Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai