubeau si apreciau pe David, acestia salvandu-l nu o data, de la moartea urzita de Regele Unirii. In conflict era Saul –regele, si cu el insusi, simtindu-si limitele in privinta intrigilor si ascunzisurilor perfide de gandire, spre deosebire de clerici si chiar de unii curteni din jur. Era totodata neimpacat ca orgoliul si buna conducere a treburilor, in opinia sa, il obligau sa treaca peste cuvantul lui Samuel, cel ce-l adusese, la inceput, la rangul de Rege. Orgoliul, vanitatea, setea de putere totala il fac sa preia si unele atributii religioase, iar de aici pana la opozitia activa a fortelor clericale nu era nici un pas! Lupta sa din sine si cu sine, contradictia dintre taranul timid, modest, care fusese agricultorul Saul si marele conducator ferm, dur, aspru, demn, drept, viteaz si ante-mergator pe un drum nedestelenit (cel al organizarii si unirii triburilor in jurul sau) avand slabiciuni omenesti, dar predominand preocuparile, viziunile lucide asupra fiintei natiei sale – toate acestea l-au macinat, l-au mistuit de-a lungul timpului.

Este de remarcat ca nu si-a uitat nicicum indatoririle de rege, stiind ca inaltatoarea fata regala, Puterea, insemna si intarirea Curtii, ea trebuind sa se impuna nu numai prin forta, alaturi de o armata puternica si bine dotata, deci prin lupta si victorii, ci si prin fast, bogatie si eleganta. El a adus si cultivat imbracamintea frumoasa, podoabele din aur si ornamentatia bunului gust de atunci. A avut, in acelasi timp, preferinte rafinate, iubind muzica, simtind-o. Asa se explica ogoirea sufleteasca a Regelui Saul, cand David, viitorul rege, ii canta la Harpa. Fostul taran avea intuitie buna, sensibilitate chiar, dar si predispozitii de despot. A reusit de la-nceput sa-si asigure o armata puternica, numeroasa, folosind o teribila amenintare generala cand i-a chemat pe evrei la lupta – poate unica solutie reala de atunci, pentru un popor insuficient format, neunit administrativ in suficienta masural… El a luat doua vite, a pus sa fie taiate in bucati, trimitand solii la toate triburile, cu cate o parte din aceasta carne ciopartita. Reprezentantii regali strigau sus si tare: cine nu se aduna la lupta, asa sa pateasca cu vitele sale! Timiditatea si modestia trecusera in opusul lor. Regele se afirma. Despotic si invingator, Regele Saul a luptat cu cei de langa el, cu cei din afara regatului, dar si cu sine insusi! In aceasta ultima speta de razboi, in lupta cu sine, el pierde teren. Pana la urma devine demential, incat ajunge sa arunce cu o lance in directia lui David, cand tocmai acesta ii canta la harpa, spre a-i vindeca nevroza, depresia, tristetea. Nu l-a nimerit! Boala insa era mai puternica, in acele momente, decat insusi Regele Saul.

Si totusi, cand la ultimul sau razboi o sageata dusmana l-a atins, ranindu-l, fiind netransportabil, el n-a pregetat sa se sinucida, spre a nu cadea viu in mainile inamicului. Demnitatea mai presus decat viata! Regele Saul isi incheiase astfel zbuciumul pus in slujba tarii si neamului! A facut unirea, a constituit armata si a realizat o organizare statala a evreilor! Restul n-are importanta…

A urcat apoi David pe tron. Mai abil, mai invatat.
Dar asta-i alta poveste, pe alta strada.

Post scriptum:
…Suntem din nou, in zilele noastre de-acum, pe elegantul Bulevard cu numele celui care trece zambind printre aplauzele si ovatiile noastre. Saul Regele cu obarsie de agricultor paseste din timp, face o plecaciune reverentioasa(ceea ce nu-i prea sta in fire) privind cu admiratie catre blocul turn, impunator si modern, cu multe etaje, care este „Casa Agriculturii” israeliene. Nu vom intra acum in amanuntele acestui minunat domeniu infloritor in Israelul actual al fostului desert din vremurile Regelui Saul. Vom aminti acum doar ca ne putem mandri cu mari succese repurtate in irigatii, ca si cu cele genetice, privind plantele, fructele, legumele… Regele-si plimba mantia-i purpurie mai departe si se bucura discret de frumusetea Tel Avivului, loc nu indepartat de Gheva, unde se afla resedinta si curtea sa regala, loc cu stralucire de ecou peste milenii. Pe atunci desertul haladuia, pamantul era sterp, dar viata era frumoasa, avea bogatia si plinatatea ei, oamenii se bucurau de placerile timpului si se ingrijorau si mureau pentru o farama de liniste si pace. Dar pace nu era si pace nu este. Traiam si traim in pauzele dintre razboaie.

Regele Saul e incantat azi de tara de azi. De strada care-i poarta numele. De poporul sau. Priveste si compara. De la armata sa de 3000 de oameni, nucleul si elita intregii mase de luptatori de atunci, din timpul domniei sale, de la carele de asalt care aruncau „proiectile” din piatra la distante apreciabile pentru acea vreme, si pana la gardul prelung (dublat de inca unul, mai in spate, acesta si cu sarma ghimpata) pe langa care Regele tocmai a trecut, este un pas istoric urias, iar Regele Saul il face cu usurinta. In spatele acestui gard este Tabara Militara „Rabin”, si, se pare, si alte ramuri ale apararii noastre armate. Pentru Rege, aici, in centrul „orasului fara odihna”, locul capata semnificatie de simbol. Caci vorbim despre una dintre cele mai moderne si inteligent dotate armate ale lumii moderne.

