MARTURISITORI DACO-ROMANI IN TEMNITELE REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte)
Asez aceasta osteneala sub binecuvantarea
Sfintilor Trei Ierarhi- Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur
“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)
FILOCALIA (Filokallosys in proto-daca) se defineste ca iubirea de frumusete desavarsita, sfanta, dumnezeiasca sau culegere ortodoxa, rasariteana de texte ascetice si mistice cuprinzand trairea marturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.
FILOCALIA este o vasta antologie de texte mistice cuprinzand scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugaciunii, a invataturii lor duhovnicesti, a unei trairi isihaste, a unei jertfiri absolute, pastrand incadrarea culturala si teologica, modele sigure in orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.
FILOCALIA MARTURISITORILOR, in adevaratul sens al cuvantului, consider ca se defineste ca iubire intru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste intru suferinta este de fapt Urcusul curatirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea infatisata de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desavarsirii. Atingerea acestei Cai, prin puterea lui Hristos Mantuitorul, devine piscul cel mai inalt al nobletei omenesti.
Marturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia este totodata o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristica a celor Alesi precum si devotiunea unei daruiri totale. Filocalia, aceasta impreuna lucrare divino-umana, promoveaza unirea oamenilor intre ei in Iisus Hristos, realizand acea unitate harica, acea comuniune a omului intru Hristos sau a lui Hristos in om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trairii: mistica, asceza si jertfa, impodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistica traieste credinta si nadejdea in lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trairea cu adevarat in Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistica, adica Viata in Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).
Dorinta divina si dorul omenesc se intalnesc in istorie si se implinesc in Iisus Hristos, ca Chip si Asemanare, cele doua fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Salasluirea luminii Cuvantului in sufletul credinciosului, atinge starea de indumnezeire a omului patruns de energiile dumnezeesti, numita Teosis. Participand la viata divina, “omul devine dupa har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. Dupa chipul Tainei Sfinte, a Painii si a Vinului, prin lucrarea Sfantului Duh- crestinul devine o particica din natura indumnezeita a Mantuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Impartasania, Taina a nemuririi si putere a Invierii, se uneste cu natura umana patrunsa si transfigurata de energiile dumnezeiesti. Experienta mistica este centrata asupra locuirii Cuvantului in suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibila a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).
Asadar, Natura dumnezeiasca nu este participabila in Ea insasi, ci in energiile Sale, iar Cel care participa la energia divina devine el insusi, intr-un fel, lumina, afirma Sfantul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a vazut pacatul este mai mare decat cel care i-a vazut pe ingeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curatirea ascetica suie astfel, la Clipa sublima a unei totale daruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptiala dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc. In cadrul actului de traire mistica, intra si elementul efortului uman, care se straduieste spre o purificare permanenta, pregatindu-se astfel pentru intalnirea si logodna cu lumina Sfantului Duh, in vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine libera, deiforma, lucrand intru totul dupa vointa dumnezeieasca, nesubstituindu-se ei, ci asumandu-se prin asceza.
Cuvantul asceza isi are originea in termenul proto-dac askytis, care inseamna frumusete, inteligenta, vointa, perfectiune cultica, cuget curat, profesiune de viata perfecta, desavarsire religioasa, sfintenie. Parintii bisericesti au imprumutat cuvantul in sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taina al Sfantului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Intaistatator al cetatii Sinope a Pontului. Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodata, care perfectioneaza sufletul si-l pregateste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul in esenta lui este in acelasi timp un mod de viata, dar si o metoda de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).
Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, il inalta pe credincios la Clipa eterna a indumnezeirii. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate caile desavarsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, pana la suferinta totala a Crucii si pana la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurandu-se prin Jertfa, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Inviat, Arhetipul Crestinului desavarsit.
Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipa se prelungeste prin nevointa toata viata. Ascetii se includ in doua categorii: Ascetii unei obsti-monahale (Pustnicii) si Marturisitorii unei comunitati, care-si asuma permanent Crucea. Atat Ascetii, cat si Marturisitorii se nevoiesc fie in particular, fie in comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceza(post, rugaciune, contemplatie), dand nastere vietii schitice, din care mai tarziu a provenit monahismul de obste. Astfel inceputul vietii monahale isi are izvorul in Scytia (Dacia). Asadar, viata monahala crestina descende din monahismul dacic-precrestin. Intrucat, Crucea pelasga precede lumina fulgeratoare a Invierii, Crucea in trairea ortodoxa a devenit Slava lui Hristos Cel Rastignit. Crucea suita si vazuta in lumina Invierii, inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc, se izbavesc si se indumnezeiesc. (Preacuviosul Parinte-Martir Daniil de la Rarau, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).
