Ziua in care se achita

E ziua-n care, Doamne, se achita,

Salariul cel de fiecare pita –

Si Tie-ti dau din el, ca unui caine,

Un dar regesc: bucata Ta de paine –

Si ca de obicei, Tu vei posti

De tot, si painea o vei da la vii –

Si ca de obicei, n-ai sa ramai

Dator, cu painea mea, un capatai –

Si ca de obicei, imi vei intoarce

Pe luna, paini, cat sa-ncovoaie arce –

Si ca de obicei, Tu vei alege

Cununi de spini, sa am cununi de rege –

E ziua-a care, Doamne, se achita

Salariul cel de fiecare pita –

Cum nu-i de munca pentru toti, nici paine

Destula nu-i, s-ajunga pana maine –

De-aceea, Doamne, inmulteste, inca

Pe cei ce daruiesc ce se mananca –

Si-Ti pun macar o paine, de pomana,

In fiecare omeneasca rana…

13 aprilie 2011

( zi de salariu )

Jianu Liviu-Florian

Tresarirea Focului vol. 3, un document zguduitor

…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de  informatori

Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul  propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini,  fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si  de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este  scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este  compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de  spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare,  sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata  masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice  amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca  este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa  de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi  si de  informatori  bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real).  Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu  si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris  prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la  posta si copierea  frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea  trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si  dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal  Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre  falsii „transformisti” iesiti  din nou la iveala din confuzia istoriei  recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii  derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de  totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a  tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER

Cântece despre lumina din vis

Calatoria gândului de Ilinca Nathanael, Bucuresti, Editura Anamarol, 11 p.

In volumul de versuri « Calatoria gândului », publicat in antologia “Spiralele vietii”,  Victorita Dutu, semnand cu pseudonimul Ilinca Nathanael, picteaza folosind cuvinte. Aici, Victorita Dutu nu este doar poeta, ci si artist plastic, astfel ca versurile carora le da viata devin cantece ale atmosferei, culorii si luminii. Expresia este concentrata si concisa si totul sta sub semnul metaforei si al epitetului cromatic evocator: « Cu mainile muiate in apele cerului/ Ca in florile lacului meu,/ Daca as putea sa cant/ Cu privirile-n soare… » (“Daca m-ai lasa”)

Victorita Dutu – matematician, filosof, poet si artist plastic

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

Ce faci lumina in visul meu

In „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducand cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaseaza printr-o prezenta puternica a eului liric in peisaj, precum si prin sublimarea elementelor acestuia in stari de suflet bazate pe ambiguitate si sugestie: “Ce faci lumina in visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Sa-ti privesc mainile/ Picioarele sarutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Esti la fel de singura/ Ca atunci cand te caut.”

Zgomotul ce striveste ninsori

Rememorarea afectiva, spatiul amintirii unei trecute iubiri se concretizeaza la Victorita Dutu intr-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigureaza poetic printr-o imagistica bogata. Poeta descrie senzatii si simboluri ale solaritatii, redate sugestiv prin filtrarea luminii in clipe nesfarsite de liniste. Forta cosmica a energiilor vitale este evocata prin elementul acvatic, fie ca este vorba de lacrima, apa sau ninsoare. Starii de liniste de la inceput ii ia locul, in final, zgomotul care ucide. “Intr-un cantec sublim/ Izvoarele saltau/ La visul tau albastru/ Si florile plangeau/ Odata cu tine./ De dupa zari ma priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Si canta inima mea/ Impreuna cu lacrima ta nebuna/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfarsit aceasta iubire/ Apa nu exista decat la un pret foarte/ Scump/ Si e mereu cãlcata in surdina/ De zgomotul ce striveste ninsori.” (“Cantec”)

Zãpezile…ah, zãpezile

In “Asfintit”, poeta creeaza un tablou de o cromatica intensa, textul cumuland cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfintit/ Valea suna a pustiu/ Desi era primavara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atata fum de aburi/ Se-naltã din florile/ Ce urmau sã infloreascã/ Dar unde infloriserã,/ Unde era adancul nestiut/ Nevãzut incã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinatatea luminii, fecunditatea cosmica revarsata in plan terestru vor transforma toate elementele in principii vegetale, redate prin florile ce urmeaza sa se deschida. Poeta conserva in aceste versuri o lume fixata intr-o aura de eternitate, intr-un orizont al sevelor reunite, cosmice si telurice.