…Peste drum – Muzeul de Arta, mare, bogat, efervescent, un adevarat focar dinamic si subtil, de cultura autentica, de cea mai buna calitate. Apoi – teribilul complex pentru opera, dans si balet, tot acolo e si Teatrul Hacameri, modern si cu repertoriu de inalta distinctie, unde salile sunt intotdeauna pline, iar bilete se gasesc in special cu mult timp inainte de spectacol, urmeaza Marea biblioteca „Beit Ariela”, cafenele, restaurante…

Toate-l trec in revista pe Regele Saul, care le face familiar semne cu mana. El e aici, e cu noi, este un simbol, un semn din timpuri stravechi, este forta si sacrificiu, este deschizator de drumuri, este victorie si existenta si continuitate!

Ajuns la semaforul intersctiei noastre, dar pana si Regele Saul, Regele Dintai al Evreilor, este oprit. Caci peste cuvantul semaforului nu se trece. Aici domnesc cele trei culori cu electronica lor sofisticata si inteligent absurda. Aici semaforul, el si numai el, este rege! Si tot el, „stopul” de la intersectie, ma opreste si pe mine din visul meu regesc, iar Maria Sa se-ntoarce maret, cu coroana-i de aur si mantia-i usoara, ocupandu-si tronul de cinste, din pulberea de aur a trecutului milenar. Alta data, Maria Ta, daca-mi permiti, poate te invit la un espresso dublu, la London Mini Store, sa vorbim putin despre David.

Sper ca nu-i mai porti pica!
Cu plecaciune, Maria Ta!

Post-post scriptum:

Faptele si visele au farmecul lor. Dar ele nasc nu numai file de istorie si legenda, ci determina si meditatia timpului in care traim. Si iata, fara sa vreau, observ ca si pe vremea Regelui Dintai, Saul, precum si acum suntem in razboi – atunci cu multi altii, dar si cu filistinii, iar azi cu palestinienii (si ai lor). Si atunci, ca si acum, ne-am straduit sa avem o armata cat mai buna, si desigur, o strategie adecvata. Din ceata de aur a vremii, din milenii mereu, vedem la carma tarii un militar de frunte. Si azi, prim ministri precum Ithak Rabin, Ariel Sharon, Eud Barak ( si altii, desigur) au fost mai intai conducatori militari cu calitati dovedite din plin. De cate ori n-au intrat ei la Kiria, cartierul unde e tabara militara amintita?! De cate ori nu s-au integrat ei, impreuna cu comandantul suprem, in marele laborator de aici, analizand hamletian, pe advarata scena alumii, intre viata si moarte, intre „a fi sau a nu fi”. Istoria, din pacate, in datele ei esentiale, nu s-a schimbat. Drama de azi a Israeluilui, e una existentiala, ca si-n urma cu milenii. Drama pe scena lumii cu un public, destul de des, pervers. Si putini inteleg, cu adevarat, drama si tragedia fara sfarsit a celor 12 triburi, devenite azi un popor de mandrie si substanta superioara, in tot ce are el mai bun. Destin trist si lupta continua. Demnitatea mai presus decat moartea. „A fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea”. In cazul nostru exista doar un raspun: A FI! De milenii rezistam. De milenii dam lumii binele de care suntem capabili. Un bine afirmat faptic si recunoscut. Traim. Existam. Gandim! Cu greseli, cu lucruri imperfecte, chiar negative. Dar in esenta, predomina faptele de superlativ, daca privim cinstit si fara patima. Vrem, nu vrem, lupta continua. Iar starea aceasta de tensiune continua probabil ca determina creierul evreisec sa fie mai productiv, mai rafinat, mai performant. Pe vremea Regelui Saul era carul cu bombe de piatra. Azi avem, dupa cum se spune, bombe atomice. Nu pentru atac, dar nici pentru pasivitate in caz de forta majora. Nu pentru ucidere, ci pentru a preveni catastrofe. Astfel incat politica de „ambiguitate nucleara” are rostul si intelepciunea ei.

Spicuiri din presa. Israelul a lansat, nu de mult, un nou satelit „Ofek 9”, care monitorizeaza Iranul, care se arata dispus sa ne rada de pe fata pamantului. Tot ziarele zilelor noastre vorbesc despre noul sistem de aparare antiracheta, interceptorul „Iron Dome” (o noutate in materie!) cooperand cu fortele aeriene si sistemele antiaeriene din Israel. Pot fi interceptate acum, simultan, mai multe rachete, fiind distinse cele care nu pot ajunge pe teritoriul Israelului. La asta se mai adauga si bateriile rachetelor „Hetz”, care pot distruge proiectilele balistice cu raza lunga de actiune.

Si iata ca ziaristii ne aduc inca o veste buna. La baza aeriana militara Tel Nof a fost prezentat, dupa zece ani de cercetare stiintifica, noul avion fara pilot „Eitan”, avion care impresioneaza prin dimensiunile sale, cvasi-similare cu ale unui „Boeing 737” (lungime 24 metri, greutate 4,5 tone).

Se dovedeste de milenii, de la Regele Saul si pana azi, ca lupta si pacea merg alternativ, iar destinul nostru dansaza halucinant intre razboi si liniste. Intre bine si rau. Intre a fi si a nu fi. Dar noi EXISTAM! Ne-am obisnuit sa iubim clipa, s-o devoram cu tihna si intelepciune. Ne-am obisnuit sa ne intarim din experienta milenara a salasuirilor noastre. Ne-am obisnuit sa traim, increzatori in destin, in minuni, si in respectul tuturor oamenilor de bine de pretutindeni. In ei si in noi este speranta! Dar mai ales in noi este puterea spirituala de a rezista, de a supravietui, de a invinge.

