DOAMNE, CE MINUNE SA FII OM!

Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai

Advertisements

Cum sa cunoastem si sa intelegem „Cele zece porunci” – Un volum de Cristian Barbosu

O carte despre Cele Zece Porunci? Poate fi un astfel de subiect interesant, la inceput de secol XXI? Cu siguranta ca multi ar raspunde ca problematica atat de complexa a Decalogului reprezinta ceva depasit, lipsit de actualitate. Cu toate acestea, cartea „Cele Zece Porunci” de Cristian Barbosu ne convinge ca este important sa reexaminam cu seriozitate continutul acestor porunci date de Dumnezeu prin Moise, pentru intreaga umanitate.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a nascut la Arad si a urmat trei scoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta si impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numara cartile si muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

Nevoia de Absolut

Subliniind mutatiile ce au avut loc in gandirea oamenilor pe parcursul ultimei perioade de timp, Cristian Barbosu mentiona: „Filosofia post-modernista a patruns subtil in toate ramurile vietii, influentand pe nesimtite atat creierul cat si inima, ba uneori, si sufletul, creand o noua etica, un nou sistem de valori, ba chiar si o noua forma de spiritualitate, privata insa de absoluturi si mai ales de Absolut.”

Pornind de la aceasta nevoie de Absolut, cartea „Cele Zece Porunci”  ne cheama la o reevaluare temeinica a continutului si actualitatii poruncilor divine aplicate la viata de zi cu zi. Fara a insista pe aspecte scolastice care ar fi condus la o prezentare academica, prin reliefarea aspectelor de baza ale invataturii morale din cuprinsul Celor Zece Porunci, autorul reuseste sa transmita unei mase largi de oameni un mesaj pozitiv, ce se constituie ca o chemare in a respecta adevarul de origine divina.

Despre legile morale si spirituale

Autorul spune: „Asa cum exista legi materiale, legi ale fizicii, biologiei, chimiei, etc., la fel exista si legi morale sau spirituale impuse de catre Dumnezeu. Asa cum legile naturii sunt imposibil de contestat, ele actionand indiferent daca vrem sau nu, la fel si legile morale sau spirituale exista si nu pot fi ignorate. Si asa cum cercetatorul stiintific studiaza si le explica oamenilor intelesul adanc al legilor naturii, este de datoria noastra, a celor ce studiem Sfintele Scripturi, sa explicam semenilor nostri legile morale si spirituale, legi care afecteaza atat destinul terestru al omului, cat si dimensiunea eterna a sufletului nostru.”

„Cele Zece Porunci” – o carte ce li se adreseaza tinerilor

Asa cum putem citi din primul capitol, cu privire la porunca intaia, vom constata faptul ca argumentele lui Cristian Barbosu se succed intr-o ordine logica, fara a forta in vreun fel textul biblic si fara a purta amprenta prejudecatilor de natura spirituala. Putem spune ca autorul reuseste sa prezinte in mod obiectiv adevarurile Scripturii, presarand impresii si experiente ce tin de realitatea cotidiana. Beneficiul unei astfel de abordari consta in faptul ca aceasta carte poate fi citita si de catre cei care nu au o pregatire teologica. Si aici in mod deosebit, autorul a tinut sa se adreseze tinerilor, mai precis acelei generatii de regula ignorata de catre mesajul evanghelic traditional.

O lista a dependentelor

Iata ce afirma Cristian Barbosu despre practica idolatriei in secolul nostru: „Omul, fie ca vrea sau nu, fie ca recunoste sau nu, se inchina cuiva. Pe vremea lui Moise, cand Cele Zece Porunci au fost scrise in piatra, oamenii se inchinau diferitilor zei. Indiferent unde s-ar fi aflat, inchinarea oamenilor a fost devotata unor anumiti zei. Da, astazi nu mai avem Baali si nici Astartee. Dar astazi avem aceleasi concepte, aceleasi ritualuri, imbracate insa sub o alta forma. Baal si Astarteea erau zeii placerilor de orice fel. Inchinarea inaintea lor nu era ceva mistic, ci dimpotriva, consta din pereceri si orgii scaldate in alcool si sex. Azi noi nu mai avem inchinatori la idoli, dar avem atat de multi oameni care au cate un viciu, oameni care se intoxica in mod abuziv cu alcool sau care isi distrug casnicia din cauza prostitutiei sau pornografiei. Nu, ei nu se inchina niciunui idol, dar ei sunt vanduti poftelor lor. Iar lista dependentelor poate continua.”

Este posibila renasterea spirituala?

Aceasta idolatrie ascunsa a zilelor noastre nu poate fi scoasa la lumina decat prin intermediul Celor Zece Porunci. Prin urmare, mesajul pe care ni-l transmite Cristian Barbosu consta in faptul ca nu este posibil sa iesim cu bine din dilemele morale ale sec. XXI decat luand in considerare ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin aceste porunci.

Intotdeauna, idolatria a fost distructiva si autodistructiva, afectand deopotriva pe cei care o practica, dar si pe cei ce se afla in vecinatatea acestor inchinatori. De aceea, renasterea spirituala a generatiei prezente nu se poate produce decat prin cunoasterea si aplicarea deplina a Celor Zece Porunci.

Importanta fundamentelor

Cu siguranta ca aceasta provocare pe care ne-o lanseaza autorul se consitutie ca un element de valoare ce recomanda citirea acestei carti si insusirea elementelor de valoare prezentate.

„In era post-moderna in care traim exista o nevoie acuta de absoluturile lasate de Cel Divin pe paginile Scripturii. Relativismul a patruns in mai toate sferele societatii in care traim. Avem nevoie insa, de niste fundamente, de aceste absoluturi dumnezeiesti, cuprinse in Cele Zece Porunci. Ele iti pot oferi o baza sanatoasa, trainica, atit in viata aceasta cat si in eternitate.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

„Fiti oameni” – Un volum semnat Iosif Ton despre rugaciune, credinta si biruinta

Nimic nu este mai simplu decat sa predici Evanghelia intr-o societate libera. Este usor sa le vorbesti oamenilor despre Hristos, atunci cand nu iti este nu exista restrictii cu privire la ceea ce poti spune. Nu e nicio problema sa fii un predicator care aduna masele de oameni, cand acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri in contextul unei societati supuse unui regim dictatorial reprezinta o provocare careia putini pot sa ii faca fata.

„Cuvinte fara de moarte”

Societatea comunista a apus, cel putin in Romania. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu isi mai gasesc un corespondent imediat in lumea in care traim. Cu toate acestea, invatamintele pe care le-am deprins in acea perioada ar trebui sa ramana vii, tocmai pentru ca istoria sa nu se mai repete. In acelasi timp, memoria actelor de curaj si barbatie dovedite de catre oamenii credintei in acele timpuri nu trebuie sa dispara. Astfel de amintiri se constituie ca adevarate diamante de mare pret, zamislite in cuptorul suferintelor pentru Hristos, in mijlocul noroiului si pietrisului unei societati abrutizante.

In acest sens, cartea „Fiti oameni”, alcatuita dintr-o selectie a predicilor tinute catre Iosif Ton in perioada 1973-1981 reprezinta un adevarat tezaur de nestemate, ce stralucesc in lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fara de moarte” poate fi in mod corect evaluata doar in perspectiva vesniciei, fiind cu atat mai mare cu cat timpul in care au fost aduse la viata era unul de intuneric, necredinta si disperare.

Chemare la o viata transformata

„Care au fost caracteristicile de baza ale predicilor mele din acea perioada adunate in volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ton. „In primul rand, prin multe dintre aceste predici am cautat sa dau oamenilor curajul de a sta drept in picioare, de a infrunta persecutia cu barbatie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinta, de a ramane cu Domnul Isus prin orice incercare.” Nu este simplu sa iti propui un astfel de obiectiv si cu atat mai greu este sa il si realizezi, dar prin viata si exemplul pastorului Iosif Ton putem spune ca acest obiectiv a fost atins. De asemenea, in aceste predici se poate urmari o tema care apare iarasi si iarasi in scrierile lui Iosif Ton, avand drept subiect transformarea vietii.

„In al doilea rand, preocuparea mea a fost sa vad ca credinta oamenilor nu ramane ceva teoretic, ci ca ea este un act care duce la o viata transformata. Pe scurt, prin predicile mele am vrut sa produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care sa duca la transformare launtrica si la o traire curata.”

Sursa adevaratei bucurii

O prima tema pe care o abordeaza Iosif Ton este cea a „adevaratei bucurii”. Pare destul de dificil sa vorbesti despre bucurie unor oameni intristati si apasati de felurite suferinte, dar aici este puterea de exceptie a crestinismului. Un crestin nu poate fi decat un om care gusta din adevarata bucurie cereasca, in timp ce bucuria oferita de aceasta lume este intotdeauna trecatoare si dureaza putin.

„Sursa acestei bucurii este o gandire schimbata. Si eu accentuez – si ati vazut ca accentuez mereu: sa te lasi patruns mereu de acest gand: ca esti fiul lui Dumnezeu, ca esti unit cu Hristos, ca esti in mana Lui. Acest gand trebuie sa te patrunda pana in adancurile tale. Eu asa inteleg secretul bucuriei, prin a sti ca Dumnezeu imi este tata.”

