Pentru colegii mei (20 de ani de la absolvirea facultății și 25 de ani de la absolvirea liceului) – despre DRAGOSTE

header-stire-cruceruby Marius Cruceru

Dumnezeu este Dragoste

Sfîntul Apostol Ioan

În acest week-end mi se întîmplă două lucruri extraordinare, Vineri îmi voi întîlni foștii colegi de facultate (după 20 de ani), Sîmbătă voi petrece toată ziua cu foștii colegi de liceu (promoția Cantemir, 1989) în Iașul meu drag. Continue reading “Pentru colegii mei (20 de ani de la absolvirea facultății și 25 de ani de la absolvirea liceului) – despre DRAGOSTE”

Advertisements

Marina Glodici – Din volumul de poezii aflat în lucru: “NETĂCERE”

Picture1

.

  Netăcere

.

Poate ar fi mai bine să tac, să nu spun

Gândului meu să se-opreacă în drum.

Să-l las să se ducă, să spere, să plângă,

Să nu aducă niciodată tristeţea în luncă.

Dar toamna nu-i modru să nu îl ajungă!

Chipuri de oameni tresar în privire,

Şi tac… Continue reading “Marina Glodici – Din volumul de poezii aflat în lucru: “NETĂCERE””

Nu mă tem … că Tata fluieră!

Alei cu trandafiri
Sursa: http://isamiy.wordpress.com/2009/04/06/casa-visata/

Din

“Life is like that”

de Glen “Tex” Evans

Traducere- Rodica Botan

.

Când am fost student am locuit în parsonage la o minunată Biserică Metodistă într-o comunitate linistită, unde sotia mea și cu mine aveam grijă de biserică.

Am petrecut acolo 3 ani frumoși, și poate unii pastori vor întelege… că nici-o altă biserică nu este așa de magnifică și de remarcabilă ca prima biserică pastorită.

Aceasta biserică nu avea multi oameni, dar cei care erau, erau nemaipomenit de buni și prietenoși și săritori unul pentru altul și cu vecinii lor si bineînțeles cu pastorul și soția lui […]  Continue reading » Armonia Magazine USA

ZIUA RECUNOSTINTEI (Thanksgiving Day)

Recunostinta este miezul dragostei fata de cei care ne iubesc, a dragostei fata de semenii nostri,  de la care ne vin multe ocrotiri si binefaceri nespus de placute.

Silvio Pellico

.

….   Este toamna, anotimp pe care-l îndragesc. Toamna blânda, generoasa. Ma duc în padurea din apropiere. O poteca umbroasa îmi calauzeste pasii la intrare. Continui drumul printre copacii batrâni, calcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâsnetul, ca un raspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrânte, ale copacilor acestei paduri batrâne. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul blând al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Gâste, rate salbatice, vin plutind linistit, assteptând farâmiturile de pâine… Apoi pleaca multumite, într-un zbor linistit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îsi arata maretia si frumusetea culorilor în lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pâna la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara de batrânete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei îndelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gândesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material vârsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa întinderea suprafetei lor, etc. Dar poetii?  Poetii o cânta si-i înteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii. Numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. În ea se rasfrânge cerul, multumit de sine.
….   O pasare cânta leganându-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca râsul unui zeu fericit, dansând pe trunchiurile zbârcite ale arborilor, încalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si gândesc ca cerul asteapta linistit  rugile noastre de multumire. Recunostinta!
….   Cicero spunea ca recunostinta este una din importantele virtuti, chiar „parintele” lor.  Si cred ca ea poate fi definita în acest mod datorita simplitatii, sinceritatii si puritatii ei. Recunostinta este un mod de a ne bucura de ceea ce suntem, de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce am dobândit prin munca si stradanie. Ne ajuta sa vedem partea buna a vietii si ne da curajul de a merge mai departe.
…. Joi, 22 noiembrie a acestui an, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de închinare si adorare a Domnului Dumnezeului nostru.
….   Istoria acestei sarbatori începe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit în America de Nord, în anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei – se spune – au supravietuit foametei si gerului. În anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
….  Thanksgiving Day a fost proclamata sarbatoarea  nationala a Americii de catre Abraham Lincoln (1809-1865), cel de al 16-lea Presedinte al Statelor Unite ale Americii, cel care dadea înteleptul sfat: „Asigurati-va ca picioarele va sunt puse în locul potrivit, apoi stati ferm!” (Be sure you put your feet in the right place, than stand firm!).
….   În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, deoarece cu aproximativ 400 de ani în urma, la masa festiva s-a servit CURCAN. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul însa, traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul –, din bunatatile de la masa traditionala nelipsind nici dovleacul, merisorul, porumbul, varza, scoicile, cartofii. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva, trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, cum suntem, unde suntem, multumiri celor care ne ajuta sa ducem un trai civilizat, în liniste si libertate. Sa ne rugam pentru noi si pentru ei, ca Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
…. Cu aceste gânduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. În fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „Punct – virgula, punct – virgula!”. Un vânticel începe sa bata aruncând ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometrie fermecatoare. Gânduri de recunostinta ma însotesc: Recunostinta datorez întâi tarii în care m-am nascut si am trsit cea mai mare parte din viata, recunostinta datorez  tarii care m-a primit si care ma ajuta sa-mi duc traiul pe mai departe!
….Multumesc Tie Doamne!