Intru la Biblioteca „Beit Ariela” de pe acelasi bulevard cu numele Regelui Saul. In sala de lectura, unde pacea plina de idei, de ganduri, da bucurie sufletului si mintii, intalnesc un prieten pe masa caruia este cartea Marelui Rabin Alexandru Safran: ”Etica evreiasca si modernitatea”. Face o pauza ca sa discutam in afara sanctuarului linistii parfumate cu litere. Vorbim despre acest imens arc peste timp, din vremea Regelui Saul si pana azi. Despre conducatori militari si razboaie pentru pace. Mi-l citeaza pe ilustrul meu bacauan, filosof si umanist in voia lui Dumnezeu: „Lupta pe care o poarta omenirea, zi de zi, pentru bine, va ajunge, dupa caderi si retrageri, la scopul propus de catre om. Sa faca sa triumfe binele, sa armonizeze bunastarea morala intr-o lume materiala care este chemata sa se spiritualizeze pentru a obtine mantuirea prin cunoasterea lui Dumnezeu”.

Dare-ar Domnul sa fie asa. Dar ce pacat ca sunt sceptic!
Caut cu infrigurare un final optimist.
Regret, nu-l gasesc …

Roni CACIULARU
noiembrie 2010

Fragii salbatici

On November 27, 2010 By nelursIn DevotionalLeave a comment

Ultima carte a Melaniei Cuc – Vanatore cu soim – aparuta la
Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezinta mai mult decat un
exercitiu de sinceritate, autoarea reusind, printr-un „discurs” metaforic, cum
numai de sub pana naucita a lui Fanus Neagu au mai iesit cateva, sa vanda
lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iata cum banalitatea declanseaza intamplari cosmice, pe care le traim murind: „Apocalipsa poate porni si din farfuria cu supa de oase si din numele unui om care a pierdut notiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine si ma minte postasul ce-mi bate la usa cu o ciozvarta sangeranda din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun
din cornul de vanatoare si ogarii adulmeca urma sandalelor mele fara de
talpa. Voi merge de-a busilea prin sarma ghimpata si peste distantele in
care germineaza secara si linia frontului de gherila.” Sau: „Lumea asta-i
parelnica si neiertatoare; ma intinde, ma prinde in carlige pe franghia cu
rufele pe care masina le spala, le rupe in bancnote de o suta… Nu mai exista
acadele comestibile in pravalia cu halci de carne fara grasime. Copilul meu
plange cu gura-n polenul cules de albine.”
Dar nu cotidianul frust surprinde, ci traducerea lui in vis, disiparea
intr-un fel de supernova a sufletului: „De altminteri, coliliu este si abisul si
gloria mondiala, asa cum stau stratificate intamplarile, pe sub osul fruntii,
in locul din care gandul meu urla la luna unde bocancii tai valseaza ca o
pereche de miri salvati de pe Titanic.”
Sunt pagini de o frumusete trista, profunda, devastatoare pe alocuri:
„Se invart cerul si pamantul in acelasi carusel desuet. Copilaria mea ameteste.
Vomita tata dulce. De ieri nu mai reusesc sa-mi tin respiratia cand
trec prin triunghiul in care dispar avioane, pasari si oameni. Am curaj nebun
de legat la zidul mortii.”
Intre Sartre („Infernul nu exista! Imi repet in oglinda, este doar o
notiune inscriptionata pe vazduhul mai costeliv decat un catar ce cara
sacaua cu apa sfintita.”) si Issus („Ca un scrib care pleaca in cer direct din
casa tamplarului din Nazaret. In urma Lui, mila umana roade in talpa casei
cu rugaciuni repetate.”) Eul isi revendica orbirea, ca pe un posibil drum
spre lumina prin marturisire: „Civilizatia mea a ostenit batand pas de front
in marsul triumfal al unui numar de circ ambulant. Mergem voluntari pe carul alegoric, despuiati ca la facea Lumii si pielea noastra miroase a usturoi
proaspat si mirt.”
Si sunt acolo, in ganduri, si patria („o lupoaica flamanda, o padure
de tei tineri prin care trece furtuna bocind…”) si amintirile ( „Din buzunarul
de la vesta bunicului, iese o soparla tanara si plina de oua gata fertilizate
in vitro.”) si impacarea disperata cu sine: „Dinaintea legendei doar eu mai
stau in halat de matase. Beau ceai verde, fumez tigari cubaneze… Mi-e bine.
Foarte bine… De ce batista a ramas, atunci, stacojie? Mana are cearcane,
bataturi ca si cum as fi cules cu ea toti fragii salbatici ai lumii.”
Lucian Manailescu

