Mama pe Pamânt

de Alexia Teodora Raicea – 11 ani

Te iubesc pe tine,
Mai mult decât pe-oricine.
Dar vrei sa-ti spun, acum,
Ce esti tu, mama, pe pamânt?

O zâna gratioasa,
O fata preafrumoasa,
Un înger necajit,
Un om nefericit.

Fecioara mica,
Lacrima pitica,
O inima zdrobita,
O flacara topita.

O floare ofilita,
O Doamna umilita,
O cruce uitata,
O stea colorata.

Padure retezata,
Nadejde spulberata,
Trandafir gatit,
Porumbel ranit.

Astfel te-as numi,
Dac-ai vrea sa stii,
Cum ar trebui sa fii
Numita de copii.

(scrisa la miezul noptii pentru Mama)

MAMA

Zaharia Bonte – Sombreffe, Belgia 04 martie 2010

Trecuta prin toate anotimpurile,
Batuta de toate vanturile…
Cercata in toate privintele;
Ramasa mereu iubitoare,
Curata si gingasa floare !

Te priveam mereu zambitoare,
Iti cadeam instinctiv la picioare;
Fiinta divina, adanc iertatoare
Iti datoram toate cuvintele,
Prin tine atinsu-ne-am tintele.

Nu-i alta fiinta ca tine pe lume,
Nu-i pedagog mai bun sa indrume ;
Nu-s rugaciuni mai fierbinti si duioase
Ca ale mamei deplin credincioase,
Nu sunt femei mai frumoase !

Cu tine incep invatamintele;
Pana si rostul ce au mormintele
Sa-l pricepem ti-ai dat toate silintele.
Astazi din cer ne zambesti, raza de soare,
O, mama, fiinta pe veci nepieritoare !!!

Scrisoare Mamei

by Daniel STAN

Îmi cere inima sa scriu,
Plângând, o poezie…
Cum as putea eu sa descriu
Iubirea ta cea vie ?

Cum as putea sa rasplatesc
Iubirea ta de mama?
Cuvinte simple ce palesc
Sa scriu, îmi este teama.

Caci pentru noi ai fost si esti
Fiinta cea mai draga,
Si clipele ce le traiesti
Doar de copii te leaga.

Atât de mult ai suferit,
Ca Mielul în tacere
Si pentru noi tu te-ai jertfit,
Sa crestem far’ durere.

Cred ca astepti la geam privind
În lacrimi si suspine,
Sa vezi copiii tai venind,
Ca n-au uitat de tine.

Iar clipele se scurg cu greu
În lunga-ti asteptare.
Tu i-ai crescut cu drag mereu –
De ce nu vin ei, oare?

Ne-ai îndrumat si ne-ai tot spus
Cum sa pasim în viata.
Sa fim tot timpul cu Iisus,
Asa ne-ai dat povata.

As vrea o clipa sa mai fim
Cu totii împreuna.
Caci meriti, Mama, sa iubim
Fiinta ta cea buna !

La Fundatia „Paul Polidor” din Bucuresti: Serata Elisabeta Iosif si Elena Armenescu

Paul Polidor
Bucuresti, 5 martie 2010

La Centrul International Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4 – Bucuresti de Interferente Culturale al Fundatiei „Paul Polidor” a avut loc miercuri, 3 martie 2010, orele 18.00, Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU. Manifestare desfasurata în cadrul Clubului de Lectura si Arte „Paul Polidor” si organizata de catre fundatia omonima în colaborare cu Liga Scriitorilor din România – Filiala Bucuresti, serata cu numarul 9 s-a deschis cu o lectura din scrierile semnate Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, atât din aria prozei, cât si din cea a poeziei. Textele în lectura autoarelor, reprezentând o selectie bine aleasa din propriile scrieri, au încântat asistenta prin farmec si colorit imagistic, prin dezinvoltura metaforelor si robustetea constructiei literare, dar si prin respiratii interioare, cu suflu tainic, metafizic, impregnat de efuziuni muzicale si lirism… Despre aceste aspecte si destinul omului de condei în societatea româneasca de azi a vorbit criticul literar Cristian Neagu.
În partea a doua a seratei, pentru contributii deosebite la promovarea programelor fundatiei, scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu li s-a conferit titlul de membru al Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”. Astfel, Elisabeta Iosif si Elena Armenescu se alatura unor prestigiosi oameni de cultura, care au devenit (antum sau post-mortem) membri ai Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”, între care amintim: poetul Traian T. Cosovei; criticul muzical Florin-Silviu Ursulescu; regretatul scriitor si promotor cultural Artur Silvestri; poetul Mihail Sinelnikov (Federatia Rusa); poeta Paula Romanescu; scriitoarea Crina Bocsan-Decusara; regretatul poet slovac Ondrej Stefanko; actorul Eugen Cristea (Societar de Onoare al Teatrului National „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti); poeta Victoria Milescu; artistul plastic Ashraf Heybatov (Germania) s.a.
Serata s-a încheiat cu doua momente artistice în onoarea scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu.
Primul moment a fost o surpriza: un dans imaginat (pe „Italian Polka” de Serghei Rachmaninov) de grupul de copii „Poli d’or” (Bianca Dumitrache, Zaheda Bahbouh si Mariam Ashkar) de la Gradinita 234 „Zori de zi” din sectorul 2 al Capitalei (conducator artistic: Simona Polidor).
A urmat recitalul de muzica culta al elevilor-artisti din centrul fundatiei „Paul Polidor” Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4-Bucuresti (director: prof. Hortensia Orcula, amfitrion al seratelor alaturi de Paul Polidor).
Repertoriul clarinetistului Eduard Ignat, acompaniat la pian de catre prof.Ileana Georgescu, a inclus:
Demnitz – Studiu melodic nr.1;
J.A.Hasse – Boureé;
W.A.Mozart – „Dans german”.
Acompaniat de catre prof.Irina Barbu, clarinetistul Cristian Eftimie a propus auditoriului:
Demnitz – Studiu melodic nr.5;
W.A.Mozart – „Divertisment”;
E.W.Ferari – Romanta.
Conducatorul artistic al partii de muzica culta a fost muzicianul Stefan Mihailescu, profesionist care a imprimat un tonus sensibil interpretarilor în dificila zona de exprimare a suflatorilor.
Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU „glasuieste”, de fapt, despre o urgenta spirituala a neamului românesc: aceea de a ne recunoaste propriile valori într-o lume cu repere îndoielnice si înselatoare, de a conferi forta axiologica si perenitate actului de emisie culturala într-o tara batjocorita de kitch-uri manelizante, de a cauta lumina în Dumnezeu si în fortele României profunde, zilnic strivite sub cizma indiferentei…

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

„CU ÎNCETINITORUL”

(…) O apreciez, însa, prea mult pe Rodica Elena Lupu ca intelectual caruia îi pasa si iata-ma asternând pe hârtie câteva gânduri. Am citit aceste poeme si usor surprins, si cu interes, iar nu o data, ca atunci când am ajuns la „Clipa”, la „Voi trai”, la „Tainic joc”, la „Comoara trista”, la „Drum închis”, la „Tainele marii nu se stiu de pe mal”, la „Scara cu flori”, la „Toamna”, la „Iubita mama”, cu o emotie tulbure. (…)

Octavian PALER

***
(…) Am tradus cu placere aceasta Poezie, care, trebuie s-o recunoastem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lasat interzis, anumite poeme fiind descinse parca din pana marilor Poeti ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebam de unde provine aceasta poezie, care sunt sursele ei si ce a inspirit-o. Lupa extreme de puternica cu care opereaza Traducatorul, ne-a edificat curând! Pare o varianta feminina a eliadescului Mit al Vesnicei Reîntoarceri… Dar care nu întoarce spatele Realitatii, oamenilor, Timpului ori Spatiului, într-o miscare rectilinei spre Înalt. Superb!

Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN
Officier des Palmes Académiques
Officier des Arts et Lettres

Câteva poezii din acest volum:

CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Aerul e doar o aburire,
doar un spatiu din care au migrat clipe,
din care s-au scurs lacrimile,
acolo sus-sus la fereastra singuratatii,
un Auschwitz de rame cazând sau urcând,
un gând imens construit din sticle,
concave
convexe
cum stai ca un porumbel de granit
ciocanind geamul orb reflectând,
interior
exterior
cum stai ca o frunza speriata
de picaturile de mercur ale furtunii de vara,
senzatii
sentimente.

DE CE OARE?

Se iubeste, se traieste si se moare
Într-o lume plina de minciuni
Si ma-ntreb într-una: de ce oare,
Când pamântul cu noi este bun?!

Soarele e pentru toti un dar
Care îl primeste fiecare
Multi însa de viata n-au habar
De aceasta clipa trecatoare.

Solutii gasim, buni de gura suntem
Ne-o iau însa altii înainte
Nu stim ce sa facem, atâta putem:
Sa râdem de vorbele sfinte.

GRIPA

Se mira Soarele si Luna
Când privesc ce se întâmpla
Pe Pamânt ziua si noaptea
Unde-i doar ura si lupta.

A fost gripa aviara
S-au ucis galinacee
Ca sa intre de afara,
Sa nu vindem indigene.

Lume toata-i panicata,
Radio, televizoare,
Prin ziare se prezinta:
Porcina-i necrutatoare!

Drobul de sare de pe hota
Ca soba nu prea mai avem
Daca de-acolo o sa cada
Cu baba cu coasa plecam.

Râd si curcile de noi
Ca azi, în mileniul trei
Ne purtam de parca am fi
În era primitiva, mai!

DRUM ÎNCHIS

Sa vorbim despre altceva,
Despre copaci sau statui,
Despre ceva ce nu se misca
Si nu poate vorbi.

Sa facem aluzie doar la realitate
Ca nu cumva realitatea
Sa se supere pe noi.

Evident, putini au strigat „Jos Hitler!”
Sub dictatura hitlerista.

Excrementele mustelor stau pe tavan,
Mustele nu vorbesc,
Ele au ochi mari si pot zbura,
Sunt negre, au antene
Si numar mic,
Au microfoane si megafoane
Si îsi fac veacul
În jurul nostru.

În general m-am saturat
Sa tot gasesc metafore,
Sa tot scriu fabule, alegorii.

În fond fiecare stie
Cine sunt mustele,
Cine sunt statuile,
Cine sunt copacii,
Cine a fost Hitler.

Vreau sa scriu poezie,
Nu vreau sa scriu fabule,
Nu vreau sa scriu caracterizari,
Nu vreau sa scriu reclamatii,
Nu vreau sa-mi scriu biografia,
Nu vreau sa scriu epitafuri,
Nu vreau sa scriu în stainatate!

Cer sa se recunoasca greselile,
Cer sa se dea jos lozincile,
Cer înapoi vietile celor morti,
Cer înapoi timpul pierdut,
Cer înapoi poezia!

Daca nu stiti ea este o bucurie
A cuvintelor – o nunta a unui biet om
Cu o biata realitate
Atât cât încape ea în câteva cuvinte.

Stie oricine,
Poezia nu a declansat revolutii,
Nu a ucis – decât pe poeti
Pentru ca ea e o aripa transparenta,,
Nicio pasare nu si-a folosit aripa
Ca sa înjunghie.

În fine, sa vorbim totusi despre altceva!

Mustele înca zboara,
Excrementele ma privesc din tavan
Si eu strig:
Gata! Ajunge!
Jos puscariile!
Jos spitalele!
Jos frica!
Jos mustele! Ajunge!

Nu vedeti ca sunt ocupat?
Nu vedeti ca n-am timp?
Nu vedeti ca traiesc?
Nu vedeti ca scriem toti aceleasi fabule
În loc sa scriem macar
Un singur adevar?

MARTIE

Frumusetea, tineretea,
ca si zborul si iubirea,
aprind dorul si fiorul,
de cenusa-si leaga firea.

De-i stergi fluturelui praful
De pe aripile sale,
nici o vraja, nici o boare,
nu-l vor face sa mai zboare.

As vrea sa vin, as vrea sa fiu,
fluturele vostru dar…
Sa nu-mi stergeti de pe aripi
praful dragostei ce-l am!

Azi voi uita cine sunt,
si ma voi trezi la viata
voi fi floarea primaverii
în natura, dimineata…

Pe aripi nestiute,
din departare plin de dor,
în prima zi de martie
va daruiesc un martisor.

Cu albul fulgilor de nea
si cu a soarelui sclipire
am împletit un martisor
sa va aduca fericire!

Un fir rosu, altul alb…
anotimpuri se despart,
primavara iarasi vine
pentru mine, pentru tine…

V?RS?TOR

E ziua mea în calendar
si-mi spun de fiecare data:
Iata, a mai trecut un an,
Dar oare câti or sa mai treaca?

Înca din luna lui gerar
îndraznesc sa ma gândesc,
sa visez în alta luna,
ca poate pot sa iubesc.

Neînceputul calendar
iluzie de tinerete,
chiar daca a trecut un an
nu ma gândesc la batrânete.

Atunci când ninge disperat
iar soarele este cu dinti
si crapa pietrele de frig
pretext sa fii-n brate fierbinti.

Îmi plac si minciunile
începutului de an
ca sunt foarte parfumate,
si lipsite de amar.

Mi-e draga luna lui gerar,
Chiar daca are doua fete:
Una catre vechiul an,
Si alta spre cel ce începe.

Toate sunt dulci si frumoase,
iar azi va marturisesc:
Pe planeta Ianuarie,
mi-as dori sa mai traiesc!

Aici este un loc bun
unde când se întâlnesc
îsi spun veseli “La multi ani!”
si toti oamenii iubesc.

BRAMBUREALA

Era clar ca va începe
brambureala în sistem
daca cei ce sunt în frunte
acum nu au niciun tel.

De ce sa-nvete copiii
astazi despre Decebal,
despre ?epes înteleptul
sau de Marele Stefan?

N-au nevoie de chimie,
de fizica nici atât,
doar computerul sa-l stie
si sa vorbeasca urât!

Nici de sport nu au nevoie.
De ce sa se oboseasca?
Joace poker si… sa fure
si droguri sa foloseasca!

Dintr-un stat cu multi savanti
am ajuns de râsul lumii,
scoala-i unsa cu slanina
poate s-o manânce câinii.

Dam examene pe bani
iar licenta se obtine
ca pe banda, de oriunde,
Trebuie doar sa ai pile.

Un post astazi se ocupa
de nepoti si de nepoate
chiar de sunt antitalent
daca stiu sa dea din coate.

Nu se intra prin concurs,
dupa ce ai promovat
vine tata si da plicul
iar mâine esti angajat.

La resursele umane
pentru o bijuterie
se dau clase la salarii
ca esti pe a lor mosie.

„Daca ai carte ai parte!”
Pe la noi asta nu tine.
Banul cumpara azi totul,
Prost sa fii, sa-ti mearga bine!

Rodica Elena LUPU
ianuarie 2010
Bucuresti

LOGOS, EROS SI AGAPE

by Cezar IVANESCU

Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu si logoi discriminatori) ni se reveleaza în aceasta întîie editie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumina din inima“), pur si fluent cum trebuie sa fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenta manifestata cu o infinita pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuala inaugurînd în limba româna acea transcendenta asumptiva a discursului care-si creeaza un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunt: „Si daca ramuri bat în geam/ Si se cutremur plopii,/ E ca in minte sa te am/ Si’ncet sa te apropii.”; imediat el flueaza, limba în incantatie magica, imediat sugereaza vuetul infernal al resorbtiei lumilor în disolutia finala (ca în Memento mori), vorbirea suprema, sabdabrahman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers/ Si’n glas, purtat de cântec, simtii duiosu-i vers“.

