Cezarina Adamescu: Tristețea din floarea vieții adevărate

 TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

by Cezarina Adamescu

.

Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra, Traducere în limba engleză: George Anca, Editura Singur, Târgovişte, 2016

Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tainica licoare a dorului nesfârşit” – turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz. Continue reading “Cezarina Adamescu: Tristețea din floarea vieții adevărate”

LUMINA DIN TAINA CUVÂNTULUI

radu-botisPr.stavr. Radu Botiş

Niciodată nu vom întâlni măcar două călătorii prin lumea această identice. Ne gândim atunci că Înţeleptul Dumnezeu a statornicit în fiecare dintre noi o lucrare ziditoare aparte. Suntem înzestraţi cu daruri minunate precum cel al văzului, auzului, vorbirii, etc, şi le preţuim atât de puţin când reuşim să ne bucurăm de ele, concepem totul ca pe o normalitate care ni se cuvine. Abia când uneori încercări diverse năvălesc peste acest firesc al nostru, facem loc şi Lui introducându-l în această ecuaţie a propriei vieţi. Continue reading “LUMINA DIN TAINA CUVÂNTULUI”

Cezarina Adamescu: Frânturi de viaţă, opinii, amintiri, urmărite prin valurile vremii

CezarinaAdamescu1Când începi să răsfoieşti o carte, o lume fascinantă ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele se întorc parcă singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu faţetele realităţii. Peisaje zugrăvite cu penelul artistului plastic, personaje de forţă dramatică, întâmplări reflectate-n oglinda lăuntrică, trecute prin filtrul scriitorului, toate, coagulate-n texte în care jurnalismul dă mâna cu proza realistă dar şi cu un lirism care te cuceresc imediat, şi-n care excelenţa autorului îşi spune cuvântul cu o voce cât se poate de fermă şi originală, dau un farmec aparte scrierilor, dar mai cu seamă, dialogurilor purtate de Octavian D. Curpaş cu unele dintre cele mai remarcabile personalităţi ale culturii universale.

Nu e de mirare, aşadar, că volumul de faţă, alcătuit din instantanee, poveşti cu tâlc, bine închegate, cu un stil cât se poate de original, exersat îndelung în jurnalism constituie un tărâm în care noi înşine devenim personaje principale, ori măcar martori discreţi. El se constituie, într-un soi de jurnal de pribegie al unor oameni care au trăit cea mai mare parte din viaţă, din varii motive, departe de ţară. Personajul Nea Mitică, este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale ale vieţii occidentale. Continue reading “Cezarina Adamescu: Frânturi de viaţă, opinii, amintiri, urmărite prin valurile vremii”

Volumul antologic “Cu patria în suflet” – Lansarea vineri 31 Mai ora 14.00 la Book Fest 2013

cu patria in suflet colecție antologică de poezie

.

Cu patria în suflet

coord. Romeo Tarhon

 Editura Națiunea,București

.

 2013

 

 

Primul volum din colecția “Cu patria în suflet”  va fi lansat pe data de 31 mai 2013, ora 14.00, în cadrul târgului de carte Book Fest de la complexul RomExpo din București, standul Evenimente, pavilionul C5, din cadrul Complexului Expozițional din Piața Presei (fostă Casa Scânteii).

Aici vor fi invitați autorii, scriitori și reprezentați ai presei , într-o lansare dublă, incluzând și volumul “Cartea vieții mele”, autor Anghel Drăgan, moderator Ion Coja, Sever Mureșan, prezentare generală eveniment – Cezar A. Mihalache, moderator volum “Cu patria în suflet”, Romeo Tarhon.

Coautorii prezenți la lansare vor putea să se adreseze publicului în cadrul unui microrecital de poezie pe fond muzical live. În paginile antologiei s-au reunit mai mulți autori debutanți, dar și nume reprezentative ale poeziei, prozei și publicisticii contemporane, cu multe cărți, dar și un cuvânt de spus în cultura noastră, ce simt românește și poartă Patria în suflet: Anghel Drăgan, Marian Malciu, Elena Tiberea, Adrian Tirchineci, Vasile David, Dragoș Ionescu, Virgil Andronescu, Cristian Gabriel Groman, Cornelia Vîju, Mihail Rujoiu, Florian Stoica, Doina Bîrcă, Mihai Vintilă, Elisabeth Schafer, Ion Ionescu-Bucovu, Violeta Croitoru Vieru, Doina Butnaru, Mihaela Talpău, Ioana Popa, Amalia Popescu, Vera Crăciun, Tatiana Scurtu-Munteanu, Ion Lupan, Elena Buidum Bârlădeanu, Gheorghe Vicol, Cezarină Adamescu, Marin Voicu, Cristian Sav, Constantin Iordache, Valerian Mihoc, Alexandru Micula, Horia Scarlat, Virgil Ciucă, Ana Maria Gîbu, Lucreția Ionescu Buiciuc.

Salonul Internațional de carte Book Fest va găzdui în acest an peste 200 de edituri și aproape 1.000.000 de volume. Porțile celei de-a VIII-a ediții a festivalului sunt deschise în perioada 29 mai – 2 iunie 2013, timp în care va avea invitați de seamă atât din țară, cât și din străinătate.

Vor fi prezente aici numeroase personalități, printre care istoricul Neagu Djuvara, profesorul Lucian Boia, actorul Radu Beligan, scriitorul și analistul politic Emil Hurezeanu, consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, psihologul Aurora Liiceanu și mulți alții. Continue reading “Volumul antologic “Cu patria în suflet” – Lansarea vineri 31 Mai ora 14.00 la Book Fest 2013”

O PREOTEASA A CUVÂNTULUI SI ODISEEA EI SUFLETEASCA

 Georgeta Minodora Resteman


Descatusari

 Farâme de azima


Versuri vechi si noi

 Editura „Armonii culturale” – Adjud, 2011

 .

Nu e putin lucru sa strabati odiseea sufleteasca a unui poet, cu atât mai putin a unei poete, fiindca acolo s-a strâns noian de simtaminte si trairi învesmântate în haina metaforica, trecute prin turnesolul iubirii care desparte albastrul de rosu, starile meditative de cele nevoit cotidiene în care se afla natura umana pe parcursul existentei sale. Nu întâmplator, cei care au iscusinta de a sti sa plamadeasca aluatul cuvintelor în chip fericit, sunt binecuvântati, poate mai mult decât ceilalti traitori terestri, cu viziuni lirice menite sa-i înscrie în marele catalog al creatorilor de opere nemuritoare. Pastrând proportiile, Georgeta Resteman – cu o cumintenie brâncusiana, îsi decanteaza prin propriul filtru farâmele cunoasterii universale, într-o albie prin care curg aluviuni, când limpezi, când învolburate, dar toate având acelasi sens, spre marea revarsare cosmica.

Poemele din volumul de fata, adunate cu migala pe parcursul a doi ani si mai bine (primul ei poem datând din 13 martie 2009), sunt firisoarele de aur din musuroaiele de nisip pe care mâna si ochiul culegatorului, cu rabdare si iscusinta le-a descoperit si depozitat în tezaurul de suflet iar acum doreste sa ni le împartaseasca. Pentru ca nu se cuvine, daca posezi o comoara, s-o îngropi adânc în pamânt, sa n-o afle nimeni, ci dimpotriva, s-o înmultesti si sa darui din monadele ei tuturor celor care vor sa primeasca. Vom descoperi noi însine în acest tezaur: dorinte, îmbratisari, cuvinte-mpreuna, „picuri scursi dintr-o lumina” care au darul sa ne serveasca drept candele, flori de suflet, un „izvor imens de apa vie”, flacari roditoare, „scântei de floare dalbe”, „muguri de magnolii” care se desfac în „floarea sufletului viu”, dar si suficiente motive de ravasire sufleteasca, nascatoare de vers menit sa dainuie. Peste toate acestea, „tandru, versul” – prelins din calimara, picurând în „calde, mirifice unde” (Renastere). El are darul de a o face pe autoare sa pluteasca „înspre nouri si-n eternitate/ Cuprind infinitul si-n taina-mi tin dorul…” (Renastere). Ravasirea e ascunsa în taceri ancestrale, dupa marturisirea poetei, cautându-si sfios, „drum de Lumina-n destin”. (Ravasire).