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord, SUA

ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)

         „Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri,  de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.

  Silvio Pellico

….   Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice, vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate Continue reading “ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)”

Seminar despre iubire (5)

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

Sfântul apostol Pavel

  1. Puterea caracterului stă în iubire. – Simion Mehedinți
  2. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii.  – Sfântul apostol Pavel
  3. Toate lucrurile lucrează împreună spe binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.  – Sfântul apostol Pavel
  4. Nici un alt sentiment nu-l face pe om să-si schimbe opiniile ca iubirea; căci noile păreri sunt de cele mai multe ori noi emotii. Ele nu sunt rezultatul gandirii, ci al pasiunii. –  Somerset Maugham
  5. Dragostea nu este doar un zambet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet rănit si apoi vindecat de altul. –  Octavian Paler
  6. Iubesti pentru că iubesti. Nu există ratiune pentru a iubi. – Antoine de Saint-Exupery
  7.  Din iubire a fost creat Universul, iubirea îl miscă, îl ţine legat şi îi asigură echilibrul atât de necesar. –  Vavila Popovici Continue reading “Seminar despre iubire (5)”

CRESTINISMUL – O STARE PERSONALA, DAR SI PUBLICA

Wilhelm Busch

.

(Din cartea „ISUS – destinul nostru”, Editura CLV-1991)

 .

Ezechia a fost bolnav pe moarte. Prorocul Isaia, fiul lui Amot, a venit la el si i-a zis: „Asa vorbeste Domnul: „Pune-ti în rânduiala casa, caci vei muri, si nu vei mai trai.”

                                                        Isaia, 38.1

 .

CELE DOUA FATETE ALE CRESTINISMULUI

 .

Tot mereu se aude propozitia: „Religia este o chestiune personala!” E drept? Noi vredm sa întrebam: „Este crestinismul o chestiune personala?” – sau si mai bine: „Este pozitia de crestin o chestiune personala?”

Înainte de a raspunde la aceste întrebari, as vrea sa va pun o contraîntrebare: Gânditi-va la o moneda de 5 marci. Ce se afla imprimat pe ea? Un 5 sau un vultur? Amândoua! Moneda are doua fete. La fel este si cu întrebarea: „Este crestinismul o chestiune personala?” Raspuns: Ambele! Si Da si Nu!

O pozitie crestina corecta, vie, are doua laturi: una strict personala si alta strict publica. Unde lipseste una din cele doua fete, ceva nu e în ordine!

As vrea sa va arat acum ambele fatete ale unei pozitii crestine corecte, lucrate de Duhul Dfânt.

 .

1.Pozitia crestina are o latura strict personala

.

Ca sa va explic aceasta, vreau sa încep cu o istorie. Cineva mi-a zis odata ca as fi un povestitor. Atunci i-am raspuns: „Nu e nimic rusinos în asta. Totdeauna mi-e tare teama sa n-adoarma oamenii în biserica. Dar daca le povestesc din când în când câte o istorioara, asta îi tine treji!În afara de asta, întreaga noastra viata e tesuta din istorii – si nu din teorii.