Secunde

In “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectiva a unei povesti de dragoste schimba perspectiva poetica. Versul penduleaza intre un plan al prezentului si unul al trecutului, intre “secunda aceasta,/ Si secunda aceea”.  Atmosfera erotica este tipic romantica, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiti. Sentimentul de reverie  rezulta si din cele doua secvente temporale, trecutul si prezentul, ce se intalnesc intr-o simetrie perfecta. “Mã voi intoarce din drum candva”, afirma poeta, amplificand astfel atmosfera de melancolie in care se inscrie intreaga poezie.

Trebuie sã fie si altceva!!!!

In “Masca”, reflectia asupra trecerii timpului, usor mirata, sta sub semnul cugetarii filosofice: “Aceeasi masã pe care scriu,/ Aceeasi copaci care-si leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã intre ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleasi masini , cu acelasi zgomot,/ Trec prin fata blocului meu./ Privesc in gol/ Si totul dispare in trecut/ Intr-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie si altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie si altceva” reflecta starea de neliniste nedefinita a eului liric, asa cum se regaseste si in afirmatia poetei din “Puterea de a intelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma?” Cu alte cuvinte, ce se afla dincolo de evident, ce altceva mai exista in spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne da raspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut in manã./ Era galbenã, cu raze de soare in ea.” Adevarata valoare, mireasma de floare si lumina solara, acest altceva in cautarea caruia poeta a pornit intr-o calatorie a gandului, este poezia. Pe care Victorita Dutu o plamadeste si acum, ca de fiecare data, cu daruire, pasiune si suflet.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

DOAR LUMINA RAMANE!

By Dumitru Buhai

Uita de zilele reci, cu ploaie si cu vant,
De noptile lungi, cu ger mare si furtuna
Cu zapada-n troienele albe de pe pamant,
Ci lasa-n tine doar Lumina sa mai ramana!

Nu lasa sa se tulbure apa limpede de la izvor,
Din care-ar putea sa bea un insetat calator,
Ci las-o sa curga mereu curata si linistita la vale,
Ca sa se bucure de ea si florile-ntalnite pe cale!

Apa curata si sfanta din silabele cantecului meu
As vrea sa-ti racoreasca seceta pacii-n sufletul tau!
Cuvintele din cupa versului de-argint fie-ti o alinare,
Un elixir al unei vieti noi, in Isus Cristos, pe carare!

Fiecare cuvant, as dori, sa-ti aduca in gand bucuria
Sa poti trai clipe de Cer, cand citesti atent poezia,
Iar cantecul subteran al versului meu din izvorul divin
Sa sune de bucurie in sufletul tau captat de susurul lin!

DOAMNE, CE MINUNE SA FII OM!

Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai

VIATA CA O SCENA

by Gabriela PETCU

Cuvinte…

uneori, prea putine pentru a defini o stare…

alteori, prea multe pentru a înfaptui o liniste…

Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!

De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.

De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!

Gabriela PETCU

martie 2009

Constanta

*************************************

VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT

Motto:

„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,

sa se faca nebun ca sa devina întelept.”

(1 Corinteni 3: 18–19.)

Cu pieptul gol si haina-n vânt

Si-un bat ce scormonea-n pamânt

Cu ochii tristi si glasul stins

De lume, el era învins.

Si-asa tacut si ostenit

Parea un om îmbatrânit

Ce încerca sa-si faca rost

Din amagirea ce a fost

Un câine, s-a oprit în loc

Si mârâind, latrând cu foc

Sa-l muste, parca n-ar fi vrut

Si-apoi, pe loc a disparut

Ridica batu-n urma lui

Si striga tare câinelui:

„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?