Sentimentul cosmic este omniprezent în lirica acestei autoare, împletit armonios cu cel terestru: „Universul mi-e leagan de dor si visare”, dar, fara sa uite de acesta, ea se întoarce cu picioarele pe pamânt: „Ravasita ma-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pamântul îl simt sub picioare si sper/ Sa birui furtuni iar tristetea din mine/ S-o mistui în flacari de suflet …mister” (Ravasire). Ea si-a ales drept crez sacru Iubirea, dorind sa-i fie un festin continuu: „iubirea/ Sa-mi fie de-a pururi al vietii festin” (Ravasire). În asteptarea ei, sufletul se înfioara de un dor fara satiu si sub pleoape se nasc bobite de cristal.

Radiografia sufleteasca pe care o opereaza Georgeta Resteman asupra ei însasi e un motiv si un prilej bun de a ne-o aduce aproape, si de cunoastere profunda, asa cum numai visul si marile prietenii apropie si fac sa empatizeze. Ea ne permite sa-i privim direct în „cavitatea umorala a sufletului” ca în fântâna din ograda si sa luam aminte ca ne-a considerat demni de aceasta cinste, de a-i descifra fiecare freamat si fiecare geamat al acelei plamade de inefabil care nu poate fi atinsa decât cu razele altei inimi aidoma.

Poeta îsi socoteste destinul înscris „într-un templu sacru/ Al viselor si-n al sperantelor altar” (Trifoi cu patru foi), iar reprezentarea exterioara poate lua forma unei flori norocoase, asa cum e trifoiul cu patru foi aducator de noroc si fericire – reflex al ritualurilor magice si datinilor pastrate din strabuni. Credinta si mit, traditie si dogma religioasa, educatie morala, pastrate cu aceeasi sfintenie, scot la iveala un suflet sensibil, generos, doritor de bine, edificat pe virtutile teologale si cardinale existente si preluate din parinti. Respectul si iubirea vecina cu adoratia, fata de icoana parintilor constituie semnul distinctiv al unui caracter demn si luminos care împrastie în jur bunatate si pace. O anume tristete si nostalgie se degaja din unele versuri, reflex al amintirilor care nu-i dau pace: „Gândul meu dus spre nicaieri/ mi-apasa greu tâmplele ude/ iar boabele ochilor umbriti/ îsi cauta-n freamatul timpului,/ amintirile/ (…)//
Tremurul de ieri,/ ramas aninat de-un coltisor/ al sufletului trist,/ unde mugurii abia plesniti/ acopera goliciunea/ tristei primaveri/ desenate-n contur de sotron/ da acum anotimpului/ nesfârsitul ecou/ al eternitatii scufundate/ în teluricul iubesc”
(Un gând spre nicaieri, Oradea, 30 iunie 2009).

Asadar, nesfârsitul ecou al eternitatii este dat de teluricul „iubesc”, în viziunea poetei. Si n-ar fi de mirare, de vreme ce Iubirea este de sorginte divina si tot catre Divinitate se îndreapta. Catre o astfel de iubire jinduieste sufletul poetei, care s-o înalte, s-o edifice spiritual. Iata si un îndemn catre sine însasi, pe care poeta si-l adreseaza, atunci când povara zilei o apasa: „Tu daruieste dragostea-ti mereu/ Asterne pe carari de vis iubirea/
Stapânul tau e numai Dumnezeu/ Si-ti vei gasi în tine fericirea…”
(Povata).

