By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.