by Gabriela PETCU
Cuvinte…
uneori, prea putine pentru a defini o stare…
alteori, prea multe pentru a înfaptui o liniste…
Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!
De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.
De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!
Gabriela PETCU
martie 2009
Constanta
*************************************
VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT
Motto:
„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,
sa se faca nebun ca sa devina întelept.”
(1 Corinteni 3: 18–19.)
Cu pieptul gol si haina-n vânt
Si-un bat ce scormonea-n pamânt
Cu ochii tristi si glasul stins
De lume, el era învins.
Si-asa tacut si ostenit
Parea un om îmbatrânit
Ce încerca sa-si faca rost
Din amagirea ce a fost
Un câine, s-a oprit în loc
Si mârâind, latrând cu foc
Sa-l muste, parca n-ar fi vrut
Si-apoi, pe loc a disparut
Ridica batu-n urma lui
Si striga tare câinelui:
„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?
Probabil, ai fi vrut dovezi…”
Un om, vazându-l revoltat
Si-atât de tare afectat
A zis ca e periculos
Si-a tras de haina nemilos
Slabit, el cade la pamânt
Si-acolo jos, cu batul frânt,
El s-a trezit ca din senin
Cu-n sut usor si feminin
Buimac de tot ce s-a-ntâmplat
Usor nebunu-a rasuflat:
„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!
Eu, mort o clipa m-am crezut!”
VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI
Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…
Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!
Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…
VIATA CA O SCENA: EXISTENTA
Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.
Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!
(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)
Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!
Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.
(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)
VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA
„cine privind, pofteste o femeie,
a si pacatuit cu ea…”
-Dar daca n-o poftesc privind-o?
Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari
Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!
Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!
– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.
Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?
Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?
(pricina)
Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!
„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur
VIATA CA O SCENA: EXTREME
cautare
Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!
întrebare
Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?
rânduiala
A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!
