L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…

George ROCA-ODA PENTRU GRIGORE VIERU

Plecasi si dumneata spre ceruri
Sa-l întâlnesti pe badita Mihai
Acolo sus sunt multi poeti de faima
Si barzi si muze si îngeri… în alai !

Îi vei gasi pe Cezar si Nichita,
Alaturi de Alecsandri cel blând
Pe Goga, pe Cosbuc, pe Labis
Si multi ce scris-au „ghiersuri” pe Pamânt.

Te va întâmpina si Carmen Sylva
Regescul vers sa-ti spuna pe-ndelete
Iar Bolliac si doamna Mite Kremnitz
Vor declama rondeluri si sonete.

Cu fratii Vacaresti când vei da mâna
Te-or saluta cu ochii înlacrimati
Si ziceti-or duios din alauta
Imnul poetilor… demult plecati.

Romanta despre plopii fara sot
Pe muzica batrânului Sorban
?i-o vor cânta suav un cor de îngeri
Si Veronica Micle la pian.

Vei sta-ntre Calliope si Erato
La hora celor noua muze
Iar prea-sfioasele nimfe Camene
Te-or saruta pe frunte cu a lor buze.

Poate Bacovia e dus la templu
Sa inspecteze-n hruba cu pacat
Sicriele de plumb si smoala
A epigonilor ce vor pleca spre iad.

Acolo sus e vesnic primavara
Si s-a deschis pentru poeti tot ceru’
Te-asteapta ingerii si Domnul
Cu bucurii… draga Grigore Vieru !

Iar noi, care-am ramas acasa
Atâta timp cât vom mai fi pe lume
O sa purtam în inima si-n suflet,
Cu dragoste, al tau ilustru nume.

18 ianuarie 2009

Melania CUC, „AUTOPORTRET” – Savoarea severa a infernului sublim

Priveste spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasa întelegînd frumosul sub multele învelisuri, un format aparte, cu o coperta bine gîndita, o carte de poeme dedicata lui Joshua Davind McIntyre, care tradeaza firea extrem de sensibila a pictoritei si eseistei Melania Cuc, o poeta care traieste departe de amagitoarele ochiuri de apa lumesti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” sau aluneca sprinten ca o fecioara prin iarba lucrurilor, în cautarea unui relief statornic, a unui taler care sa-i cîntareasca fiinta înainte de absorbtia sa în Marea Lumina. Sînt convinsa, iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexa de filigrane, în aliajul subtil, abia soptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri si semne”, prefigurate cînd de o inocenta, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind si dezgolind metamorfozele sinelui sau distantele geometrice spre si dinspre adîncul launtrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini si picioare/ Peste pervazul cu muscate/ Si camasi de fecioara./ Înca un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în usa/ Cu degete impregnate-n cenusa./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidra,/ Un erou nou/ Ce-si trage papucii târâs/ Prin maracinisul cimitirului/ Plin ochi de morti prinsi/În marsul victoriei.”

Modalitatile condeiului îi tin fiinta poetica în control, o profileaza în cosmosul interior si în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicata. În vremea aceasta, în care poezia se umbreste de spini si de semne rele, inteligibil si discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la brat nu numai cu cel al evolutiei psihologice, dar si cu cel al directiilor noi în arta literara, acestea presupunînd stiinta constructiei versului, menita sa reziste probei timpului. Psihismul sau antrenat evita detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei poetice, tocmai de aceea nu aluneca în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul si cititorul se vad fata în fata fata, se bucura cu masura, desi, cert, o amaraciune înalta, o sfînta revolta le deschide bratele deopotriva. Cum reuseste acest echilibru? Prin toti porii fiintei, poeta urmareste atent si încondeiaza trairile la temperatura incandescenta a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvaluirii în chip franc a atitudinii, are si curajul sa-si motiveze finetea registrului liric, libera si stapîna pe vers, cum putini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Si o ceasca de ceai chinezesc./ Stop cadru fara egal/ Printre/ Liniile frânte din sale/ Pe un ecran urias./ Si vremea-i albastra,/ Si nisipul e verde/ Scaietii dau floare,/Samânta germineaza/Pe buzele mele muscate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma/ Ma ascund ca o pâine/ Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face sa taca, dar care îsi rezerva întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al constiintei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lânga ureche./ Glont pirotehnic fara focos./ De acum/ Se cade sa iert/ Greseala gresitilor/ În numele Pacii probabile./ Dragostea mea noua/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clantane seminte/ Si artisti fluierând/ Zeita din tragedia antichitatii./ Înca o data pe ziua de astazi/ Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/Între tâlhari. ”

Trecutele si proaspetele framîntari launtrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunta revenirea în poezia contemporana a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spatiu sufletesc face cititorul sa vada în culori de curcubeu frumusetea numelui care iscaleste cu poezie portretul asemanator unei picturi, în care înfloresc subtilitati metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în launtrul sau, care ramîne hipnotizat de aceasta vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur si simplu însamîntînd-o în poezie: „Ma scald/ Într-o lacra de sare/ Fara sa stiu ca am scapat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac pasi în pasi/ Prin nameti de petale/ Si/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dictionare./….Si eu… continui/ Iubesc nebuneste/ Zidul/ Care ma strânge-ntre sale./ Alta iedera fumega verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât asa,/ Ca un tipat de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei consta în crearea de imagini capabile sa anime, în viziunea noastra conventionala despre lucruri, semnificatii ascunse sau uitate. Originala si agreabila în rostire lirica, cu o amprenta distincta si o arhitectura interioara magnetica, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit si îl reda în versuri cu savoarea severa care te afunda într-un val de profunzimi. Cititorul traieste momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negresit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie si sumara, a cartii duce la concluzia ca cititorul simte cum printre cuvinte „cresc si-nfloresc irisi minerali în scobitura talpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o alta fila simte moartea cum „urca în aceeasi spirala” ca „aburul si spaima de lupoaica împuscata cu glont de argint în cerul de gura”, simte ritmul firimiturii de zare, ca si când Cain si Abel ar fi ramas sa are în humus, aici, pe Pamânt, aude cum picura-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripa arhifiresc, viata, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumusetea exprimarii pare a unui înger cu înfatisare pamînteana, sosit printre noi din imperturbabila vesnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplatie, în astrala si visatoare crestere, Melania, acest înger peregrin întelept, original si profund, se rostogoleste pe Pamînt, ca un bulgare de zapada, caruia i se topeste, în rastimpuri, printre versuri, cîte o lacrima, în timp ce în golul unui fior îsi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamatul din noi.

Poemele Melaniei schiteaza un tratat despre sufletul cufundat în melancolie si revolta („Abia de se mai vede/ Din valul de lava/ Casa…/ Masa…/ Si mireasa/ Din rochia careia am plecat/ Sa culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trasaturi de penel cu dulci miresme, ele deruleaza filmul inspiratiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibratiilor esentiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologica sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar si cu tonalitatea delicata: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul si/ Inelul de logodna,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosita de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lasat amanet/ Cei mai frumosi ani din/ Memoria colectiva./ În odaia/ Cu straluciri de sis/ În loc de opait,/ Candidat la alte sperante Îmi scriu rugaciunea/ Direct/ Pe fata alba de masa./ Miroase a fluturi si a insectare/ Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea nelinistilor, a prospetimii, a candorii, a vitalitatii experientei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la moda al poeziei postmoderne grabite si trecatoare. Unitate temperamentala, discernamînt psihologic, stiinta arhitecturala acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentata de eleganta instinctiva a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esentiale si uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiratie, adecvarea expresiei lingvistice la perceptie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus sa serveasca realitatea traita de poeta, se muleaza nevoii de verificare a fiintei sale prin creatie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenta sa de pîna acum. De-a lungul si de-a latul poemelor te întîmpina senzatia de explozie consumata în adîncul sub care se preumbla umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristetii sau victoriei. Eu stiu ceva despre umbrele delicatei poete, si aceasta ma face sa le îndragesc.

Prin masura fiintarii superioare, volumul pare a fi o lunga scrisoare din sine catre sine, care dezvaluie clar pro­filul unei poete rafinate în spiritul esentelor, o poeta care scrie si publica exigenta cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îsi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lînga el, stie ca înceraca, dupa legi Dumnezeesti, sa se uneasca cu lumina, sa se faca timp si ritm cosmic, pentru ca „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de creta fara forma./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveste o data/ Si… înca o data/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roata/ Sub fulgi de staniol si confetti/ Aruncati de-a valma/ De îngerii de straja.”