Urcusul ascetic converteste patimile, facandu-le sa convearga in asteptarea Clipei, cand Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa. Sufletul se gateste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odata intrat in lumina devine el insusi lumina. Urcand Piscul ascetic al Caii mistice, Adevarul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertatii, Viata insasi, asezata pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituala, orice dobandire a sufletului devine un nou inceput. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine in suflet, iar sufletul se stramuta in Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxa, in P.G. 94, col. 1089).
Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asuma in mod expres doar rigorismul ascetic, ci in mod categoric masura in toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei. Mistica, Ascetica si Jertfa implinesc in viata crestinului ortodox existenta crestinismului insusi. Cunoasterea mistica, desavarsirea ascetica si daruirea prin jertfa si dragoste aduc omul pana la asemanarea harica a omului cu Dumnezeu, pana la indumnezeirea omului. Aceasta stransa legatura dintre asceza si har este trasatura caracteristica a misticii crestin-ortodoxe. Aceasta cunoastere deplina nu poate fi atinsa decat de o morala deosavarsita, adica sa capete un astfel de har, un dar al harului, ca sa se apropie de ingeri. Toata aceasta nazuinta de cunoastere si de traire a Fiintei Absolutului este prezenta primordial in gena omului, dar realizarea ei este posibila numai acolo unde harul comunica si conlucreaza.
Vederea lui Dumnezeu este atinsa printr-o impletire de ruga si cantare, de lauda si daruire, o cutremurare de har si de jertfa. Apostolii traiau mistic pe Dumnezeu Insusi, in Logosul intrupat, dar inca nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decat dupa Inviere. Iar la Inaltare l-au vazut pe Dumnezeu in slava Sa. Teologia mistica a Apostolilor si a primilor ucenici era trairea crestina propriu-zisa. Aceasta traire mistica a devenit o pedagogie a insusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemanari cu ele si a unei uniri ipostatice dorita de Duhul Sfant, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si ruga se afunda intr-o cunoastere limpede si adanca a Adevarului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificata apoi pana la eroism, martiriu si sfintenie. Adunand elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne da o succincta definitie a misticii:
Unirea traita sau experimentata a fiintei omenesti cu Fiinta divina in virtutea unei asemanari harice intre ele. Aceasta unire este datorita initiativei Duhului Sfant, cerand efortul sfinteniei sau purificarii din partea omului. Harul Duhului Sfant care lucreaza unirea sau cunoasterea mistica, este un har special. Alaturi de harul special, in actul mistic, lucreaza si harurile Sfantului Duh, care lumineaza si indumnezeiesc facultatile sufletesti ale omului, facandu-le capabile sa sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea mistica este insotita uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este intotdeauna necesara. Aceasta traire supranaturala e si cunoastere si iubire totodata.
Efectele iubirii mistice constau intr-o intensificare considerabila a energiilor spirituale din om. Punctul culminant al trairii mistice, este anticiparea pamanteasca a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxa, Sibiu, 1996, p.43). Pentru a ajunge la aceasta forma de desavarsire oamenii au primit Vestea cea Buna a Nasterii Pruncului Sfant si Evanghelia Iubirii. Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat la aceasta vietuire atat pe Apostoli cat si pe toti cei care vor sa-L urmeze. Realizarea desavarsirii insa, a fost rezervata doar celor alesi: Fiti desavarsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este.
Sfanta Evanghelie este inzestrata cu intregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avandu-L ca subiect insusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poarta in sine caldura luminii Duhului Sfant, dragostea Cuvantului-creator, intrupat, toata stralucirea puterii Tatalui ceresc si maretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iata ce frumos surprinde poetic, Sfantul Grigorie de Nazianz maretia Creatiei si Atotstralucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de toate, /caci cum altfel mi-e ingaduit sa Te laud?/ Cum Te va canta cuvantul,/ caci nu Esti de grait cu nici un cuvant./ Cum Te va contempla mintea,/ caci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrait,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindca le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si cate graiesc si cate nu graiesc, Te cuvanta./ Toate si cate cugeta si cate nu cugeta, Te cinstesc./ Caci dorurile si durerile tuturor sunt in jurul Tau./ Tie ti se roaga toate, toate cele ce cugeta/ Alcatuirea Ta canta imn in tacere./ In Tine raman toate. La Tine alearga impreuna-n toate/ Si Esti sfarsitul a toate si Unul si toate si niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cereasca va patrunde valurile mai presus de nori?/ Fii indurator, o, Tu mai presus de toate,/ Caci cum altfel mi-e ingaduit sa te laud?” (Imn catre Dumnezeu, in Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).