Probabil, ai fi vrut dovezi…”

Un om, vazându-l revoltat

Si-atât de tare afectat

A zis ca e periculos

Si-a tras de haina nemilos

Slabit, el cade la pamânt

Si-acolo jos, cu batul frânt,

El s-a trezit ca din senin

Cu-n sut usor si feminin

Buimac de tot ce s-a-ntâmplat

Usor nebunu-a rasuflat:

„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!

Eu, mort o clipa m-am crezut!”

VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI

Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…

Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!

Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…

VIATA CA O SCENA: EXISTENTA

Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.

Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!

(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)

Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!

Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.

(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)

VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA

„cine privind, pofteste o femeie,

a si pacatuit cu ea…”

-Dar daca n-o poftesc privind-o?

Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari

Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!

Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!

– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.

Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?

Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?

(pricina)

Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!

„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur

VIATA CA O SCENA: EXTREME

cautare

Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!

întrebare

Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?

rânduiala

A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!

A ridica pe cel cazut…

Atunci Te-ai pravalit sub bici,

Sfârsit, cu crucea Ta, cu tot,

Si n-ai putut sa Te ridici,

Ca de pe cruce sa spui: “Pot!”

Cadeau sudalmele suvoi,

Si bicele pe carnuri goale,

Dar Dumnezeul de Apoi,

N-avea putere sa se scoale –

Si-ai fi ramas acolo-n drum,

Un Hrist ce nu putea sa urce,

De n-ar fi fost un om de fum,

Sa-Ti duca crucea, catre cruce –

Pesemne-avem un rost mereu –

Noi, oameni, care vesnic cer –

Sa-L ajutam pe Dumnezeu

Sa-si duca crucea pâna-n cer –

27 ianuarie 2010

Jianu Liviu-Florian

DUMNEZEUL MEU

by Corina Diamanta Lupu

Dintr-un potop, Tu, Doamne, m-ai salvat,
În pumnu-Ti ape mari si dese ai strivit –
Cu glasul Tau de tunet, din ceruri ai strigat,
Si ploaia ce curgea-n perdele s-a oprit.

De-un nou pamânt, Tu parte mi-ai facut,
Sa-l stapânesc, ai spus, de-acum-nainte –
Si-un curcubeu din mâna-Ti sfânta s-a nascut
Ca semn dumnezeiesc de-aducere aminte.

Eu chem de-atunci, în ruga, pe Nume a-Ta Fiinta,
Un vârf de munte-am temelie sub picioare –
Te vad, de pe înalt acoperisul lumii, prin credinta,
Croindu-mi drumul prin Iordan si mare.

Lauda luminii

by Elena Armenescu

Veniti sa ne veselim…*Aliluuuiaaa!
In inimi sa ardem ca smirna si tamaia
Mireasma gândului bun va cuprinde
Cerul si Pamantul cât se-ntinde!

Zorii apar furisându-se împatimit
Sarutând pamantul dinspre rasarit
Crestele muntilor înca opresc
Tulburatorul lor alint, dumnezeiesc.

Incins cu lumina, întunericul noptii
Se retrage smerit supunându-se sortii
Se departeaza ascultator, ca un sfetnic
S-adoarma alte vietuitoare, sfielnic.

Astept extaziata si inima-mi tresalta
Când vine unda aceasta luminata
O înghit, e calda atingerea, pura
Te-nfioara dulce, ca o cuminecatura!

De dupa munti si piscuri, abia acum
Se-nalta Soarele pe cunoscutul drum
Croit în Ziua întâia, de propria-i lumina
Despletita-n raze la porunca divina.

Cu slava Sa, în ochi adânc patrunde
Rostogolind mereu corpusuli-unde
Ne cheama-n fapte si spre noi zidiri
Cum îmbie clopotul spre mânastiri.