ACADEMICIANUL IOAN HAULICA, OMAGIAT LA EL ACASA, IN COMUNA IESEANA IPATELE

On November 15, 2010 By nelursIn Devotional1 Comment

– reportaj nonconformist – Era un ceas de toamna insorita, calda si curata, de parca s-au schimbat anotimpurile, cand ne-am imbarcat in masina colonelului in rezerva Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, in frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei iesene. O facuseram din spatele redactiei cotidianului Evenimentul, dupa ce facuseram o mica sedinta pe picior de plecare chiar in sediul Institutului de Cercetari Medicale si Social-Umane care poarta numele regretatului academician Ioan D. Haulica. Cu acest prilej am cunoscut-o si pe gratioasa sa fiica, conf. univ. dr. Daniela Boisteanu, care insa a preferat drumul spre locurile natale in masina presedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era insotit de vicepresedintele Universitatii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fatu, alaturi de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei si academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de doua decenii a reprezentat Romania la Oficiul International al Viei si Vinului, cu sediul la Paris, astazi in varsta de 84 de ani. Cele doua echipaje doreau sa-si omagieze Magistrul acasa la el. Ursitoarele vestede ale toameni insa apar pe negandite si ne tes in minte planuri noi sau vechi, dilemele curand din belsugul multiplelor posibilitati. Sporovaim pe drum despre toate celea, dar fara sa vrem ’’admirand’’ hartoapele prin care serpuiau masinile, dam dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de varsta, care remarca ca traim in trei Romanii paralele: una situata in Evul Mediu, alta in secolul al XIX-lea si ultima in secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam in prima, desi soseaua duce spre Manastirea Hadambu, care pe 8 septembrie a implinit 350 de ani de istorie si spiritualitate, prilej cu care a scos un volum exceptional comemorativ, tiparit cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Mai fusesm aici cu ai mei, familie de tarani gospodari din Comarna si ramasesem mut in fata modernismului care salasuieste in cetatea amplasata intr-un cadru natural de vis. Smerenia crestina ne-a facut si atunci si acum sa nu trimitem ganduri sincere catre mai marii judetului moldav care parca au uitat de existenta locurilor. Curand ne-a dat gand de binete primarul Costica Postarnac, presedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri si-a zdrobit, pur si simplu, ceilalti trei candidati, obtinand un 78,96 % dintre voturile consatenilor, urmatorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam sa aflam, nu cu oarecare uimire, ca edilul sef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine si am discutat pret de mai multe ore cu satenii din Ipatele, ne-am convins ca povestea a fost facila si bazata doar pe fapte, nu pe vorbe.
                                                               *
Mi s-a vorbit mereu in ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Haulica, un fiu al satului iesean Ipatele, despre care spunea mereu ca-i datoreaza educatia de baza si atitudinea fata de munca. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune ca imi pare nu numai o persoana draga, ci un prieten adevarat. Se nascuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumarel, de toamna senina si bogata, fiind primul copil a unei familii de razasi, Dumitru si Marita, oameni aprigi si mandrii, cu credinta in Dumnezeu si dragoste de carte. Atestati de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, razasii nu si-au parasit niciodata pamanturile, chiar daca de nevoie si-a stramutat vatra satului, si-au construit si reconstruit biserica, si-au ridicat prin contributia tuturor primul local al scolii. Legatura intre ei si Dumnezeu este una aparte. Insusi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, marturie fiind, inca din secolul al XII-lea, cronica slavona de la manastirea Ipate. In toate vecaurile, de altfel, au trait calugari si preoti purtand acest nume – Ipate. Crestini ortodocsi, au stiut sa-si respecte stramosii, datinile, traditiile si nu au aderat nicicand la alta religie. Alaturi de biserica, stiinta de carte a constituit o preocupare in viata acestor locuitori, nu foarte bogati. Inca din secolul al XIX-lea si-au trimis copii la scoala, pentru a deveni preoti sau invatatori. Din 1870 avem prima foaie matricola a preotului Gheorghe Mogos, absolvent al Seminarului de la Husi. Din acelasi an functioneaza prima scoala de patru ani la care si-a inceput drumul in viata invatatorul Ioan Haulica. Absoolvent al Scolii Normale de la Iasi, el va construi primul local al scolii si impreuna cu fetele sale, vreme de 40 de ani va pastori generatii de invatacei. Unii dintre ei au ajuns invatatori, ceferisti, avocati, ofiteri. Printre acestia s-a aflat si Nicu Haulica.
Academicianul de mai tarziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor si intelepciunea cartilor in tinda bisericii Sf. Nerculai, sub obladuirea preotului Ion Leustean si a presviterei Elena Leustean, invatatoare, popositi de putina vreme in sat de pe taramuri vasluiene, parintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasa din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte si cu evlavie intru cele sfinte, invatacelul a fost atras de timpuriu de cele duhovnicesti, cantand alaturi de dascali la strana si grijind de randuiala in Sfanta Biserica, fapt pentru care, mai tarziu, parintele paroh a staruit pe langa tatal sau sa-si dea baiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iasi. Primul om insa care i-a marcat drumul in viata este socotita a fi fost Ortansa Haulica, invatatoarea lui, care ’’certandu-se groaznic’’ cu Mitrita Haulica, a reusit sa-l convinga pe acesta sa-si lase copilul sa se faca preot. Tot ea l-a insotit la Iasi pentru a sustine examenul de admitere. Pentru ca i-a nesocotit cuvantul, atunci, in Iasi, pe strada Uzinei ’’a primit o palma pe care si-o amintea cu nostalgie si recunostinta si la 85 de ani’’. A reusit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar stiinta l-a atras mai mult decat haina preoteasca. La sfarsitul verii, dupa cosit si secerat, mergea la Iasi pentru a sustine examenele de diferenta la Colegiul National de unde a obtinut si diploma de bacalaureat, in 1943. Divinitatea l-a ajutat din nou si tatal sau accepta sa urmeze cursurile unei facultati, cea de Agronomie, sperand sa acopere dealurile satului natal cu vii si livezi. Pleaca la Iasi pentru a se inscrie, dar fiind anii razboiului, circulatia trenurilor era perturbata. Invelit in suba de ceferist a unui consatean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iasi. Trenul mergea spre frontul de est, coboara in gara Nicolina si rateaza cu o ora inscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consatean ceferist si o ora intarziere au hotarat destinul celui care avea sa devina membru al Academiei Romane. El n-a uitat nicicand cum in dricul verii, la seceris, neveste si fete laolalta, culcau graul, manunchi dupa manunchi, pe miriste si se inganau in cant cu glasul ciocarliei ce-si inalta ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile si cu invataturile sale, tanarul cercetator a purtat in suflet si in gand dragostea de casa parinteasca si de satul natal, dupa cum spunea in cuvantul sau, deosebit de cald, invatatorul Sava Petrovici Constantin.