Ceea ce unicizeaza acest sunet, vecinie invocata muzica eminesciana, ceea ce tine totul într-o mutuala îmbratisare amoroasa (odi et amo) e acea, pendulare între eros si agape care închipuie melodia eminesciana, („Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Rabdarea si studiul sînt suficiente pentru a aseza laolalta sunete placute, inventarea unei melodii frumoase este însa apanajul geniului.” – Haydn), melodie inimitabila în, fapt dar „imitata“, bineînteles, de epigonii (în sens peiorativ de data aceasta) neinitiati în elementara stiinta prozodica, salutara si numai ca propedeutica disuasiva, stiinta care nu îti da dreptul sa te numesti poet original daca nu-ti inventezi ritmurile proprii si, – în rare si fericite cazuri – melodia. Pentru aceasta Cosbuc (nedepasindu-l pe Eminescu nici în ordinea inventiei ritmice) suna uneori ca „o ciocanitoare mecanica“,— aidoma unui contemporan fonfaind un text grotesc pe muzica lui Blaga: „Domnita din tara bîrsana/ Lumina sunt. Lacrima, Rana.” – pentru, ca inventia ritmica fara suflul melodiei e „un cadavru trist si gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic… Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o tesatura, o, urzeala fina ca firele unei pînze de paianjen, din care nu mai stii sa deosebesti impulsul carnii catre spirit de al spiritului rupîndu-se cu regret, din habitaclul înmirezmat al carnii, caci totul e voalat în stravezime…

Curgerea (rhythmos) întrerupta rareori (dar în nici un caz de „dezacordul între accentul ritmic si cel tonic“, — amînam deocamdata o discutie fatal otioasa) în acest prim corpus eminescian, nu întîmpina obstacolul contrîngator (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei si proastei filosofari, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizati în enunturi dogmatice si aspirînd la comunicarea unei „stiinte integrale” despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al constiintei patetice: „Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura/ încet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n’ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/ De-mi tin la el urechea…”. Nu trebuie sa uitam nici o clipa ca poezia a fost si ramîne o arta temporala (sublimata sau subminata de o retorica) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca si notatia muzicala, simpla lectura (ca si a unei partituri), irelevanta pentru cei fara organ, poate declansa în altii, (cu „Traumorgan“) muzica divina a sferelor „che mouve il sole e l’altre stelle”; de aceea, dincolo de „judecati“, de gnoza explicita a versurilor, am simtit dintotdeauna aceasta, carte ca pe „el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevata, „ceea ce a fost auzit“ si i-a ramas ca o noblete indelibila auzului.

Se poate usor observa oum toate acele idola mentis ale veacului sau (inclusiv retetarul romantic, nu sînt însa si acea atitudine romantica profunda care nu poate fi mimata, despre care vorbea Mircea, Eliade) sînt, pentru Eminescu, doar „pamîntul“ despre care pomeneste Kularnava Tantra, „în timp ce unul cade pe pamînt, altul poate sa se ridice singur prin intermediul pamîntului” (sau, cu vorbele Nazarineanului, „nu omul e facut pentru sîmbata, ci sîmbata pentru om”): ca acest „pamînt“ i-a trebuit pentru a atinge „pamînturile pure”, ne-o arata cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor.

Cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii si ele, ale pneumei) si unele capodopere, Luceafarul mai ales, pot sugera si o constiinta tragica a limitei, „o împietrire“ („vas încremenit“) a spiritului european în ignorantia divisiva, a paradigmei stiintei, pe de o parte, si a „puritanismului crestin“, pe de alta parte, („puritanismul crestin este putin mai vechi decît Evangheliile: el începe cu Epistolele Sfîntului Pavel. Si daca se observa ca Evangheliile, redactate la putin timp dupa aceea, nu mai pastreaza nici o urma din el, este la fel de sigur ca au fost citite de-a lungul secolelor în lumina polemicilor sfîntului Pavel îndreptate împotriva gnosticilor. Or, gnosticii sînt aceia care au încercat primii sa treaca de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinta, mergînd de la castrare pîna la luxura sacra sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin înaltat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve.

Atacati fara încetare în doctrinele lor de catre Parintii Bisericii primitive, persecutati cu strasnicie mai tîrziu de crestinismul institutionalizat, ei sînt adevaratii precursori ai traditiilor difuze în erezia cathara si în misticile Nordului (sau cel putin în vocabularul lor) din care iau nastere, pe caile deturnate, care se cunosc, lirismul si romanul modern, care nu vorbesc decît de un amor „profan“, fara sa mai stie nici de unda vine, nici încotro se îndreapta.“ — spune Denis de Rougemont în L’Amour et l’Occident) dar nu credem ca trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru national, singurul „uomo universale“ pe care l-am avut; poezia si artele în general (amenintate cu „moartea“ de doua veacuri încoace, topos recurent al imbecilitatii) au constituit în fapt veritabilele heterodoxii europene originate de traditia culturala greco-latina, si Eminescu, în tentativa sa de a-si apropria fabulosul univers spiritual oriental („Spiritualitatile orientale“ cum zicea careva) nu facea altceva decît — amenintat de „o îngustare a constiintei cosmice“ — sa-si potoleasca setea metafizica de absolut, de „ontic“, intuind, ca si Goethe, ultimul mare scriitor german universal, dupa E. R. Curtius, ca o reînviere spirituala autentica nu e posibila decît printr-o „nunta mistica“ a occidentului cu orientul; de la „nuntile din Susa“ si pîna azi, cînd „într-adevar, a venit timpul în care va trebui scrisa o Suma a unei Philosophia Perennis, întemeiata impartial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul si-a exercitat fascinatia si influenta asupra constiintei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-crestinismul nu tine cumva tot de „spiritualitatile orientale“?) si stiintific si bunul simt ne obliga sa denuntam fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronica în genul Varlaam si Ioasaf, în care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteste la crestinismul care avea sa rasara la cinci secole dupa moartea lui.

Constiinta tragica a limitei, despre care vorbeam, razbate în Luceafarul, peste „frumusetea ciudata, s-ar putea spune, liturgica, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinica staza, la insularitate ontologica (noli me tangere): refuzul (sau neputinta) Mirumului de a patrunde în arcanele „fecioarei negre“ („la vierge noire“) ne apare mai degraba ca o „mare renuntare“ decît ca ataraxie, o sfintenie cucerita nu fara tulburare dramatica, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul parea sa-l privilegieze dar nici „potenta feminina nu patrunde în conceptia despre divinitate“, nici nunta „sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Si cu toate acestea si admitind si intruziunea biograficului în întelegerea acestei capodopere („Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai buna autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însusi si lumii întregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru ca nu vom reusi niciodata sa uitam ca poemul este si o diagrama simbolica a felului în care „se alege un crucificat“, nu orgolioasa însingurare luciferica ne copleseste ci prezenta eficienta a sfinteniei care se-mparfumeaza ca un portocal înflorit, caci „mireasma florii calatoreste cu vîntul, dar mirosul sfinteniei calatoreste chiar si împotriva vîntului“: oricîta bolboroseala perversa biografica se va mai practica si de acum înainte („mea manus est cupida/ mea mens est stupida“) viata sa ramîne aceea a unui sfînt (cu mult mai sfînt decît unii papi încoronati sau patriarhi; ca sa nu mai vorbim de cei „mînati“ la crestinism de sodomia gustata-n tinerete), a unui sfînt care a scris poezii ca si San Juan de la Cruz cu care se înrudeste de altfel ca mare poet mistic: Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste Ca, resarirea stelei în tacere.

***
Documente video

CONCURS DE CREATIE LITERARA LA „ESENTE”

„Esente” organizeaza lunar, începând cu februarie 2010, un concurs structurat pe doua sectiuni: „Poezie” si „Proza scurta”.

Va prezentam regulamentul de desfasurare al concursului:

1. Pentru ambele sectiuni, tema este liber-aleasa de catre participant

2. Poeziile vor trebui alcatuite, în forma „clasica”, utilizând procedeul tehnic corespunzator acesteia (prozodie, ritm, rima, etc.); Proza scurta poate fi: eseu, pamflet, povestire, proza umoristica, etc.

3. Fiecare participant va trimite un singur text (poezie sau proza), prin mesaj privat, creatorului retelei Esente.

4. Poeziile vor fii afisate pe pagina de concurs, fara a fi mentionat numele autorului. Acestea vor purta un numar de ordine.