„Voi biruiti!”

Un alt aspect important din viata de credinta este cel al „luptei impotriva pacatului si biruinta asupra sa”. Cu siguranta ca acest subiect a fost amplu dezbatut in repetate randuri, de catre multe persoane. Dar caracteristica pentru Iosif Ton este acea abordare practica, avand implicatii imediate, a luptei pe care o dam impotriva pacatului, indiferent de forma. In aceasta lupta ne regasim ori de cate ori ne opunem raului din lume si celor care-l promoveaza. Dar in aceasta lupta, cel care prezinta adevarul nu trebuie sa ramana singur, ci alaturi de el trebuie sa fie toti cei care cred in Hristos.

„Vreau sa stiti ca voi, cei care va rugati in taina, voi sunteti cei care faceti biruinta Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiti! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se lupta in vale cu dusmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roaga pentru Iosua, sunteti voi! Cand Moise isi lasa mainile in jos, Iosua era slab si pierdea batalia. Aceasta se aplica si la mine, ca si la toti cei care vestesc Evanghelia. Daca noi slabim, slabim pentru ca voi ati lasat mainile in jos, pentru ca nu v-ati rugat indeajuns pentru cei care prezinta adevarul.”

„Oameni care indraznesc sa lupte”

De asemenea, atat in vremuri totalitare, cat si in cele „normale” avem datoria sa il recunoastem pe „cel rau si metodele lui”. Imaginea propusa de Iosif Ton cu privire la natura bisericii este deosebit de relevanta, fiind intr-o directa contradictie cu ceea ce ar fi dorit stapanii acelui regim de intuneric. Irozii din toate vremurile au cautat sa aduca slabiciune in mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagand idei si conceptii care sa-i nimiceasca puterea. Adevaratii martori ai lui Dumnezeu au stiut sa aiba o conceptie corecta despre biserica.

„Unii oameni isi imagineaza de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locas al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor infranti in viata, care nu mai pot tine piept problemelor vietii acesteia si care gasesc in religie un refugiu, o alinare, o mangaiere intr-o viata pierduta. Insa imaginea aceasta este cu totul falsa. Daca ar fi sa comparam biserica cu o institutie omeneasca, in mod corect si dupa cuvantul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armata. De ce? Pentru ca aici nu vin oameni infranti cum s-ar crede, ci oameni care indraznesc sa lupte. Aici vin oameni care nu dau inapoi in fata vietii, ci oameni care au fost descatusati de sub puterea celui rau si care au declarat pe fata razboi intunericului.”

„Sa stai singur in furtuna”

Daca exista un lucru care provoaca abaterea de la acest ideal crestin al unei biserici luptatoare si biruitoare, atunci acela decurge din influenta demoralizatoare a vremurilor pe care le traim, caracterizate de neliniste, ingrijorare si teama. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasa amenintare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreapta.

„Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia cand vremurile sunt cumplite, vremuri in care oamenii se abat de pe cale, cand oamenii o iau razna. Vremuri in care nu ai pe nimeni ca sprijin langa tine. Vremuri in care nu ai pe nimeni care sa te ajute sa stai pe calea cea dreapta. Vremuri in care esti aruncat fara mila intr-o situatie in care trebuie sa stai singur in furtuna.”

„Adevarul, corectitudinea si cinstea”

Tocmai in astfel de vremuri, adevaratii crestini sunt asemenea unor repere morale si spirituale, stand in picioare atunci cand toti se culca la pamant, fiind oameni atunci cand toti ceilalti abandoneaza acest statut. A fi om, a fi puternic in mijlocul furtunii presupune o experienta interioara pe care putini oameni o dobandesc. Inseamna sa ai radacini adanci in Sfanta Scriptura si in Dumnezeu si sa nu te lasi impresionat de desfasurarea fortelor celui rau sau chiar de propria neputinta.

„Omul adevarat este omul care are principii clare. Are principii sanatoase si nu le sacrifica. Mai bine moare. El nu isi calca principiile dumnezeiesti, iar cand e vorba sa le aplice, el o face cu dragoste, cu blandete. El este in dragoste credincios adevarului. Este omul care se daruie pentru altii, care abandoneaza egoismul marsav si meschin si iese sa imbogateasca pe altii. Care se revarsa in dragoste spre altii. Omul adevarat este omul care tine la principii, care este sever cu el insusi si nu incalca in niciun chip adevarul, corectitudinea si cinstea.”
Adevarata sete dupa Dumnezeu

Ce ideal deosebit a asezat Iosif Ton in fata celor care erau destinati sa ajunga „ oameni noi”, dupa chipul fricii! Fara a vorbi in mod direct impotriva regimului, pastorul Iosif Ton lovea la radacina principiilor de intuneric care stateau la baza acestuia. De fapt, crestinismul autentic va fi totdeauna o amenintare pentru oricine doreste sa fie stapan peste semenii sai, precum si pentru oricine doreste sa se inalte impotriva Celui Prea Inalt.

Experimentul comunist nu a fost altceva decat o batalie pentru mintea oamenilor, o incercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca in suferinta si de a distruge notiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ton a dedicat predici care sa restaureze valoarea umana, care sa ne determine sa nu fugim de suferinta pentru Hristos, sa credem in realitatea lumii viitoare, sa invatam abecedarul Evangheliei si sa castigam batalia pentru mintea noastra. Autorul ne-a aratat ce inseamna adevarata sete dupa Dumnezeu si cum putem primi viata de la Duhul Sfant, pentru ca in final, sa traim experienta unor solutii neobisnuite pentru situatii deznadajduite si sa ne acceptam pe noi insine, sa nu mai fim cu inima impartita si sa fim asemenea cu Hristos.

„Functionam bine… pe baza de dragoste”

„Cand Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi sa nu functionam bine decat pe baza de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrana. Daca un copil nu simte dragostea mamei, daca un copil nu este inconjurat de iubirea parintilor, el se usuca in interior. Uitati-va la un copil nedorit si la un copil caruia parintii ii spun ca e nedorit. Uitati-va cat e de speriat, cat e de complexat si cat e de derutat in viata, copilul caruia nu i s-a aratat dragoste.”

In creuzetul urii, minciunii si fricii, al timpurilor in care experimente aberante se faceau pe natiuni intregi, cu totii devenisem niste copii nedoriti ai acestei lumi sau conceputi doar pentru a fi sclavii unui sistem fara mila. Uitand de Dumnezeu, am ajuns sa uitam si de noi insine, de ceea ce suntem si de ceea ce putem deveni. Indoctrinati cu o ideologie atee, materialista si evolutionista in sensul rau al cuvantului, am ajuns sa credem ca omul este doar un animal evoluat si ca nu exista nimic dincolo de mormant si de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat sa straluceasca si in vremuri de intuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternica decat in timpuri obisnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descatusarii Cuvantului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevarati, oameni ai credintei, oameni ai adevarului, printre care se numara si pastorul Iosif Ton. De aceea, aceasta carte apel – „Fiti oameni” – ramane valabila, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decat doar decorul. Lupta este aceeasi.

VIATA CA O SCENA

by Gabriela PETCU

Cuvinte…

uneori, prea putine pentru a defini o stare…

alteori, prea multe pentru a înfaptui o liniste…

Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!

De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.

De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!

Gabriela PETCU

martie 2009

Constanta

*************************************

VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT

Motto:

„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,

sa se faca nebun ca sa devina întelept.”

(1 Corinteni 3: 18–19.)

Cu pieptul gol si haina-n vânt

Si-un bat ce scormonea-n pamânt

Cu ochii tristi si glasul stins

De lume, el era învins.

Si-asa tacut si ostenit

Parea un om îmbatrânit

Ce încerca sa-si faca rost

Din amagirea ce a fost

Un câine, s-a oprit în loc

Si mârâind, latrând cu foc

Sa-l muste, parca n-ar fi vrut

Si-apoi, pe loc a disparut

Ridica batu-n urma lui

Si striga tare câinelui:

„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?

Probabil, ai fi vrut dovezi…”

Un om, vazându-l revoltat

Si-atât de tare afectat

A zis ca e periculos

Si-a tras de haina nemilos

Slabit, el cade la pamânt

Si-acolo jos, cu batul frânt,

El s-a trezit ca din senin

Cu-n sut usor si feminin

Buimac de tot ce s-a-ntâmplat

Usor nebunu-a rasuflat:

„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!

Eu, mort o clipa m-am crezut!”

VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI

Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…

Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!

Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…

VIATA CA O SCENA: EXISTENTA

Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.

Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!

(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)

Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!

Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.

(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)

VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA

„cine privind, pofteste o femeie,

a si pacatuit cu ea…”

-Dar daca n-o poftesc privind-o?

Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari

Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!

Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!

– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.

Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?

Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?

(pricina)

Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!

„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur

VIATA CA O SCENA: EXTREME

cautare

Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!

întrebare

Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?

rânduiala

A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!

„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

A ridica pe cel cazut…

Atunci Te-ai pravalit sub bici,

Sfârsit, cu crucea Ta, cu tot,

Si n-ai putut sa Te ridici,

Ca de pe cruce sa spui: “Pot!”