Lumina blânda matasos ma înfasoara
Sadeste-n mine magic, o vioara
Vibrez sub maretia ei, sinele meu
Îl premareste-n duh pe Dumnezeu!

Mi- arata-n semn si soapta noile carari
Pios desprinse drepte, dinspre zari
Cu duioasa-ngaduinta apoi ma duce
Cu sufletul spre Înaltata Cruce.

E dezmierd, tumult si încântare
Când razele se înmultesc, altare
De slava devin pomii din gradini
Când pasarile sunt trezie de lumini.

Desi nu-i cald, încep si ele ciripitul lor
Ca slova voalata, cu acel viers înaltator
Care lui Dumnezeu, simbolic îi da stire
Tradus în limba noastra: Parinte, Preamarire !

Miroase a alb si a vazduh nuntit
In mine Doamne cu lumina ai miruit
Tot freamatul si toata cautarea
Adormite în samânta lor, ca floarea.

Aici vin Îngerii Stelari sa se adape
Din fluviu de lumina, nu din ape
Vor revarsa apoi întremator lumina lor,
Din Sfânt Potir, asupra stelelor.

Arhangheli veghetori grabit alearga
S- ajute ordinea ce vesnic se reîngheaga
De aceea, cu cap plecat sa te închini
Ambasadorilor ce ne aduc lumini!

Vin heruvimii sa savârseasa liturghie
Cât Dumnezeu va-ngadui sa fie
Viata, bucurie, sub acest albastru cer
Plin de miracole si miscator mister.

Merg pe urmele lupilor, spre înaltimi
Las în urma-mi dâre de lumini
Sus Îngerii Virtutii ma mângâie cu vânt
Cuvinte-mi pun pe limba, legamînt.

Doar aici în munti, între zapezi
Cu sacra lumina te înmiresmezi
Doar aici te întâlnesti cu îngerii
Atras de lumina, uiti Valea Plângerii!

În vazduh, serafimii danseaza lin
Cu aripile ating eteric padurile de pin
În ritmul Simfoniei Rotirii, astrelor ceresti
Simfonia izbânzii Creatiei dumnezeiesti.

Sonoritati purtand pe aripi: Aliluia!
Se fragmenteaza-n ramurile de tuia.

AMURGUL CONTINUU-CUVINTE DESPRE LEONARD COHEN

Tatal sau, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut si pe fiul sau, Leonard, tot în bransa. Se potrivea unui evreu, si nu se traia rau de pe urma vânzarii si cumpararii de stofe, pânzeturi, matasuri. Numai ca Leonard Cohen era de o alta stofa. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, calugar, iubitor de femei si de-mpliniri artistice, boem, nesupus, ambitios, traitor dupa capul lui. Nu ducea paharul la gura, iar tigareta apare la persoana întâi. De fapt, omul este un monument artistic. Pe gustul meu, al tau, al oricui are macar o farâma de sensibilitate si inteligenta.

Cine l-a vazut în unul din concertele sale din marele sau turneu mondial, sa zicem la Tel Aviv –Ramat Gan (pe Stadion), sau la Bucuresti, ori în Spania, sau oriunde, nu uita fiorul de emotie adevarata pe care l-a încercat în contact cu arta acestui magician al artei muzicale si al cuvântului-poveste. La fel stau lucrurile chiar numai daca urmaresti la televizor (la noi, nu de mult, pe Programul unu) sau pe video, ori macar pe esantioanele de arta gasibile pe internet. Esantioane, frânturi mai mici sau chiar mai mari de cântec si poezie, de viata, de esenta, de iubire, de resmnare si speranta, de sugestie, de adevar…

