Cred, totuşi, că este interesant să-ţi aminteşti, cît timp mai eşti în viaţă, şi să scoţi din învălmăşeala ei: ce ai fost, cum ai fost, pe unde ai fost, în ce timp, ce ai vrut să fii, cum ai vrut să fii, ce şi cum ai fi putut şi nu ai reuşit să fii, fiindcă nu ţi s-a permis (încorsetările vieţii!) sau nu ai îndrăznit… Şi mai cred că mi s-a făcut dor de o parte din mine, aceea care am fost şi care nu voi mai putea fi, dor de toate locurile pe unde am trecut, de acel timp plecat, de fiinţele dragi întîlnite cândva…

   În parcul acela, primăvara îşi dezvăluia farmecul şi scotea la vedere verdele ierbii. Grădina prindea viaţă, renăştea asemenea păsării Pheonix. Căutam ghiocei şi viorele, pe care i le dăruiam mamei la întoarcere. Mama zîmbea şi mă săruta, apreciindu-mi gestul de dragoste. Cînd ajungeam singură în parc, mi se părea că alergam în întîmpinarea lui Dumnezeu; El exista pentru mine peste tot, atingea totul, valurile mici şi repezi ale rîurilor, pietrele pe care călcam, arborii care îmi făceau umbră şi răcoare şi-mi înfiorau trupul, florile pe care le descopeream. Continue reading “Din cartea de memorii semnate Vavila Popovici, „Popasurile vieţii“” →