De la epitetizarile de început, cu iz de pastel si elegie, nu rareori impregnate de locuri comune de genul: freamatul frunzelor, verdele codrului, tristetea norilor, fereastra sufletului meu, freamatul codrului, strunele dorului, pe-a timpului aripa, mirajul fericirii, tandre soapte, balsam pe rani, castel de vise, cântec lin pe strune de vioara, miresmele florilor, liniste vrajita, lacrimi – bobi de roua de pe flori, muguri de lumina, mirific decor, minunat dor, dimineti senine, soarele iubirii, floarea tainica-a iubirii, glasul tacerii, mantii de culori, roua diminetii, mirajul fericirii, cristalul râurilor, raze de luna, punti de suflet, geana zorilor, a stelelor cununa, mirific cântec etc., poeta face un salt catre esentializarea trairilor, catre adâncirea în propria cunoastere si explorarea tainitelor necunoscute ale sufletului smerit în adorarea Supremului Cântec al Luminii Necreate. Astfel lirica sa devine: „Un câmp de flori de suflet nesfârsit” (As vrea…). Acest demers liric grabeste cristalizarea Crezului poezic, care este subsumat în versurile urmatoare: „Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.// Stindardul ce flutur mereu printre semeni/ E alb si el poarta sub falduri Lumina!/ Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni/ Copacului-tara, sfintim radacina// Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza/ Spre secile-adâncuri uscate de vreme,/ Lumina si Pacea mereu ne vegheaza/ Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.// Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie/ Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…// Sub raze de Luna o pânza de vise/ Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legatura de chei, usi închise/ Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.// (…)// Sunt umbra si suflet nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascund chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec//”. (Sunt, Oradea, 7 octombrie 2009).

Poeta nu se sfieste, cu acest prilej sa-si manifeste dragostea de meleag, fara a fi suspectata de patriotism vetust, retrograd, fara acoperire. Ba, s-ar putea afirma ca aceste valori perene ale sufletului românesc, cum sunt: dragostea de neam, de meleag, limba, religia, cultura, datinile, sunt reînviate, asezate într-o lumina favorabila, împrospatate. Corespondenta dintre ciclicitatea anotimpurilor si vârstele omului este evidenta în pastelurile elegiace de toamna în care poeta îsi reflecta propriile stari sufletesti. De pretutindeni razbate o dorinta vie de bine, de frumos si de pace, categorii pentru care omul trebuie sa lupte fiecare întru fericirea comuna. Pâna si natura îndeamna omul la bine si la respect fata de creatie, în poeme care par rugaciuni-psalmi, îndeosebi cele care au ca motiv central casa parinteasca, Ardealul iubit. E aici un soi de mândrie ardeleneasca pentru faptul ca autoarea a trait pe acest sfânt meleag, atât de încercat în istorie, dar cumplit de frumos, mai ales în amintirile celor plecati. În Ardeal dorul e mai intens, iubirea e mai apriga, toate lucrurile sunt asezate parca altfel, cu alte rânduieli si pe alte temeiuri: „Sub streasina casei ce straniu rosteste taceri/ Ferita de vântul nebun, de ploi, de ninsori si furtuni/ Zaresc lâng-o frunza uscata, ca-n dulci primaveri,/ Pe-un petec de verde, papadia soptind: «sa fim buni».// E-o liniste care-aduce frumosul în suflet, dorinta-n priviri,/ Doar un dangat de clopot se-aude departe pe deal,/ Din cosuri ies pale de fum, la geamuri rasar amintiri/ Asa e toamna târzie acolo, acasa la mine-n Ardeal” (Acasa, Sacuieu, 26 noiembrie 2009). De aceea, ardelenii se recunosc între ei, chiar daca nu s-au vazut niciodata. Limbajul lor comun este iubirea tara si de om care întrece orice alta virtute morala si doare mai mult decât cea mai adânca rana trupeasca. Cea mai curata carne de român, cel mai pur suflet românesc, asa s-ar putea vorbi despre locuitorii lui. Oameni pentru care istoria nu este doar un obiect de studiu, nu este doar un cuvânt uitat ori azvârlit fara noima, ci carne si sânge din propriul trup arzând pe rugul dreptatii si al libertatii.