În regiunea Ravenberg traia în veacul XIX un predicator cu numele Johann Heinrich Volkening.

Predicile lui au fost originea unei puternice miscari de trezire, si tot tinutul din jurul Bielefeld-ului a fost transformat.

Acest Volkening a fost chemat într-o seara la un bogat taran. El avea o gospodarie mare si era un om harnic si cinstit. Dar ura profund adunarile de evanghelizare – stiti, el nega ca e pacatos. El nu avea nevoie de un Mântuitor mort pe cruce. El spunea: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!“ – Într-o zi Volkening este chemat la el pentru ca taranul era bolnav de moarte si dorea cina. Volkening se duce la el. El era un om înalt, ai carui ochi albastri stralucitori retineau atentia în chip deosebit celui cu care vorbea. Se apropie de patul bolnavului, îl priveste îndelung fara sa spuna nimic si apoi zice:

Hinrich, sunt tare îngrijorat pentru tine. Drumul pe care l-ai urmat pâna aici nu duce la cer, ci drept în iad.“ Apoi se întoarce si pleaca. Taranul cel bogat, rosu de mânie, urla: „Asta-i pastor? Asta-i dragostea crestina?“ Apoi vine noaptea. Taranul, grav bolnav, sta treaz. Constiinta îl chinuieste: „Tu nu esti în drum sprecer, ci spre iad… Daca ar fi adevarat!?“ În memorie îi vin mai multe pacate. El, nu i-a dat lui Dumnezeu cinstea cuvenita. Iar ocazional a stiut sa însele pe altii într-un mod foarte viclean. În noptile urmatoare îl cuprinde spaima. El nu mai e linistit. Deodata, stie cât de multa vina este în viata lui si ca n-are nici un drept sa se socoteasca un copil al lui Dumnezeu. Acum ar vrea cu adevarat sa se întoarca.

Dupa trei zile îsi trimite din nou nevasta la Volkening ca sa-l aduca. Este seara târziu, dar Volkening vine imediat. Taranul ai spune cu o voce foarte nelinistita: „Pastore, cred ca trebuie sa ma întorc la Dumnezeu!“ „Da“, spune Volkening, „cu vârsta omul se întelepteste. Dar, pocainte grabite – pocainte moarte! Trebuie ceva ma i profund.“ Se întoarce si pleaca. Taranul e cuprins de o mânie si mai mare. Asta v-ar înfuria si pe voi, nu-i asa? În fond, n-ar fi trebuit ca Volkening sa se arate putin mai dragut, cu taranul? Caci omul acesta era la doi pasi de moarte. Dar Volkening traia în intimitate cu Dumnezeu. El stia ce spune.

Dupa alte trei zile, pe taran îl cuprinde o disperare coplesitoare. El stie ca va muri. Si se întreaba: „Ce loc a avut în viata mea dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor?” El dispretuise toata viata pe Mântuitorul care a murit pentru el. Îl respinsese de fiecare data pe Acela care, în dragostea Lui, i Se aratase. El sta, la marginea iadului si e un om complet deznadajduit. „Nevasta!” o roaga el, „adu-l pe pastor!” Ea raspunde: „Nu, nu ma mai duc. N-are nici un rost!” „Nevasta, adu-l! O sa ajung în iad!

Atunci femeia se duce iarasi la pastor. Când vine Volkening, gaseste un om care a înteles versetul: „Nu va înselati. Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul aceea va si secera.” Volkening se aseaza pe un scaun lânga pat si întreaba: „Nu-i asa ca mergi drept în iad?” „Da, în iad ma duc!” Atunci Volkening spune: „Hinrich, hai sa mergem la Golgota! Isus a murit si pentru tine!