Cadeau sudalmele suvoi,

Si bicele pe carnuri goale,

Dar Dumnezeul de Apoi,

N-avea putere sa se scoale –

Si-ai fi ramas acolo-n drum,

Un Hrist ce nu putea sa urce,

De n-ar fi fost un om de fum,

Sa-Ti duca crucea, catre cruce –

Pesemne-avem un rost mereu –

Noi, oameni, care vesnic cer –

Sa-L ajutam pe Dumnezeu

Sa-si duca crucea pâna-n cer –

27 ianuarie 2010

Jianu Liviu-Florian

DUMNEZEUL MEU

by Corina Diamanta Lupu

Dintr-un potop, Tu, Doamne, m-ai salvat,
În pumnu-Ti ape mari si dese ai strivit –
Cu glasul Tau de tunet, din ceruri ai strigat,
Si ploaia ce curgea-n perdele s-a oprit.

De-un nou pamânt, Tu parte mi-ai facut,
Sa-l stapânesc, ai spus, de-acum-nainte –
Si-un curcubeu din mâna-Ti sfânta s-a nascut
Ca semn dumnezeiesc de-aducere aminte.

Eu chem de-atunci, în ruga, pe Nume a-Ta Fiinta,
Un vârf de munte-am temelie sub picioare –
Te vad, de pe înalt acoperisul lumii, prin credinta,
Croindu-mi drumul prin Iordan si mare.

Craciunul

by Delia Almajan

Canada

Covorul matasos de alb, despletit din roua norilor, se coborâse pe pamânt în trupuri gingase de fulgi de zapada. Brazii îsi înstelasera stoicismul cu straie pure de nameti, sclipind ca briliantele sub mângâierea lunii. Tot cuprinsul dealurilor râdea cu podoabe argintii, la complimentele noptii inundate de stele. Aceasta noapte de crunta frumusete era omega timpului si începutul Vesniciei, caci în ea se întrupase printre noi Dumnezeu în forma de prunc nou-nascut… Undeva, într-un sat obscur, sub privirile speriate ale unor parinti si mai obscuri, Cuvântul se îmbraca în carne si oase sa ne demonstreze cum respira Iubirea… În grajdul rece si ostil, strain de un leagan primitor si cald, Pruncul plângea sub sclipirea stelelor muritoare. În lacrimile Lui plângea Tatal, despartit de Fiul ce îi era bucurie si placere neîntrerupta pe tarâmul vesnic scufundat în lumina. Durerea Tatalui, atât de palpabila în scâncetul Pruncului, era bine definita si justificata. El vedea, dincolo de iesle, înspre sfârsitul sau începutul zidit o data cu vesnicia, undeva, la tâmpla Sionului. Dumnezeu striga în fulgii fragezi de zapada, puritatea întrupata în cel din urma Adam. El vedea multimile învesmântate în ura, sulitele unui razboi nebun, razvratirea dar si un Aleluia mai puternic decât rastignirea pe cruce… Îl vedea pe Fiul, înalt în statura Ascultarii, batând strazile prafuite ale Ierusalimului, vindecând ologii, înviind mortii, dezlegând limbile, deschizând urechile… Dar mai vedea, în acelasi timp, multimile atinse de roua eterna a lacrimilor prefacute în bucurie… Ei, ai caror prunci fusesera dezlegati de robia întunericului, vindecati de boli si saturati cu pâinea pâinilor si pesti din navoade ceresti, erau, în acelasi timp, tradatori de Cer si lumina, rataciti prin labirinturile mintilor otravite de dragoste de sine, pierduti cu tot ceea ce poate fi pierdut… În acea noapte din Betleem, când luna îsi revarsa razele tremurânde peste cuprinsul sclipitor, de iarna, Dumnezeu plângea dintr-un ochi si râdea de bucurie din celalalt. Bucuria Lui, reverberata prin plamânii fragezi ai Pruncului, era viata vesnica ce în curând va curge din ranile Lui. Viata în plinatatea ei trebuia sa izbândeasca asupra mortii, precum ziua trebuie sa triumfe asupra noptii. În ochii Lui era bucuria vesnica, biruitoare asupra unei întristari vremelnice, era cerul dintr-o data mai aproape, tot atât de aproape precum plânsul de pe buzele Pruncului. Au trecut doua mii de ani de când Pruncul Isus a atins planeta noastra, cu Dumnezeu în trup si în oase. A nins mult de atunci, si Tatal mai striga înca prin fulgii fragezi… Doar ca albul puritatii lor e mai alb acum, crescut în atâtea inimi pentru care Betleemul este nasterea dorului adevarat dupa o casa adevarata. Este începutul întoarcerii acasa!

Exegeza-ÎNTRE NASTERE SI ÎNVIERE – EXPERIENTA SUBLIMULUI MORTII ÎNTR-UN EXERCITIU CONTINUU

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

THEODOR DAMIAN, „Exercitii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucuresti, 2009