5. Termenul maxim de depunere a lucrarilor este 25 februarie 2010.

6. Fiecare creatie va fii notata de la 1 la 10.

7. Dreptul de notare îl au numai participantii la concurs.

8. Organizatorul concursului nu are drept de participare sau notare.

9. Dupa aceasta data, fiecare participant va trimite o notatie proprie a poeziilor aflate în concurs, (fara sa noteze propria lucrare) dupa modelul de mai jos:

Poezie_____Nota
1.__________7
2.__________8… etc

Aceste note vor fi trimise de fiecare participant, prin mesaj privat, creatorului Esente Laureatul concursului va fi desemnat în urma calcularii mediei aritmetice a notelor primite de fiecare creatie, pentru fiecare sectiune.

Acesta va fi premiat prin afisarea lucrarii sale pe coperta cartii virtuale ce apare lunar, alaturi de ocupantii locurilor II si III.

Daca pe parcursul a 3 luni, acelasi laureat va obtine punctajulul maxim, acesta va beficia de gratuitatea publicarii si lansarii volumului tiparit, alcatuit din creatiile participantilor la concurs.

Pe parcursul concursului se vor mai face si alte precizari, fara a afecta însa regulamentul.

Va astept si va urez succes.
Nicu STANCU
Creator al Site-ul Literar „ESENTE”
nicu_stancu48@yahoo.com

Nota:

Participantii la „Concursul de creatie literara” trebuie sa fie înregistrati ca membri ai Site-ul Literar ESENTE. Înscrierile se pot face la adresa de web:

http://nicustancu48.ning.com/

Despre ESENTE

2016 membri
5939 fotografii
1551 cântece
1096 fisiere video
625 discutii
15 evenimente
5158 postari de blog

DIASPORA, ROMÂNISMUL SI CEI DE-ACASA

by Carmen CATUNESCU
4 ianuarie 2010

Romanii din diaspora sufera de romanism. E un dor care nu se lasa ostoit. Au ajuns in Valea Plangerii? Nu. Pentru ca – slava Domnului! – tara lor de bastina nu e scrum, cenusa. Pentru ca pot veni ori de cate ori vor aici. Pentru ca pot sa-i viziteze pe cei apropiati, ramasi acasa, fara restrictii. Stiu ca cei din diaspora sunt niste luptatori. Ca au reusit acolo, departe de locul unde s-au nascut. E dificil sa fii acceptat. Iar multi n-au cum sa ajunga. Multi nu se incumeta sa ramana. Si cei care se incumeta ar trebui inainte de toate sa le fie recunoscatori celor care i-au ajutat sa ajunga aici: rudelor de sange ori prin alianta, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor insisi, ca au avut tarie si rabdare.

Dezvoltandu-si doua mari calitati: o vointa iesita din comun, o disciplinare a gandului si a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar daca eu n-as urma niciodata drumul lor.// Dar cei din tara ce fac? Ei nu lupta? Nu fac nici un efort? Ei renunta? Se resemneaza …?! Cum zicea un confrate din strainatate: precum ciobanasul moldovean din celebra balada, asteptandu-si moartea… // Adevarul e altul. Si apoi de plecat nu putem pleca cu totii, „sa ne mutam in alta tara”, dupa cum sugereaza Octavian Goga in poezia “Oltul”, pentru a scapa de suferinta.// Nu voi aduce in discutie pe aceia care ar trebui sa faca, in sfarsit, ceva pentru tara aceasta si nu fac – pentru ca nu merita. Nu-i voi lauda nici pe magnati ce destepti sunt ei, castigand miliarde…. Nici macar despre categoriile sociale care se descurca greu, dar traiesc acceptabil, nu voi scrie prea multe. Acum mi-ar placea sa ne ocupam de oamenii cei mai simpli, buni si cinstiti.

Daca am lasa automobilul personal si am calatori cu autobuzul, folosindu-ne de avantajele transportului in comun, i-am vedea cu sutele, cu miile, cu milioanele cum se duc constiinciosi dimineata la slujba. Oamenii acestia care muncesc din greu pentru pentru o bucata de paine. Care nu fura, nu mint, nu inseala.

Peste tot se spune ca noi, romanii, trebuie sa muncim mai mult, pentru ca tragem chiulul. Ca Europei ii este rusine cu noi. Prea bine. Stiu ca oarece nu e in ordine. Ca imaginea noastra dincolo e stramba, urata, deformata. Ca mai avem multe de facut. Etc. Dar, dincolo de toate acestea, de ce nu vedem si partea plina a paharului?! Pentru ca ea exista cu adevarat.

Sunt atatia oameni constiinciosi, corecti, muncitori. Si asa de saraci… // Si tot ei, cei mai saraci, ne dau o lectie de supravietuire. Pentru ei fiecare zi e o lupta crunta. Nu vor sa moara, dar sunt pregatiti pentru asta. “Si de-o fi sa mor….”, zice ciobanasul din creatia populara. “De”-ul, cu valoare de “daca”, marcheaza posibilitatea de a muri pe neasteptate, nu absenta luptei. Nu e resemnare. E o lupta apriga. Oamenii acestia simpli, curati, care, in ciuda conditiei mizere, reusesc sa se pastreze neintinati, buni, adevarati… Oamenii acestia n-au visat si ei o casa frumoasa, spatioasa, cu peretii albi si inalti, cu ferestre mari prin care patrunde soarele, cu perdele dantelate si ghivece de flori, o casa respirand o bunastare cu miros de paine proaspata scoasa din cuptor si parfum de chiparoase? Un trai decent si linistit?… Cine le-a furat visul?!

Nu suntem un popor de hoti, pungasi, prosti… Cine ne-a furat visul?// Cel din strainatate sustine un adevarat razboi. E traumatizant, devastator, naucitor, epuizant, pustiitor. E greu sa treci printr-un razboi. Dar daca l-ai castigat, victoria e deplina, e a ta. Nu ti-o ia nimeni.// Cel de-acasa da in fiecare zi o batalie. Dar de fiecare data trebuie s-o ia de la capat. Si ce sanse are sa obtina altceva? Copii multi, salariul mic, apoi mai mic, un concediu fara plata in prag de sarbatori. Castiga o batalie… doua… noua… nouazeci si noua… Intorcandu-se de fiecare data de unde a plecat, luand-o de la zero, straduindu-se enorm, la infinit… Pentru ce? Ca sa aiba o paine pe masa… iar, cand rasufla usurat ca a obtinut-o, vin alte poveri, alte cheltuieli, alte impozite. Este o moarte a idealurilor, care nu se petrece brusc, ci incetul cu incetul, ca si cum o bucata de carne din propriul corp s-ar anihila, s-ar anula, ar disparea. E o lepra care te roade fara putinta de remediu. O epuizare completa. O robotizare.

Munca aceasta lipsita de efect vizibil mi-aduce aminte de aceea a spalatorului de rufe, prietenul episodic al lui Martin Eden din romanul omonim de Jack London, care se scula foarte devreme si incheia munca noaptea, care la sfarsit de saptamana zacea si se imbata, pentru a putea s-o ia de la capat luni dimineata. O munca nefireasca. O plata subnecesara, care nu-ti permitea sa te odihnesti. Poate ca Jack London a amplificat situatia de odinioara, poate ca eu o amplific in acelasi stil astazi… insa rezultatul se vede clar, limpede, de necontestat.