Poezia de simtire religioasa este poate, cea mai reusita din creatia acestei poete. Ea picura fiori mistici în suflet si trezeste sufletele la smerenie si pietate. Ea e legata, de asemenea, de tinutul Ardelenesc, de credinta strabuna, de casa si de traditie: „Îmi ninge si sufletu-si cerne dorinta/ Iar fulgii de nea îmi alunga tristeti/ Surâs de copil în dragi dimineti/ Renaste pe-aripa de înger credinta.// Troiene de vis ce acopera drumuri/ Astern curatimi si croiesc idealuri/ E-atâta liniste-n jur si pe dealuri/ Departe, se vad unduind albe fumuri.// Se-aud cânturi line si-alamuri rasuna/ Întinderea alba de-argint straluceste// O raza de Sus catre suflet tinteste/ Si picuri de stele-mpletesc în cununa.// Vine Craciunul si-n cânt de colinde/ Ne umplem cu har si Iubire divina/ Suntem mai buni, însetati de lumina/ Si-n suflete flacara sacra se-aprinde.// Îmi ninge în plete cu lacrimi de Cer/ În suflet credinta si dragostea-nvinge/ Prin rugaciune chiar si ura se stinge// Va colind cu Iubire linu-i lin, leru-i ler…” (Îmi ninge, Sacuieu, 13 decembrie, 2009).

Arderea launtrica pe rugul iubirii este atât de intensa încât cu ea se pot aprinde muntii: „În clipele sublime am ars în vâlvataie/ Margaritare-n tihna cules-am de sub gene/ Am stins cu ele focul, a inimii vapaie/ Si-am exilat trairea într-un ocean de stele.// Din zborul de albine si-a dorului credinta/ Am împletit sperante, descatusari de vise,/ Cortine ridicat-am purtând cu staruinta/ Cununi de gânduri pure spre verile promise” (Nostalgie). Aici dorul arde, rascoleste si chiar viscoleste, facând sufletul sa vibreze. Iar în aceste retorte sufletesti, din flacarile vii se nasc scântei: „Ma arde-un tainic dor, ma viscoleste/ Cu fulgi de foc si straluciri de stele” (Dorul). Si nu o data, viscolul launtric rascoleste scântei. De notat faptul ca prozodia este perfecta, simtul ritmului si al masurii fiind înscris în firea poetei, nu exista asonante, versurile curg liber precum un suvoi limpede de munte, în sopote si eufonii fara cusur.

Exista bogatii neasemuite în sipetul sufletesc si poeta e gata sa le dezvaluie, sa le împarta, fara teama ca va fi dezamagita si înselata pentru ca aceasta este menirea ei pe lume: sa împarta daruri. Surprinzator de matura, aceasta lirica, eminamente pozitiva, stenica si binecuvântata de har, este oglinda unei femei împlinite care a iubit, iubeste si pâna la sfârsit, va iubi oamenii, viata, natura, lucrurile din jur. Nimic nu pare sa împieteze peisajul natural si livresc al poemelor din care parca izvorasc lumini solare si stelare ce se revarsa din belsug asupra semenilor. Se pare ca exista si o explicatie logica: sufletul poetei izvoraste nectar iar acest nectar nu este decât iubirea: „Din lacrimi cristaline durute sub zapezi/ Un giuvaer de floare si-ascunde în petale/ Întreaga-i prospetime, iubirea din amiezi/ Si bucurie-ascunde, lumina din pocale.// Vesteste primavara minunea cea suava/ Si ochii ni-i încânta cu straiul alb si pur/ Ridica gingas capul si parca zice-n slava:/ Nu-i vreme de tristete, e bucurie-n jur!// Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag/ Si-i sorb duios lumina ce-mprastie în cale/ Nectar din suflet, tandru astern tacut în prag/ Si-astept din departare… chemarea vocii tale.// De-ai stii câta iubire am adunat în suflet/ Si câta primavara am strâns la pieptul meu/ Câti ghiocei sadit-am si-al ramurilor scâncet/ L-am ascultat cu jale ori l-am trait mereu…// Ai alerga prin valuri, prin nori ti-ai face cale/ Si lumea ai strabate, mi-ai cauta privirea/ Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale/ De ghiocei, si-n soapte ti-ar darui iubirea.// Te-mbraca-n primavara, iubito, vino-n graba/ Adu-mi iubirea-n dar si linistea-mi vegheaza/ Un colier de vise ne-asteapta, tu… te-ntreaba/ De-s eu sau de nu-s eu, ce mai conteaza…// Si printre ramuri crude, priveste-mi neputinta/ Eu voi patrunde tainic pamântul ce musteste/ În juru-mi totu-nvie se-mbraca-n flori dorinta/ Dar asta primavara… «Malinul nu-nfloreste…» (Nectar din suflet, Oradea, 22 februarie 2010”.