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

Voua … oameni

by George Filip

toropit de-asa nedumerire
timpul, lapsus, fierbe buruiene
în tingiri spoite cu psaltire
rastignite-n marmore perene.

puii lumii, prinsi de jonglerie,
nasc printre sperante premature
si când joaca diavolii-n chindie
nu mai vor jandarmii sa ne-njure.

este criza de eternitate.
clopotele-n troiti sunt seduse.
regii fug din blânda mea cetate
cu arginti si alte catrafuse.

s-a nascut chiar gripa feminina
si suspecta este o amioba
care – cu sarutul contamina
anticorpii conservati sub roba.

nu mai ploua – cine sa mai ploua ?
ceL batrân ia droguri, cu reteta;
va soptit o paparuda – voua
c-o sa nastem prunci în eprubeta ?

extirpam legendele frumoase
si le dam o nostima alura,
cioplim crucea doar din doua oase
nemurind cu rugile pe gura,

din mileniul vechi vine solie
câte un poet, cu-ntârziere,
latra clar a nevremelnicie
obosind planeta cu tacere.

orbii, pestii, caii, trandafirii,
vii parintii, mortii-morti si apa,
toti eroii, criminalii, mirii,
ticluim printre spelunci – agapa.

piro-piros, lacomul fuego
si alte simboluri pertinente,
bat tenace-n vesnicul alegro
printre caraule neatente.

este votul pentru echilibru.
focu-n sine nu-i piromanie.
importanta-i arma de calibru
ce-o purtam în sânge, din pruncie.

criminala-i fuga din ideie,
jocul cel secund, cu sens banal,
litera sapata-n epopeie
prin tot târgul nostru epocal.

urla vântul a melancolie.
doar strajerii morti mai stau pe ziduri.
tartorii se-ncing în sindrofie
si planeta geme printre riduri.
X
…dar iata : satrapul numara bani.
urca la cer concentrice focuri.
zadarnic venim din os de tarani,
strabunii nu-s tocmiti pentru jocuri.

vin piromani din unghere de cer.
uniformele lor sunt doar zdrente
iar noi mai avem un ciob de eter
si-un imn mut – sufocat în cadente.

hai, proletari, sa ardem planeta,
sa puta prin Eden numai a seu
si-n mars triumfal sa cînte flasneta :
tovarasi…ciopliti un alt Dumnezeu !

13 octombrie, 2009,
la MONTRERAL

PRIMARIA MUNICIPIULUI CHISINAU COMUNICAT DE PRESA: „GRIGORE VIERU – O CARTE PENTRU FIECARE COPIL”

Primarul general Dorin Chirtoaca a lansat o initiativa prin care în anul 2010, an care va fi declarat „Anul Grigore Vieru”, fiecare copil din municipiul Chisinau sa primeasca gratuit o carte de poezii semnata de marele poet. Dorin Chirtoaca a declarat ca cinstirea memoriei poetului însemna în primul rând cunoasterea operei sale. Edilul capitalei propune ca din sursele municipiului Chisinau si elevii din cele opt scoli cu predare în limba româna din regiunea transnistreana sa primeasca câte o carte a poetului.

Primarul general considera însa ca actiunea trebuie extinsa astfel încât toti copiii de pe teritoriul întregii Republici Moldova, inclusiv copiii plecati împreuna cu parintii lor peste hotare, precum si copiii din regiunea transnistreana, indiferent de originea etnica si de limba în care studiaza, sa primeasca în aceleasi conditii, câte un volum de poezii al poetului Grigore Vieru, pentru ca opera lui Grigore Vieru sa uneasca cetatenii Republicii Moldova de pe cele doua maluri ale Nistrului si sa ne ajute sa fim mai aproape unii de altii.

Cartile lui Grigore Vieru trebuie sa ajunga în casele tuturor familiilor din Republica Moldova, dar si dincolo de hotarele acesteia, inclusiv peste Prut si mai departe în Europa unde se afla familiile celor plecati peste hotare în cautarea unei vieti mai bune. Grigore Vieru este prin excelenta un poet european, alaturi de marii poeti ai omenirii si opera sa merita sa ajunga pe toate meridianele lumii.

„Primaria Chisinau îsi doreste ca fiecare copil sa cunoasca poezia lui Grigore Vieru, sa-i ramâna în memorie si sa transmita mai departe generatiilor viitoare dragostea de mama, dragostea de pace, dragostea de neam si tara, valori pentru care a militat poetul Grigore Vieru”, a mentionat Dorin Chirtoaca.

Pâna la ziua de nastere a poetului, 14 februarie 2010, Directia Cultura si Directia Educatie a municipiului Chisinau urmeaza sa propuna conceptia actiunii si modul de distribuire a cartilor, precum si titlurile volumelor potrivite pentru fiecare categorie de vârsta, pâna la 18 ani.

O alta actiune a Primariei Chisinau este achizitia de carte în anul 2010 pentru bibliotecile municipale si cele scolare a volumelor de poezie semnate de Grigore Vieru. De asemenea, în anul 2010 unei strazi din capitala i se va da numele “Grigore Vieru”, va fi instalat bustul poetului pe Aleea Clasicilor din Gradina Publica „Stefan cel Mare si Sfânt”, vor avea loc un sir de manifestari, festivaluri, lansari de carte dedicate poetului.

Astazi, 18 ianuarie 2010, la un an de la trecerea în eternitate a poetului Grigore Vieru, functionarii din cadrul Primariei Chisinau au depus flori la mormântul poetului, iar sedinta operativa a Primariei a început cu un minut de reculegere în memoria lui Grigore Vieru.

18 ianuarie 2010
Directia Relatii Publice a
Primariei mun. Chisinau
bd. Stefan cel Mare si Sfânt, nr. 83
MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

Când durerea ma apasa…

by Alina Ilioi

Când singura sunt, ma iau de mâna si-mi spun : ”Eu sunt cu tine!”
Îmi sterg lacrimile si încerc sa sper ca totul va fi bine.
Când nimeni nu simte cu mine durerea ce ma apasa,
Ma încurajez si apuc pe drumul care duce spre casa.
Si stiu ca chiar atunci când lumea din jurul meu s-a prabusit,
Eu una, am sa privesc în jur si-am sa plang înabusit.
Chiar când noaptea grea se lasa peste-a mea viata,
Am sa încerc sa-mi pastrez acel sâmbure de speranta.
Chiar când am sa beau din nou paharul suferintei
Si din ochii mei vor curge lacrimile caintei,
Am sa-mi sterg lacrimile si voi sti unde sa privesc-
În sus, spre cer, spre singurul pe care-L iubesc!

Amin!

„Exist atat cat va mai exista lumina”. Interviu cu poeta Felicia Feldiorean

Felicia Feldiorean este autoarea volumului de versuri “Celor fara vina”, talmacit in limba franceza de Prof. Constantin Frasin, cu titlul „A touts les innocents“. Licentiata a Facultatii de Medicina din Cluj-Napoca, pe care o absolva in 1996, autoarea munceste mai intai ca medic de familie, iar apoi ca medic generalist si la un spital de psihiatrie din judetul Covasna. In anul 2000, aceasta paraseste Romania si se muta in Germania. In prezent, scriitoarea locuieste in orasul Münster si este mama unei fetite in varsa de sapte ani, Anna Elisabeth. Felicia Feldiorean s-a nascut in anul 1968.

„Celor fara vina”

– Locuiti in Germania. V-ati gandit sa scrieti si in germana?
– M-am gandit, dar nu cred ca as face-o atat de bine, asa incat ma opresc la limba mea materna, limba dulce romaneasca.

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Am debutat in anul 2009, cu volumul de poezii „CELOR FARA VINA” , volum aparut la Editura Anamarol din Bucuresti. Lansarea cartii a fost facuta la Brasov in luna mai 2009, o lansare foarte frumoasa, acolo am facut cadou celor prezenti la lansare si un CD cu poezii recitate de mine, scrise de mine sau de alti poeti cunoscuti , A. Paunescu, M. Cartarescu, etc. Atunci am fost si la trei emisiuni de televiziune, la Brasov si Bucuresti.

“Mi-e cantecul crez”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Tin minte ca eram la tara si invatam pentru facultate, nu mai suportam sa vad cartile de anatomie, fizica si chimie, plus ca avusesem o dezamagire in dragoste. Aveam vreo 19 ani cind am inceput sa scriu. A fost cea mai prolifica perioada in privinta scrierii poeziilor. Majoritatea poemelor din volumul „CELOR FARA VINA” au fost scrise acum 20 de ani.

– Despre ce va place sa scrieti?
– Despre iubire, bineinteles, sunt o romantica incurabila, despre viata, oameni, destine, frumos.

– “Mi-e cantecul crez”, afirmati in poemul “Crez”. Cum v-ati defini pe scurt, propriul dvs. crez literar?
– Crezul meu literar? Nu am nici o definitie…, scriu ceea ce simt si ceea ce traiesc. Atat. Totul e simplu si firesc ,la fel ca si viata, pe care din pacate, noi, oamenii, prea ades o complicam.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu neaparat… Imi place enorm “ULTIMUL SARUT”.

„Poezia e iubire si speranta”

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Avand in vedere ca am fost mare fan al Cenaclului Flacara, stilul meu e impregnat de stilul de a scrie al d-lui Adrian Paunescu. Imi cereti o metafora? Pai…sa ma gandesc…
„ EXIST ATAT CAT VA MAI EXISTA LUMINA ” sau „IN CLIPA ASTA EU AS VREA SA FIU, IN INFINIT SAU POATE MAI DEPARTE”…

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Poezia e o forma de exprimare, de comunicare, poate fi un manifest, poate fi zbor sau cadere…, poate fi totul. Poezia pentru mine este o forma de reinviere, de retraire a iubirii pierdute, moarte sau regasite. Ea poate fi lumina sau intuneric, viata sau moarte. Poezia e iubire si speranta. Si eu ma identific cu ea.

“Radacinile sunt cele care isi pun amprenta pe toata viata”

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Germania?
– Nu prea multe din pacate, pentru ca nu cunosc prea multi romani… Cei mai multi sunt in zona de sud, iar eu traiesc in nord-vest. Am fost in vara, la un festival romanesc in Nürnberg, unde am cantat si recitat.