Momentul mistic de la Buna Vestire arata alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit in Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mantuirea oamenilor. Maria este aleasa de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Sau, lucru care i se aduce la cunostiinta de catre Arhanghelul Gavriil: Bucura-Te, cea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei (Luca 1, 28). Cuvintele plina de har, arata credinta, smerenia, nadejdea, ascultarea, incununarea vietii ei ingeresti de pana atunci, dragostea, peste care se revarsa, darurile cele mai presus de daruri; pogorarea caldurii si stralucirea Sfantului Duh precum si Umbrirea Celui Preainalt. Prima care recunoaste Slava divina a Fecioarei Maria este verisoara primara, presbitera Elisabeta: Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Insasi Maria intareste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cantand imnul inspirat de lauda: Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a umblat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si Sfant este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de catre Duhul Sfant, izvorate dintr-un suflet dumnezeiesc, care traise minunea participarii la intruparea Fiului lui Dumnezeu in pantecele sau. Fecioara Maria inchina un imn de recunostiinta Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fata de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfantului Duh, Puterea Celui Preainalt- Fiul ia chipul lui Hristos in Fecioara. Prin expresia: Iata slujitoarea Domnului, isi exprima daruirea totala lui Dumnezeu, din toata inima sa, implinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).
Amanunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, gasim in Protoevanghelia lui Iacob, iar dupa, Faptele Apostolilor, in Epistolele Apostolice si in Apocalipsa:“ Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea “ (Galateni 4, 4-7). Sfantul Apostol Pavel reda primul imaginea teologica despre intruparea Mantuitorului, vorbind despre cele doua firi ale lui Hristos, dumnezeieasca si umana, precum si rolul Fecioarei in intruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Nascatoarei de Dumnezeu in istoria omenirii.
Rene Laurentin precizeaza patru idei in expresia Apostolului Pavel, structurandu-le doua cate doua: „nascut din Femeie/ ca sa dobandim infierea, Nascut sub Lege/ ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968). Prin nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobandesc infierea spirituala (daca si-o pastreaza), iar Legea este amintita doar pentru a arata chenoza Logosului. „Ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui popoarele lumii de pacatele lor.” (Matei 1, 20-21).
Foarte de timpuriu Sfintii Parinti si scriitorii Bisericii au inteles ca adevarata credinta si marturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu intrupat si inviat al Tatalui ceresc, o implica in mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, in care s-au implinit toate proorociile si asteptarile mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioara”) si Theotokos (“Nascatoare de Dumnezeu”). Aceasta dubla calitate a Maicii Domnului era inteleasa drept o implicatie si o consecinta dogmatica indispensabila intelegerii unirii divinului si umanului in Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristica concentreaza esenta Evangheliei in dubla taina a inomenirii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului in Persoana divino-umana a lui Hristos si in persoanele cele infiate prin credinta si sfintele Taine in Trupul eclesial al Acestuia.
Daca, Taina inomenirii lui Dumnezeu este realizata in Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina indumnezeirii omului e realizata la modul absolut de Fecioara Maria Nascatoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regula pentru noi toti, cum spunea Sfantul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).
In Apocalipsa Sfantului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se lupta cu balaurul rosu. “ Si s-a aratat din cer un semn mare: o Femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea Femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand il va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).
Sfintii Parinti au vazut in Femeia din Apocalipsa, asemeni Sfantului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi nascut pe Fiul lui Dumnezeu, il biruieste pe diavol. Fiul nascut din Femeie care pastoreste neamurile este Mantuitorul Iisus Hristos. El inaltandu-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile dupa Inviere.
Prigonirea Femeii nu se opreste aici: „Iar cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a prigonit pe Femeia care nascuse pruncul. Si Femeii i s-a dat aripile marelui vultur, ca sa zboare in pustie, la locul ei, unde e hranita acolo o vreme si vremuri si jumatate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, dupa Femeie, apa ca un rau ca s-o ia apa. Si pamantul i-a venit Femeii intr- ajutor, caci pamantul si-a deschis gura sa si a inghitit raul pe care il aruncase balaurul din gura. Si balaurul s-a aprins de manie asupra Femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilalti din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” (Apocalipsa 12, 13-17).