Deosebit de relevanta pentru creatia poetei este dragostea fata de satul natal, „satul cu dor”, unde „Miroase codru-a floare si absint”, sat pe care ne asigura ca nu l-a uitat si unde se reîntoarce cu nostalgie sa-i sarute glia: „Sub munte plin de doruri, rasfirat/ Pe firul apei ce oglizi împarte,/ Râtul Romanilor a fost odat’/ Satucul ce mi-a fost întâia carte// Din care am citit despre-omenie/ Despre onoare, despre bunatate,/ Nimeni nu-ti cere-acolo o simbrie/ Si nici vreo taxa pentru libertate.// Casute-mpodobite cu stergare/ Dar si gradini de vis si curcubee/ Se-astern covoare de margaritare/ Ce rupte-s parca din Calea Lactee.// Doar freamatul padurilor ti-ajunge/ Sa-ti umpli sufletul de armonie,/ Cu roua care fruntea îti atinge/ Si tril de pasari într-o simfonie// Te ‘nalta si te poarta-n zari senine/ Plutesti, iubesti si speri si daruiesti/ Precum dulceata-n stupul de-albine/ Cu dragostea din oameni te-nsotesti” (Satul cu dor).

Începând cu a doua secventa lirica, cerul poetic se deschide într-o revarsare de picuri de mir, lacrimi de cer, binecuvântari de la Dumnezeu îmbratisari de copil, mângâieri de mama, toate dorurile strânse în cununi de margaritare, amintiri dragi ramase intacte pe retina, care tâsnesc în cascade si racoresc pamântul sufletesc al cititorului. Pentru ca nu se poate sa nu faci conexiuni spirituale între versurile Georgetei Resteman si propriile tale amintiri. Si într-aceasta consta adevarata valoare a liricii sale, pentru ca este universal valabila si-n ea se regaseste oricine. Cuvântul de ordine este: încântare fata de tot ce înseamna creatie divina si umana la care si noi suntem partasi directi. Si în acest peisaj paradisiac apare beneficiarul iubirii: „tu, tesator de vise/ cântând la harpa imnuri divine/ îti limpezesti / privirile-n boabe de roua/ intonând imnuri de slava/ si daruind pace…/ ce minunati sunt îngerii!” (Iubire). Toate acestea, bineînteles, poarta un singur nume: Iubire!

Revelatii, încântare, amintiri, visari, asteptare… un buchet de simtaminte devenite poeme. Se spune ca poezia se naste din rana. Ba mai mult, Jose Marti spusese odinioara ca: „Dintr-o rana mai cumplita/ iese versul mai frumos”. La Georgeta Resteman – poezia se naste din iubire, din împlinire, din senin, dor care compun împreuna cântecul inimii. Astrul tutelar – soarele iubirii îi protejeaza pe cei care-si daruiesc inima unul celuilalt. Ca într-un fel de magie. Iubirea este pentru poeta – talismanul pur pe care si-l atârna la gât si care o protejeaza de tot raul. Drept pentru care ea spune: „O port cu drag si simt ca urc spre cer/ Ating în treacat norii prin albastru/ Iar drumul lin ce duce spre mister/ Îl desluseste-ncet maretul astru.// Lumina vie-n suflet da putere/ Sa birui orice urma de-ntristare/ Cu floarea de salcâm uit de durere/ Parfumul ei sublim e alinare”. (Salcâmii-au înflorit târziu).