– Vorbind despre locuri, ca poeta, ce tinuturi va inspira mai mult, cele de acasa, din Romania sau cele din Germania?
– Cele de acasa, din Romania…, e si firesc…, desi sunt aproape de 10 ani in Germania. Radacinile sunt cele care isi pun amprenta pe toata viata ta. Asa este cu mine, cel putin.

– Ce va place si ce nu va place in Germania?
– Imi place faptul ca este o tara civilizata, unde omul este o valoare si se face totul pentru ca omul sa aiba un anumit statut social civilizat si decent.
Ce nu-mi place este ca nu sunt spontani, totul trebuie organizat pe ore, minute, secunde…, le lipseste spontaneitatea si inventivitatea romanilor.

– Cat de des veniti in Romania ?
– Cam o data, de doua ori pe an, pentru ca mama mea este acolo si fratele meu cu familia si este pacat sa nu ne vedem cat de des putem…, macar atat cat mai traim.

« Sper sa ajung intr-o zi sa recit in fata oamenilor”

– La ce lucrati in prezent ?
– Serviciul imi ia foarte mult timp si energie, lucrez la un spital de psihiatrie si fac si garzi de noapte, am si un copil de crescut, asa ca imi ramane prea putin timp pentru altceva… Scriu pe apucate din pacate…, incerc sa incropesc al doilea volum de poezii. Urmeaza traducerea primului volum in limba germana, pentru ca traiesc aici si foarte multi nemti vor sa vada si sa inteleaga ce am scris.

– Ce planuri de viitor aveti ?
– Sa imi termin specializarea ca psihiatru , sa am putere si sanatate sa o cresc pe Anna si ce o sa-mi mai ajute Dumnezeu, sa scriu in continuare, sa cant., sa recit, sper sa ajung intr-o zi sa recit in fata oamenilor. E visul meu!

“Imi place sa observ oamenii »

– Cum va petreceti timpul liber?
– Am putin timp liber….citesc, ma plimb, ascult muzica, scriu poezii, vorbesc cu prietenii pe net, ma joc cu Anna, etc.

– Ce hobby-uri aveti?
– Muzica buna, opera, cititul, imi plac filmele bune, lucrurile frumoase, estetice si imi place sa observ oamenii….

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Doresc cititorilor D-voastra, romani, americani si de alte nationalitati, un din inima « La multi ani! » cu multa sanatate, pentru ca este extrem de importanta, vieti cat mai senine, pace si lumina in suflete si sa traiasca fiecare clipa ca si cind ar fi ultima. Viata ne-a fost data fara sa o cerem si vom pierde-o fara sa fim intrebati…asa ca sa invatam sa luam din ea ce este mai bun. Iar pentru cei singuri si tristi, nu uitati ca acolo sus Cineva va iubeste si exista cate un inger pentru fiecare!

ULTIMUL SARUT

Striveste-mi lacrima-ntre gene
Striveste-mi ultimul sarut
Caci am jucat pe atatea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Striveste-mi visele in palma
Striveste-mi sufletul sub pasi
Caci a venit ultima toamna
Si poti prin frunze sa ma lasi.

Striveste-mi lacrima iubirii
Striveste-mi si privirea -n zori
Dar nu uita ca fericirii
I se cuvin atatea flori.

Striveste-mi lacrima-ntre valuri
Striveste-mi viata in zapezi
Si vino-apoi cantand pe maluri
Din cand in cand sa ma mai vezi.

Striveste-mi clipele in noapte
Striveste-mi noptile in zori
Caci ultimele mele soapte
Se pierd incet, printre ninsori.

Striveste-mi gandul si-amintirea
Striveste-mi ochii verzi in flori
Si-n veci sa nu-ti intorci privirea
Caci m-ai uitat de atatea ori.

Noi am jucat pe atatea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut
Striveste-mi lacrima-ntre gene
Striveste-mi ultimul sarut.