Iar acu îi spune pe un ton binevoitor si prietenos cum salveaza Isus pe pacatosi. Si pentru aceasta, trebuie ca ma întâi sa ne dam seama de propria stare de pacat, sa nu mai tot repetam:„Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!”, si apoi sa ne tinem numai de devar. Numai atunci ne poate Isus salva! Deodata taranul întelege: „Isus a murit pentru mine la cruce!El a platit pentru pacatele mele! El poate sa-mi dea singura justificare valabila în ochii lui Dumnezeu!” Si pentru prima oara taranul se roaga cu adevarat: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Doamne Isuse, salveaza-ma de iad!” Volkening pleaca în tacere. El lasa în urma un om care cheama pe Isus.

Volkening e linistit, pentru ca în Biblie este scris de trei ori: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!

Când revine ziua urmatoare, afla un om care a gasit pacea cu Dumnezeu! „ Ei, cum e, Hinrich?” Si Hinrich, raspunde: „El m-a primit – prin har!” S-a întâmplat o minune!

 Vedeti, asa si-a trait  nasterea din nou un taranul Hinrich din Germania noastra!.

NOTA: Pentru a citi continuarea CLICK AICI

 

Poveste de dragoste

Vladimir Pustan


si sa cunoasteti dragostea lui Hristos care întrece orice cunostinta…

                                                                 Efeseni, 3.19


 

Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Priveam caraghios si holbat ca o bufnita asezata pe hornul unui semn de întrebare. Nimic nu se lega. Statea mireasa si frumoasa si ma întrebam de ce nu-si pusese voal. Toti priveau la buchetul tinut crispat în mâini si era singura mireasa neprivita de pe fata pamântului. Numai eu pusesem câinii privirii s-o muste din partea cealalta de obraz. Partea ce îi ramasese întreaga…

Cealalta parte semana cu o vaza trântita de pamânt când disperarea îti frige degetele. Ochiul era laptos si nefiresc, adormit parca pe veci în giulgiul desertaciunii.

Mirele n-o privea. O învaluia doar în linistea iubirii si o tinea de mâna cu groaza întiparita pe fata, groaza ca cineva odata o sa i-o fure. Creierul îmi fierbea de întrebari aiurea, voiam sa le pun, dar mi-era frica de raspunsuri, asa ca stateam acolo, incapabil sa scot un cuvânt, daramite sa sucesc fraza pompoase si întortocheate în cerul gurii. Lumea din mine îmi soptea la ureche, zvârcolindu-se, ca trebuie sa fie mireasa bogata daca Fat-Frumos se casatoreste cu ea. L-am privit pe el cu ura, l-am rastignit în gândurile mele, l-am ucis fara sa regret.

M-a chemat tatal ei, a tras de mine sa mergem împreuna la masa. N-aveam chef, eram departe, voiam sa ajung mai devreme acasa, sa-i povestesc sotiei ce vazusem, dar staruinta lui suparatoare m-a convins. L-am întrebat cu rautate cât l-a costat nunta si mi-a spus ca nimic, pentru ca-i sarac lipit pamântului, ca toate cheltuielile le-a suportat mirele, pentru ca el era bogat. Am sarit ca ars si nu pricepeam. Eram ca la orele de matematica la liceu, când toti râdeau de mine pentru ca nu stiam nici macar tabla înmultirii. A început sa plânga de fericire si durere. Sotia plecase de la el demult, îl lasase s-o creasca pe fata singur, nu se mai recasatorise, muncea la fabrica pe bani putini, îsi dorea pentru fata o viata frumoasa. Îi cumpara haine si-i platea meditatii. În gluma o promisese fiului unui coleg de munca, dar începuse sa se gândeasca serios la asta. Într-o seara… Într-o seara fata veni mai târziu acasa si-i spusese ca s-a dus cu o colega la o Biserica si ca vrea sa se întoarca la Dumnezeu. N-o mai auzi… O întreba la ce Biserica si mintea i se întuneca si o lovi cu sete peste obraz pentru prima oara în viata. Îl privi cu iertare din ochii albastri si-o mai lovi o data; apoi zilnic si începu sa bea si fata era tot mai hotarâta, fugea de-acasa duminica. O batea la amiaza si seara; într-o noapte o lovi pâna cazu jos, si apoi cu bocancul peste fata de câteva ori. Au dus-o la spital cu salvarea; jumatate din obraz a ramas paralizat, iar unul dintre ochi nu mai putu fi salvat. L-au dus, i-au facut proces verbal si fata îl ierta acolo, dupa operatie, si vru sa se omoare de necaz si rusine. Toti îl priveau cu ura si-l înjurau. Dupa ce fata iesi din spital mersera împreuna la Biserica, se rugara împreuna si simti bucuria Duhului Sfânt încalzindu-l.