Vorbeam deunazi cu o tanara femeie, ingrijitoare la o scoala din cartier. Are patru copii. Din care doi sunt mici, gemeni. Imi povesteste cu mandrie ca sunt sanatosi, mananca mult, un litru de lapte in doua zile: cei mari si cei mici. Imi venea s-o intreb cum il imparte, dar m-am abtinut. M-am uitat la fiica ei, care o tinea strans de mana. E in clasa a treia, dar e slabuta, firava ca o fetita de gradinita. Mama insasi pare un copil de paisprezece ani. Are obrazul supt si o paloare de om bolnav. Nu i se ghiceste o forma a corpului sub imbracamintea larga, groasa, lalaie. Imi vorbeste despre cartile si caietele speciale pe care trebuie sa le cumpere si le calculeaza in mancarea pe care si-o iau de la gura, ca sa le achizitioneze. Dar vrea ca toti copiii ei sa invete! Si cati ca ea… Oameni constiinciosi, rabdatori, cu prea mult bun-simt…

Asadar daca se rosteste fraza “Si de-o fi sa mor…”, se spune nu in ideea ca romanul isi doreste sfarsitul, ci ca isi face testamentul curajos, sperand sa traiasca nu ani putini si chinuiti, ci multi si fericiti!…

“Cuvintele” de Victorita Dutu – Poem pe un drum infinit

Tot astfel dupa cum la inceput a existat Cuvantul si nu doar un cuvant oarecare, iar Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, in viziunea Victoritei Dutu, nu exista simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniste”, “Linie”, “Frumusete”, “Drum” si “Gradina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru ca ele vietuiesc in “inchipuirea” poetei, in imaginatie, despre care autoarea afirma ca “numai ea/este prezenta/in realitatea ce o/traiesc fara sa o/pot atinge cu mana.”

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a aparut la Editura Muzeului Literaturii Romane in noiembrie 2005. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

“Linistea ce nu se lasa cuprinsa de zgomot»

Pentru ca dimensiunea principala a realitatii in care evolueaza autoarea este imaginatia, Victorita Dutu, spre deosebire de alti poeti, nu este interesata sa evadeze din aceasta realitate. La fel ca si cuvintele, realitatea despre care vorbeste poeta se defineste prin imaterialitate. Intr-o asemenea realitate, linistea devine un autentic loc de refugiu din fata cotidianului. “Linistea/ce nu se lasa cuprinsa/de zgomot se manifesta ca o varianta la “gandul celuilalt”, gand ce capata forma, de aceea, continua poeta, atunci cand “o mana din afara mea/m-a luat de mana/mea stanga,/nu m-am speriat/ca nu am putut/sa o vad!” Mana simbolizeaza actul creator, identificarea autorului cu creatia sa. Victorita Dutu ne asigura ca intreaga ei creatie reflecta deschidere, sinceritate, curatie a gandului, atunci cand afirma – “da, arat mana,/palma mi-o arat.”

“Un drum din inchipuire”

Dincolo de aceasta identificare cu propria creatie, poeta incearca sa traiasca si ca spectator, nu doar in calitate de creator, emotia estetica autentica. Iar o asemenea emotie nu poate fi experiementata decat prin detasarea totala de opera creata. Pigmalion, pamanteanul indragostit de propria opera de arta, exista in fiecare creator, de aceea, Victorita Dutu considera ca trebuie sa precizeze, la un moment dat: “am facut o distinctie/intre mine si/un drum din inchipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura ca isi priveste propria creatie cu ochii consumatorului de arta si nu ai celui ce compune. Fiind o poeta cu vocatie, aceasta stie ca paseste “pe un drum/ce se largeste la/infinit», ceea ce denota convingerea ca arta ei va supravietui, ca va avea puterea sa infrunte timpul si circumstantele, ca destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la intuneric la lumina, spre infinit, semnifica iesirea din profan, biruinta elementului spiritual asupra celui profan.

Tristetea si calmul versurilor Victoritei Dutu se manifesta in redarea propriilor trairi interioare. “O unda de soc/face ca totul/sa se inverseze/si in loc sa/privesc inainte/privesc inapoi”, spune poeta, cu o usoara autoironie. Un element distinctiv in poezia sa este si alternanta rasarit-apus, care ne trimite cu gandul la actul inchinarii. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vietii, al puterii creatoare, al mantuirii, al spiritualitatii. Noaptea, cu tenebrele ei, evoca raul, spaimele, bucuriile desarte, absenta fortei morale. Victorita Dutu constientizeaza lupta care se da chiar in sufletul ei intre bine si rau, atunci cand afirma : « apare gandul/cuprins intr-o umbra/ce se pune/intre soarele rasarit/si noaptea ce/vrea sa apuna/si sa rasara /la plus infinit.”

“Obiectul… ce si-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat in “Cuvintele”, motivul golului, care se regaseste si in poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca si umbra din versurile anterior mentionate, sugereaza ceva misterios, indefinit, o stare de neliniste, de asteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” si “golul” evoca intensitatea trairilor sufletesti ale poetei si sporesc sentimentul de tristete. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/si-a pierdut forma,/se striveste acum/pe el insusi/in doua goluri/ce se intersecteaza/in ochiul meu/ce vrea sa /tasneasca prin spatii.”

In contrast cu “obiectul… ce si-a pierdut forma”, cartea ramane la Victorita Dutu o imagine concreta, legata de realitate, pe care autoarea are puterea sa o transforme “intr-un gand/plutitor pe o linie/paralela cu lumea”. In simbol, cartea marcheaza initierea, cunoasterea, descifrarea enigmelor. In carte salasuieste spiritualitatea cea mai profunda, frumusetea care “se ascunde mereu.” Acest estetic in cautarea caruia se afla poeta semnifica in cele din urma, aceeasi intoarcere la sine. Iata ce spune Victorita Dutu: “nu stiu pe unde/sa merg,/pentru ca ea (frumusetea),/fiind a lumii,/vreau sa o/pot cunoaste.” Frumusetea inseamna vitalitate si este opusa umbrei si golului.

“Stiu ca pot sa vad”

Interesant este si faptul ca autoarea isi propune sa inteleaga “nesfarsitul…, in aceasta calatorie” in lumea cuvintelor, in care a pornit. Ea talmaceste “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este ca “nu se intampla/mare lucru”, pentru ca “doar gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Experienta de pana aici a poetei releva absenta emotiei, pentru ca asa cum ne anunta chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un inghet/al normalului”, avand ca ultim rezultat scufundarea “in vartejul uitarii.”

Singura certitudine incontestabila pe care poeta ne-o impartaseste este aceasta: “stiu/ca pot sa vad./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decat imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistenta, intrucat “gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Mai mult, Victorita Dutu este urmarita “de frica unei noi caderi,/de spaima unei indepartari/in prapastii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai stiu,/o simpla miscare de aer ,/un zbor de pasare,/cu o viteza uluitoare /ce se ascunde/de zborul rapitor.” Acest “zbor rapitor” nu este altceva decat “lacrima mortii/ce ploua pretutindeni”, o realitate de cosmar care are tangenta cu lumea muritoare. Intr-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasa prada”.

De obicei, pasarea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede si ireversibil si ale mortii. Prin zbor, pasarea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele si luna, cele patru vanturi, dar si “cele patru drumuri” despre care poeta marturiseste – “nu le pot vedea”. Zborul face legatura intre lumea reala si cea iluzorie, oferind acces la “nesfarsitul” pe care autoarea se straduieste sa il descifreze.

“Intr-o oglinda”

Un alt simbol important in “Cuvintele” este oglinda, stravechi obiect al civilizatiei umane, care aduce vindecare de spaime si alunga “umbra”. In istoria culturii oglinda este simbolul cunoasterii, metafora a literaturii si artei. Oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una refractata. Oglinda curata este un simbol al puritatii, iar cea murdara este simbolul minciunii si al pacatului. “Intr-o oglinda/se vedea pe/el insusi/in aceasta /strafulgerare/si nu-i mai era frica./da, da, nu-i mai era frica,/pentru ca/obiectul acesta/a devenit un gand/ce nu mai facea/nici o umbra.” Oglinda este si un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. In oglinda se reflecta ca intr-o strafulgerare, eul initiat prin intermediul unei cunoasteri indirecte, caruia frica ii este straina. (Sa ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastica “La tiganci”. Profesorul Gavrilescu se trezeste la un moment dat, intr-un labirint, printre paravane si oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru ca ii este frica, iar frica face imposibila initierea.)