Felicia Feldiorean

9 FEBRUARIE 1990-ARINI

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE LA SUBSUOARA

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Visit my blog

ESEU

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE
LA SUBSUOARA

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mures, 2010

La cumpana anilor, Melania Cuc ne face o surpriza de proportii care întrece asteptarile si totodata confirma cu deplin temei vocatia lirica si epica a autoarei.
Dupa propria marturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântareste, nu asaza pe terezie, nu se tocmeste, ci vinde pe bucati, asteptând musteriii sa-i faca safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
Musteriii suntem noi, de buna seama, flamânzi, însetati, curiosi, cârcotasi, avizi de senzational, gata sa ne tocmim si sa pretaluim totul, pâna si sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un musteriu bun, chiar de la prima privire recunoaste calitatea produsului.
Pentru Melania Cuc – Poezia este taina cât se poate de serioasa. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei si o conduce abil, nescapând frâiele, ca pe un murg sireap, pe ulitele sufletesti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zetar/ Ce a tiparit manifeste” (Va scriu despre dragoste). Ea stie un adevar de necontestat: Poezia înseamna jertfa si sacrificiu pentru omenire,asa cum un soldat se sacrifica pentru Patrie. Asadar, slujind Poezia, ea se dedica în întregime patriei sale. Asa cum Prometeu s-a angajat sa fure focul pentru muritori si a sfârsit pe stânca înlantuit de Zeus, ciugulit si hacuit de pasari rapitoare pentru cutezanta sa.
„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleste ficatii,/ ?in cu amândoua mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Va scriu despre dragoste).
Ea spune: „Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata si mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).
Si cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi constiinta neamului sau?
Nu o data, autoironia, sarcasmul de buna calitate însa, razbat printre versuri pentru a sublinia acuratetea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma / Ma ascund ca o pâine / Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” (Autoportretul perfect).
De fapt, este dificil sa-ti realizezi un autoportret perfect, pentru ca intervine subiectivitatea, dar poti sa te apropii de realitate în câteva tuse foarte sugestive.
Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).
Este absolut remarcabila usurinta, dexteritatea, maiestria autoarei de a comunica prin taceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglinda în care poti recunoaste chipul celuilalt, dar te si poti privi deschis, asa cum esti, fara farduri, dupa ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.
Se remarca densitatea scriiturii si renuntarea la false podoabe si gablonzuri ce ar încarca inutil ideea genuina.
„Urca în aceeasi spirala /Aburul si spaima mea / De lupoaica / Împuscata cu glont de argint /În cerul de gura. /Prada e alba si /Stacojie-i jiletca vânatorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Maiestrei /Îmi cânta /Ca un flasnetar /Închis în calul troian”.
Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetatii/ Cu straji ce-si apara stapânul /La o suta de ani /Dupa ce-am semnat pacea, /Am încheiat razboiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se catara /Linistea. / Un /Abis absolut /În care /Doua aripi se sfâsie între ele / Pentru trupul soimului prabusit.”(Împreuna prin viata si moarte).
Vesnica dihotomie existenta în om, sfâsierea launtrica si pendularea între ceea ce doreste si ceea ce îi este permis dupa principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o tema importanta, simbolizata prin cele „doua aripi” care „se sfâsie între ele/ Pentru trupul soimului prabusit.”
Aceste contradictii si lupte launtrice dau adevarata dimensiune umana a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lava /Casa…/Masa…/Si mireasa /Din rochia careia am plecat /Sa culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucarie reinventata, /Merg fara pasi /În zig-zag, /Fac târâsul /Prin labirint de cristal./
Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec… pe coate …/ Execut saltul mortal /
Peste himera /Ce-mi râde stirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umarul meu)
Blitz-uri de felul: „În fata tomberoanelor / Ticsite cu stele / Si sticle golite de bere,/ Artistii fara patrie / Înjunghie tacerea” (Haina mea miroase a zi lucratoare).
Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natura sa încânte si sa puna pe gânduri în acelasi timp, pentru ca în ele, fiecare se regaseste asa cum e: despodobit de vise si de iluzii, cu speranta pitita undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuita încât, abia mai palpita. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul si / Inelul de logodna, /Acolo, /
Unde / Tu mi-ai retezat cosita de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lasat amanet /Cei mai frumosi ani din / Memoria colectiva./ În odaia /Cu straluciri de sis /În loc de opait, /Candidat la alte sperante /Îmi scriu rugaciunea / Direct /Pe fata alba de masa. /Miroase a fluturi si a insectare /Mâna mea /Ce aduna firimituri /Si spatiile libere dintre silabe.”
Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – si, o data sfârsit de citit volumul, simti nevoia imperioasa de a-l relua. Este o carte de care nu te poti desparti lesne. Îti devine foarte necesara si revii ca la o veche iubire neconsumata, care ti-a lasat un spatiu de jind de nesuportat. Si abia când revii, întelegi si de ce: esti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii si în acelasi timp, esti cel care o citeste, care-i frunzareste cuvintele si-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poti afla, în irisii cuvântului.
Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite înca, se succeda si se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sarut cu vise-n durerile facerii, tandrete-n averse si matase de cuvânt care uneori, taie ascutit degetele:
„Imaginea cu internatul de fete /Socheaza, /Îmi acapareaza / Tot spatiul în care / Isadora Duncan / Goala pusca /Danseaza pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodata! / Doar clantanitul katiusei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tau, /Serghei Esenin”. (Umbre fara trup).
Si într-adevar, într-o lume de himere si umbre stranii ce-ti invadeaza spatiul launtric, doar Poemul îti mai poate oferi o certitudine.
Autoarea se recunoaste „Stapân si sluga / Al unui singur poem” – si, de fapt, poemul acesta poarta un titlu si o infinime de variante si nuante: Viata. Viata pe care si-a cladit-o singura, cu bratele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casa si care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorseteaza, limitându-i miscarile: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stapân si sluga / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viata-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /
Pe bucati / Dintr-o singura / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)
Dimensiunea spirituala este profund împlântata în sufletul autoarei
în asa fel încât, nu se ghiceste la suprafata, decât în masura în care doreste sa arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Si pâinea de Galileea, / Doar nuntasul Iisus îmi zâmbeste. / Ridica paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceara… / Asuda. / Pocalul subtire se sparge pe data / Si miliardele de cioburi / Ies ca o iarba gata batrâna, / Prin sticla subtire a Icoanei /Ce plânge.”
(În zdrente de purpura). Este o trimitere la prima minune facuta de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefacut apa în vin si a saturat mesenii si pe nas cu vin ales care simbolizeaza jertfa de mai târziu.
Dar, daca esti atent, dincolo de aparente, vei regasi evlavia si reverenta, nu neaparat fata de institutia în sine, ci chiar fata de divinitate si în acest sens, Melania Cuc are rolul vamesului care sta la usa bisericii, neîndraznind sa mearga în fata, ci doar îsi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu sa-l miluiasca.
Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplari, bijuterii slefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfectiune, fiecare unicat în felul sau, cu miros de iarba arsa, de cismea parasita, de asfalt încins din care creste, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Urias.” (Miroase a cismea parasita).
Si iata cum îsi autodefineste universul liric Melania Cuc:
Metamorfoza „Trupului / De care se bucura pamântul / Ca de o gheisa autentica, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aura de câine dingo / Pe care armata salvarii / L-a îmbracat în blana industriala. / Un exemplu concludent este / Mitologia universala; / Cheia solfegiului prin care / Încerc sa aduc / Imni de slava celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târaste / Prin marul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuatia asta? / Întreb si… / Sarpele casei / Se despica în sapte / Creste…rodeste alcooluri / În pomul vietii.”
De observat la Melania Cuc faptul ca e un arhitect si constructor ideal. Ea ridica edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o maiestrie aparte, cu materiale de constructie speciale. Edificiul Poeziei este sustinut pe pilonii nevazuti ai îndemânarii artistice si pe o sensibilitate pe care poeta încearca în zadar s-o ascunda sub valul autoironiei. Totodata, vocatia jertfelnica a lui Manole si chiar a Anei îi este proprie si ea apuca mistria si se zideste singura în trunchiul cladirii. Doar cuvintele ramân la suprafata, desi izvorasc dinauntru, sa dea marturie ca acolo si-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lasându-ne mostenire o lucrare durabila.
Înca din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperarii, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proza, Sotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proza, Fara nume, Femeie în fata lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenusa, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atesta vocatia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.
Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru constructia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat si sublim, un amestec de dulce-amar, lumina si umbra, frumos si urât, netezind contrastele si facând totul pentru a atenua ascutisurile, denivelarile dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie si se îmbuca perfect pentru ca au un liant misterios si inefabil care le tine: sufletul sau.
Nicaieri nu poti cunoaste mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru ca aici, în spatiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urma de cochetarie si se prezinta ochilor si inimilor noastre în splendida si perfecta sa nuditate. Ea ni se ofera, asa cum am spus, fara sa negocieze, spunând oricui doreste s-o asculte: Priviti, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcatuit din bune si rele, asa cum e viata, îndeobste. Câti vor sa cumpere aceasta încarcatura sublima, ramâne de vazut, dar aproape ca nici nu mai conteaza. Ofranda ramâne înscrisa. Ea va dainui între peretii, si, dincolo de peretii inimilor noastre, ca o pretioasa pepita, pentru vremea când ne vom simti saraciti si vom jindui, aidoma cautatorilor de comori, sa descoperim aurul sufletesc al poetei.
Meditatiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatura, de natura sa ne ajute sa ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viata si, mai ales, pretul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjuga de bunavoie, asuprit de o stare speciala si de nevoia irepresibila de a comunica sentimente.
În felul acesta creatia devine un înalt comandament etico-moral si social care defineste autorul. Dovada a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, asa cum marturiseste: „cultivator de corali si de perle./ Constructor de catedrale si de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de masline.” (Adun roca fierbinte).
Un adevar relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul ca Poetul – desi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlantuit de forta propriului Cuvânt si ca, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul sortului meu/ De salahor fara vina,/ Lava odata racita/ S-a preschimbat în sculptura” (Adun roca fierbinte).
Calea harazita ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu bratele întinse / Între doua maluri, / Asa / Umblu eu / Pe jaraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarba de astazi cosita. / Încerc sa traiesc cu cinste / Pe acelasi disc de încercari / Ce vin tropotind în caii salbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne…./ Cal si calaret, / Doar / Un geaman care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranta mea artagoasa / A alungat-o / La cer.”
Constienta de propriul destin si de propria karma, autoarea da masura cea mai înalta a maiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu conditia de om, nu întotdeauna multumit de propria soarta. Om si Cuvânt se aduna si se armonizeaza în chip admirabil, însa, precum un cal cu un calaret „alergând pe urmele hergheliei”.
Dar, se pare ca Melania Cuc si-a pregatit cu migala zborul suprem si nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai mira, ea e deplin încredintata ca si-împlinit destinul.
„Mi-am facut bagajul / Din iluzii si albii de pâine. / Platesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici si hârtie. / Mi se parea ca-i / Usor sa zbor, / Sa mor alergând cu un pas / În fata vagonului / Din care / Papusa din cârpe / Si ruj rânced pe buze / Cânta numai pentru mine / Un cântec de leagan.”
Amestecul de serios si ludic, copilarie si maturitate, vis si trezie, miracol (transcendenta) si contingent, revine în majoritatea poemele si poate, în aceasta sta farmecul, în acea stare de oniro-luciditate si mister ce ti-o induce lectura versurilor, desi tu stii ca e o conventie, dar intri în joc pe deplin constient ca te asteapta lucruri pline de miez si substanta. Si ca totul este platit cu sudoarea purpurie a omului care trudeste, cladindu-si zi si noapte universul, atât al sau cât si al altora, si se consuma arzând precum rugul de liniste si precum candela la capatâiul Timpului în agonie si el, care nu prea mai are rabdare cu oamenii.
Trebuie mentionata, abundenta metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul ca fiecare text, desi pare simplu la prima vedere, poarta cu el un înteles, o parabola si are o morala.
„Ca un blestem de mama-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între pasari colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regina. / Un ucigas platit / Sprijina universul /Într-un bat de chibrit. / Insul cu cagula neagra / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Sa-i unga ranile luptei personale / Cu uleiul rânced / Si scump.” (În coltul gurii mele arse).
De remarcat si dimensiunea artistica a poetei Melania Cuc, care picteaza icoane pe sticla, portrete si naturi moarte si scrie proze spirituale si realistico-fantastice cu o maiestrie greu de egalat.
Întelesul, tâlcul, nu întotdeauna se reveleaza si e bine ca ramâne un spatiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigat orb si surd de lumina, într-o fântâna sparta, la care capata acces numai initiatii.
În definitiv, acestea poate fi definitia si rostul Poeziei, acea Fata morgana – zarita doar o secunda si râvnita cale de un desert fierbinte, dar arareori atinsa.
„Fata morgana /Fara chip de femeie mortala, / Fara stele în ochi / Si fara / Siraguri de perle / Peste tâtele goale…/ Straina umbla printre / Masini epocale / Si barbatii / Ce traverseaza zebra pe rosu. / Doar / Desertul din vitrina alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea straina. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragila / Ca floarea de cactus / Strivita sub roca uriasa /De cuart.”
Dar cât de greu se mentine echilibrul între pamântescul trairii si cerescul gândirii sufletesti, („Iar pamântescul/ manânca de foame cerescul” – spunea si Nichita) – ne-o dezvaluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o fortare a usilor si ferestrelor sufletesti care se încapatâneaza sa ramâna zavorâte, impenetrabile si e nevoie de câteva petarde pentru a strapunge acest zid de indiferenta, de lene spirituala, de lâncezeala.