Se simtea trist câteodata când se uita la obrazul ei, gândindu-se ca îi distruse tot viitorul. Era fericit azi…

M-am uitat la mire. Pe cât îl urâsem, pe atât îl iubeam acum. M-am dus la el si l-am întrebat ce vazuse la ea. „Frumusetea! Nu vezi ce frumoasa e?” Vedeam, si ce vedeam nu întelegeam. Stateau amândoi la masa tinându-se de mâna si erau absorbiti de lucrul acesta ca nu mai aveau timp de mine, asa ca am plecat târându-mi picioarele, pâna la masina. Era toamna, cadeau frunzele din castani si drumul era pavat cu moarte vegetala. Soarele ma mângâia prin geamu masinii ca un sarut pe-un ochi din care albastrul de Voronet începe sa paleasca pentru a se transforma în albul dureros al credintei, în frumusetea lucrurilor care nu se vad. Si cele mai frumoase sunt acelea…

 

Preluat din cartea: „Tradata, iubirea trecea”, de Vladimir Pustan

http://barzilaiendan.wordpress.com/2011/12/20/poveste-de-dragoste/


Coborâre si Înaltare

Florian GULER

 

Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca fii ai lui Dumnezeu.

                                                        Evanghelia dupa Ioan, 1.12

Meditatie în ceas de  Sarbatoare

Coborarea si Inaltarea este mecanismul universal al schimbarii Imparatiilor. Lumea superioara coboara intotdeauna in lumea inferioara, sa dechida Poarta, sa construiasca Calea de transfigurare a inferiorului si sa se inalte impreuna cu acesta in lumea superioara.

Pamantul, descopera in radacina vegetala, ajunsa in lumea lui, “calea si poarta” de intrare in lumea florilor.

Lumea superioara coborand si imbratisand lumea inferioara sa o ridice la un nivel imposibil ei insasi, este singura cale accesibila si posibila “noroiului” sa devina crin.

Sarbatoarea Intruparii este coborarea Imparatiei lui Dumnezeu in miezul Imparatiei Omului, deschizand umanitatii in Isus Christos, Calea si Poarta de ridicare in Imparatia Cerurilor.

Locul si modul in care s-a petrecut istoric Intruparea, face accesibila transfigurarea si inaltarea oricarei conditii umane.

Istoria Nasterii, Mortii si Inaltarii Lui Isus din Nazaret satisface vocatia noastra transcedentala, instinctul mistic dupa povestire si sens, dar mai ales foamea omului dupa semnificatie si nemurire; iata de ce Craciunul este o sarbatoare a bucuriei, a sperantei si a darurilor, care arata la Marele Dar!

De la noi si-ai nostri, pentru voi si-ai vostrii: Bucurie, Pace, Dragoste, Speranta.

Sanatatea voastra sa sporeasca împreuna cu sufletele voastre. Sa aveti o Sarbatoare si un an mai bun!