Înca din titlul, foarte tentant, recunoastem atitudinea crestina a prelatului, omului si poetului Theodor Damian, cel care îi aduna pe scriitorii valorosi din întreaga lume, sub obladuirea revistei Lumina Lina, la colocvii de taina despre mântuire, Viata-Moarte-Înviere – Misterul credintei care se proclama la fiecare Sfânta Liturghie.
Si de aceasta data, dascalul sacerdot ne introduce în universul adevaratei credinte pe care o propovaduieste de la amvon, la catedra ori în paginile prestigioasei reviste de cultura si spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învata si în aceste pagini, nu numai trairea, dar si murirea, însa mai cu seama, ne ofera farâme din cuminecatura Învierii particulare si universale de la sfârsitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie tinut seama în aceste vremuri care prefigureaza sfârsitul iminent al lumii, asa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa.
Profesiune de credinta, dar si de viata, Apostolatul Cuvântului da roade neasteptate în toata lumea, în constiintele, nu numai ale românilor, dar ale crestinilor de toate confesiunile.
Putem spune ca Theodor Damian este un propovaduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în America, în România, Germania sau la Poli, îsi exercita mandatul încredintat de Însasi Pronia Divina.
Bogata si prestigioasa sa activitate didactica, spirituala, duhovniceasca, literara nu a ramas îngropata precum talantul, în pamântul, uneori arid si sterp al sufletului învârtosat, în lupta cu existenta, ci, precum semintele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins radacini, au încoltit, au crescut tulpini viguroase si au dat la rândul lor, flori si roade încarcate de seminte, într-un ciclu firesc, asa cum, fireasca este viata însasi.
Cu alte cuvinte, s-au înmultit nemasurat si necântarit si asteapta, la rândul lor, sa fie împrastiate si sa-si împlineasca în felul acesta menirea.
Îl recunoastem înca de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelasi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reusind sa transmita subliminal, mesaje vitale. Acuratetea acestui stil deja format este un câstig pentru cititor, pentru ca întelege mesajul si-l asuma si se substituie starilor si ideilor autorului.
Autoritatea religioasa si morala pe care o reprezinta autorul e suficienta pentru receptarea cu deschidere maxima a textului poetic, care, îmbracat în aura spiritualitatii, induce stari cât se poate de stenice pentru suflet si pentru psihic.
Theodor Damian nu se abate nici o clipa, însa, de la ideea de forta pe care o transmite cu o luciditate maxima: trairea autentica a credintei si nu numai afisarea ei ostentativa. Si feed-back-ul nu întârzie sa se nasca si sa se manifeste.
Volumul Exercitii de Înviere este expresia cea mai pura a unei credinte adânci si a unei trairi, profund înradacinate în suflet, dar si manifeste, în cautarea omului/sufletului pe care sa-l îndrume, sa-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngusta care duce la Împaratia Cerurilor.
Si aceste „exercitii de Înviere”, sunt de fapt, exercitii de nastere, de viata si de moarte, autorul învatându-ne, si învatând si el însusi în acelasi timp, cum se traieste si cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugaciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenta cuvenita, si cu oamenii, cu acea nota de intimitate, afinitate si caldura sufleteasca, fara de care nu ai putea sa-ti deschizi sufletul, nici macar la confesional.
Prin scurte secvente de viata, gen flash-back-uri, autorul pune în lumina trasaturile de caracter ale adevaratului crestin, mai cu seama cel traitor în lumea de azi, laicizata si mergând în cu totul alta directie decât cea spirituala, secvente creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.
Ele constituie etaloane de comportament si de viata, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învata lejer si fara prea mare efort din partea noastra, ceea ce e cu adevarat pretios pentru propria-ne mântuire si cum sa purtam povara dulce a jugului lui Cristos.
Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind universal valabil: „Ce augustinian suna versul acesta/ profesore Nicolae Anutei/ de unde esti asculta-ma/ si tu ai vrut sa vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ametit / rusinat / fericit / culorile nu mai conteaza / numai circumferintele / aluneci pe ele ca pe gheata / dintr-una în alta / de sus în jos / si de pe pamânt la cer / din exces de cunoastere / în mister.” (Tipatul dintâi, 3).
Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevaruri filozofice vechi de când lumea, perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai stiut / aceasta este drama ta / o joci perfect / pentru ca nimeni nu te-a putut învata / tot ce înveti / se corupe / pentru ca nu poti sa fii / decât ceea ce n-ai învatat / niciodata / nu exista decât o singura haina / de mire / aceea în care te-ai nascut / nici un croitor nu-ti va putea adauga/ nimic / de la Socrate citire” (Tipatul dintâi, 4).
Avem în fata ochilor o suita de miniaturi picturale în care artistul descopera imagini, atitudini si sentimente pe care ni le transmite cu afectiune si generozitate: „N-am vazut atâta tandrete / cum vad acum în Varsovia / din copilaria / Botosanilor mei / numai acolo si atunci / perechile se tineau / de mâna / tineri si batrâni / poate si Minulescu / si-a scris romantele / în Varsovia sau în Botosani / se spune ca bunul simt / va plamadi toata framântatura / asa cum se face / la fiecare mie de ani” (Tipatul dintâi, 5).
Cunoasterea de sine, „cântecul nasterii tale” trebuie cautata adânc în fiecare din noi si însusita, cu întreg misterul sau, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simti singur: „dar pentru asta trebuie sa fi fost la Neamt / la manastire / nu în Spania / trebuie sa fi mers singur / pe strazi necunoscute / fericit / si sa fi cântat / cântecul nasterii tale / pe care nu poti sa-l uiti / asta este / sa-ti cânti tipatul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauti / în alte tipete si zgomote / doar cu drama aceasta ramâi / asa cum ai intonat-o la început / asa joci / în tot ce e frumos pe lume / îti amintesti / tu si drama ta / fie ca poti / fie ca nimic nu poti spune” (Tipatul dintâi, 8).
Poetul marturiseste în acelasi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / si luptându-ma / cu îndaratnicul zmeu / cel din mine nu din afara / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie sa moara / nu se stie când / dar ce mângâiere / sa stii / ca fiecaruia-i vine moartea / la rând” (Tipatul dintâi, 9).
Constient de vremelnicia lumii si a periplului nostru terestru, poetul spune: „asa-ti treci calea / si vama / lasând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai saraca” (Tipatul dintâi, 10).
Motivul cercului, al rotundului, al perfectiunii apare frecvent în poeme, el însemnând si un spatiu perfect închis, care poate fi gol ori plin, dar si un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferintele / daca stii cum sa le pui / la un loc / poti vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apa, aer, pamânt si foc” (Tipatul dintâi, 11). Si aici sunt amintite cele patru elemente primordiale si esentiale ale vietii.
Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numarul 12 din acelasi poem Tipatul dintâi: „Liebes / tu unde esti / ce noroc ca cerurile tale / mai ard / tu esti flacara / iar eu lumânarea / sau invers / tu esti cartea / plina de sens / eu o scriu si tu o citesti / sau o joci / asa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca si Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din gradina / ne-au lasat clipe târzii / când stateam în asteptare / iar tu voiai sa vii / ai venit / dar înca te mai astept / si ma astepti si tu / pe drumul dintre da si nu”.
Se stie ca asteptarea este mai încarcata de semnificatii decât împlinirea ei. Asteptarea înseamna taina, dor, nerabdare, emotie, mister, chemare, trezirea simturilor, inefabil, speranta, gânduri, soapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri si se petrece repede, între doua asteptari. Asteptarea este apanajul femeii, al Penelopei care-si tese gândurile la gherghef, care-si coase dorurile si, la fiecare împunsatura de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este apanajul barbatului. Niciodata nu va fi barbatul cel care asteapta, asta e de când lumea, el circula, se preumbla, se ia cu lumea si uita repede.
Iata, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominatiunea 14 din acelasi Poem: „Ce fel de înger esti tu / ca nici areopagitul nu vorbeste / de categoria aceasta / în cerul cercului tau / am vrut sa ajung / si înca mai vreau / drumul pâna acolo / e ca o adiere subtire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pamânt / asa cum pentru a fi filosof / nu trebuie sa fii deja întelept / ci doar iubitor de întelepciune / mergator spre ea / asa cum zice la carte / te vei mântui dar scoala-te / de câte ori vei cadea”.
De fapt, ce altceva înseamna filozof decât iubitor de întelepciune? (filo – iubitor; sofia – întelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfectiunea gândirii.
Portretul artistului dezvaluie doar un coltisor din taina ce-l învaluie, dar si stârneste curiozitatea privitorului, pentru ca îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creatie: „Artistul trece pe lânga mine / e înalt si subtire / îmbracat în negru / de sus pâna jos / cu palarie desigur / si cu gulerul pardesiului ridicat / desi e noapte / e cald afara / dar el traieste în cercurile lui / cine stie cum e acolo / poate e iarna sau vara cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul noptii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas masurat / si semet / trebuie sa fii destul de îndraznet / sa-ti construiesti singuratatea / în mijlocul lumii / ca un calugar ce poarta / pustia în el / asa cum îsi purta Alexandru Plesca / lastunii” (Tipatul dintâi, 18).
O alta idee relevata aici este singuratatea artistului, însingurarea si particularitatea creatiei lui nemuritoare, care nu se poate zamisli decât în tacere, izolare si o profunda traire interioara.
Si iata ca autorul strecoara si precepte biblice, transpuse poetic:
„Ce frumos e sa ierti / si câta bogatie-n iertare / toti cred ca pestele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peste / tolle et lege / ia si citeste / si învata / cum trebuie sa te închini / când îti faci / rugaciunea de dimineata” (Tipatul dintâi, 20).
Theodor Damian ne descopera „locul unde visezi / fara sa vrei / unde duhul noptii te prinde” (21) – si e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / si te arde pustia / ca atunci când asisti / înghetat / la felul cum clipa / trage dupa ea vesnicia” (21) – idee excelenta, clipa cu clipa, bob cu bob, adunate, realizeaza rotundul numit Vesnicie!!!
Si încheie acest lung poem – Tipatul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului sau religios si artistic: „Fiecare are pustia sa/ asa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învata nicaieri / este cum sa mergi prin ea / fara sa te ratacesti / si crucea cum s-o poti duce” (22).
Într-adevar, purtarea crucii este o arta ce tine de fiecare om, multi o leapada, altii sunt striviti de ea si doar putini reusesc sa duca pâna la capat povara încredintata. Si iata cum, într-un poem alcatuit din alte 22 de poeme, se poate da masura talentului si maiestriei artistice a autorului.