Trezirea e absolut necesara, însa: „Impertinenta, /Sfarâmicioasa-i / Matricea luptei în numele /
Careia / Dau buzna în scena / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Si farfuria de inox / Plina cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va sa zica, / Îmi spui / Si apoi / Brusc / Bati din palme ; / Intru în locul tau / În jocul parsiv, / Cu mâinile-n solduri, / Calc strâmb prin oras, / Ca o precista care / Nu a vrut sa aiba copii.”
Discreta, timida si seducatoare în acelasi timp, Melania Cuc se recunoaste „naiva si fara de vârsta” – cum îi sta bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede si ea continua jocul sau de-a fantasmele, de-a misterioasele fapturi de omat – de-a îngerasii dând din aripi pe zapada, – visele – care dureaza atât de putin – dar care hranesc si îndestuleaza imaginatia, firea sa sensibila, delicata si senzuala în aceeasi masura: „Un cercel de arama, /Atâta doar merita sa clincane, / Sa straluceasca / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus streangul, /A legat-o la stâlp /Si a stâlcit-o în bataia cu flori. /Asa am învatat sa traiesc /Într-o sticla de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Si sânii liberi sub soarele diminetii, /Asa cum obisnuieste /Aborigena din papua guineea. / În clipa de fata sunt / Naiva si fara de vârsta. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marca pentru galosi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împaturesti ziarul / Si-mi zici : /-De-am avea norocul /Sa fim sanatosi !”
Demersul autoarei în spatiul trairii nu e usor, pretul e mare dar, Melania Cuc se straduie, de fiecare data sa faca fata tuturor viclesugurilor si ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /
Asa cum procedeaza /Cetateanul / Fara sluga si fara stapân. /Sub talpile mele /
Apele se amesteca /Si se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /
Din unghii si din /Sfârcuri de aripi…/ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În cotet cu gainile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te lasi pe genunchi /Sa-mi arati cum /Se înmultesc semintele /În humusul brun si iluminat /Ca un brad de Craciun.”
Melania Cuc îsi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfasoara volute libere si se înalta în crugul Luminii dupa propria îndemânare si dupa aluatul din care si-a construit singur, aripile. Si asta pentru ca: „Între noi toti, /Cei rai si cei buni, (…) /Sta Biserica precum rana. /O sfânta din marmura; /Un fel de sala de nastere, /Locul în care tacerea eclozeaza /?ipând din durere… /Lânga geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirna, tamâie si lut.”
Slefuirea elitrelor pentru zbor e o alta porunca si un comandament obligatoriu pentru firea poetica. Poate ca nici un alt poem nu o defineste mai bine decât Cabotin fara frac: „Stapân absolut /Pe o lotca plina de nuferi, /?in ghemul cu ata vietii /Legat la edec. /Ce capcaun, /Ce Barba –Albastra… / Ce faun îmi cânta haiduceste /De pe buza prapastiei ? /Buzele ametesc. /În lumina trestiilor tremuratoare /Doar umbra mea se alungeste /Cu un lat de valeat… /
Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânatoare, /Nici în tâta, lapte si miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera ramâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Si nu fac nimic.”
Finalurile poemelor sunt cel putin surprinzatoare si ele puncteaza ideea, si aduc lumina necesara pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna deslusit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoroneaza la sfârsit cu o aura.
O finete a ironiei si un simbolism metaforic domina spatiul dintre cuvintele natur si cuvintele pregatite minutios, pâna totul se ilumineaza. Figurile de stil sunt prezente la orice pas si dau un sarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poeta metaforica, de sorginte panseistica. Ea comunica adevaruri axiomatice cu aceeasi dezinvoltura cu care ar emite consideratii despre natura si dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atentionare si clopot de arama care anunta, vesteste timpuri navalnice si impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde si cum ne vor gasi aceste timpuri escatologice.
Eu sunt rationala: Dansez pe sârma electrica. / Scot scântei pe nari /
Ca un mânz salbatic / Prins la trasura. /Eu sunt rationala. / Rabdatoare / Si numai numele meu /Ia din când în când /Forma de corabie. / Cu naframa neagra, /Steag de pirat – /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.
Un fanar cât se poate de aglomerat si zgomotos, cum e lumea în care traim, e de natura sa ne îndeparteze de la scopul calatoriei noastre vremelnice.
Îmi amintesc Îngerul: /Fara chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Si buzunarele burdusite / Cu mirodenii de contrabanda. / Nisipuri mereu miscatoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plateste pesin patul tare si /Iubirea de-o noapte. / În portul fara nume /Copiii sunt batrâni /Si vaduvele minore. /Sandramaua plina cu iasomie / Si cioburi din vise /Duhneste a placinta cu ton”.
Încântator este si amestecul de sublim si grotesc, extraordinar si comun, fantastic si real, provocat pentru a soca si a trezi la viata si la lumina constiintele. Dar cu ce pret? Cu pretul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /
În insectarul /În care mimez ca traiesc. / Sunt carabusul /Captiv în pumnul /
Nebunului /Pe care /Precista-l tine cu capul pe brate / Si-i cânta leru-i ler.
(Desculta si despletita).
Si în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îsi gaseste reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadeaza din realitatea cotidiana pentru a se ascunde în turnul ei de fildes, în cetatea ei de scapare: Poezia. Ea a gasit alta cale: aceea de a transpune realitatea dupa propriul îndemn al inimii. Si mai are meritul ca sta de veghe la fruntarii si anunta, vesteste ca un trâmbitas divin, vremile viitoare. Ca strigatul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Si Ioan, Înaintemergatorul lui Isus a propovaduit în pustiu, si Noe a continuat sa-si construiasca arca, în pofida tuturor celorlalti care râdeau de el ca-si apleaca urechea la spusele lui Yahve. Si Iov a patimit fara prihana si a îndurat cu rabdare oprobiul sotiei si al prietenilor, stând pe o gramada de gunoi si scarpinându-si bubele cu un hârb de oala. Totul e sa ramâi statornic în idealul tau, în credinta si speranta care te cheama din nou la viata.
Sacru si profan amestecate într-un melanj armonios si omul alegând rabdator firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghina din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este ca amanuntul din contingent capata proportii si simboluri mistice: „Fulgii smulsi din /Aripa de heruvim / Ratacesc între cer si pamânt. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucreaza în schimb prelungit.”(Doar lacrima si mama).
Acelasi lucru reiese si din Femeia cu cosita carunta: „Îndeasa în sticle de lapte /Aerul de rezerva. /Pune dopul, sigiliul din ceara /Pe rezerva de hrana, /Asa… / Sprijinita pe bucatica-i de ura / Si pe genunchii /Distrusi de artrita. / Baiatul cu Pizza /Îi bate la usa; / De pe sofaua uzata / Animalul de companie /
Tremura de emotie. / E vested numai trupul toamnei / Prin care o amanta /Umbla pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A pacate iertate /
Si a scortisoara de contrabanda”.
Si cât de frumos înfloreste simtamântul pios din pamântul fertil de suflet:
„Viata este / Asa cum este… / În peisajul imaginat / Dupa chipul si asemanarea / Icoanei. / Îmi pare rau; / Nu mi-am gasit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Ca … sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca si cum as savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din gradina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).
Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidenta în poemul:
Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieste la fel de bine / Ca spiterul cetatii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îsi gasesc avocatul / Întru aparare. / Iau cina la o masa plina / Cu lumânari galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri cataratori din instinct. / Singura mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu pasari-flori / Si oameni ce înghit sabii / Si flacari / În loc de prescura”.
Melania Cuc nu se sfieste sa spuna despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenusareasa pribeaga,- / Strivind / Sub talpa fara contur / Un chistoc de tigara, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esente).
Si în alta parte: „(Dau îndarat) S-au înmultit paianjenii / În colturi de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viata! / Fac un pas înapoi / Pe firul subtire de ata; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorata ca o paiata / Ce danseaza peste copaia / În care / Servitoarele si soldatii / Fac dragoste. / Furiosi”.
Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înalta constiinta de sine si e convinsa ca mesajul sau cald va percuta si va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca si cum as trai / Prima zi din Geneza / Vad, pipai, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl framânta / Cu mânecile camasii suflecate /
Si aburi iesindu-i pe gura / Care doineste. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de manastire, / Ca un razboi purtat / În numele pacii imposibile. / Am tot dreptul / Si-mi aleg orizontul propriu, / Sa punctez locul / Unde se anunta Potopul! / În desert / Sapa arheologii, / Cauta hidrocarbura, istorie, apa… / De cealalta parte / La parterul Turnului Babel /
S-a deschis magazinul / Cu ciorapi si manusi / Din lâna roz de Angora”.
Cu toate acestea, poeta se simte raspunzatoare pentru valurile succesive de rau care invadeaza planeta si omul nu le poate stavili decât asezându-si propriul trup drept bariera: „Sunt la rând / Ce vina am eu / Ca nu pot opri la timp / Acceleratul / Si timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talasul cobaiului?! / Generatia mea s-a nascut / Scrâsnind din dinti, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeza / Ca locomotiva cu aburi”.
De aceea, nu o data, Melania Cuc îndeamna la atitudine civica, la iesirea din indiferenta: „Habar nu am: / În casete fara rezonanta / Vorba rea umbla sleampata / Ca o prostituata alcoolica / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Ca… indiferenta-i acida, / Coroziva precum acidul picurat / Pe placa metalica / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.
Eternul feminin razbate si din ultimele doua poeme ale volumului prin care Melania Cuc marturiseste ca la Confesionalul Planetei – cum e sa fii si sa ramâi Om într-o lume în care s-au înmultit fiarele peste masura: „Poetul / As fi putut fi / Torent sau lumina, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglinda privit, / Exercitiul meu / Este de rutina, / Un admirabil defect / De memorie colectiva. / Cât de prost ma înteleg / De la o vreme / Cu mine însami / Si cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subtire, / Nedetectabila pe cerul gurii / Ca un urmarit general / Ce-si face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat si fara chipiu / Culege musetel dintre linii.”
Buzunarele mele sunt burdusite / Cu hârtie de matase mototolita. /
Cuvintele ies obraznice / Prin ata manusei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îti bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /
Grijulie cu fiecare sintagma / Care iese din rând, / Nu rimeaza…cu ce as vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce stie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu esti sus, / Pe culmea sperantei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.
Prin tot ce face si ce scrie aceasta prestigioasa autoare de talie internationala, care a ajuns la deplina maturitate artistica, dovedeste ca s-a nascut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseste drept armura ca sa se apere împotriva agresivitatii vulgului si kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav si însingurat, unde oamenii nu se mai cauta unii pe altii, fiindu-si suficienti lorusi, ori nici macar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitatie, un imbold la regasirea demnitatii de Om de aici si de oriunde.