Înalt, condescendent, modest, parca usor vinovat de un lucru bun, evlavios fata de publicul sau, cu palaria-n mâna, la piept, cu capul plecat si usor alintat – asta-i, pare ca zice el, zâmbind, sunt un artist – bun, mai putin bun, ma placeti, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros ca ma acceptati, ca ma apreciati, ca ma adoptati.Multumeste aplauzelor care-l fac fericit si-si sprijina usor capul pe umbra decorului, într-o scena nu prea luminata. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzica, din vocea care cânta într-un fel de recitare.Undeva el spune, într-un interviu mi se pare, ca în spatele fiecarui poem al sau se afla o chitara, iar în fata omului cu chitara exista o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentala si îngândurata, scrisa cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cântaret. Cântecele sunt de un sincretism armonios si distilat, esential si diurn; cuvântul si melodia si ideea si sentimentele, lacrima si râsul, sunt într-o îmbratisare simultana, grava, constituindu-se în clipa electrocutanta, plina de placere si vis, de viata si melancolie.

Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfintit continuu, un rasarit în contra sens, fascinant în farmecul regresului învingator, o înaintare spre iminenta destinului oricarui om. Este un asfintit lent, senin, împacat cu sine însusi, regretabil si demn, împlinit si aureolat, cuminte si obosit. Putin. Numai putin obosit. Numai putin dezamagit. Numai putin îndurerat. Dar straluminat de farmecul daruirii de sine, de clipa când raza de lumina devine rosietica si melancolica si violeta, si pacat ca e asa de frumoasa si-atât de repede, prea repede, trecatoare. Dar chitara si orga vibreaza în subtext, iar poetul parca spune: eu n-am trait si nu traiesc degeaba, va dau bucuria simtamântului ca suntem oameni adevarati. Atâta pot, atâta fac. (Subtila si orgolioasa modestie!).

Leonard Cohen e o muzica poematica el însusi, prin viata lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social – individuale. „Toata lumea stie ca acu-i momentul/ Toata lumea asteapta semnul nevazut,/ Toata lumea stie ca cei buni au pierdut./ Toata lumea stie ca jocu-i trucat,/ Saracu-i sarac si bogatu-i bogat,/ Ai o sansa la mie,/ Toata lumea stie.” („Toata lumea stie”, în traducerea lui Mircea Cartarescu).

Acest preot-trubadur al unei religii proprii, închnindu-se mai mult jurnalului sau, decât oricarui text sacru – cum singur recunoaste – stie bine sa spuna ce simtim, ce gândim si nu stim spune. Vocea lui fermecator degradata, ca de fumator împatimit, e înfasurata pe vântul înserarii, plutind printre noi, între soapta si poveste de bunic primavaratec, are farmec unic si e mai frumoasa decât însasi vocea lui de când era tanar si frumos, si iubit, si înselat… S-a cautat pe sine permanent si, spre deosebire de atât de multi artisti, s-a gasit pe sine, prin inefabila nedesavârsire a permanentei deveniri.

Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bântuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artisti, cu palaria pe ochi, pe nas, pe barbie. Îngenunchiend. Nu melodramatic, ci umilit si cufundat în mierea de penumbra a daruirii de sine. ?i la aplauze, înfloreste discret, cu capul descoperit, frumos si semit, nu negustor de stofe, ci ucigas din dragoste.

Trebuie sa va mai redau înca o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un patimas orbit de tot ce e mai frumos si bun pe lume: Femeia! Femeia iubita. Ascultati: „Am doua bucati de sapun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine si una pentru tine./ Pregateste baia,/  Ne vom spala unul pe altul.//  N-am bani,/ l-am omorât pe farmacist.// ?i uite un vas cu ulei/ chiar ca în Biblie,/ întinde-te-n bratele mele,/ îti voi face pielea stralucitoare.//  Nu am bani./ La-m omorât  pe parfumier.//  Priveste prin fereastra/ la pravalii si la oameni. Spune-mi ce mai doresti/ ?i-am sa-ti aduc imediat. //  Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen cânta, prin versurile lui de o viata, iubirea, esecul ei, prietenia, tradarea, revelatiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinta, acceptarea sortii, a vietii asa cum e ea, buna sau  rea. Leonard Cohen murmura melodic Omenescul.