Cea de a doua secventa Scrisorile pelerinului – destul de consistenta ca întindere si substanta, cuprinde poeme, în mare parte dedicatii – având ca univers „motivul cercurilor înterpatrunse”, al eternitatii, al nasterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunta pe autorul de astazi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-si trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodata / si n-ai fi crezut c-ai sa fii / e ca atunci când te înfrupti / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îsi închide petalele / si te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se stie / acesta-i drumul nasterii tale din nou / ai vrea sa fie asta eternitatea / prins în miscarea mereu unduinda /a cerurilor / nu mai ai odihna / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).
Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, calatoria (tema predilecta) – prefigureaza calatoria prin viata a omului, tema arderii launtrice, din care nu rezulta cenusa, ca si din focul sacru, desi te mistuie, tema scaldarii, a botezului, a ablutiunii „într-o apa mereu mai curata”, tendinta omului la desavârsire, tema dorului de casa si a pâinii negre „cea dulce ca pamântul/ pe aceea o sfintesc si-o manânc” (În Malta cavalerii).
Cine altul decât cel plecat, stie cu adevarat gustul dulce de coltuc de pamânt, muscat cu foame si dor neostoit de acasa? Se zice ca tarâna patriei nu va întepa niciodata talpa, asa cum n-a întepat-o pe vremea când omul umbla descult, pe ulitele copilariei.
Apare frecvent tema corabiei care nu mai soseste, a vaporului plecat si neajuns la destinatie, a naufragiului, e esuarii, a dorului de tarmul parasit, a calatoriei pe apa, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârma / sa-ti conduci tot neamul / pe drumul din urma / spre locul unde nimic nu se cere / asa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morti / ca sa-i cuprinda / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicata lui Vasile Andru).
Valurile –o alta tema recurenta (valurile vietii??) – sunt si ele prezente – cu toate framântarile, unduirile si zbaterile lor de stânci: „Susquehana ti-a luat fiul / din brate / si-l poarta pe valuri / si râu si nava deodata / de acum / acolo nimeni nu se mai îneaca / intri în apa / ca-n taina Iordanului / si curgi spre Împaratie / asa cum curg apele / în cristelnita / acum / si în veacul ce va sa fie” (Susquehana trecem).
Este uimitor cum, cu asa de putine mijloace, poetul reuseste o asa de mare bogatie de sensuri si adevaruri care nu mai trebuie demonstrate, si într-aceasta consta valoarea si maiestria versului acestui poet.
Dar acesta poate fi si ritualul scaldarii în râul sfânt care vindeca de orice neputinta si boala, care te vindeca, în primul rând sufleteste si te poarta totodata pe tarâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindeca / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindeca / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).
Theodor Damian în poemele sale reuseste sa dea expresie fericita unor idei si concepte crestine, mai mult chiar, unor trairi spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoiala si înnobileaza titlul si calitatea de copil al lui Dumnezeu. Si aceasta, fara formulari dogmatice, ci doar prin imagini si discurs liber, specific poeziei moderne. Si iata ca si prin acest mijloc de arta, serviciul adus dumnezeirii si omenirii este remarcabil si bine primit si acolo sus, si aici, jos, de catre semeni.
Theodor Damian stie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindca el a învatat S? LE ASCULTE. A asculta si nu doar a auzi – e o arta sublima, A sti sa taci cu luare aminte si sa încuviintezi doar cu ochii si gesturile, atunci când un om îsi varsa amarul, a sti sa împarti fiecaruia, vorba potrivita, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.
Si poezia este o sfânta confesiune, chiar daca nu e soptita la scaunul de spovada, între tine si reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit sa lege si sa dezlege tot ce e de legat si de dezlegat pe pamânt si în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliatiunii, al iertarii si al împacarii cu Dumnezeu, cu tine însuti, cu semenii.
La rândul sau, de asta data, preotul si omul ni se confeseaza în pagini tulburatoare. La rândul nostru, trebuie sa învatam a-l asculta cu luare aminte.
Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viata fiecaruia dintre noi, pe o Carte cu file nevazute. În uriasa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurca Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mâna sigura actiunea, dupa Marele Sau Plan, fara sa greseasca? Si cum de-i recunoaste pe toti, dupa care criterii, dupa secolul, anul, luna, ziua nasterii, dupa ce culori sufletesti pe care le raspândeste în jur fiecare, dupa specificul sau. El este Scriitorul care ne scrie vietile. Dar si cititorul care ne citeste în suflete, pe chipuri, dupa fapte, în toate împrejurarile vietii noastre. Noi credem ca, singuri, suntem capabili de a înfaptui ceva, o activitate materiala, spirituala, intelectuala. De fapt, El e cel care actioneaza în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care stie sa se faca micut, sa încapa în om într-o particica de azima sfânta, de unde lucreaza temeinic. Doar sa ne deschidem usile sufletesti, ferestrele mintii, sa nu bata degeaba si sa plece de la noi, trist si îngândurat ca i-am refuzat gazduirea, ca nu i-am deschis inima.
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Ma tem ca trece Dumnezeu pe lânga mine cu harul Sau si ca nu se mai întoarce”.
Sa asteptam clipa când El va trece si sa-i facem loc, sa se strecoare. Stie El cum. Pe nesimtite. Pe neobservate. Fara revelatii spectaculoase. Pe negândite.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci altcineva traieste în mine”.
Te trezesti ca nu mai vorbesti si nu mai actionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Particica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, ramânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iata înca o taina. Theodor Damian stie ca tot ce a primit, însa, trebuie sa dea înapoi. Ca a primit doar în custodie, ca noi toti, de altfel. Unii un talant, altii doi, altii cinci, zece talanti. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu particele din inima, mintea si sufletul fiecaruia.
Si asta face. Ne asterne pe tava aceste daruri. Sub forma de particele. Iar noi e pregustam cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru ca stim ca au fost prelucrate în creuzetul curat si secret al inimii sale.
Ce dovada mai mare, decât aceste confesiuni, daruite noua? Trece harul pe lânga noi: Nu puneti zavoare la usi! Lasati-l sa intre, sa-si faca salas si sa lucreze acolo.
De un asemenea har lucrator este vorba si în aceste scrieri. Si ele lucreaza în taina în noi, pe îndelete, cu rabdare si îngaduinta.
Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a nascut/ cu adevarat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie si fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).
Un alt adevar pe care ni-l dezvaluie autorul e ca Poezia este o cruce, „crucea mocneste în poezia” (Palmierii Granadei) si, fara jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.
Calatoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilariei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varsovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarasi Tara închipuirii, a idealului de neatins al copilariei, ori prin alte colturi ale planetei, ne arata, de fapt, traseul initiatic strabatut prin sine însusi, sunt calatorii pâna la capatul sinelui, urcari si coborâri în profunzimea sa, dar si înotari în desert, în pustia nisipului sau „pe marea curgânda-n mister” – unde „vapoarele si barcile / se leagana lenes”.
Laboratorul intim al creatiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobisnuit: „nu scriu ceea ce vad / ca nu înteleg nimic / scriu ceea ce nu vad / ca sa învat sa înteleg” (Helsinki). Aceasta veste o axioma, ori un silogism perfect.
Lucrurile vazute, întâmplarile traite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifreaza lent în cuvinte. El si le explica în felul sau, nu numai siesi, dar ni le explica, întelegându-le el mai întâi, dupa principiul: trebuie mai întâi sa faci ceva, ca sa întelegi ce-ai facut: „crezi ca stii dar nu stii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l stii / dar îl faci si devine al tau / iata singura cale / care te izbaveste de cel rau” (Helsinki).
Acest drum initiatic al cunoasterii de sine din Scrisorile pelerinului – este strabatut de noi toti, este drumul care te face întelept, o data cu înaintarea în vârsta: „Si uite-asa / fara sa stii de ce si cum / te-ai facut mai bogat / cu un drum / dar si mai batrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stapân” (Helsinki).
Nenumarate insertii filosofice din tezaurul de întelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat scoli si au avut discipoli pâna în zilele noastre, ne strecoara Theodor Damian în versurile sale, dovada ca întelepciunea este inepuizabila: „La Babel / a mai cazut o stea / asa ne golim cerul / de luminatorii mici / asa se face ca tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca si cum soarele moare / între doua închipuiri // Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tacerii / non omnis moriar / mai apuca sa strige Horatiu / atunci când a înteles / ca e posibil sa te lepezi / de timp si de spatiu / non omnis moriar / a strigat când a înteles / ca moartea / se ascunde în viata / asa cum nimicul e-n toate / asa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).
Rând pe rând defileaza batrânii filozofi si vesnic tinerii poeti; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horatiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca si personaje din credinta budista:
„Pe pragul portii marelui zeu / se fac exercitii de nemurire / Mytra te cheama / dar nu te primeste de tot / ca o albina dai târcoale / stânjenelului auriu si fierbinte / ca îngerul mortii femeii lui Lot / nu se stie cine spune adevarul / si cine minte / tu trebuie sa discerni / de firul acesta putred atârna/ nemurirea ta / dar ce înseamna discernamânt / în ispita aceasta încrâncenata / prelunga si grea” (În Malta cavalerii).
E genul de întrebare retorica pe care si-a pus-o si Pilat din Pont înainte de a se spala pe mâini: „Dar ce e Adevarul?”
E aici vorba de ALEGERE, si nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentala din viata ta, nimeni nu te sileste, ai capacitatea de a discerne si liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamna / ca stii ce vrei / chiar daca nu poti singur / s-ajungi în locul ce-l stii / dar crezi / ca îngerul va veni / nu conteaza cum se numeste / conteaza ca oriunde te afli / Varsovia, New Work / Munchen sau Botosani / cineva acolo sus / te iubeste” (Tipatul dintâi, 15).
Ceea ce subliniaza Theodor Damian este faptul ca trebuie sa discernem între o filozofie de viata orientala sau occidentala si adevarata credinta, care nu poate fi decât crestina.
Cu un usor sarcasm autorul marturiseste: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / daca e imposibil / trebuie sa fie si exposibil / altfel universul nu mai sta / în picioare / altfel ne vom întreba la nesfârsit / de când, de unde si de ce / se moare” (Scriu în Rosario).