“Mi-a adus copacul in palma”

Iata de ce, pentru a iesi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune ca singura sansa este de a fi « cu el/cu cel care ma impinge de la spate/sa merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorita faptului ca “gradina/a facut un ocol/si mi-a adus copacul in palma”. In crestinism, acest copac simbolizeaza arborele cosmic, pomul vietii, iar gradina este Edenul sadit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac ofera vesnica regenerare. Cu radacina infipta in pamant si ramurile inaltate spre inalt, pomul vietii face legatura intre uman si divin si are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru crestini, Isus este Pomul Vietii, Sursa binelui absolut, Sustinatorul.

“Cuvintele” Victoritei Dutu se incheie in mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastra apoi/sticla se topeste/intr-o raza,/venita de nicaieri./raza lumineaza/intr-un alt intuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa gandului.” Fereastra este simbolul receptivitatii si al deschiderii catre lume, ea marcheaza legatura dintre interior si exterior. De altfel, in vis comunicarea se realizeaza prin intermediul ferestrei si al oglinzii. Daca initial, poeta declara ca “oboseala inchide o/fereastra,/inchide doua ferestre,/inchide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /ma inchid pe mine/in oboseala gandului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoritei Dutu se topeste la aparitia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranta, lumina, bucurie, cunoastere. Raza este atributul divinitatii si astfel, frumusetea, in a carei cautare se afla poeta, devine o realitate tangibila. De data aceasta,“frica/si oboseala” nu se mai imbratiseaza, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Dutu abia incepe – “eu merg pana departe,/fac un pas.”

O STEA CAZÂND, SE-NALTA -florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU-

by CEZARINA ADAMESCU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
SI O SARBATOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfânta menire ”sa încurajeze soarele sa rasara si femeia sa nasca”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplator. Ele-mi aduc aminte de salba de simtaminte care mi-au rascolit fiinta în acel crucial an 1989, când la gradina de vara a urbei noastre, ne-a fost daruit de catre Opera Româna din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire româneasca, în care cele doua arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desavârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alaturi de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.
Sunt 19 ani de atunci dar parca a fost ieri. Ca simpla spectatoare, am fost confruntata în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolita: când am ajuns în micul scuar din fata gradinii Central unde se aflau sute de oameni nerabdatori sa-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-ma spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Strajuiau intrarile stând la distanta de 2 metri unul de altul si pazeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântareti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el pazit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic paziti de fanii lor, care nu fac altceva decât sa-i admire nelimitat, fara granite? Caci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultura si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgreseaza si Timp si Spatiu si se manifesta, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.
Si apoi, cui i-ar trece prin cap sa faca cel mai mic rau unui Poet? Cum sa lovesti o stea, un luceafar?
Dar atunci, am fost purtata ”nevoit” de valul multimii si condusa, mai bine zis îmbrâncita, si directionata, precum oaia la strunga pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se patrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parca paseam spre o camera galbena, spre un univers concentrationar, unde nu exista decât intrare. În sfârsit am pasit pragul gradinii, cu inima strânsa. Eram devastata de stari contradictorii: teama, bucurie, nerabdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Ma rusinam chiar ca nu pot sa-mi manifest în mod liber si pasnic simtamintele de admiratie si trebuie sa fiu ”pazita” pentru acest lucru. Si ma tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei sa se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.
Mi-am ales un loc, nu prea în fata. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupasera cam jumatate din suprafata gradinii cinematograf de vara si mai ramasesera scaune în cealalta.
Acum pot sa spun ca plecasem de-acasa c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, sa-l vad îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astazi un simtamânt de netarmurita admiratie. Voiam sa-i simt preajma, sa vad nimbul acela de inefabil care-i înconjoara, blând chipul, sa-l ating usor, fie si în treacat, sa ma încredintez ca exista.
Am fost dintotdeauna excesiv de timida. Nu-mi place sa dau buzna, sa agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtaminte speciale. De data aceasta, trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointa si un curaj fara margini sa pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scena, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului pazeau cu strasnicie intrarile. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguta de maslin sa vestesc PACEA. Mai avem la mine pregatite anume, doua portrete de-ale Eminescului nostru si un ”arhipelag de visare”, o placheta de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât ma pricepusem. Atât puteam eu sa-i darui, fiindca TREBUIA SA-I DARUI CEVA, o data cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului sau, cu blândetea din zâmbetul sau, din mirabilele dumisale cuvinte daruite tuturor, deopotriva.
Dar… am fost îndepartatata din preajma cu brutalitate, somata sa parasesc culisele daca nu vreau sa dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA sa-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, ca nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e ca a luat modesta mea ofranda, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parca as fi savârsit o fapta nedemna, de care trebuia sa-mi fie neaparat rusine.
Pe toata durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte sa ma fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeasi limba cu a lor. N-am sa uit niciodata cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!
Nu ne era îngaduit sa raspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fara sa mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestavilit, am aplaudat împreuna cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.
Am hohotit pur si simplu cu mâinile, pâna când mi-au amortit palmele.
Într-un târziu, m-am despartit cu greu de scaunul meu incomod din gradina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinuta artistica. Încet-încet, gradina a ramas pustie, prin aer înca vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonoritati, efect al memoriei sintetizatorului, care parca revarsau în sus, catre stele, picaturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parca îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, parintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.
În acele mirabile zile, când toata urbea respira aerul acestei sarbatori a cugetului românesc, s-a interzis de catre înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor galateni cu acest frate de condei, limba si sânge. N-am înteles niciodata de ce. Sa nu ne influenteze sau sa nu-l influentam? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte cai de comunicare subterana, de comuniune spirituala, pânze freatice care se revarsa în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate patrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
Oamenii acestia nu trebuie dinadins sa se caute, dar nici sa se ocoleasca. Se gasesc oricum. Se ghicesc de la distanta purtând însemne distincte. Insigne pe dinauntru. Îi îndeamna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flamând si mai dornic de a-si cauta afinitati elective.
De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, dupa atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara muma, e lesne de înteles.
Întâmplarea are un tâlc. Radacinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în launtrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:
Consider ca pe un drept legitim al fiecaruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a aparut el în lumea aceasta, care îi sunt radacinile.
Printr-un ciudat ”joc al întâmplarii”, eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii. Întreaga copilarie am fost ravasita de aceasta acerba dorinta: de a avea un bunic si o bunica, daca nu chiar câte doua perechi, la care sa ma pot refugia atunci când ma tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.
N-am avut parte de aceasta binefacere. În schimb, am sa va spun o poveste simpla. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desavârsire straina. N-a avut nici macar o ruda si nu stiu ce valuri o purtasera aici, lânga batrânul acesta de fluviu, sa nasca prunci, sa-i creasca si sa-i statorniceasca. S-a nascut la Olanesti, Judetul Cetatea Alba. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovanos de moale sbuna ijimioarai nespus de draga a moldovenilor basarabeni.
La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv parintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care, cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedari”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o bruma de lucrusoare strânse-n pripa si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zona necunoscuta a Siberiei.
Oricâte eforturi a facut femeia sa-i gaseasca prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societati, s-au dovedit fara rezultat. Nu le-a putut da de urma, Si a trait asa, toata viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spala sau calca lenjerie, femeia aceea blânda si frumoasa si trista, cânta pe limba ei usor deformata, cântece din copilarie si lacrimi mari îi cadeau în albie, facându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodata n-a spalat rufe, fara sa plânga.
De atunci nu npot sa suport când vad o femeie spalând rufe în albie.
De 7 ani, femeia aceea, s-a dus sa se întâlneasca în Patria de sus, cu parintii si fratele ei, Leonida. Catre sfârsit, încetase sa-i mai caute, i se parea totul zadarnic. Dar a trait 40 de ani cu aceasta imensa durere în suflet. Purta, pâna în zilele din urma, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru o femeie saraca si ramasese la fel de blânda si nefericita.
Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericita întâmplare, a fost mama mea.
O clipa, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil ca artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, ca le pot regasi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndragiti în lumea fermecata a cuvântului si a muzicii, ca-i regasec chiar. Si ca mi se va permite, sa le încredintez fara rezerve, sufletul si întreaga fiinta.
Iar pe Grigore Vieru îl situez coborâtor din spita funciara a buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei mame mele, Arionda.

CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA FUNERALIILOR LUI GRIGORE VIERU

Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite.

Funerariile poetului Grigore Vieru au avut, pentru romanii de dincolo de Prut, si pentru romani in general, o semnificatie aparte. Prin fata catafalcului depus in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau s-au perindat rudele, oficialitatile, prietenii, artistii, dar mai ales oamenii simpli, veniti cu mic, cu mare, din Chisinau, din Balti, Cahul, Soroca si din toate colturile Basarabiei si nu numai. Din partea oficialitatilor Republicii Moldova au pariticipat, printre altii, fostii presedinti Mircea Snegur, Petru Lucinschi, presedintele Vladimir Voronin, intreg cabinetul de ministri, precum si inaltii functionari ai primariei, in frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca… Romania a fost reprezentata de o delegatie guvernametala condusa de ministrul Culturii si Cultelor, Teodor Paleologu, alaturi de citeva delegatii oficiale sosite din partea primariilor si a consiliilor judetene din Iasi, Bacau, Pitesti si alte citeva orase ale tarii.
La scurt timp dupa depunerea in foaier, catafalcul pe care se afla trupul neinsufletit al poetului s-a transformat intr-o piramida de coroane mortuare (urmind un vechi obicei, multi oameni ai locului, luindu-si ramas bun de la poetul drag inimilor lor, ca sa-i netezeasca drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Stefan intiparit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, in drum spre Cimitirul Armenesc, a fost potopit de flori.

Funeraliile poetului au avut un aer neobisnuit. Ele au precedat, in avans de citeva ore, ceremonialul de investire a celui de-al 44-lea presedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un million si jumatate de oameni si circa patruzeci de mii de politisti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chisinau, investitura lui Barak Obama a fost eclipsata de funerariile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului si al infratirii romanilor de dincolo si dincoace de Prut. Aproape nimeni din orasul situat pe malul Bacului nu parea sa fie interesat de ceea se intimpla in America. Nici de criza mondiala, nici de sperantele pe care le-a trezit noul presedinte american in rindul oamenilor de pe diverse contiente, care il privesc ca pe un nou Mesia.

Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandind sau intonind in soapta versurile transmise la radio, versuri pe care multi dintre ei le stiau pe dinafara. Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite. In viata fiind, poetul avea si slabiciuni. Odata trecut in eternitate, devine intangibil.
…Imaginea postuma a lui Grigore Vieru a acumulat un urias capital simbolic. Daca am incerca sa facem o paralela cu ceea ce s-a intimplat la noi, atunci ar trebui sa ne gindim la starea de spirit care a existat in Romania imediat dupa moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept ca pentru o scurta perioada, societatea civila si a redesteptat speranta de schimbare. La fel se poate intimpla si in Republica Moldova. Aceasta cu atit mai mult cu cit urmeaza alegerile generale… In fine, fiind idealist din fire, consider ca moartea sa trebuie sa reprezinte un “moment” de reculegere si de cainta pentru multi dintre liderii politici de la Chisinau, dar si din Romania, care, dintr-un motiv sau altul, s-au indepartat de idealul national.
Umil, dar si orgolios fata de destinul sau, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarba, invocat cindva si de Whitman. La fel de gingas si la fel de fragil. Dar si la fel de nestavilit cind e vorba sa razbata din asfalt si din constiinta umana calcata in picoare. Iata cum suna unul dintre poemele sale, intitulat Morile: “…Ni s-a luat apa,/ ni s-a luat riul,/ ni s-a luat griul/…/ Ni s-a luat aerul,/ ni s-a luat vintul,/ si cintul, si cintul.// Libertate ofticoasa. Pace, umilinta./ Vreme care/ intre butucii minciunii ne stringe./ A ramas doar moara/ de singe, de singe.// Toate sint, fratioare,/ Impotriva-mi, impotriva-ti!/ Auzi? Departe/ in zari straine,/ hurie mori diavolesti/ de crivat, de crivat. // Ci, iata, din truda/ din aburii singelui/ pe care il pierdem/ obladuitor,/ misterul rasare/ ca noua miscare, noua miscare…”. Si finalul, care poate fi citit atit ca premonitie, cit si ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: “Zadarnic ne impartiti/ dinainte coliva./ Caci tot ce impotriva ne sta/ de tainele noastre/ pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era constient de slabiciunile si de fragilitatea fiintei sale launtrice, dupa cum era constient si de faptul ca poezia sa civica nu intotdeauna se ridica la inaltimea asteptarilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stanescu, decit de poetii tribuni ce anima multimile. Cumplita drama istorica prin care a trecut Basarabia l-a facut sa iasa la tribuna. De altfel, in timp ce-si recita versurile, la ultima sa descindere in dulcele nostru tirg (manifestarea a avut loc la Primaria Muncipiului), cerindu-si parca scuze, poetul a spus (citez din memorie): “Va voi citi si citeva din poeziile mele reportericesti. Stiu ca ele nu sint tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate launtrica. N-am putut sa stau cu miinile in sin si sa privesc pasiv la tot ce se intimpla in preajma…”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine insusi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezi au o rezonata profunda, exprimind un adevar general uman, imbracat intr-un limbaj pe cit de simplu, pe atit de percutant: “Era forfota mare/ de steaguri si de lozinci./…/ Trebuia cucernic sa le sarutam poala rosie/ ca pe odajdia preoteasca./ Nu eram liberi. Nazuiam numai spre slobozenie,/ tainic cintind: Libertate, vei fi partea mea de Hristos…”.

L-am intilnit pentru prima oara in 1986, in perioada perestroikai, la Moscova, unde am fost intr-o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Ii citisem versurile. Il admiram. Nu stiam insa ca Grigore Vieru are cunostinta de existenta mea. Astfel ca nu mica mi-a fost surprinderea cind, intr-o seara, am fost anuntat de la receptie ca sint cautat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punind tara la cale. Din cind in cind, Grigore Vieru imi facea semn sa vorbim mai incet. In plina perestroika, eram urmariti cu atentie. Ne confesam in soapta, apoi uitam de supraveghere si ridicam glasurile. Am vorbit despre Cainta lui Abuladze, dar si despre Epoca de aur si Cortina de fier. Speram la o schimbare. Insa nici o clipa nu ne-am gindit ca peste citiva ani URSS-ul se va destrama… L-am reintilnit de nenumarate ori, si la Iasi, si la Bucuresti, si la Chisinau. Am stat indelung de vorba, dar niciodata nu ne-am simtit mai aproape ca atunci.

Ultima intilnire mi-a relevat un Grigore Vieru slabit si deprimat. (Sa fi fost de vina, printre altele, si Istoria… lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenta, ca de altfel mai toti scriitori basarabeni?) Cum il stiam prietenos din fire, i-am facut de citeva ori cu mina. Desi privea in directia mea, nu mi-a raspuns. La sfirsitul intilnirii, m-am apropiat de masa unde statea dind autografe. L-am salutat. A tresarit zimbind cu oarescare amaraciune. “Tu esti Nichita”, mi-a spus. “Eu sint”, am zis. Bijbiind instinctiv cu miinile, poetul mi-a cautat chipul: “Iarta-ma, te recunosc numai dupa voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit…”.
Ceva mai tirziu l-am vazut coborind treptele. Era sprijinit de o parte si de alta de cite o frumusete blonda care ii calauzea pasii sa nu alunece in gol. Apoi nu peste mult timp a venit si vestea… Tot coborind, Grigore Vieru s-a inaltat la cer.

Nichita DANILOV
Ziarul de Iasi
Joi, 22 ianuarie 2009

CINE SUNT ASASINII MORALI AI LUI GRIGORE VIERU?

Nicolae NEGRU
Sursa: Jurnal de Chisinau
2009

Via Unimedia.md: Acum, dupa moartea tragica a lui Grigore Vieru, revolta unora se îndreapta în mod firesc spre indivizii care i-au facut mult rau poetului, atacându-l fara încetare în paginile ziarelor „Moldova Suverana” si „Flux”, batându-si joc de el, jignindu-l neîntrerupt, hartuindu-l în adevaratul sens al cuvântului. Pe Iurie Rosca si praporscicii sai îi cunoaste mai multa lume si nu e nevoie sa-i prezentam.