VIITORUL ÎNCEPE CU… IUBIRE!

by Maria Uta POPA
Târgu Mures
1 ianuarie 2010

Motto:
„Desteptarea!
Viitorul este iubire!
Totul e iubire!
Din totdeauna si pentru totdeauna!
Cu iubire, spre viitor înainte!”

Viitorul ne preocupa?

Pentru a crea viitorul, trebuie sa cream prezentul, iar ca prezentul SA FIE – nu doar sa existe – trebuie SA FIE IUBIRE!

Deci sa traim în prezent ca si cum „Totul e iubire!” – oricum este adevarat – pentru ca nici o creatie nu poate exista fara iubire; chiar si acolo unde ni se pare ca nu este iubire, de fapt este un tipat disperat dupa iubire. Orice om care ni se pare ca se poarta rau (?) – ce e acela rau, o fapta care nu corespunde notiunii noastre despre bine, nu?; parintele când îsi cearta copilul crede ca face bine, oare copilul crede acelasi lucru? – de fapt are în el o mare doza de non-iubire si tot iubire cauta, pe care de obicei noi nu i-o acordam, îl consideram rau si nedemn de iubirea noastra.

Oare ne-a facut cineva cu adevarat rau? Proverbul românesc spune „În tot raul e si-un bine”. Acel „rau” care credem noi ca ni s-a produs ne-a obligat la evolutie pe care o doream, dar nu eram suficient de puternici sa o urmam. „Raul” ne-a dat puterea sa iesim din amorteala – comoditatea noastra cea de toate zilele- si în sfârsit sa facem ceea ce puteam sa facem de la bun început, dar fara „raul” respectiv nu ne-am creat binele pe care îl meritam si dupa care tânjeam. „Da, Doamne, mintea românului de pe urma!”, nu?

Da, Doamne, românului, iubirea cea de toate zilele! Întâi sa se trezeasca si sa se iubeasca pe el, pentru calitatile pe care le are – si le are -, si-apoi da-i minte sa le foloseasca si i-ai dreptul de a se plânge pentru ceea ce crede ca nu are, ca are tot ce-i trebuie chiar mai mult decât atât. Sa coborâm în noi dupa iubire si s-o aducem la suprafata – lumina vine din interior! Iubire, lumina totuna! Sa începem prin a privi cu iubire tot ce atingem, constienti fiind ca daca noi suntem iubire totul automat devine iubire prin influenta. Nu-i asa ca lumea este iubire? Noi suntem lumea, pentru ca lumea este în interiorul nostru; în afara nu este decât o reflectie a ceea ce deja este în interior. Daca nu ne place imaginea, schimbam decorul interior, si gata, totul se schimba. De ce spunem „mâncare ca la mama, acasa” ? De ce e mai buna desi are aceleasi ingrediente ca si în alta parte? Pentru ca în ea este iubirea mamei! Singura iubire neconditionata din lumea asta – deocamdata asa credem.

Orice gând este creator, fie bun, fie „rau”.

Atentie, gând rau, nu raspund de urmari! – ar trebui sa fim avertizati de propria constiinta. Orice problema are solutie, nu exista imposibil, acolo unde este iubire. „Iubirea muta muntii din loc!”, deci vointa înseamna tot iubire, iar vointa produce si stiinta, niciodata invers, pentru ca stiinta, creatia este revelatie, apare când vrem si -culmea! – numai în momente de relaxare totala, momente de joaca. Toate marile descoperiri sunt un fel de Evrika!, aparute în baie, în vis, în gradina, la plimbare, nu în stare de tensiune (demonstratie – cartea „Factorul Einstein”). Sa ne jucam de-a creatia; pentru început sa cream viitorul, aici si acum! Sa cream, nu sa asteptam!

Am citat mai sus câteva proverbe, toate românesti, deci stim de mult, dar la ce ne-ajuta ca stim daca nu le folosim. Sunt aici de veacuri si sunt disperate ca le ignoram si nu le folosim ca sa ne fie noua bine, sa cream odata viitorul acela pe care-l visam, îl dorim, îl meritam si care nu mai are rabdare sa astepte tergiversarile si lamentarile noastre de copii neajutorati; sunt handicapati care au reusit; succesul lor: s-au concentrat asupra lucrurilor putine pe care le puteau face si nu le-au plâns pe cele – multe la ei, putine la cei normali -, pe care nu le mai puteau face (noi de cele mai multe ori facem invers, ba mai mult ne plângem ca nu putem fara nici un motiv ca în povestea cu drobul de sare) si în plus l-au înmormântat pe „NU POT” si l-au investit rege pe POT (toata colectia „Supa de pui pentru suflet…”)

Totul e iubire!

Copilul meu m-a întrebat:
„Mama, iubirea ce e?”
Caci toti pe câti i-am întrebat,
N-aveau nici o idee.

Trecând pe drumul lor grabiti,
S-au dus indiferenti,
De stres si griji pareau sfârsiti,
Din viata lor absenti.

Vezi tu, copilul meu
Îti spun, iubirea e oriunde !
Tot Universul e al tau,
Doar sa îl poti patrunde !

Toti oamenii-au trait cândva,
Iubirea-adevarata,
Dar îmbracara frica grea.
Si îndoiala-i plata.

Priveste-n jur cu ochii mari,
Priveste foarte bine !
Nu cauta senzatii tari,
Iubirea e în tine !

Poate-ai sa cauti peste tot,
Ca nu ma crezi pe mine,
Raspunsuri. Eu nu pot,
Sa te opresc pe tine.

Dar ai sa afli într-o zi,
Sfârsit de amagire,
Ca tot ce trebuie, tu stii,
De la-nceput pân’ la sfârsit,
Din infinit în infinit,
„TOTUL e IUBIRE!”

Si o floare…

„Cu o floare nu se face primavara”, dar primavara începe totusi cu o floare, chiar si o lumânare face lumina în bezna, iar oceanul din picaturi este format! De câte ori credem ca suntem doar o lumânare, numai o floare sau numai o picatura, sa ne imaginam ca suntem prima dintre ele si nu singura.

In memoriam Grigore Vieru

by Dr. Mihai Cucerzan

Motto: “Imi este drag PNTCD prin faptul ca cinsteste Legile ceresti,
dar si prin luminoasa memorie a marelui poet Ioan Alexandru,
de care a avut si va avea nevoie Poporul Roman”
Grigore Vieru

A trecut un an de cand marele poet si veritabila stea a românismului – Grigore Vieru, a trecut, în urma unui tragic accident, la cele vesnice.
Dar cine a fost acest mare spirit si care a fost însemnatatea operei sale?
Grigore Vieru s-a nascut pe data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, fostul judet Hotin, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Debutul sau editorial îl consemnam în 1957. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic si Facultatea de Filologie si istorie din Chisinau. În anii care urmeaza a detinut diverse calitati în mai multe redactii culturale. Anul 1973 consemneaza regasirea poetului cu patria, în urma unei vizite în România care îi va influenta decisiv viata si activitatea. “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul” marturisea poetul ulterior. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea independentei Basarabiei (în opinia sa, “un copil înfasurat în sârma ghimpata”), Grigore Vieru va deveni un neostenit luptator pentru cauza românismului de peste Prut si un militant pentru fireasca unire a tuturor românilor în teritoriul aceluiasi stat.

Alaturi de sotii Teodorovici (trecuti în eternitate în 1992 tot în urma unui misterios accident rutier) a însufletit inimile a milioane de români prin celebrele balade despre Eminescu, limba româna si destinul tragic al unui popor condamnat sa traiasca separat. Activitatea sa nu a trecut neobservata în tara mama, fiind ales membru de onoare al Academiei Române si fiindu-i decernate numeroase distinctii. În iarna anului 2005 Vieru a suferit un accident suspect care putea sa îi curme viata, incident despre care poetul s-a declarat convins ca nu fusese întâmplator…pentru ca pe 18 ianuarie 2009, inima sa sa înceteze a mai bate, tot în urma unui accident rutier, petrecut cu doua zile înainte, tocmai când (ironia sortii sau nu?) se întorcea de la o manifestare dedicata zilei marelui Mihai Eminescu, „Domnul cel de pasare maiastra/Domnul cel de nemurirea noastra”.
Chiar daca ne-a parasit prematur, opera maestrului Vieru va dainui pururea, odata cu intrarea poetului în pantheonul culturii române si universale. De acum el nu va mai fi haituit pentru vina de a fi român, de a simti româneste si de a lupta pentru dreptate si adevar. De acum poetul este contemporan cu Eminescu, si va veghea asupra noastra dintr-o galaxie în care fratii nu sunt despartiti de garduri de sârma ghimpata sau “Siberii fara de sfârsit”. De acum el a devenit mesagerul nostru în fata Divinitatii pentru idealul secular al Unirii.
Suntem convinsi ca veritabilul testament al poetului “Si din mormânt voi spune multimii adevarul” se va îndeplini.