Autorul strecoara si elemente mitice alaturi de cele reale, din calatoriile sale: „Acum esti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimba cavalerii / selectati de împarat si de regina / sa se duca dupa Graal” (Am mai fost în Argentina)
Theodor Damian scoate deseori la iveala adevaruri crude cu care se confrunta cei mai multi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunti / cu forta sinceritatii / îti vine în minte parola exacta / a singuratatii / numai atunci / altfel uiti / negând permanenta jocului teluric / ce-ti desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punti” (De la Apenini la Anzi).
Autorul stie ca în demersul sau, nu e totdeauna receptat integral si ca va fi
înteles, poate, într-un alt timp, care nu tine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenta poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucata de pâine / dragostea / ca jocul de sah / jucat în Times-Square / între lumini si culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubesti / joci profesional / caii de pe tabla mea de sah / au doua capete / unul în regim de zi / si altul în regim special / asa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descopera / îti picteaza metaforele / întunecos si lunatic / asa mi se întâmpla si mie / când deodata ma cuprinde / tristetea prelunga si grea / când deodata stânjeneii / invadeaza câmpul dintre mine / si moartea mea” (De la Apenini la Anzi).
În periplul nostru terestru spre patria cereasca, observa autorul: „Alergam / de la un capat la altul / al lumii / himerele sunt aceleasi / doar poarta alt nume / nici n-am observat ca / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afara / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceara” (Spre Malmo).
Peste tot în calatoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însotit de copilul care a fost: „asculti pe vaporul de croaziera / valurile Dunarii / copilul din tine creste din nou / în alt trup / în alta era / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrima / deci totusi se spera // În casa soarelui rasare / nebunul cu ochii lui închisi / ne învata cum se traieste / si se moare / vorba lui Socrate / mori asa cum ai trait / conteaza fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).
Theodor Damian are constiinta existentei vesnice a omului si amintirile nu sunt decât ramasite, farâme ale preexistentei omului pe pamânt, de dinainte de cadere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prabusit, prin pacatul protoparintilor si i-a ramas pe buze doar gustul dulceag-amarui-acrisor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taina/ la zidirea lumii / atunci am vazut luna / prima oara / înainte de a se naste / era ca în noaptea de Paste / frumusetea ei dinauntru / de mai multe ori m-a rapit / nu stiu cum am iesit si iar am intrat / de câte ori am murit si am înviat / dragostea de luna / e marturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodata nu reuseste sa spuna / camara lunii cu muschi de copac / proaspat matasos / ucenicim la ea pret de o viata / si pret de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumusetea ei dinauntru).
Peste tot e prezenta si se aude-n surdina vocea auctoriala care intervine în text, ca un fel de personaj central, care tine firul rosu înfasurat direct pe inima, un fel de comentator si vocea autorizata a corului antic, punctând evenimente si trasaturi de caracter, situatii, lucruri si idei: „Nu toti pelerinii au setea la fel / asa cum dragostea nu-i niciodata / aceeasi / mereu intervine ceva / si vântul îsi schimba gustul / unii sapa în desert / sa gaseasca singuri apa / asta vocatie, mai zic si eu / sa-i dezvelesti dunele / asa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de sapat se poate sapa oricând / dar ca sa dai de apele adâncului/ dulci / sa convertesti desertul sa se boteze / cu botezul dorintei / numai atunci”(Botezul dorintei). Se stie ca botezul dorintei poate fi socotit cu aceleasi atribute sacre ca si cel savârsit cu apa si formula triniara rituala. În vechime, daca un catehumen sau un necrestin era în primejdie de moarte si nu se gasea în apropiere vreun preot sa-i administreze Sacramentul Botezului, ca sa moara crestin, se lua în considerare botezul dorintei, care se socotea valabil.
Dovada a rezonantei cuvântului poetic este poezia Bucatica cu bucatica:
Am batut toaca în soare / pâna s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca înca rasuna / urmele ciocanelor ele bat / strafulgerând miezul de luna / si ciocanelor le-a placut toaca / de fapt au mâncat-o / bucatica cu bucatica / înauntrul ciocanelor / miscarea ritmata înca mai dainuie / se spune ca dupa mai multe veacuri / si-un mit / muzica lor a prins radacina / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.
Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeste despre „Oul cosmic”: „Creste oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stâna / sub ochiul carunt al pastorului / creste oul cosmic în mine / si-mi schimba lumina-n cer / si izvoru-n ocean / si-mi inunda ogorul / însamântat cu sângele meu / an de an” – si el este legat de perfectiunea artistica. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce pâna acuma nu am vazut / aceea am cunoscut / toate ouale s-au botezat / toate saruturile / sub o poarta închisa / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am vazut / aceea am cunoscut / lumea murea si învia / într-o coaja de ou”(Foamea de unu).
Tema desertului, a pustiei, a golului launtric, a însingurarii colective, a retragerii în mijlocul multimii este o tema recurenta, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian si ea este echivalenta cu disperarea si tristetea, când realizezi ca totul e zadarnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, daca nu ar fi avut un colt sfarâmat, si „desertaciune a desertaciunii” vorba Eccleziastului si te simti singur de tine, singur de ceilalti, singur ca-n prima dimineata a creatiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în racoarea serii si nu stia ce-i lipseste, ceea ce îi genereaza o tristete fara margini: „Înca nu s-a descoperit / câta disperare este-ntr-un desert / si cât pustiu într-un ceas / de disperare / toti ne nastem cu o disperare-n / desert / si toti murim cu desertu-n inimi/ inert / peregrinam cântând, cântecul trist / al mirelui fara fecioare / viata noastra ca urma copitei camilei / în nisipul frematând / frematând / sub mângâierea ascutita a vântului / întrebarea desertului / suna ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistica realizeaza poetul prin procedeul repetitiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de baza.
Adam era neîntreg pâna la crearea perechii, a jumatatii sale, dintr-o coasta.
Abisul, o alta tema frecventa în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ti da fiori / doar patrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între doua golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / asa e groapa tacerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rarunchii / fiintei / cine a mai vazut / doi munti adapostind un abis / si-un pustiu cu dunele-n spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).
Poemele lui Theodor Damian par gânduri soptite siesi, solilocvii, monologuri interioare, întrebari la care nu asteapta raspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie framântari si nelinisti zamislitoare de cuvinte si imagini precum „un pustiu cu dunele-n spasme” – marturie ca acolo a existat cândva viata normala, – mituri rescrise si rastalmacite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevarul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însa când stai singur / la poarta vulcanului / si nu poti intra / asa cum ispitei i-a ramas neterminat marul / îi dai târcoale flamând / ca lupul / ai crezut ca o sa mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îsi framânta lava altfel / se plamadeste altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau ramâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / si Taormina cu umerii goi / si mortii care se întorceau înapoi / si Meduza adormita / cu serpii adormiti si ei / dupa cea mai frumoasa corrida închipuita / si jocul de-a istoria/ si de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de rastalmacita” (Vorba lui Nietzsche).
Din când în când poetul se foloseste de rima întâmplatoare si, desi versul sau e alb, aceasta rima da melodicitate, si un ritm sustinut discursului liric.
Îndrazneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.
Un poem amplu si interesant, cel care da titlul volumului, ne aduce aceleasi întrebari cu sau fara lamuriri:
„citeste si asculta / teoria bog-bang-ului / este în totala revizuire / universul vine nu din explozie atomica / ci din explozie de iubire / esenta lumii nu e chimica / ci psihica / tolle et lege // Meister Eckhart ne-a învatat / ca omul este un fenomen acustic / si ne-a spus sa avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare da un raspuns / o lamurire / dar ce te faci când raspunsul e / cine stie? / asa si cu vânatoarea asta / cine stie / mai ales daca vânezi doua paradisuri / deodata / abia daca-ti mai amintesti de unul / de celalalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândoua / cineva ti-a spus ca ceea ce gândesti / exista / pentru ca gândesti / si ca daca vrei poti” (Exercitii de înviere).
Misterul credintei, Moartea si Învierea pe care le vestim la fiecare Sfânta Liturghie euharistica sunt asternute cu pioasa cutremurare în fata misterelor Creatiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie / asa cum se frâng aripile îngerilor / când coboara înaltul / si cum le cresc altele noi / pe masura ce urca / trebuie sa mori de multe ori / ca sa înviezi tot de atâtea / ca sa înceapa transfigurarea / alergarea ta neîncetata / pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / si de o fiinta / este lumina ce descuie usa frematânda / rosie si umflata de ploi / când cad zavoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli fata în fata / cu tine / cu gândul tau cel mai ascuns / ca atunci când te dor rarunchii / în galbenul fierbinte al serii / si te pregatesti cucernic / si cu sârg / pentru exercitiile învierii” (Exercitii de înviere).
Tonul usor autoironic este evident, dar el limpezeste ideea: „te culci cu urechea / pe aceasta creanga de lauri / ai uitat ca nu tu ai facut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lânga mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urma / val dupa val / e ca si cum ai sufla în soare / si deodata se misca din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exercitii de înviere).
Se evidentiaza ideea de templu ca suport al credintei – nu numai cel din ziduri, dar si Templul Trupului care adaposteste gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toti / stam la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fara timp / ca un vas de înainteaza / cu si fara catarg / e locul unde si faraonii / se-nchina / si unde gândul tau îmbatrânit / trece din moarte-n lumina” (Exercitii de înviere).
Este cel putin interesanta ideea asocierii templului de un vapor care navigheaza, cu si fara catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o vela, dar si de iscusinta capitanului care se afla la cârma.