Fiul de taran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treapta a stiintelor medicale, valoarea sa fiind apreciata de comunitatea stiintifica medicala si nu numai, romaneasca si straina. Astfel, numeroase societati stiintifice medicale si academii din Romania si de peste hotare s-au simtit onorate sa-l desemneze ca membru. In 1949 a absolvit Facultatea de Medicina, fiind repartizat in calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie si Fiziologie din cadrul I.M.F. Iasi. Intre 1953 si 1964 a lucrat cercetator in cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferentiar la Institutul de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane din Bucuresti, unde a lucrat cercetator stiintific timp de 12 ani si sef de sector, dupa cum isi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepresedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni Iasi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizarile sale profesionale. Asta desi urmase stagii de specializare in SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania si Franta. In 1963 ajunsese doctor in stiinte medicale, revenind prin concurs conferentiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iasi, iar cinci ani mai tarziu isi adauga la cartea de vizita titlul de doctor docent. In anul universitar 1969-1970, il gasim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societatii Internationale de Studiu al Creierului, al Societatii Europene de Chirurgie Experimentala, al Societatii Europene de Studiu a Pinealei, al Federatiei Mondiale a Oamenilor de Stijinta, al Societatii Internationale de Stiinte Fiziologice, al Fedearatiei Europene de Fiziologie, al Societatii Neurostiinte, al Societatii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societatii de Medici si Naturalisti din Iasi si ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spatiul tipografic pus la dispozitie. Timp de patru ani, intre 199-1994, a condus Societatea Medicilor si Naturistilor din Iasi, apoi a fost membru fondator, vicepresedinte si apoi presedinte de onoare al Societatii Romane de Stiinte Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai incolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Romane, paralel cu membru al Academiei de Stiinte Medicale, la ultima fiind o buna bucata de vreme vicepresedinte. Onorat in 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Ovidius din 2003, pe care seful catedrei de Genetica din cadrul Facultatii de Medicina iesene il refuzase din modestie in urma cu doi ani. Si cei de la UMF Targu Mures sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler in 2002, are cercetari prezentate in aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate si studii, dar elaborase si doua tratate de Fiziologie umana la distanta de un deceniu, in 1989 si 1999. Trei dintre cele sapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Romane: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 si Transmiterea sinaptica-1999. Dupa ce a obtinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut in nefiinta prea devreme, la 13 mai anul acesta, lasand in urma tristete in randul studentilor, colaboratorilor cu care a lucrat. A plecat intr-o zi senina de mai, cu campul inverzit si ciresii troieniti de floare, salasluind acolo sus, in ceata sfintilor si veghind din inlaturi la bucuriile si neimplinirile romanilor. De aceea se doreste ca in fiecare an, in data de 29 octombrie, cand este ziua sa de nastere, sa fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreste initierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-si doreste sa urmeze o facultate din cadrul Universitatii Apollonia, bursa finantata din fondurile proprii ale administratiei locale. De mentionat si ca, cel considerat cel mai bun fiziolog din tara, a fost in ultimii ani de viata profesor consultant la Universitatea de Medicina si Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
Profesoara Georgeta Boaca, directoarea scolii comunale, tinea sa sublineze ajutorul pe care Ioan D. Haulica l-a dat consateanului Mircea Ciubotaru, la aparitia monografiei comunei, cel care mentiona ca ’’intoarcerea la obarsie este componenta a unei filozofii a vietii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generatiile actuale sau viitoare, dar si de intreaga comunitate, de aceea poate nu exista bucurie mai mare decat atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Sa vad ce voi putea realiza, pentru ca fiecare clipa ne atinge si ultima ne doboara’’ scolii cu clasele I-VIII din Ipatele, in fata careia se va ridica curand si un bust al academicianului. Ioan D. Haulica are peste 50 de ani de activitate stiintifica fructuoasa, de rezonanta mondiala, sute de participari la congrese si sesiuni stiintifice cu rapoarte, comunicari, postere sau mese rotunde. A adus contributii originale la fiziologia si farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenala (creier, hipofiza, epifiza, cord, vase si glob ocular al mamiferelor), identificarea si rolul fibrelor nervoase purinergice din maduva, trunchiul cerebral si hipotalamus, rolul modulator al endoteliului si oxidului nitric in reactivitatea vasculara, rolul epiteliului traheo-bronsic in reglarea bronhomotricitatii, rolul pinealei in reactii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