IESIREA DIN …(AUTO)PORTRET

by ELENA M. CÎMPAN

Motto: „Tu ma învatai/ Cum/ Se fac primii pasi de femeie/ pe cearceaful rece,/ Alb,/ perfect apretat./”( Melania Cuc)

„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeste despre o poeta, ce se ascunde în sentimente, se cauta în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastica, unde o astfel de tehnica reda, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea si întelege adevarata fata a celui ce (se) prezinta. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigat, nu sunt ca un cântec, sunt o incantatie pe o scena în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropata adânc în pamânt. Ele îsi desprind propriul chip dintr-o materie amestecata: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucura pamântul/ Ca de o gheisa autentica/ Este universul meu liric”. Arta poetica a Melaniei Cuc se concretizeaza în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Si revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioara a Vietii” si „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul razboi”.
Volumul e puternic marcat de tuse naturaliste, improprii unui lirism obisnuit: „Sunt muschiul de vitel/ Trecut prin masina cârnatarului./ Ma supun ei./ Fecioarei de fier/ Care ma strânge la piept/ Ca o mastera hoata”. Banalizarea sentimentelor, detasarea de acestea, neimplicarea afectiva, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este fortata, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marca pentru galosi”.
Cautând un motiv romantic în „Autoportret”, am gasit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeasi distanta fata de obiecte o face pe poeta sa rosteasca: „luna din staniol/ si nu mai mare decât o maslina”, iar noaptea e neagra ca o pisica” si „lumina grea/ Unsuroasa ca o frizura de domn/ În care s-a turnat în exces briantina”. În intentia de-a inventa o poezie noua, persista un filon al lirismului de altadata, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tau,/ Serghei Esenin”, daca nu cumva este si aceasta o ironie la capatul unor „umbre fara trup”.
Asa arata, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hranit din dor de romantism si vindecat cu exprimari socante într-o lume reala privita cu ochi de copil.
Câteva linii ancoreaza chipul sinelui descris în biografia textului si ofera informatii despre activitati de rutina, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stapân si sluga/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe” (o imagine a formarii/ pastrarii cuvântului prin grija proprie), „Degetele mele fara inele/ Bâjbâie/ Cauta/ Acul de palarie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viata/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu si de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseste din pieptenele/ Mostenit de bunica” ( imaginatie debordanta, neasteptata).
Pe retina de serviciu a cititorului ramân expresii, precum: „sanii voievodale”, „pace probabila”, „orizont probabil”, cu remarca pertinenta ca, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figura de stil, dupa comparatie: „E noapte neagra ca o pisica”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeza/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cartii-autoportret (o numim asa) sta sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseala, de neîncredere, de pesimism, specifica unui personaj ajuns la capatul puterilor. Vindecat pâna la sfârsitul cartii, acelasi personaj anunta în final: „Buzunarele mele sunt burdusite”, întelegând ca mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Desi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzator), într-o libertate compozitionala desavârsita, ele au unitate, nu lasa nimic sa se piarda din autonomia fiecarui text si se termina, invariabil, cu punct, ca si cum ar fi piramide cu baza în sus.
Daca ne amintim de „pleaca substantivele-n armata”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenada, glont, arma, epoleti, cazarma, catuse, razboi, ranita, dinamita, lupta, prizonieri), desi ne-ar putea pune pe gânduri, infirma ideea unei înregimentari în rândul unei categorii de poeti. Melania Cuc are o voce unica. Poeta iese, elegant, din rând, convinsa fiind ca este asa cum vrea ea sa fie. Cuvintele o ajuta, siguranta de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fara luna”si „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevarate.

FAPTE DE LIMBA, MAGISTRAL DALTITE IN ECCLESIASTUL

by conf.univ.dr.Ada ILIESCU

Parcurgând versetele acestei carti, întelegem si mai mult de ce acest personaj este atât de pesimist, facându-ne sa pricepem ca “viata, pe pamânt nu este decât un mare esec”, este o existenta consumata sub semnul absurdului, nu departe de existenta dobitoacelor, omul rezumându-se la un mod de existenta vulgar, adica la a mânca, a bea si a iubi o femeie, “data dupa lege” .

Dupa ce, în primele capitole, se trece în revista “nimicnicia” si “zadarnicia” celor omenesti, în Capitolul 4, asistam la derularea unor învataminte, dobândite de sfatuitor, în urma unei experiente personale, sustinute – asa cum am mai spus – , si de folosirea verbelor la timpul perfectul compus, care se stie ca exprima actiuni trecute si terminate, precum si folosirea , cu precadere, a persoanei I, nr. sg. :
. Si m-am întors si am vazut toate asupririle
care se fac sub soare (4,1).
. Si am vazut ca toata osteneala
si toata barbatia unei fapte
nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau(4,4).
În cele din urma, Ecclesiastul ajunge la o concluzie care socheaza, afirmând:
. Si i-am fericit pe cei morti
– pe cei ce de-acum au murit –
mai mult decât pe cei vii
– decât pe cei ce sunt înca în viata –;(4,2).
Si în acest capitol, apare – ca laitmotiv – propozitia :
…aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt(4,4).
cu varianta:
. Iata ca si aceasta-i desertaciune si nevointa rea(4,8).

În Capitolele 5, 6, 7 si 8 ni se prezinta ideea ca bogatia nu este altceva decât desertaciune, cu alte cuvinte este si ea zadarnicie :
. Cel ce iubeste argintul nu se va satura de argint,
iar cel ce iubeste bogatia nu se va bucura de roadele ei;
si aceasta-i tot desertaciune(5,9).
Spuneam, cu alta ocazie, ca aceasta carte abunda în constatari dureroase si în cugetari. De aceea nu trebuie sa trecem cu vederea nici multiplele interogatii retorice adresate de acest personaj unic, în felul sau, noua, cititorilor :
. Caci cine stie care e binele omului în viata lui,
în numarul zilelor vietii lui de desertaciune
prin care el a trecut ca o umbra?
si cine îi va spune omului
ce va fi dupa el sub soare?…(6,12)

Însa, taina lucrurilor ne-o ofera Capitolele 8 si 9 , în care i se ofera cititorului o unda de speranta, plecând de la ideea:
. Cel ce pazeste porunca nu va cunoaste vorba rea (8,5).
. ca bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu(8, 12).
comparativ cu cel ce nu se teme, care nu va petrece multe zile la umbra, aici, umbra semnificând viata sau protectia.

Solutiile pe care le ofera Capitolele 8 si 11, pentru a te bucura de viata si pentru a fi sigur ca vei supravietui sunt :
. Pazeste porunca regelui
si nu te grabi sa calci juramântul lui Dumnezeu,
Nu te îndeparta de la fata lui (8,2).
. Arunca-ti pâinea pe fata apei,
ca dupa multe zile o vei gasi(11,1)

Tot Ecclesiastul, evidentiaza si un mare paradox, si o mare dilema, pe care majoritatea oamenilor nu le înteleg si pe care nu le recepteaza ca desertaciune, ci ca pe o nedreptate, aceasta fiind, poate, “motivatia”, “scutul” cu care se apara necredinciosii, cei care nu-si explica de ce se întâmpla asa, ca nu e drept sa se întâmple ceea ce se petrece în lume :
. Exista o desertaciune care se face pe pamânt, caci
exista drepti peste care vin relele ca si cum ar fi facut
faptele nedreptilor si exista nedrepti peste care vin
cele bune ca si cum ar fi facut faptele
dreptilor(8,14)

Nota pesimista si indignarea mascata anunta finalul Capitolului 8, din care se deduce ca “omul este atât de ignorant si nepasator”, încât nu simte si nu poate sa descopere lucrarea ce se face sub soare (8,17):
… si oricât ar zice înteleptul ca stie, tot nu va putea
sa afle.
Oricât se va osteni sa caute, nu va gasi,

Si în Capitolul 10, la fel ca în celelalte, întâlnim cugetari, numai ca aici “curg în cascade”, amintindu-ne de povetele bunicilor, de Psalmi, de Proverbele lui Solomon si de întreaga Sfânta Scriptura, care este, în cele din urma, cel mai graitor si dens tratat de morala scris pâna în prezent, este cartea care ne ofera cea mai sigura orientare etica pe care o putem însusi de la cineva sau din ceva .
…un dram de întelepciune e mai de pret decât slava
nebuniei(10,1)
. Cel ce sapa groapa va cadea într’ însa(10,8).
. Cuvintele unei guri întelepte aduc bunavointa,
iar buzele nebunului îl vor înghiti(10,12).

Capitolul 11 surprinde si prin degajarea cu care Ecclesiastul îi îndeamna pe tineri sa duca o viata plina de veselie, desfatându-si inima si umblând chiar unde îi îndeamna inima, dar nu uita sa le spuna ca, totusi :
… e bine sa-si aminteasca de zilele întunericului, ca tare multe vor fi (11,8).
…sa stii ca pentru toate acestea, te va aduce Dumnezeu la judecata(11,9).

Capitolul 12 debuteaza cu o fraza, care nu numai ca este adevarata, fiind rostita de Ecclesiastul cel adevarat, ci si pentru ca fiecare dintre noi, cei ajunsi la batrânete, i-am verificat esenta, simtind – pe propria piele – , ca retinem, cu mare exactitate sentimente traite si fapte de viata petrecute în tinerete, dar uitam, poate, acum – la batrânete – , ce-am mâncat ieri la prânz (!?).

