LOGOS, EROS SI AGAPE

by Cezar IVANESCU

Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu si logoi discriminatori) ni se reveleaza în aceasta întîie editie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumina din inima“), pur si fluent cum trebuie sa fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenta manifestata cu o infinita pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuala inaugurînd în limba româna acea transcendenta asumptiva a discursului care-si creeaza un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunt: „Si daca ramuri bat în geam/ Si se cutremur plopii,/ E ca in minte sa te am/ Si’ncet sa te apropii.”; imediat el flueaza, limba în incantatie magica, imediat sugereaza vuetul infernal al resorbtiei lumilor în disolutia finala (ca în Memento mori), vorbirea suprema, sabdabrahman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers/ Si’n glas, purtat de cântec, simtii duiosu-i vers“.

Ceea ce unicizeaza acest sunet, vecinie invocata muzica eminesciana, ceea ce tine totul într-o mutuala îmbratisare amoroasa (odi et amo) e acea, pendulare între eros si agape care închipuie melodia eminesciana, („Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Rabdarea si studiul sînt suficiente pentru a aseza laolalta sunete placute, inventarea unei melodii frumoase este însa apanajul geniului.” – Haydn), melodie inimitabila în, fapt dar „imitata“, bineînteles, de epigonii (în sens peiorativ de data aceasta) neinitiati în elementara stiinta prozodica, salutara si numai ca propedeutica disuasiva, stiinta care nu îti da dreptul sa te numesti poet original daca nu-ti inventezi ritmurile proprii si, – în rare si fericite cazuri – melodia. Pentru aceasta Cosbuc (nedepasindu-l pe Eminescu nici în ordinea inventiei ritmice) suna uneori ca „o ciocanitoare mecanica“,— aidoma unui contemporan fonfaind un text grotesc pe muzica lui Blaga: „Domnita din tara bîrsana/ Lumina sunt. Lacrima, Rana.” – pentru, ca inventia ritmica fara suflul melodiei e „un cadavru trist si gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic… Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o tesatura, o, urzeala fina ca firele unei pînze de paianjen, din care nu mai stii sa deosebesti impulsul carnii catre spirit de al spiritului rupîndu-se cu regret, din habitaclul înmirezmat al carnii, caci totul e voalat în stravezime…

Curgerea (rhythmos) întrerupta rareori (dar în nici un caz de „dezacordul între accentul ritmic si cel tonic“, — amînam deocamdata o discutie fatal otioasa) în acest prim corpus eminescian, nu întîmpina obstacolul contrîngator (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei si proastei filosofari, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizati în enunturi dogmatice si aspirînd la comunicarea unei „stiinte integrale” despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al constiintei patetice: „Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura/ încet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n’ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/ De-mi tin la el urechea…”. Nu trebuie sa uitam nici o clipa ca poezia a fost si ramîne o arta temporala (sublimata sau subminata de o retorica) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca si notatia muzicala, simpla lectura (ca si a unei partituri), irelevanta pentru cei fara organ, poate declansa în altii, (cu „Traumorgan“) muzica divina a sferelor „che mouve il sole e l’altre stelle”; de aceea, dincolo de „judecati“, de gnoza explicita a versurilor, am simtit dintotdeauna aceasta, carte ca pe „el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevata, „ceea ce a fost auzit“ si i-a ramas ca o noblete indelibila auzului.

Se poate usor observa oum toate acele idola mentis ale veacului sau (inclusiv retetarul romantic, nu sînt însa si acea atitudine romantica profunda care nu poate fi mimata, despre care vorbea Mircea, Eliade) sînt, pentru Eminescu, doar „pamîntul“ despre care pomeneste Kularnava Tantra, „în timp ce unul cade pe pamînt, altul poate sa se ridice singur prin intermediul pamîntului” (sau, cu vorbele Nazarineanului, „nu omul e facut pentru sîmbata, ci sîmbata pentru om”): ca acest „pamînt“ i-a trebuit pentru a atinge „pamînturile pure”, ne-o arata cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor.

Cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii si ele, ale pneumei) si unele capodopere, Luceafarul mai ales, pot sugera si o constiinta tragica a limitei, „o împietrire“ („vas încremenit“) a spiritului european în ignorantia divisiva, a paradigmei stiintei, pe de o parte, si a „puritanismului crestin“, pe de alta parte, („puritanismul crestin este putin mai vechi decît Evangheliile: el începe cu Epistolele Sfîntului Pavel. Si daca se observa ca Evangheliile, redactate la putin timp dupa aceea, nu mai pastreaza nici o urma din el, este la fel de sigur ca au fost citite de-a lungul secolelor în lumina polemicilor sfîntului Pavel îndreptate împotriva gnosticilor. Or, gnosticii sînt aceia care au încercat primii sa treaca de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinta, mergînd de la castrare pîna la luxura sacra sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin înaltat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve.

Atacati fara încetare în doctrinele lor de catre Parintii Bisericii primitive, persecutati cu strasnicie mai tîrziu de crestinismul institutionalizat, ei sînt adevaratii precursori ai traditiilor difuze în erezia cathara si în misticile Nordului (sau cel putin în vocabularul lor) din care iau nastere, pe caile deturnate, care se cunosc, lirismul si romanul modern, care nu vorbesc decît de un amor „profan“, fara sa mai stie nici de unda vine, nici încotro se îndreapta.“ — spune Denis de Rougemont în L’Amour et l’Occident) dar nu credem ca trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru national, singurul „uomo universale“ pe care l-am avut; poezia si artele în general (amenintate cu „moartea“ de doua veacuri încoace, topos recurent al imbecilitatii) au constituit în fapt veritabilele heterodoxii europene originate de traditia culturala greco-latina, si Eminescu, în tentativa sa de a-si apropria fabulosul univers spiritual oriental („Spiritualitatile orientale“ cum zicea careva) nu facea altceva decît — amenintat de „o îngustare a constiintei cosmice“ — sa-si potoleasca setea metafizica de absolut, de „ontic“, intuind, ca si Goethe, ultimul mare scriitor german universal, dupa E. R. Curtius, ca o reînviere spirituala autentica nu e posibila decît printr-o „nunta mistica“ a occidentului cu orientul; de la „nuntile din Susa“ si pîna azi, cînd „într-adevar, a venit timpul în care va trebui scrisa o Suma a unei Philosophia Perennis, întemeiata impartial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul si-a exercitat fascinatia si influenta asupra constiintei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-crestinismul nu tine cumva tot de „spiritualitatile orientale“?) si stiintific si bunul simt ne obliga sa denuntam fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronica în genul Varlaam si Ioasaf, în care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteste la crestinismul care avea sa rasara la cinci secole dupa moartea lui.

Constiinta tragica a limitei, despre care vorbeam, razbate în Luceafarul, peste „frumusetea ciudata, s-ar putea spune, liturgica, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinica staza, la insularitate ontologica (noli me tangere): refuzul (sau neputinta) Mirumului de a patrunde în arcanele „fecioarei negre“ („la vierge noire“) ne apare mai degraba ca o „mare renuntare“ decît ca ataraxie, o sfintenie cucerita nu fara tulburare dramatica, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul parea sa-l privilegieze dar nici „potenta feminina nu patrunde în conceptia despre divinitate“, nici nunta „sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Si cu toate acestea si admitind si intruziunea biograficului în întelegerea acestei capodopere („Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai buna autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însusi si lumii întregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru ca nu vom reusi niciodata sa uitam ca poemul este si o diagrama simbolica a felului în care „se alege un crucificat“, nu orgolioasa însingurare luciferica ne copleseste ci prezenta eficienta a sfinteniei care se-mparfumeaza ca un portocal înflorit, caci „mireasma florii calatoreste cu vîntul, dar mirosul sfinteniei calatoreste chiar si împotriva vîntului“: oricîta bolboroseala perversa biografica se va mai practica si de acum înainte („mea manus est cupida/ mea mens est stupida“) viata sa ramîne aceea a unui sfînt (cu mult mai sfînt decît unii papi încoronati sau patriarhi; ca sa nu mai vorbim de cei „mînati“ la crestinism de sodomia gustata-n tinerete), a unui sfînt care a scris poezii ca si San Juan de la Cruz cu care se înrudeste de altfel ca mare poet mistic: Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste Ca, resarirea stelei în tacere.

***
Documente video

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.