Autorul vede templul ca pe un adapost pentru toate primejdiile, dar si adapost pentru tihna, reculegere, rugaciune, meditatie, templul poate oferi scapare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rau fiindca e protejat de lege si de Dumnezeu, de aceea, oamenii alearga la el ca spre un turn de scapare în fata unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parca adulmeca un apropiat / cataclism / toata viata adulmecam / de parca ne urmareste mereu / n-ai unde sa fugi / râurile nu poti sa le treci / singurul drum e înainte / si se îngusteaza mereu / spre templu spre templu / aici e singurul loc fara timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / ca locul creste un tip de fiinta”(Exercitii de înviere).
Cu adevarat acest poem este emblematic, pentru ca autorul da întreaga masura a maiestriei sale si în el se regasesc toate temele abordate pâna acum.
Mai mult, autorul insista în ideea ca omul sa devina el însusi un templu – ceea ce nu e deloc usor pentru ca ispitele sunt mari si îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu stiati ca trupul vostru este un templu?”
„Mirosul de tamâie / e ispita cea mai grea / si când nu vrei / sfintirea nu o poti evita / dar fericit alergi pe drumul / catre izvor / înainte ca apele sa-si creeze vadul / pe care nu-l cunosti / dar de care ti-e dor” (Exercitii de înviere).
Autorul ne ofera în acest poem mostre de viata si moarte ca exercitiu Necuprins în cuvinte, ci doar traite. Si ca o recompensa suprema, Învierea, arvuna promisa înca din aceasta viata, prin Via Mortis.
Starea de templu se regaseste, nu numai în tamâia si jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar si în inimile celor care-i pasesc pragul, ori ramân în pridvor, pentru ca nu se socotesc vrednice înca. Chiar si în inimile celor care doresc sa ajunga la el, pentru purificarea rituala si iertarea pacatelor, dar nu reusesc din pricina nenumaratelor obstacole. Cu acestia Dumnezeu are mai multa rabdare decât avem noi.
„Templul este fierbinte mereu / tamâia si jertfele si inimile / îl tin încins / asa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superba imagine!!!).
Fara o cainta sincera si o propunere de a nu mai savârsi pacate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul sau poetic:
„Mai bine sa stai în templu / sa te dezlegi si sa te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiintei / trebuie sa strigi mult la usa / pâna se deschide izvorul / si sa stii ce si cum sa strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ti aminte cum a rodit / dupa Zaheu sicomorul / dupa ce a luat hotarârea definitiva / sa mearga împotriva curentului / spre izvor / locul nuntii lui asfintite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exercitii de înviere).
În pilda lui Zaheu sta pocainta, remuscarea, renuntarea la viata pe care a dus-o pâna atunci, hotarârea de a începe o viata noua, eliberata de vicii si de pacat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.
Noi suntem pietre vii din acest templu si ca el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru ca el este casa pamânteasca a lui Dumnezeu si totodata casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptam si totodata, farâma noastra de dumnezeire. Prin apartenenta la el, ne recunoastem drept copii ai lui Dumnezeu: „Asa-i sta bine unui templu / fierbinte ca para / noroc ca nu te arzi / ceea ce-nseamna ca o parte din el / e în tine / si te tine din partea din care cazi / si ca o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta tinta / e drum si destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia si Amin” (Exercitii de înviere).
Secventa a treia a lucrarii de fata poarta numele Ca o piramida jefuita si cuprinde poezii în acelasi ton confesiv, rod al nelinistilor poetice ale autorului. Egale ca numar de pagini si ca substanta poetica si valoare artistica. Se remarca usor tonul autoironic, iar sub valul lui, ca un mesaj subliminal, adevaruri despre viata si moarte:
„A început razboiul / si eu înca scriu poezii / tara arde si baba se cheaptana / îmi vei spune / asa este / îmi place sa mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / stiu ca vei plati pe altii / sa ma pieptene si sa ma spele / si sa ma îmbrace în cel mai frumos costum / ca asa se face pe la noi / înca din vremi precrestine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca sa ma plânga mai bine / ceea ce pleaca se scumpeste / ca si vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a facut / doar mormanul de moloz / înca e acolo / ca o piramida jefuita / 5978 de ani au trecut / între primul babel si al doilea / fiecare babel se naste din acelasi material / si are aceeasi ursita” (Ca o piramida jefuita).
Adevarata stare a omului modern, în pofida stralucirii si a bogatiei afisate ostentativ, e tristetea: „Toata aceasta lume frumoasa / toate aceste fete îngrijite / toate aceste maniere elegante / si muzica ce-o cânta la pian / ca reclama / si stille nacht / cifre la lacatul sub care / tin încuiata tristetea (…) // femeia reclama cânta la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adânca / ma fulgera o binecuvântare / si-o anatema / si un dor / ca lui Prometeu de stânca” (La Boheme).
O alta fata a tristetii este pentru crestinul si pentru preotul Theodor Damian, faptul ca, Solemnitatea Nasterii Domnului s-a desacralizat în asemenea maniera încât, arareori crestinii îsi mai aduc aminte de semnificatia ei majora si de rolul hotarâtor în mântuirea noastra.
Între limitele de jos – a avea – si de sus – a iubi – omul este prins exact la jumatate, dar uneori balanta se înclina în jos: „Undeva se termina / si zidurile acestei cetati / înca nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / exista alte cetati dincolo de el / fara de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / si în sus spre a iubi” (Limite).
Si totusi, în aceasta existenta prea concreta, autorul îsi permite sa viseze si e în cautarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care cauta oameni / care a terminat cu luatul / si înca e om / care a terminat si cu datul / si care nu mai da ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai stie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau sa-l mai învat / aici unde traim / ca-ntr-o tufa de maracine” (Singurul lucru).
Reflectii si meditatii, dulci-amarui, asupra conditiei de om si asupra caracterului uman, cu toata încarcatura de afecte, dau masura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „asa studiez oamenii la intersectia vietii/ si ma testez daca-s viu / dau cu piciorul / în tepusa visului / si curge mult dor / si dorul doare /
de profundis / asa stau si studiez dorurile / pe fetele si în mersul oamenilor / se vede dorul dupa fata / si mersul dupa dor / n-o sa ne schimbam niciodata / decât atunci când / o sa ne-nfrunzeasca / tepusa-n picior” (De profundis).
Îl regasim pe autor în tema isihiei reluata din volumele anterioare. Nevoia de perfectiune, de rotund, de cercul din copilarie împins cu o sârma mestesugita cu migala si omul alergând dupa cerc si în cerc iar uneori, iesind din cerc si pierzându-se în desertul de nisip ori în desertaciune, unde nu se poate alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vietii si ale mortii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prapastia atingerii lor nesfârsite / sau infinitul din fiecare din ele / viata si moartea / cercurile mele concentrice / si tangentiale totodata / sâmburele fecundat de ele / gaura neagra peregrina / în univers / nu este cuvânt sa-l cuprinda / nici vreo simtire / nici vreo metafora / sa-l prinda în vers // Tot ce tine de desert / este desertaciune / singura care sta e isihia / tot ce tine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieste / el pustieste pustia” (Doar isihia).
Spre timpuri escatologice se îndreapta gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces si va fi un pamânt nou si un cer nou, asa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsa.
Tot un poem al timpurilor din urma este si Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar si continuitatea celor Doua Testamente, pâinea prefacuta sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleza, în Trupul Mântuitorului: „Înca mai creste grâu / pe fundul Marii Rosii / de la semintele curse / la trecerea înfricosata / a pelerinilor cântatori / acum valul încatusat se înteapa în / spuma / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai fosneste si azi / în adâncuri / cine manânca din el / nu mai moare”
Si totusi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir si-a visare / fotoliile de plus de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosite au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodata / asa cum nu se termina Învierea / nici piatra mormântului nesfarâmata / mirul unei singure mironosite / ajunge pentru întregul pamânt / dar iata ca sunt mai multe / si flacara candelei lor / sporeste parfumul” (Un port ca o gura de leu).
Viata în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei calatorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intra în rada, apoi în portul vietii si-al mortii:
„În port creste levantica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respira din greu / în hatisul de ape binemirositoare / un port ca o gura de leu / floare plapânda / în curând îmbalsamata de soare / apele portului calde / si mângâietoare / undele generoase si binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vietii si-al mortii / cel mai frumos de pe toate marile lumii / ce poate fi mai dulce decât / viata si moartea / singura si cea mai mare avere / si cea mai sigura cale / spre Înviere” (Un port ca o gura de leu).
În toate poemele sale, Theodor Damian cânta minunea creatiei – omul, în toate ipostazele vietii sale, de la gestul marunt la idealul maret la care aspira. Omul încununarea creatiei dumnezeiesti, trecator pe pamânt, dar singurul capabil de a aduce slava Creatorului sau. Învaluit în lumina credintei, omul poate strabate mai lesne întunericul din el si din afara: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu ma atinge // O noua zi a creatiei / a opta zi”(Ziua a opta).
Înca un lucru care-l atrage în universul sau liric este mirajul portii, cu tainele pe care le ascunde, e un subiect care-l fascineaza pentru misterul ei de dincolo: „Toata viata mi-au placut portile / ideea de poarta / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar si a pornirii / dar si a întoarcerii la tine însuti / surpriza portii / cântec de greier îmbatat / de mirosul stânjenelului alb // (…) // taina / e destul sa privesti si te cheama adâncul / ce ispita mai mare-ti trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasa moarte / din câte mi-a fost dat sa traiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lacrimând mângâiat de lumina / dulce si fraged si lacom / ca te poate înghiti radacina cu radacina” (Taina, e destul sa privesti).
Constient de puterea penetranta a cuvântului sau, Theodor Damian spune:
„Cuvântul meu creeaza / aduce întru fiinta / de aceea el vede este-le / si se recunoaste” (Esti).
Cu fiecare noua carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probeaza un talent cert, atesta o vocatie autentica de om de cultura si spiritualitate, o sensibilitate si o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoiala si ne îmbie cu roadele sufletesti, atât de mustoase si dulci, pe care generos, le împarte, precum apa vietii, însetatilor din raspântii.