Cele trei valente ale locuitorilor din Ipatele s-au impletit in personalitatea lui Nicu Haulica. Recunostea senin, de cate ori avea ocazia, obarsia, aici unde ’’isi incarca bateriile’’. Educatia primita in familie si faptul ca nu a uitat niciodata de unde a plecat l-au ajutat sa urmeze drumul drept in viata. Revenea cu placere de fiecare data cand programul incarcat i-o permitea si participa din interior la toate evenimentele familiei si ale comunitatii. De cate ori a fost nevoie a intervenit in favoarea sau pentru ca satul sau natal sa-si continue existenta: mai intai in 1968 la prietenul sau, Virgil Trofin, cand Ipatele a ramas comuna si in 1990 cand a redevenit comuna. Este ctitor al noii biserici, avand un rol hotarator la terminarea lucrarilor si la sfintirea acesteia. Profesor pentru intreaga lume, pentru consatenii sai a ramas, mereu, doctorul Nicu Haulica, cel care ii alina pe patul de suferinta, intervenind pentru ei ori de cate ori a fost nevoie. Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenti sau sesiunile unor congrese mondiale de medicina ii tremura vocea atunci cand trebuia sa vorbeasca in fata consatenilor. Pentru cei din mijlocul carora a plecat, a ramas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’badie’’, stia sa-i asculte, avea timp si rabdare pentru a le afla pasurile. Intrebat in vara anului 2009 care-i sunt titlurile stiintifice a raspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goala, legata de coada unui caine’’ si a intins firesc, modest, o carte de vizita pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Romane. ’’Asta conteaza mai putin, e mai important sufletul omului’’ a adaugat. Dupa cum s-a relevat mereu, pret de peste cinci ore, pana tarziu in seara, la manifestarile la care am fost invitat la Ipatele, radacinile si sufletul dumnealui au fost si vor ramane intotdeauna, ancorate in pamantul in care si-a inmormantat stramosii.
In cuvantul de deschidere si de evocare a personalitatii academicianului Ioan Haulica, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costica Postarnac, inginer de profesie, n-a uitat sa aminteasca faptul ca vorbeste despre un om de o rara modestie, provenit dintr-un loc bogat in istorii, care au fost odinioara, sunt si vor fi in tinuturile de aici, de pe Vilna si Stavnic, din Tara de Jos a Moldovei. De aproape si de departe, pe oriunde l-au purtat cararile vietii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat si pentru oamenii dintre care s-a ridicat, intinzandu-le totdeauna o mana de ajutor, dandu-le un sfat ori intervenind pentru tamaduirea suferintelor lor trupesti sau sufletesti. Te intampina totdeauana cu bunatate si blandete, cu fruntea luminoasa si chipul inflorit de un suras tainic, aidoma unui satean batran si intelept, gata oricand sa-ti aline durerea si tristetea. Multi dintre fii satului ii datoreaza reusita, mai ales ca toti l-au avut ca model si si-au dorit sa-l urmeze. ’’Motiv, asa cum spunea primarul Postarnac, pentru care cu totii avem obligatia sa-i multumim si acum, chiar daca am facut-o si cand era in viata’’. Sa nu uitam ca Ioan Haulica a fost initiatorul constructiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, initiator si sustinator a aparitiei in anul 2000 a Monografiei comunei, scoasa de profesorul Mircea Ciubotariu, initiatorul si finantatorul constructiei Monumentului Eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale din curtea bisericii noi, indrumatorul copiilor satului in accesarea diferitelor forme de invatamant. Deosebit de tonica a fost si interventia altui participant la manifestare, vicepresedintele Consiliului Judetean Iasi, tanarul si charismaticul pesedist Constantin Adascalitei.
                                                              *
La acest ceas omagial, fandurile celor prezenbti, s-au mai indreptat cu intreaga gratitudine spre parintele Ion I. Leustean, care vreme de 55 de ani a pastorit duhovniceste intreaga obste a crestinilor ortodocsi din Ipatele. Nascut la 5 februarie 1910 in comuna vasluiana Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Husi, pe care l-a absolvit printre cei merituosi, fiind hirotonit in 1933 si repartizat in parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost inconjurat cu dragoste si devotament de sateni, inclusiv in momentele sale de restriste, ca acela din 1947, cand a fost arestat si dus la Vaslui. Un grup de enoriasi, condus de Dumitru Haciu, riscand represiuni din partea autoritatilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledand pentru nevinovatia preotului lor. Implicarea preotului in viata satului o dovedeste intreaga sa activitate desfasurata in cadrul Cercurilor Pastorale, a serbarilor si manifestarilor culturale care aveau loc in comuna, implicarea sfintei sale in fondarea Cooperativei de Consum si a Bancii Populare din Iaptele, careia i-a fost presedinte pana la desfiintare. Meritul insa care-i marcheaza intreaga sa activitate profesionala, este determinat de faptul ca in timpul pastoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept. Trecerea la cele vesnice a preotului Ion Leustean s-a petrecut in urma cu doua de ani, la 13 iunie 1989, sfinta sa dorindu-si ca ramasitele pamantesti sa ramana in satul si intre oamenii pe care i-a iubit atat de mult, si carora le-a daruit neconditionat intreaga sa viata. Preuteasa Elena Leustean s-a nascut la 12 ianuarie 1910 intr-o familie de tarani din comuna vasluiana Zapodeni, a urmat scoala primara in satul natal, apoi a fost eleva a Scolii Normale din Bacau, pe care a absolvit-o in 1934, fiind numita invatatoare in comuna Ipatele, mai intai in satul Slobozia, iar din 1945 la scoala primara din satul de centru. Timp de 18 ani, cat a slujit la catedra, a facut dovada unei temeinice pregatiri profesionale, muncind cu daruire si abnegatie, pregatind pentru lume si viata un numar impresionant de copii, S-a stins din viata, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor carora le-a pus pentru prima data condeiul in mana. Vasile Postarnac s-a nascut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor Grigore si Marita, casatorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca sa fie inmormantat in 1988. Dupa cursul primar facut in satul Slobozia, urmeaza cursurile Scolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale scolii de 10 ani din comuna Scheia. Si-a inceput activitatea in administratia publica locala inca din perioada anilor 1970, ocupand functia de primar pana in 1984, un an mai tarziu fiind viceprimar, pentru ca, pana la pensionarea din 1987, sa indeplineasca atributiile de agent agricol. In timpul cand a fost primul gospodar al comunei s-au pus caramizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judetean Scanteia-Ipatele, a fost electrificata o mare parte a satului, au fost construite si renovate scoli si gradinite in satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a nascut la 3 iulie 1940 in orasul vasluian Negresti, fiu al agricultorilor Gheorghe si Maria, casatorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. Dupa cursurile primar si general urmate la Scoala din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iasi, lucrand in invatamant pana in 1970, an in care este promovat secretar al comunei, functie indeplinita pret de trei decenii, perioada in care s-a dedicat solutionarii problemelor si sprijinirii concetatenilor in rezolvarea acestora. La manifestarile de la Ipatele, se spune ca scurta prezentare nu este pe masura activitatii desfasurate de el. Celor patru mentionati in acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la fata locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, intrunit in sedinta ordinara din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetatean de Onoare. Tot post-mortem, a primit acelasi tilu academicianul si savantul de renume mondial, Ioan D. Haulica. Cu titluri de Cetateni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensati Ana Haulica, sotia academicianului, conferentiar Daniela Boisteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, presedintele Universitatii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, directorul Institutului de Cercetari ’’Ioan Haulica’’ Iasi, PS Calinic Botosaneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, Staretul Protosinghel Nicodim Gheorghita, de la Manastirea Hadambu, Preotul Protopop Vili Dorosinca. Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bacu, Cuza-Voda, Alexesti, din cele 940 de gospodarii ale comunei Ipatele, si-au onorat nu numai celebrii inaintasi, ci si invitatii de marca avuti.