De aceea Ecclesiastul, prin intermediul unui verb la imperativ, trage semnalul de alarma, îndemnându-ne sa-l cunoastem si sa-l iubim pe Tatal Ceresc, înca din copilarie:

. Adu-ti aminte de Ziditorul tau
în zilele tineretilor tale,
mai înainte de a veni zilele rautatii
si mai înainte de a se apropia anii
în care vei zice: –
“Ei sunt pe dinafara voii mele !”
(12,1)
Dupa opinia noastra, asistam în acest capitol de sfârsit, la cele mai subtile si mai maiestrite “versuri libere”, scrise pentru prima data, despre ultima etapa a vietii omului, când vor veni zilele rautatii, în care se folosesc metafore de maxima densitate, revelatoare pentru ceea ce se întâmpla cu noi, “la vremea bogatiei în ani” :
…si frica îti este pe drum,
când înfloreste migdalul
si creste lacusta
si se scutura chiparosul(12,5)

Folosirea insistenta a conjunctiei SI cu valoare narativa, orala, pe parcursul întregului capitol, releva un fapt deosebit de adevarat si uman, si anume ca tot ce a creat Ziditorul îsi urmeaza un ciclu regulat si perpetuu, de mii de ani !

Punctul culminant al întregii opere este, dupa parerea noastra, versetul 7, din ultimul capitol, în care Creatorul si Atottiitorul Cerului si Pamântului, Cel ce L-a zidit pe om din tarâna, dându-i viata vesnica, îsi ia înapoi suflarea de viata pe care i-o daduse la începuturi, generând în sufletele noastre nu numai o strafulgerare si o teama cumplita, dar si constiinta realizarii de catre Ziditor a unui act justitiar, pus în aplicare, act pentru care numai noi, oamenii, în nimicnicia noastra, n-am facut nimic pentru a-l anula.

Analizând acest capitol, si cu instrumentele unui critic literar autentic, acesta n-ar putea trece cu vederea faptul ca, în finalul acestuia, se simte vocea unui alt autor, care îl elogiaza pe primul, cel care Mult s’ a straduit, relevându-i calitatile, începând cu efortul acestuia de a gasi – la fel ca Eminescu si ca Arghezi – , “cuvintele potrivite, care spun adevarul”, acest efort fiind nu numai o problema de tehnica poetica, ci si o traire afectiva din partea creatorului de inefabil si de frumos.

Nu putem trece cu vederea capacitatea de metaforizare a sensului unor cuvinte ori sintagme, de tipul “cuvintele dorului”, “scrisul sagetator”etc., adica cel care tinteste drept ca o sageata, fiind deci corect, îndreptându-se catre o tinta, pe care, neaparat, trebuie sa o atinga sau :
…tepusele sunt ca niste cuie bine batute, daruite din
îmbelsugarea unui singur Pastor 12,11

Cum putea sa se încheie acest superb tratat de etica si morala, care este cartea Ecclesiastul, decât cu câteva sfaturi – nu numai pentru cei care stiu sa mânuiasca fraza, transfigurând artistic realitatea :
… fiul meu, ia aminte:
“A face carti multe e o treaba fara sfârsit, iar nelinistea gândului e truda pentru trup” (12,12), ci si pentru toti muritorii – , sub forma unei încheieri :
. Încheiere:” Totul a fost auzit”.
“Teme-te de Dumnezeu si pazeste-I poruncile” (12,13)
. Ca Dumnezeu va aduce fiece fapta la judecata, în tot
ascunzisul ei, fie ca e buna, fie ca e rea (12,14).

Într-adevar, a face carti e o treaba fara sfârsit si, am spune noi, “este cel mai dulce supliciu”, mai ales când simti ca Dumnezeu îti permite sa intri în partasie cu El, trimitând pe Sfântul Duh sa te inspire, sa te ajute sa fii un mic hermeneut, si, cu modestie, sa încerci sa descifrezi si sa interpretezi aceasta lume extraordinara, cu faptele ei miraculoase si suspect de reale, care de secole s-au adeverit, acestea toate – existente în Sfânta Scriptura .

Spre deosebire de alte capitole ale Vechiului Testament, care, din punct de vedere gramatical, abunda în constructii inedite, privite sub aspectul concordantei gramaticale, care dau impresia unei discrepante, uneori, aparuta si din cauza unei ample succesiuni de unitati frazeologice, cu o cristalizare de tip arborescent, cartea Ecclesiastul însa da o larga deschidere registrului launtric al oricarui cititor, fie el “în clocot”,“caldut” sau “rece”, în iubirea fata de Tatal Ceresc.

Concluzia noastra, ca specialisti în Filologie, este ca toate structurile morfosintactice si lexicale, din opera Ecclesiastul, „ascund” perfect ideile pe care vrea sa ni le comunice bunul Dumnezeu. Depinde numai de noi daca suntem capabili sa interpretam si sa întelegem faptele de viata prezentate si redate, cu toata dragostea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea îi invitam pe cititorii nostri sa deschida Biblia si, la pagina unde se afla Ecclesiastul, sa-si permita sa poposeasca asupra acestei minunate opere inspirate de Dumnezeu si sa nu se sperie de cele ce va citi, ci sa ia aminte si sa-l simta pe Creator respirând pe pagina cu ei !
Amin !

IMITAREA MIRUMULUI

by Cezar IVANESCU

Acum, cînd pasim în cel de-al doilea veac al eternitatii eminesciene, vom spune ca Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii românesti“ cum, cu întelepciunea senectutii, s-a straduit sa ne-o reaminteasca filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, ca pentru noi, românii, Eminescu încarneaza cea mai desavîrsit-conceptibila imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va ramîne în veci, cartea sfînta a neamului.

Nu am fi îndraznit sa facem publica aceasta învestitura sacrala, daca nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fara de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pîna acum in România poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu, totul este aproximativ în cultura româneasca. Nici unul nu ne-am laudat cu el. Caci nu l-am declarat cu totii, o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care si un Buda ar putea fi gelos ? Fara Eminescu, am fi stiut ca nu putem fi decît esential mediocri, ca nu este iesire din noi însine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Suntem prea obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lînga Dumnezeu îmi aflu locul“, si lînga el, nimeni…

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut sa para doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a aparut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare sa provoace o conversiune fatala… De aceea, toti românii eruditi, de la Titu Maiorescu si Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius si Petru Cretia, au simtit ca pietatea fata de Eminescu masoara gravitatea cu care ne întîmpinam propriul nostru destin. Pentru toti acel care am avut si avem o patrie în limba româna (ca sa-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa caruia de drept îi apartine formularea) drumul de acces catre textele fundamentale ale umanitatii trece prin acest corpus al operei eminesciene si în acest ceas trebuie sa ne plecam cu recunostinta fruntea si în fata celui mai obscur eminescolog care va fi trudit sa ne redea întreaga „constiinta noastra mai buna“… Ca epigoni (în sensul meliorativ si etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisa chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate multumi prin anticlimaxul inerent oricarei descriptii lineare realiste…

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara si nu ma îndoiesc deloc ca trans-figurarea abia ne va arata adevarata icoana a Poetului.

Scriam cîndva ca orice ins, spre a-si proba siesi ca e român, ar trebui sa scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-si astfel în constiinta nu doar un model exemplar al spiritualitatii românesti, ci modelul exemplar prin excelenta pentru oricine vrea sa realizeze „o vietuire lina si cumplita“ ca bun român…

Vom scapa si de acea rea constiinta a pacatului fata de Eminescu daca, pe deasupra, vom raspîndi, sa se afle la capatîiul oricarui bun român, si o editie populara a operei complete care acum ni se ofera noua, celor privilegiati români…

Vom experia astfel acel uimitor comert spiritual, potlach, în care fiecare se straduieste sa dea cît mai mult si vom constata vrajiti cît de putin am dat, chiar toata viata noastra primind în schimb totul, caci scris e-n firea Mirumului, ca o pleroma ce se afla sa ne copleseasca si bietul nostru trai, sa ni-l îndrepte înspre adevar si biata noastra constiinta sa ne-o preschimbe într-o hiperconstiinta beatifica…

Norocul nostru al celor de azi ni se masoara prin bucuria de a trai în deplinatatea revelata a spiritului eminescian, iar nefericirea noastra, cîta este, prin neascultarea „turburarii ce ne-a varsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu si Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga si Pârvan, Bacovia, Goga si Blaga, Arghezi si Ion Barbu, Enescu, Pallady si Tuculescu, Mircea Eliade si pîna la copilul de geniu care a fost Labis) ni se masoara prin distanta viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergatoril nostri: stim azi macar sa nu mai facem grosolane erori de situare, caci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne masoara insignifianta sau grandoarea noastra…

Un singur român ni se pare a mai fi trait deplin în duhul lui Eminescu: Brâncusi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adauga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinitati, adevarate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesara meditatiei asupra lui Eminescu…

Numai limba româna stie daca mai poate da un Eminescu în literatura („Nu noi sîntem stapîni ai limbii, ci limba e stapînul nostru“), si numai Dumnezeu stie daca ne va mai da un Bodhisattva pe masura lui…

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai întelept sa nu mai asteptam o alta, caci ne aflam în kali-yuga, si sa-ncercam sa privim cu ochii nostri de bezna, în ochii lui de lumina…