Mai putin cunoscut este Mihai Contiu, un jurnalist cvasianonim de peste Prut, oplosit de „Moldova Suverana” – un tip superficial, dar prolific, de un tupeu nemaivazut, de o nesimtire rara (unii spun animalica, desi e nedrept sa jignim animalele), de o “destrabalare” verbala insuportabila, încât l-ai putea crede un robot care scrie mecanic, fara sa fie capabil sa perceapa implicatiile de ordin psihologic, etic si moral ale acestui act. Ca mutul care nu poate auzi gemetele victimei, el “bate” fara încetare, zi si noapte, pâna victima aleasa nu “sângereaza” sau pâna nu mai da „semne de viata”.

?inta preferata

E vorba despre un individ bolnav în esenta, de teapa lui Iurie Rosca, pentru care nu exista „nici un Dumnezeu” si, cu atât mai mult, nici o autoritate sau merit, care scrie de cele mai multe ori aiureli curate, dar care este încurajat sa o faca fiindca blameaza România si îi ataca cu cele mai josnice, mai mârsave si mai dureroase cuvinte pe multi alti intelectuali, Grigore Vieru fiind, din motive lesne de înteles, tinta predilecta. Pentru aceasta i se pun la dispozitie spatii de ziar enorme, cum nu s-a mai vazut nu numai în ziaristica de pe ambele maluri ale Prutului, dar si de prin alte parti ale lumii. E inutil a mai spune ca acest individ trecut prin scoala adularii ceausiste loveste numai în intelectualii care se considera români, iar iscusinta lingusirii, asimilata de el pe parcursul anilor de gradinita si de scoala, o îndreapta spre actuala putere comunista.

Cu siguranta, individul nu si-ar fi vazut publicate aiurelile veninoase, murdare, în „Moldova Suverana”, daca nu ar fi atacat “pe cine trebuie”, daca nu l-ar fi lingusit pe Voronin si nu ar fi servit clanul comunist. Caci în mintea la fel de nesanatoasa, plina de românofobie, a presedintelui PCRM si a tovarasilor sai, razbunarea împotriva intelectualitatii este mai dulce cu participarea unui jurnalist venit din România. Haiturea “românilor” este mai spectaculoasa, mai cu efect, când participa la ea si un câine ceausist. Dincolo de ironia tragica a acestui fapt, întrezarim placerea sadica a “regizorului”, cinismul lui fara margini, nelegiurea cea mai josnica, românofobia sora cu patologia a celor care ne guverneaza.

Un singur cuvânt

De aceea, nu îl vom învinui pe nenorocitul jurnalist, devenit “vedeta” la Chisinau, suprasolicitat de mass-media comunista. El, ca si Rosca, ca si Praporscic sau Burciu, sunt niste scule. Unii dintre ei par atinsi de sminteala, altii – de oligofrenie. Pentru faptul ca si-au batut joc de poet, ca i-au înveninat ultimii doi ani din viata, responsabili sunt cei care i-au angajat, i-au finantat, i-au încurajat în actiunile lor nesabuite, inconstiente. Ar fi fost destul un singur cuvânt venit de la presedintie ca „MS” sa înceteze campania împotriva lui Vieru. Ar fi fost destul sa nu i se dea bani liderului crestin democrat, pentru ca atmosfera din societatea noastra sa devina mai civilizata, mai crestina. Polemica e fireasca într-o societate democratica, dar poetul era terorizat nu pentru idei literare, ci pentru simplul fapt ca se recunostea român si apara limba româna. În timp ce „Moldova Suverana” îl acuza ca ar fi spion român si ca ar lucra împotriva statului moldovenesc, „Fluxul” îl blama pentru ca ar fi conspirat cu Pasat în intentia de a-l asasina pe Iurie Rosca!

Între nicovala comunista si ciocanul „crestin”

Într-o societate democratica, salvarea împotriva arbitrarului, a faradelegii, a calomniei este justitia. Vieru a încercat sa traga la raspundere ziarul „Moldova Suverana” si „Fluxul” crestin democrat aflat într-un parteneriat complice cu „MS”, dar justitia noastra obedienta nu a îndraznit sa-i faca dreptate. Fiindca nu l-a putut atrage de partea sa, cel care a declarat azi doliu national la moartea poetului, sperând, probabil, sa profite electoral, nu a gasit de cuviinta sa-l apere la vremea cuvenita, când Vieru a apelat în mod public la autoritatea prezidentiala. Presedintele RM a declarat atunci ca nu se considera presedintele românilor.

A te numi român în Basarabia e egal cu a comite o crima odioasa, antistatala, în RM-ul de azi. Marginalizarea si demonizarea românilor a devenit o politica de stat, încurajata tacit de unele cercuri din Occident.

Majoritatea intelectualilor din RM se afla între nicovala lui Voronin si ciocanul (cu secera) al lui Iurie Rosca. În timp ce primul îi categoriseste drept “dusmani ai statalitatii”, închizându-le accesul la mass-media publice, alungându-i din institutiile de stat, blamându-i si acuzându-i de toate relele, inclusiv conflictul transnistrean, cel de-al doilea le aplica, în tiraje de zeci de mii de exemplare, stigmatele de “om al Rusiei”, “fost kaghebist”, “corupt”, “detractor” etc. Având în mâinile lor mai toata mass-media, cum sa auda moldovenii vocea slaba a poetului?

„Personalitate cu grade”

Chiar în ajunul tragicului accident, pe 13 ianuarie, „Moldova Suverana” publica, sub înfricosatorul titlu „R. Moldova în reteaua mondiala a spionajului românesc”, o lista de “spioni” români, de “personalitati cu grade”, printre care figura si Grigore Vieru. În disperare, Vieru i-a adresat a doua zi, în „Literatura si Arta”, un nou apel catre presedintele Voronin, avertizându-l ca „voi fi nevoit sa iau o decizie a mea întru apararea dreptatii si onoarei mele de om”.. Cutitul îl ajunsese la os!

Desi a declarat nu o singura data ca nu are nimic împotriva statului RM – si de ce ar fi avut? – „titanul” Vieru, cum a fost numit fariseic la televiziunea publica Moldova 1, a fost cenzurat chiar si în ziua când a fost anuntata plecarea dintre noi. Asta pentru ca a luptat pentru limba româna, pentru ca nu s-a împacat cu existenta sârmii ghimpate de pe Prut, pentru ca nu a putut suporta ca elevii sa fie mintiti în continuare ca „fratele de peste peste Prut” ne este “dusman, nu frate bun”. Vieru a scris pentru toti românii, nu numai pentru cei dintre Nistru si Prut, dar condoleantele transmise de presedintele Basescu nu au fost citite la Moldova 1. Poetul a fost cenzurat pâna si în necrologul care i-a fost dedicat de catre autoritati, textul fiind redactat în asa fel încât sa nu figureze „limba româna”, pentru care Grigore Vieru era pregatit sa-si jertfeasca viata. O declarase public, atunci când s-a atentat la manualele de limba si literatura româna. Din pacate, Eugen Doga si Mihai Cimpoi, care si-au pus si ei semnatura pe necrolog, lânga cea a lui Voronin si Stepaniuc, nu au insistat ca, macar în clipa mortii, poetului sa i se acorde respectul cuvenit.

Sprijinitorii din umbra

Istoria va raspunde cine se ocupa de lichidarea fizica a personalitatilor noastre marcante – sunt prea multe „accidentele” de felul acesta, ca sa fie întâmplatoare – Ion Gheorghita, Dumitru Matcovschi, Ion si Doina Aldea-Teodorovici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Grigore Vieru… Asasinii morali ai lui Vieru sunt Voronin si Rosca. (…)Voronin si Rosca trebuie sa raspunda pentru prigonirea morala a lui Grigore Vieru. Poetului trebuie sa i se faca dreptate, asa cum a cerut în ultima sa scrisoare.