                                                          *
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pilda, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat in urma cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o pastreaza in suflet, ca si Iasiul deopotriva, a inceput prin a spune asistentei ca singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros ca participa la aceasta zi a recunoasterii si recunostiintei, de mare semnificatie nu numai pentru Iasi, cat pentru intreg rotundul romanesc, de aceea inscrie data cu majuscule in traseul vietii sale. A tinut sa salute prezenta condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat sa multumeasca Parintelui Protoiereu care a facut legatura intre Pamant si Cer. Cuvinte aparte a avut si pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten si care cauta bine sa faca bine, de neuitata fiind prezenta acestuia la Bucuresti la patul de suferinta al academicianului Ioan Haulica. Universitatea Agronomica ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a pastorit-o ani buni, se lauda si cu actualul primar Costica Postarnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilica, actualul edil al ipatenilor fiind cel care transpune cu claritate in viata cuvintele cunostiinta si constiinta. Sigur, n-au fost uitati toti cei care au plecat din lumea cu dor in lumea fara dor, cel mai pomenit fiind academicianul Haulica, bunul sau prieten, care avea un manunchi de calitati, de aceea a indemnat asistenta ’’sa faceti ceva pentru a ramane’’. La fel de inflacarate au fost cuvintele colaboratorului sau de peste doua decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat sa le reaminteasca ca formau un grup de cercetatori inainte de Revolutie care veneau la 7,30 in institut si ieseau la 22,00 cu toate restrictiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a parut si motto-ul afisat in biroul celui comemorat astazi, ’’Sa nu incerci sa te opresti si sa-ti tii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea si poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Ma odihnesc de munca prin munca’’. Si Napoleon avea o maxima apropiata, anume ’’Vorbeste putin, dar adevarat’’. Plin de emotie a fost ceea ce s-a petrecut intr-o buna zi, cand academicianului Ioan Haulica, o batrana, drept multumire, i-a sarutat mana. Pentru omul cetatii, cel foarte primitor, nerefuzand pe nimeni, era incununarea unei vietii, inceputa cu o perioada lunga cand se odihnea in podul universitatii. Mai apoi savantul si cercetatorul numarul 1 al romanilor in materie de Fiziologie, respectandu-si principiile, in pofida oprelistilor politice ale vremii, a avut curajul sa-l invite la un Simpozion International la Iasi chiar pe celebrul George Palade, care era in dizgratia autoritatilor, mai ales dupa ce ginerele lui Malaxa plecase in America. De notat si angajamentul realizarii unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Haulica, cuprinzand studiile sale in domeniile eticii si sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma sa apara sub egida Institutului care-i poarta numele din cadrul Universitatii ’’Apollonia’’. Nu intamplator am lasat la urma cuvantul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestarilor de la Ipatele, dar si sprijinitorul aparitiei cu cativa ani in urma a monografiei comunei.
Multumind preacucernicilor parinti asistenti, vorbitorul si-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu in Academie, intitulat ’’Elogiu satului romanesc’’, facand un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat in centrul sau de un patrulater aparte: biserica langa scoala, scoala langa Caminul Cultural, Caminul Cultural langa Primarie. De aceea astazi sunt comemorati, poate, un primar si un secretar, un preot si sotia acestuia, invatatoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor institutii in spatiu nu a fost intamplatoare. S-a vorbit din nou de valoarea stiintifica si didactica a activitatii Profesorului Haulica, forta sa de exemplu, valentele OMULUI, personaj si atunci si acum de o delicatete aparte, plus un anume simt taranesc, de o frumusete aparte. Interesant este ca nu a facut cursuri cu academicianul, acesta predand la o facultate paralela cu aceea urmata de presedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Stiintific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale intelepte erau si o serie de proverbe de genul ’’Boul se leaga de coarne si omul de limba’’ sau ’’Sacul gol nu sta in picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumusetea slujbei tinute in comemorarea academicianului, cat si interventiile deosebit de inspirate, in timpul acesteia ale unui pusti cu ochii stralucitori, pe nume Tudor Papa, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
                                                          *
Chiar daca Romania ne trateaza astazi ca o mama vitreaga, asemenea momente, precum cele intamplate intr-o zi de toamna tarzie la Ipatele, pe meleagurile iesene, dovedeste ca nu suntem numai o tara furata zi de zi, chiar daca multi dintre noi s-au simtit minoritari in aceasta istorie. Comemorarea academicianului Ioan Haulica si al celorlalti la care am asistat, intr-o lume normala, cu subiect si predicat, dovedeste ca pamantul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar daca traim vremuri in care mugurii putrezesc pe ramuri, inca de cand apar. Asta pentru ca acum se iese din scena la nevreme. O cultura care isi permite sa ignore valorile adevarate e o cultura minora si iremediabil provinciala. De aceea, din coltul de pagina care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de batalie precum cei invocati in acest reportaj neconventional, vom lupta impotriva balcanismului romanesc, care militeaza impotriva spiritualitatii rurale a Romaniei. Semneaza, pentru toate relatate, un jurnalist din tara celor ce nu cuvanta, care se numeste
                                                           Pompiliu COMSA

