O STEA CAZÂND, SE-NALTA -florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU-

by CEZARINA ADAMESCU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
SI O SARBATOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfânta menire ”sa încurajeze soarele sa rasara si femeia sa nasca”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplator. Ele-mi aduc aminte de salba de simtaminte care mi-au rascolit fiinta în acel crucial an 1989, când la gradina de vara a urbei noastre, ne-a fost daruit de catre Opera Româna din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire româneasca, în care cele doua arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desavârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alaturi de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.
Sunt 19 ani de atunci dar parca a fost ieri. Ca simpla spectatoare, am fost confruntata în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolita: când am ajuns în micul scuar din fata gradinii Central unde se aflau sute de oameni nerabdatori sa-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-ma spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Strajuiau intrarile stând la distanta de 2 metri unul de altul si pazeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântareti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el pazit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic paziti de fanii lor, care nu fac altceva decât sa-i admire nelimitat, fara granite? Caci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultura si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgreseaza si Timp si Spatiu si se manifesta, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.
Si apoi, cui i-ar trece prin cap sa faca cel mai mic rau unui Poet? Cum sa lovesti o stea, un luceafar?
Dar atunci, am fost purtata ”nevoit” de valul multimii si condusa, mai bine zis îmbrâncita, si directionata, precum oaia la strunga pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se patrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parca paseam spre o camera galbena, spre un univers concentrationar, unde nu exista decât intrare. În sfârsit am pasit pragul gradinii, cu inima strânsa. Eram devastata de stari contradictorii: teama, bucurie, nerabdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Ma rusinam chiar ca nu pot sa-mi manifest în mod liber si pasnic simtamintele de admiratie si trebuie sa fiu ”pazita” pentru acest lucru. Si ma tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei sa se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.
Mi-am ales un loc, nu prea în fata. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupasera cam jumatate din suprafata gradinii cinematograf de vara si mai ramasesera scaune în cealalta.
Acum pot sa spun ca plecasem de-acasa c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, sa-l vad îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astazi un simtamânt de netarmurita admiratie. Voiam sa-i simt preajma, sa vad nimbul acela de inefabil care-i înconjoara, blând chipul, sa-l ating usor, fie si în treacat, sa ma încredintez ca exista.
Am fost dintotdeauna excesiv de timida. Nu-mi place sa dau buzna, sa agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtaminte speciale. De data aceasta, trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointa si un curaj fara margini sa pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scena, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului pazeau cu strasnicie intrarile. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguta de maslin sa vestesc PACEA. Mai avem la mine pregatite anume, doua portrete de-ale Eminescului nostru si un ”arhipelag de visare”, o placheta de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât ma pricepusem. Atât puteam eu sa-i darui, fiindca TREBUIA SA-I DARUI CEVA, o data cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului sau, cu blândetea din zâmbetul sau, din mirabilele dumisale cuvinte daruite tuturor, deopotriva.
Dar… am fost îndepartatata din preajma cu brutalitate, somata sa parasesc culisele daca nu vreau sa dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA sa-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, ca nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e ca a luat modesta mea ofranda, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parca as fi savârsit o fapta nedemna, de care trebuia sa-mi fie neaparat rusine.
Pe toata durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte sa ma fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeasi limba cu a lor. N-am sa uit niciodata cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!
Nu ne era îngaduit sa raspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fara sa mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestavilit, am aplaudat împreuna cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.
Am hohotit pur si simplu cu mâinile, pâna când mi-au amortit palmele.
Într-un târziu, m-am despartit cu greu de scaunul meu incomod din gradina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinuta artistica. Încet-încet, gradina a ramas pustie, prin aer înca vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonoritati, efect al memoriei sintetizatorului, care parca revarsau în sus, catre stele, picaturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parca îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, parintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.
În acele mirabile zile, când toata urbea respira aerul acestei sarbatori a cugetului românesc, s-a interzis de catre înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor galateni cu acest frate de condei, limba si sânge. N-am înteles niciodata de ce. Sa nu ne influenteze sau sa nu-l influentam? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte cai de comunicare subterana, de comuniune spirituala, pânze freatice care se revarsa în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate patrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
Oamenii acestia nu trebuie dinadins sa se caute, dar nici sa se ocoleasca. Se gasesc oricum. Se ghicesc de la distanta purtând însemne distincte. Insigne pe dinauntru. Îi îndeamna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flamând si mai dornic de a-si cauta afinitati elective.
De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, dupa atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara muma, e lesne de înteles.
Întâmplarea are un tâlc. Radacinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în launtrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:
Consider ca pe un drept legitim al fiecaruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a aparut el în lumea aceasta, care îi sunt radacinile.
Printr-un ciudat ”joc al întâmplarii”, eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii. Întreaga copilarie am fost ravasita de aceasta acerba dorinta: de a avea un bunic si o bunica, daca nu chiar câte doua perechi, la care sa ma pot refugia atunci când ma tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.
N-am avut parte de aceasta binefacere. În schimb, am sa va spun o poveste simpla. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desavârsire straina. N-a avut nici macar o ruda si nu stiu ce valuri o purtasera aici, lânga batrânul acesta de fluviu, sa nasca prunci, sa-i creasca si sa-i statorniceasca. S-a nascut la Olanesti, Judetul Cetatea Alba. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovanos de moale sbuna ijimioarai nespus de draga a moldovenilor basarabeni.
La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv parintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care, cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedari”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o bruma de lucrusoare strânse-n pripa si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zona necunoscuta a Siberiei.
Oricâte eforturi a facut femeia sa-i gaseasca prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societati, s-au dovedit fara rezultat. Nu le-a putut da de urma, Si a trait asa, toata viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spala sau calca lenjerie, femeia aceea blânda si frumoasa si trista, cânta pe limba ei usor deformata, cântece din copilarie si lacrimi mari îi cadeau în albie, facându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodata n-a spalat rufe, fara sa plânga.
De atunci nu npot sa suport când vad o femeie spalând rufe în albie.
De 7 ani, femeia aceea, s-a dus sa se întâlneasca în Patria de sus, cu parintii si fratele ei, Leonida. Catre sfârsit, încetase sa-i mai caute, i se parea totul zadarnic. Dar a trait 40 de ani cu aceasta imensa durere în suflet. Purta, pâna în zilele din urma, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru o femeie saraca si ramasese la fel de blânda si nefericita.
Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericita întâmplare, a fost mama mea.
O clipa, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil ca artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, ca le pot regasi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndragiti în lumea fermecata a cuvântului si a muzicii, ca-i regasec chiar. Si ca mi se va permite, sa le încredintez fara rezerve, sufletul si întreaga fiinta.
Iar pe Grigore Vieru îl situez coborâtor din spita funciara a buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei mame mele, Arionda.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.