In viziunea inspirata a Apostolului Ioan, Femeia este deopotriva Fecioara Maria si comunitatea crestina-Biserica lui Hristos, a carei Mama spirituala este Nascatoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutatile, defaimarile, prigonirile, persecutiile si jertfa regasindu-se permanent in istoria Bisericii, in teologia crestina. Sfantul Grigorie de Nazianz, identifica in notiunea de teologi pe Marturisitorii, care trebuiau sa filosofeze, cand si cat, inaintea oamenilor, “netezind calea” ca sa vina Lumina Cuvantului, Samanta Evangheliei. Prin Hristos, insusi lumea fizica si materiala a devenit capabila de indumnezeire, iar umanitatea inviata a lui Iisus e inceputul unei creatii noi indumnezeite. Faptul ca Dumnezeu Fiul S-a facut om in Iisus din Nazaret inseamna nu numai mantuirea din pacat si moarte, dar si participarea la insusi dumnezeirea Sa. Lumina paterna ca sa folosim expresia Sfantului Irineu, iradiind din trupul Sau indumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizata prin insusirea ei constienta ulterioara, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modeleaza virtutiile. Pe de o parte, lumina, stralucirea dumnezeirii, strabate intreaga viata a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul in general, iar pe de alta parte aceasta lume a lumii viitoare, continua Taina intruparii, a ispitirii, a vanzarii, a lepadarii, a prigonirii, a arestarii, a inscenarii unui proces samavolnic, a intemnitarii, a torturii, a defaimarii, a rastignirii dar si a biruintei prin Inviere. In Imnul 40 al Sfantului Simeon Noul Teolog, Mantuitorul Iisus Hristos spune: „Cei ce imita patimirile Mele se vor face partasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Imparatiei Mele”. (Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).
Intru inceput umanitatea a fost creata pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreata, indumnezeita. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Daca persoana umana nu mai este in comuniune cu Dumnezeu, isi pierde caracterul de persoana prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice fapta rea. Fara har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.
In virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desavirsit, Dumnezeu este prezent prin har si deci vederea Sa este posibila. Aceasta asemanare sau inrudire consta in capacitatea umana de autodeterminare libera (autexousion). Hristos lasa calea deschisa fiecaruia spre a se imbraca din nou cu vesmantul slavei. Aceasta recreere implica insa o permanenta traire in asceza, sa ne alegem pe noi insine in Hristos, care ne-a recreat. Daca El S-a golit pe Sine Insusi de slava spre a se impartasi cu lutul nostru, noi la randu-ne suntem datori sa impartasim de buna voie moartea Sa rusinoasa, Crucea Sa. Insusirea mantuirii, calea indumnezeirii duce in mod inevitabil prin pocainta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastra proprie cazuta, dezbracarea patimilor, strapungerea inimii si plansul, precum si dobandirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca sa ne facem din nou pe deplin naturali, intrucat a implini poruncile lui Dumnezeu inseamna a ne angaja in opera propriu-zis harazita lui Adam.
“Viata pe acest pamant e de aceea data crestinului pentru asceza. E timpul in care, in Hristos si in conformitate cu Patima Sa, credinciosul isi poate descoperi sinea sa adevarata. Pe orice treapta e activ si prezent harul Duhului Sfant. Acest har e la inceput imperceptibil, dar pe masura ce insusirea mantuirii inainteaza in virtutea asemanarii produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine in stare sa cunoasca Arhetipul sau in el insusi” (idem, C 17,12).Invierea lui Hristos ne-a introdus intr-o conditie noua a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Sau cel inviat insufletit de Duhul Sfant devine parga creatiei celei noi, caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).
In viata Bisericii Ortodoxe dogma, mistica, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru intelegerea crestina, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii. De aceea Mistica ortodoxa este hristo-teo-logica. Exista o coincidenta deplina intre obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentala si experienta subiectiva a persoanei care, incorporata in ea, isi asimileaza activ teologia acesteia prefacand-o in viata. Prin ruga si contemplatie, prin experienta mistica concretizata in asceza, prin daruire totala si jertfa crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti impreuna Marturisitori ai existentei.
Unind in sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pamantul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, intr-un cuvant Filocalia Ortodoxa Patimitoare, devine axa spirituala nevazuta ce sustine launtric Biserica, devine stalpul viu intemeietor al Crucii- Icoana a vietii in Hristos. In fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al pacatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxa e un raspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizand perspectiva canonizarii crestinului in Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate in Biserica lui Iisus Hristos.
Experienta tragismului soartei pamantesti ne este necesara, fiindca ne arata limitele, neputintele si talentele in izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, in locul sfarsitului fatal, in majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii.
Cercetand Istoria crestina, constatam faptul ca omenirea in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca Vesnicul Om si inainte de toate ca Dumnezeu Adevarat, in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu. In ceea ce ne priveste pe noi, daco-romanii, viata mistica a fost si bogata si infloritoare de-a lungul intregii sale istorii. Schytia era o tara eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-Romania cu multitudinea lacasurilor, schiturilor si manastirilor rasarite peste tot. Miscarile de o profunda simtire religioasa si de elevatie mistica s-au perpetuat continuu de la cea a calugarilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combatut vehement arianismul, urcand in istorie pana la Miscarea paisiana, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica, Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor intrezarit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului sau alte grupari mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminand cu Miscarea Legionara, care a practicat un misticism viu, arzator, jertfitor, inaltator.
Atitudinea mistica la noi a atins deseori stari exceptionale, sofianice, conducand la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, ratacitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditatii ateismului, ori aberatiilor comuniste.
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
ianuarie 2011