Ce Fel de Anonim Esti?

On November 15, 2010 By nelursIn Christian Perspective, DevotionalLeave a comment

Ai scris vreodata o anonima, ai fost tentat sa trimiti un bilet nesemnat la amvonul bisericii, o nota informativa conducerii firmei pentru care lucrezi, predicatorului pentru a-i corecta teologia, ori comitetului spre a-i reprosa distribuirea ajutoarelor?

… Fara indoiala, faptele semnalate de tine erau prea strigatoare la cer, ca sa nu pui lucrurile la punct!…
Tentatia de a rezolva probleme prin manipulare se poate preface in obsesie, materializata intr-un anumit stil de viata. Unii oameni simt o chemare irezistibila de a schimba in bine fata planetei, dar, cum lumea nu realizeaza potentialul ascuns in ei, investindu-i cu autoritatea care le-ar face sarcina mai usoara, se vad nevoiti sa recurga la o solutie la indemana tuturor – sageata perfida lansata din umbra. Ei cred ca stratagema le asigura ”beneficiul” protectiei.

Crezandu-se in siguranta sub umbrela lasitatii, anonimul ignora faptul ca ea nu-i asigura protectie impotriva lui insusi …
Cel mai simplu ar fi un telefon anonim, daca n-ar fi inconvenientul ca-i tradeaza vocea. De-ar putea sa-si dea limba la ascutit, ca lupul din poveste! De fapt, tehnologia moderna pune la indemana o solutie convenabila, printr-un mic aparat destinat sa altereze vocea. Cat priveste ale scrisului, de la inventarea masinii de scris, si mai recent a computerului, scrisoarea anonima vine tare la indemana, eliminand elementul grafologic. Nu-i nevoie decat de indepartarea cu grija a particularitatilor stilistice.

Alchimia mentala a anonimului ii da iluzia ca sta postat ferm pe platforma corectitudinii, in timp ce toti ceilalti oameni fluctueaza jalnic pe scara rasturnata a valorilor lui, care se vrea absoluta. De fapt, manevra de a se ascunde in spatele unui paravan confectionat din material propriu il situeaza pe el insusi pe teren nesigur. Adevarul lui, sau dreptatea lui, se cuvin a fi verificate prin comparatie cu etalonul. Nimeni nu detine de unul singur monopolul adevarului, sau al justitiei. Apoi, a actiona din umbra inseamna a nu fi dispus sa acorde celorlalti spatiu vital, intr-o lume care (din fericire) nu functioneaza dupa regulile lui.
Fie ca este un mesaj anonim, sau o fapta al carei autor nu se identifica pe sine, in spatele anonimei sta un sentiment, o atitudine, care-l otraveste pe autorul ei prin acreala pe care i-o secreta in inima. De regula, actiunea anonima nici nu rezolva problema vizata (in cazul ca este reala), si nici nu descarca inima autorului de povara de vinovatie, care ii urmeaza in chip firesc. Astfel ca, in loc sa solutioneze lucrurile, anonima le complica si mai mult.

Interesant de observat ca, in economia morala a universului uman, incarcatura negativa a anonimatului este perfect echilibrata prin reversul ei, care urca la plus tot atat de mult, pe cat poate cobori la negativ, sau poate chiar mai mult. Ca multe din lucrurile familiare oamenilor, care pot fi sau bune, sau rele! Apoi, anonimatul poarta un caracter temporar, caci nimic nu va ramane ascuns pentru totdeauna.

Si o fapta buna poate fi facuta in anonimat. Nu numai ca poate, dar anonimatul faptei bune este ridicat de Christos la nivel de norma, cand vine vorba de darnicie, milostenie, facere de bine, post si rugaciune, care trebuie facute ”in ascuns” (Matei 6:3-6, 18; 1 Petru 3:4). Modestia si bunatatea se feresc de reclama, preferand sa se exprime in anonimat (paradoxal).

Este parte din paradoxul crestinismului, care cere sa ascundem lucruri bune si sa scoatem la lumina pe cele rele (desigur, mai intai pe cele proprii).
Unele fapte pot ramane ascunse de ochii oamenilor, dar motivatia (mai importanta decat fapta) nu este o taina pentru Dumnezeu. Atitudinea devine izvor de fapte si e vazuta de Dumnezeu inainte de a fi convertita in fapta, ”De aceea, sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric siva descoperi gandurile inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).

Mari oportunitati de a face fapte bune se prezinta deghizate sub hainele anonimatului, cum aflam din Evrei 13:2, ”Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea, au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”. Nici prin gand nu ne trece, de multe ori, ce implicatii pot avea faptele noastre facute in spirit de bunatate. Isus ii uimea pe ascultatorii Sai de odinioara, cand le spunea, ”Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit …” (Matei 25:35, 40). Isus se identifica cu semenii nostri aflati in nevoie. Ingerii Sai umbla incognito pe cararile noastre si numai El stie de cate ori a fost respins, alungat, ori nesocotit de fiecare din noi. Dumnezeu insusi face multe lucruri in anonimat (Fapte 14:17), cu care nu se lauda si este nevoie de cunoasterea Lui, de memorie buna si de credinta, pentru a le recunoaste ca venind din mana Sa.

Intalnirea cu anonimatul este de asteptat, ca test al vredniciei noastre si poate aduce rasplatiri, sau regretul ocaziei pierdute, iar acestea din urma se acumuleaza in timp la negativul crestinului corigent la slujire. In ultima analiza, crestinismul nu este doctrina, teologie, organizare, sau institutie, ci slujire. Poti fi slujit de anonimi, sau poti sluji in anonimat, intr-un echilibru cantarit de marele Model al slujirii, care va rasplati tuturor dupa dreptate, in ziua cand anonimatul va fi anulat si lucrurile tainuite scoase la lumina.
Odata ce iesi din anonimat, farmecul slujirii dispare si, odata cu el, si rasplata. Dumnezeu vrea sa pastreze contul slujirii tale intre tine si El.
Gelu Aracadie Murariu