liana & florian guler, Troy- Mi, USA, 2011

SCHITA DE PORTRET – OCTAVIAN CURPAS, reporter în patria din suflet si cuvinte

Cautator de sine si de noi frumuseti prin lumea cea mare, mai tânarul meu prieten si coleg de breasla Octavian Curpas s-a nascut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, stiinte juridice si business international), a profesat o vreme la un cotidian din tara, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a ramas vreme de opt ani. Din martie 2005, casatorit cu Roxana, o frumoasa românca, asistent medical, s-a stabilit în orasul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a marit, prin sosirea pe lume a micutei Janice – si-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar.
„Octavian Curpas este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciaza scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabila românca a carei biografie este legata inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mures). –  „Scrie cu har si daruire la multe publicatii din Statele Unite, dar si din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» si «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatura si oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulatie scriitoriceasca, chemare, talent, spirit de observatie si de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul sau. Am crezut si cred ca jurnalistul nu trebuie sa se lase pacalit de aparente sau de interventii – continua doamna Vavila Popovici -,  sa aiba discernamânt în ceea ce vede, aude si scrie; sa fie cinstit fata de sine, adica fata de gândirea si judecata sa, cinstit si fata de cel care greseste, si caruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecatii sale, expusa în cuvinte, pe pagina unui ziar; sa-i lipseasca îngâmfarea, aroganta, dar sa fie integru, transant; sa aiba demnitate, sa nu se lase ispitit de provocari, insulte; sa aiba umor, desigur numai în situatii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreti fruntile cititorilor, încruntate din cauza provocarilor cotidiene ale vietii; sa nu fie ranchiunos, ci prietenos, si sa admita cu seninatate ca si el poate gresi; sa stie sa-si ceara, în aceasta situatie, scuzele necesare; sa fie îndraznet, curajos si cu iubire de Dumnezeu; articolul lui sa fie concis, adica sa aiba maximum de informatie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinte, si, totusi, pentru o atât de frumoasa cariera, merita sa cauti aceste calitati în sufletul tau si sa le scoti la suprafata, sa le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societatii în care traim. Toate aceste calitati le-am descoperit la Octavian Curpas.”
Recent, Octavian Curpas – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recenta carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevarata „saga”, tulburatoare, a exilului românesc, scrisa cu talent, forta, emotie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a vazut si a patimit multe, care a scris si scrie despre oameni, fapte, întâmplari cu acea atât de rara, exemplara, principialitate, cu fair-play fata de subiecti, dar mai ales, cu vizibila, infinita iubire fata de… aproapele sau. Cartea este prefatata de un om al literelor „pe masura” – nici nu se putea altfel! –  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, exceptional cronicar literar, sensibila poeta, prozatoare si dramaturg. „Un mozaic de trairi autentice rasfrânte în amintiri” – îsi intituleaza prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet si cuvinte.
„Când începi sa rasfoiesti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinanta ti se dezvaluie treptat si tu esti poftit sa patrunzi în ea, pe masura ce filele se întorc parca singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu fatetele realitatii. (…) Autorul este un documentarist de elita, furnizând cu minutie, amanunte spatio-temporale, despre locurile descrise si contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinseca acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necautat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta si din crezul sau artistic. Cadrul este, desigur, lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei. Nu numai oameni si locuri descrie Octavian Curpas – având ca pretext amintirile lui Nea Mitica, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar si evenimente de exceptie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Orasul Luminilor si care au avut ca participanti figuri ilustre ale diasporei românesti, integrate perfect în atmosfera pariziana. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iata cum evoca, Octavian Curpas prin vocea personajului sau, nea Mitica, acest eveniment deosebit: „Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat”. Nea Mitica, „român hotarât si descurcaret”, este un personaj foarte interesant si convorbirile cu el iau aspectul unor calatorii de agrement .prin lume, cu lume pestrita si locuri pitoresti. (…) Personajul Nea Mitica este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vietii economice, sociale si culturale ale vietii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, carora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esentialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de raspândit. Simplele pretexte de conversatie, devin, sub pana  autorului, povesti de viata inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viata si experienta celor care se hotarasc sa plece în exil si sa-si faureasca alt destin. Desprinderea de «gradina dulce»  în care a vazut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasa. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul macinator de suflet, care provoaca arsite mai usturatoare decât sulitele de pe cer. (…) Dar ranile launtrice nu se vad. Ele transpar însa, uneori, în chip neasteptat, de regula în fata unor necunoscuti, unor trecatori grabiti, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în fata carora, e mai lesne sa-ti radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj strain, ajuns niciodata la destinatie. Povesti în poveste. Povesti de viata. Frânturi, crâmpeie de soarta. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împartasite, înjumatatite, frânte precum pâinea la  Cina din urma,  neorânduite, nestivuite, întâmplari de-a valma, care-ti populeaza sufletul. Relatându-le, îti usurezi inima si trupul. Statura ti se îndreapta, umerii nu mai par încovoiati. (…) Rasfoind aceste file de trecut, observi ca ele, pe undeva se aseamana, au aproximativ,  aceleasi elemente: nasterea într-un sat, loc neaparat mioritic, zbaterea pentru a-si fauri un destin, hotarârea (grea) de a parasi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrainarea, dorul, închegarea unui alt destin si – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trait din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viata, cum s-ar mai reîntoarce, sa-si afle sfârsitul –  lânga oasele strabunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt marturii. Marturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, povestile, întâmplarile, subiective, desigur, capata o aura tragica, pentru ca protagonistii nu se pot detasa. Aici e nevoie de iscusinta autorului canalizata pe subiect, la care se mai adauga si travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnari scrise demult si oferite cu generozitate, pentru a ramâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe aceasta plaja uneori însorita, alteori mohorâta, dar niciodata pustie de oameni, Octavian Curpas nu face altceva decât radiografiaza destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adaugând caratele talentului sau de neîntrecut povestitor si interlocutor iscusit care stie sa „smulga” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real si chintesenta din orice întâmplare, nu fara tâlc,  pentru cei care citesc ori asculta. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfasurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevar despre mentalitatea emigrantilor este rostit de autor, fara a neglija realitatea imediata a României, în felul urmator: «Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica…, specifica oamenilor cu doua patrii». Cartea constituie si o provocare spre cunoastere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventura, deschidere spre univers unde poti întâlni sansa pe urmele pasilor tai, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum stii sa întinzi mâna sa o atingi, sa o prinzi din zbor, sau sa ramâi cu ochii tintiti spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpas i-a atras atentia si conationalei noastre Aura Imbarus, nominalizata la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografica  „Out of the Transylvania Night”: „Uitati într-un apus de soare, rasfirati pe tot globul, românii tot îsi amintesc cu drag de obârsia lor, chiar daca le-a fost greu în tara natala.  Suspendat într-un tarâm al inocentei este Mitica, sau sub numele lui adevarat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a ratacit, pentru putin sau mai mult timp. Calatoria lui în timp si spatiu este a celor cutezatori si dornici de a încerca soarta pe toate fatetele si a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cartii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” – Octavian Curpas – surprinde cu maiestrie în condeiul sau zbuciumul sufletesc al celor dezradacinati dar netematori de un viitor mai putin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
Cotidianul „Cuvântul liber”, Târgu-Mures,  sâmbata, 15 octombrie, pag. 3 – „Cultura si Arta”

