ARTA, ca supremă creție umană, este cea văzută de autor, totuși, în opinia mea, cea care îi va permite omului cunoașterea de sine și a lumii. Pentru că este atribut divin, lăsat, cu mărinimie cerească, omului plămădit din lut murdar, iar SFINȚENIA ARMONIEI e cheia care descuie TEMPLUL CUNOAȘTERII:
”Ratat de Metafizică” – sau : despre erorile, de azi și de ieri, ale omenirii – în general – și ale omului, în special
Adrian Botez scrie. Mă bucur enorm să spun asta, azi, după ce am apucat în mână ultima (dar nu cea din urmă) carte de poezie a scriitorului. Care a revenit, la propriu, din morți, după cum îmi mărturisea, mai deunăzi. Adrian Botez scrie, dar nu scrie oricum. Cartea sa de poezie ”Ratat(sic!) de metafizică”, precedată de un ”Prolog” ușor explicativ, alcătuită din trei părți, Partea I – ”Ratat de metafizică”, partea a-II-a, ”Rubaiyatele unor zori nemaiîncercați” și, respectiv, ”Epilog”, nu este ușor de citit, mai ales pentru un neavizat, cum mă aflu. Pentru că Adrian Botez scrie cu patimă, scrie scrâșnit, aproape ostil, uneori batjocoritor, despre un subiect care a preocupat omenirea, încă din vremuri de mult apuse. Titlul cărții pare să fie și el batjocoritor, peiorativ. Prin simpla eliminare a literei ”T” din cuvântul ”tratat”, autorul obține un joc de cuvinte cu dublu sens: te-ai aștepta să fie vorba despre metafizică în înțelesul ei clasic, obișnuit, aristotelic, ontologic. Pornind , bineînțeles, de la sensul ”comun” al cuvântului, acela de studiere filosofică a realității (cf. Meta (gr.) – ”după”, ”conform cu” sau ”despre” și, respectiv, ”phisika” – ”realitate”, ”existență”, ”concret”) autorul ajunge la eșecul omului de a cunoaște realitatea, la ”rateul” demersului filosofic de a cunoaște ceea ce, el însuși, prin propriile forțe – NU POATE. Așa am înțeles eu, cu puținele mele cunoștințe, dar, mai ales, în urma lecturii poemelor, de o largă diversitate, formă și respirație, cuprinse în carte. Las a mai pomeni că, la așa-zisa confuzie – voită, intenționată de autor – contribuie, din plin, și celălalt sens, modern, al cuvântului în cauză. Dacă filosofii veacurilor recente au găsit de cuviință să recurgă la înțelesul ”pe dos” al cuvântului ”metafizică”, luând în considerare celălalt înțeles al particulei grecești ”meta”, acela de ”peste” sau ”dincolo de”, și obținând astfel un cuvânt al cărui înțeles profan este exact contrar celui inițial, respectiv dincolo de realitate sau experiență, atunci înțelegem un pic mai bine, cred eu, intenția peiorativă, sau în răspăr, a titlului cărții. Oricum ar fi, autorul are, față de lumea în care trăim (ba, chiar și despre cea în care, după toate datele evangheliilor, vom ajunge după moarte), o atitudine crâncen critică, cu accente adesea batjocoritoare. Dacă, în ”Prolog”- poezia care deschide volumul –, lucrurile par cuminți, chiar cuviincios așezate :
-…Acum, că destrăbălatele și tâmpitele alea, cu măturoaiele lor auto-propulsoare, s-au dus pe pustii…la Sabatul lor, jalnic, grotesc și inutil… – …poate vrei să știi ce misiune, cumplit de dificilă, absurd de teatrală (cu recuzită specială și cu butaforie din belșug !) – …ce anume experiment cosmico–terestru, NEMAIPOMENIT ! – ne-a încredințat, nouă, REGENTELOR ! – …Prințul Negru…pe timpul VACANȚEI LUI INTERSTELARE…sau nu te interesează, ”Îmblănito”?
Un videoclip recitare la textul materialului intitulat 21- CASTELUL VRĂJITOARELOR. ”APĂ VIE” și ”APĂ MOARTĂ” (prozo-dramo-poem !) Din pulbere de stele și din învolburări și neguri de nori, umbrit de vânturi rele și luminat, ca o candelă, de vânturi bune – se închegase, lângă Lună, FOARTE APROAPE DE LUNĂ ! – CASTELUL VRĂJITOARELOR.