MAMA

Zaharia Bonte – Sombreffe, Belgia 04 martie 2010

Trecuta prin toate anotimpurile,
Batuta de toate vanturile…
Cercata in toate privintele;
Ramasa mereu iubitoare,
Curata si gingasa floare !

Te priveam mereu zambitoare,
Iti cadeam instinctiv la picioare;
Fiinta divina, adanc iertatoare
Iti datoram toate cuvintele,
Prin tine atinsu-ne-am tintele.

Nu-i alta fiinta ca tine pe lume,
Nu-i pedagog mai bun sa indrume ;
Nu-s rugaciuni mai fierbinti si duioase
Ca ale mamei deplin credincioase,
Nu sunt femei mai frumoase !

Cu tine incep invatamintele;
Pana si rostul ce au mormintele
Sa-l pricepem ti-ai dat toate silintele.
Astazi din cer ne zambesti, raza de soare,
O, mama, fiinta pe veci nepieritoare !!!

Care este unica religie adevarata?

by Marina Glodici

Într-una din zile, câteva persoane m-au întrebat daca este adevarat ca se va impune o singura religie în tara noastra. Le-am asigurat ca este o speculatie cine stie a cui si nu e bine sa creada în zvonieri si raspândaci.
Daca am optat pentru pluripartidism în politica, de ce oare am impune o singura confesiune religioasa obligatorie? Nici gând. Asta ar însemna dictatura si lezarea libertatii de constiinta. Ca si casatoria care se face „de buna voie si nesilit de nimeni”doar pe baza dreptului de alegere si la viata intima tot asa omul decide sa aiba sau sa nu aiba relatie cu Dumnezeu. Fiecare actioneaza în concordanta cu propria sa revelatie.

Fara a sustine vreo confesiune religioasa crestina, sunt de parere ca exista o unica religie adevarata. Adica relegarea (religia) adevarata cu Dumnezeu prin jertfa Domnului Isus Hristos care a gratiat lumea de pedeapsa pacatului ascentral.

Definitia religiei adevarate care are o pratica adecvata este scrisa în Biblie în Epistola catre Iacob: „Religia curata si neîntinata înaintea lui Dumnezeu si Tatal este: sa cercetezi pe orfani si pe vaduve în necazurile lor si sa te pazesti pe tine însuti nepatat de lume”.

Teoria ca teoria, dar practica ne omoara pe toti, spune o vorba româneasca. Si se pare ca se adevereste si în zilele noastre. Unii se multumesc doar cu apartenenta la o confesiune si cred ca e deajuns. Ei nu au un crez autentic, ci fac o politica religioasa. Aceasta categorie de oameni provoaca cele mai multe controverse pe teme religioase, ajungându-se chiar la dispute serioase, injuste.

Religia nu reprezinta o doctrina, ci un crez, o cale si o practica cristica si nu anticristica. Adica pentru stimularea si regenerarea persoanei si nu împotriva persoanei, respectiv distrugerea ei. Greu de înteles acest lucru pentru unii. Si din pacate, numarul acestora se înmulteste din zi în zi. Înterese? Lipsa de întelepciune? „Omul nou al comunismului” înca neschimbat în democratic? Ramâne înca o dilema. Am întâlnit oameni realizati profesional si financiar, dar care erau nefericiti. Ei nu au un ideal maret, un scop bine identificat. Prin faptele lor, ei dau dovada ca nu au Dumnezeu. Stimuleaza si îndeamna tineretul la desfrânare, la tot feluri de practici murdare si apoi duminica se duc la o biserica. Ce pacat ca nu cunosc cu adevarat preceptele biblice care pot avea puteri miraculoase asupra caracterului!

Ceea ce este esenta tuturor poruncilor date de Dumnezeu este sa-l iubim pe Domnul Dumnezeu din toata puterea noastra si numai Lui sa ne închinam si pe aproapele nostru ca pe noi însine. Atunci nu vom putea fi lacomi sa luam nici proprietatea, nici nevasta sau sotul aproapelui nostru si în concluzie, vom fi cu adevarat toleranti cu toti cei din jurul nostru, respectând legile statului în care traim si principiile unei societati umane.
Un mare ciritc literar român a spus ca respectul fata de sine si cel de aproape înseamna onoare. Sa dea Dumnezeu ca religia noastra a fiecaruia sa ne transforme pe toti în Oameni onorabili.

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

PASTILA SAPTAMÂNII (8) – ÎNTÂLNIRI MIRABILE

by Zoltan Terner

Glose

Întâlniri mirabile, adica miraculoase, pot sa se întâmple, într-o viata de om, doar câteva. Sau una singura. Sau nici una. Le scriem cu majuscula pentru a le diferentia de tot restul „întâlnirilor” întâmplatoare, fara înteles si fara urmari.
Întâlnirea Mirabila nu este dictata de hazard. Desi pare ca se declanseaza întâmplator. În fapt, Întâlnirea Mirabila este Întâmplarea însasi. Adica Evenimentul vietii… Miracolul prin care se împlineste destinul unui om. Întâlnirea trebuie deci sa se întâmple. Pentru ca îti este sortita. Cum s-a întâmplat sa se întâlneasca Oedip cu tatal sau, pe un drum îngust, si sa-l ucida, asa cum i-a fost dinainte scris.
Înca o data: cum ar putea fi simpla loterie, hazard orb, joc al întâmplarii, când din milioane de oameni, întâlnesti tocmai omul tau, singurul, predestinatul, marea ta dragoste ? Ai dreptate sa zâmbesti neîncrezator, stimate cititorule. Rareori se întâmpla asa. Rari oamenii care au parte de asta. Altfel, de ce am mai vorbi aici de miracol?
Putini oameni ajung sa afle ceva despre acesta. Desi oricine are acces la el. Întâlnirea Mirabila e rascrucea care te asteapta sau pe care o astepti. Chiar daca nu stii, o presimti. Esti împins sa o cauti, sa nazuiesti catre ea, sa o visezi. Ca în mitul lui Platon despre Eros: îti cauti cu dor Jumatatea cu care, unindu-te, sa devii întreg, sa te împlinesti.
Este scris undeva, când, cum si unde sa se întâmple miracolul Întâlnirii cu fiinta care se va confunda cu mine pentru a deveni Celalalt Eu al meu, Alter-Ego-ul. Din Acela, devenind Acesta. Apoi unitatea Eu-Tu.

Un om. Îl întâlnesti în drumurile tale, poate zilnic, în autobus, pe strada, în tramvai. Îti devine cumva „cunoscut”. Apoi, ca prin minune, va opriti din drum, – amandoi – si se întâmpla Întâlnirea. Revelatia reciproca. Ti se reveleaza ca este cel cautat, asteptat, dorit, necesar. Alteori cel asteptat e întâlnit, dar treci pe lânga el si… trece, ramâne pentru vecie, un trecator anonim. E momentul exprimat de Baudelaire, în poemul sau, „Unei trecatoare”: „Frumoasa fara nume,/ N-or sa mai vada ochi-mi decât în alta lume/ Privirea-ti vie care m-a renascut de-o data?/../ Nu-mi cunosteai cararea, nu stiu ce drum aveai,/ Te-as fi iubit, straino! O, tu, care stiai!”
Se întâmpla si asa. Treci pe lânga norocul vietii tale. Sau îi întorci spatele. Sau trece el pe lânga tine si nu bagi de seama. Ratezi momentul unic al unicei tale vieti… Din clipa în care afli, nu mai speri la fericirea Întâlnirii. Ti-ai mutilat viata. Întâlnirea triumfala cu marea ta dragoste se produce, când se produce, „brusc si pentru totdeauna”, cum spune filozoful Ortega Y Gassset în „Studii despre iubire”.
Printre drumuri fara numar, fara însemnatate si fara noima, într-un moment auroral al vietii, îti este data Întâlnirea. Adica Revelatia, Iluminarea, Minunea. Pentru unii alesi, este Întâlnirea cu Inefabilul, cu Absolutul, cu Dumnezeu.
Fiecare Întâlnire Mirabila e revelatia câte unei valori majore a existentei : dragostea, prietenia, arta, cunoasterea, creatia. Câte o carte providentiala. Întâlnirea face parte din miezul însusi al gândirii lui Martin Buber. În cartea sa „Eu si Tu” scrie simplu si transant: „Orice viata adevarata este întâlnire” Buber ne explica si mecanismul prin care omul „se împlineste prin întâlnire”: „corpul sau se înalta din unda prezentului fara timp si spatiu, pe tarmul permanentei”. Ce vroia sa spuna aici filozoful? Întâlnirea te muta din contingent, zadarnicie si nimicnicie, în adevar, esenta, spirit si vesnicie. Dragostea fiind însusi miracolul prin care te muti din profan în sacru, din materie în metafizica. Sau, cu cuvintele lui Buber din „Eu si Tu”, e vorba despre „faptul metafizic si metapsihic al iubirii”.
Miraculoasa întâmplare a Întâlnirii, se produce, ne avertizeaza acelas Buber, numai daca omul, pus fata-n fata cu Tu, „îi raspunde cu viata sa”. Cu alte cuvinte, marile întâmplari ale Întâlnirii devin/sunt destin numai daca le traiesti profund, cu întreaga ta fiinta si nefiinta. Numai atunci, aceasta fascinanta experienta a fiintarii, care se numeste viata, se umple de sens, de continut real. Altfel, viata ramâne goala.