 

 

Când dragostea la prima vedere dureaza o viata de om

  „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urma, amintirile lor sunt înca vii. Sa ne întoarcem deci, în timp si sa le aflam povestea.
 „Tu vei fi sotia mea!”
    La începutul anilor ’60, când relatiile interumane functionau, când oamenii traiau printre alti oameni si nu închisi în camerele lor în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate împrejurari. Oamenii se întâlneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relatiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante doua cuvinte – Va multumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…
   Într-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, nea Mitica a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit la acest magazin sa-si cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica a intrat în vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte în limba franceza, i-a spus: „Tu vei fi sotia mea”. Oamenii care stateau si ei la rând, au considerat ca Mitica are chef de glume, au început sa vocifereze, pentru ca abuza de timpul lor, tinând-o ocupata pe casierita, cu snoavele lui. Dar nea Mitica s-a întors spre ei si le-a spus hotarât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati!”
   El – 37, ea – 19
   Discutia din supermarket fusese totusi atât de serioasa, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt împreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele învinge orice obstacol si traieste vesnic.
   Desi a fost scurt, drumul celor doi pâna la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Întelegând ca relatia celor doi tineri este cât se poate de serioasa, parintii fetei au început sa ridice diverse obiectii. Prima a fost legata de diferenta de vârsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.
  „ Tu esti curata ca lacrima!”
  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majoritatii francezilor, avea radacini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria între doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai exigenti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.
   Pentru Nicole, care era o fata tânara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Obisnuia sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Într-o zi, parintele i-a spus: Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc în fiecare zi. Tu esti curata ca lacrima.
Preotul spune ca baiatul acesta este un om de caracter
    A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole, ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.
   Dar nea Mitica, român hotarât si descurcaret, gasise în acel moment, solutia salvatoare pentru a obtine mâna alesei lui. A discutat cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica româna din Montreal, un om educat si manierat care vorbea fluent limba franceza si l-a rugat sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul a stat la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitica.
   Parintii lui Nicole au fost placut impresionati  de ceea ce au auzit. „Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, înseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntând sa se mai împotriveasca în vreun fel, casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui, precum si mâna de ajutor, întinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum spectaculos în doi – el, alaturi de domnisoara Nicole. 
   Trei luni mai târziu   
   Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident ca parintii miresei au dorit si au încercat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, încercând sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescând si sa plece de acasa cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.
   Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nici o exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i s-au adresat din nou parintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasa în traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera în supermarket.
   Dispensa papala
   Adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a însurat cu domnisoara Nicole, în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un soc puternic pentru ea. În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca, Nicole era deprimata si plângea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o împace si cum sa îi intre în voie.
   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensa papala pentru casatorii între catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei între un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
   Dupa aceasta reconciliere între cele doua biserici – catolica si ortodoxa -, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tânara familie ca îi poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunându-i: „Crezi ca îti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit când am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea târziu”.
   Cum sa înveti româneste în sase luni  
   Cu toate ca existau multe diferente culturale între ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculând calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate înnascuta si era avida de informatii noi. Mitica citise mult si discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase si despre cartile pe care le citise, a reusit cu timpul sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Dându-si seama de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a început sa-i vorbeasca despre România, iar Nicole îl asculta vrajita, si-l ruga sa-i traduca tot timpul câte ceva din limba româna. În tot acest timp, Mitica era curios sa vada daca sotia sa va reusi sau nu, sa învete limba româna.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i ca va fi o minune daca va putea s-o învete vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea româneste.
   Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenta si talent. Asa ca românii au început sa bârfeasca si sa faca supozitii. Credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învata româneste atât de repede, sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini românesti, pentru ca prea a învatat ea repede si binisor limba româna.
   Surpriza fusese mare, dar Nicole învatase româneste din dorinta de a cunoaste aceasta limba vorbita de omul de care-si legase viata. A învatat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu românii si îi întreba pe toti ceea ce nu întelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a învatat sa spuna nici «Noapte buna».
   În însusirea unor cunostinte conteaza probabil vointa, dragostea si putinta!
    „Drum bun!” si „Somn usor!”  
   Mitica îsi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte buna! Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa spunea în multe seri, iar dimineata, când sotul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn usor! El zâmbea. Era ceva inedit si amuzant, Mitica considerând a fi un joc de cuvinte. Îsi dadea seama ca ea confunda sensul celor doua urari, dar  n-o corecta, pentru ca îi placea sa o auda cum  rosteste o propozitie în locul celeilalte. Pâna într-o zi, când Mitica, întorcându-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el. „Ce ai de esti asa suparata?” a întrebat Mitica nedumerit. Lasa-ma în pace! Saptamâni întregi sa nu-mi spui ce înseamna «drum bun» si sa ma lasi sa le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îsi daduse si ea seama ca nu e usor sa înveti o limba straina atât de repede. Totusi Nicole a învatat rapid, fiind ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai încrezatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cât de descurcareti si inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucataria româneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica româneasca i s-a lipit de suflet imediat.
   „Ma duc dupa bani”  
Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, în primul rând pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o învatase chiar acolo, în Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica.
   Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc împreuna atâtia ani. Câteodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta,  el si-a gasit de lucru. Uneori se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, multi se plângeau ca stau degeaba, dar Mitica se descurca. Ei nu-si gaseau  de munca, pe când el avea mereu unde sa lucreze.
   Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Îsi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l întrebe pe tatal sau: „Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa, îsi cauta de lucru. Si tatal raspundea: Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani. 
   Generatia urmatoare 
   Lui Mitica i-au placut copiii. Si-ar fi dorit sa aiba cât de multi. El n-a avut preferinte când a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica, imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Este casatorita, locuieste în Franta si are doi copii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut în Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca, Nicolae este o fire mai interiorizata,  mostenind-o mai mult pe mama sa.
   A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca în prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 Octavian Curpas