Vagabondul întelept cânta parca într-o taverna. Sau chiar pe strada. Citez din „Bogie Street”: „Un gât de vin, o tigareta/ si-acum o sterg din nou;/ mi-am acordat în chicineta,/ batrânul meu banjou./ Sunt asteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am gasit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Booghie Street”.( Traducere de ?erban Foarta si Cristina Cheveresan).

Dar sa nu uitam, la evrei, cine se numeste Cohen este – dupa cum bine se stie – din vechea casta a preotilor, a cohanimilor. Nici el nu uita acest lucru si-n muzica si scrisul sau exista un aer mesianic, tulburator, cu aura de supravietuire. In fata a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, pe scena înconjurata de pancarte pe care era scris „Pace”-  în ebraica, în araba si în engleza, Leonard Cohen a spus, adresându-se poporului evreu si lumii întregi, electrizând delirul fascinatiei: „Sa te binecuvânteze Domnul si sa te pazeasca!/ Sa lumineze Domnul fata sa peste tine si sa te miluiasca!/ Sa-si întoarca Domnul fata spre tine si sa-ti deie Pace!”…

Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleaca acum, prin el, spre toti oamenii lumii. Cu liniste, în soapta, cu speranta. El o duce cu sine si o împarte întregii lumi, buna si nebuna. Sensurile acestei incantatii sunt adresate, în acelasi timp, tuturor traitorilor clipei globului pamântesc… Leonard Cohen cânta, recita, daruieste… Îngenunchiat, frumos, coplesitor.

… Era noapte, târziu;
dar soarele înca mai apunea.

by Roni CACIULARU
ianuarie 2010

“Optimismul bacovian” de Angela Monica Jucan – Pentru ca punctul terminus înseamna un nou început

Se spune despre Bacovia ca este un poet trist, ca versurile sale sunt deprimante. Si totusi, Bacovia este poetul unei imense vitalitati. În sprijinul acestei idei vine si cartea Angelei Monica Jucan, intitulata “Optimismul bacovian”, aparuta la Casa de editura Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru ca este simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol”, spune autoarea.

Sapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizeaza sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustra”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarna”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” si „Lacustra” sunt emblematice pentru creatia bacoviana. Angela Monica Jucan se refera la Bacovia ca la un simbolist a carui poezie poarta în sine „permanenta, echilibrul, pacea… Îl preocupa pe Bacovia, indiferent cum si cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, materna, a plumbului”. În acceptiunea autoarei, „Lacustra” nu aduce un sentiment nelinistitor, dimpotriva, trimite la ideea de adapost, ce semnifica încredere.

Gri si violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirma Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebanuit de larga, de a sugera, a acestei boli „fara speranta” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihna si re-facere în tarâna”, din „Plumb”. Existenta cotidiana (de fiecare zi, obisnuita) este la Bacovia un pustiu launtric, care anticipeaza sfârsitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însa fie ca este vorba de clavirul la care cineva interpreteaza o melodie „înceata si monotona, lipsita de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul deriva din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând asteptare care, evident, e aproape sinonima cu încrederea”), autoarea ne reliefeaza un Bacovia a carui poezie cânta prin excelenta, bucuria vietii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupata în cartea sa si de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeste de corespondente. Legaturile ce exista între culori (gri-violet, muzica-descântec), au rolul sa ne demonstreze ca poetul este un artist ce stie sa se foloseasca de muzicalitate si variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordata si de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se gasesc alaturate sicrie metalice, flori carbonizate, vesminte funerare. Nu numai lumea materiala este simbolizata la Bacovia prin negru, ci si lumea sentimentelor. În acest decor învaluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Si totusi, Angela Monica Jucan afirma: „Bacovia îsi propune sa scoata în evidenta prin amplificare impresia de negru, lasând-o la libera perceptie a cititorului, dar o dilata pâna într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii vad doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul initial si poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Sa dea pamântul din sine verdeata”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperanta, toate amintind de creatia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celalalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regasim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii întelesuri,/Curg din departari,/Parca sori din zari/Coborâti la sesuri.”