Florile de tei, raspândind miresmele tari ale iubirii, constituie un leit-motiv statornic în creatia Georgetei Resteman si nu e de mirare pentru ca orice poet se îmbata de aromele lor, echivalente cu aromele iubirii pamântesti, care naucesc, îmbata, ametesc si molesesc totodata. Cât de armonios se împletesc natura cu simtamântul sacru, religios, în lirica acestei poete! „Pamântul reavan, cu mantii divine/ E sacra legatura si loc de-nchinaciune/ Trifoi cu patru foi zâmbeste catre mine/ Si ma îndeamna tainic la dulce rugaciune.// Doamne, sfinteste-mi viata si daruie-o cu pace/ Da-mi bunatate-n suflet si-o mare de iubire/ Mai da-mi întelepciune din grâul ce se coace/ Pâinea credintei da-mi-o si-un dram de fericire! Sacuieu” (Rugaciune, 4 iulie 2010). E de notat ca în iubire, sufletul nu e nelinistit, zbuciumat, ci mai degraba încrezator, plutind precum o barca pe ape line, pe un lac cu nuferi. Poezia Georgetei Resteman are o frumusete candida, linistitoare, limpezime de suflet, care cheama la speranta si lasa în urma tot ce e rau, precum zapada care acopera toate denivelarile, toate asperitatile si tot noroiul. Fixându-se mai mult spre fiinta launtrica si cautând noi filoane freatice care sa-i defineasca crezul artistic, Georgeta Resteman are sansa de a-si afla drumul propriu spre marea poezie a lumii.

Crâmpeie de liniste, seninatate si bucurie, iubire lina – apa vie a sufletului, degaja aproape toate poemele Georgetei Resteman, asa cum am spus, fiind o poezie stenica, luminoasa, solara, benefica spiritului. Si asta pentru ca, asa cum marturiseste autoarea: „Gândesc prea mult, iubesc frumos si poate sper/ În visele frumoase sau limpezimi de cer/ Sunt lan aprins de maci sau fosnetul de frunze,/ Am flori de tei în plete si-al lor nectar pe buze?” (Întrebari). În retortele sufletesti poeta pastreaza si prepara elixiruri, precum marii alchimisti, din: visari, mângâieri, doruri ascunse, lacrimi calde, sperante de bine, împletite-n taceri, toate framântate cu lumina blânda. Ceea ce rezulta e un balsam de cuvinte bun de tamaduit rani vechi si noi, de trezit la viata si la creatie de orice fel.

Însa nu o data, natura, în corespondenta intima cu sentimentele umane, se înaspreste, ploaia ameninta, furtuna domina. Sufletul e ravasit. Dar pentru ca structura intima este pozitiva, poeta asteapta cu încredere raza de soare sa încalzeasca din nou si cerul sa se însenineze: Ploua si cerul se scurge spre noi/ Ma biciue aprig rafale de vânt/ Alunec pe iarba-n sarut de pamânt/ Mi-e sufletul searbad si ochii-mi sunt goi.// Ramân neclintita si-mi las fruntea lin/ Sa-si spele tristetea în lacrimi de flori/ Culeg cu iubire si-asez subsiori/ Petale ranite din cupe de crin…// Ma-nvaluie apele tulburi ce curg/ Suvoaie m-acopar dar eu le ignore/ Mi-e gândul durut de tristete si dor/ Îmi tremura trupul în tristul amurg.// Deodata potopul din jur se opreste/ Dar stau nemiscata timid-asteptând/ O raza de soare s-apara râzând/ Caci ploaia din mine caldura-si doreste.// Sperante de bine-mpletesc în cununi/ Si doruri astern în taceri ferecate/ Carari de lumina râvnesc, din pacate,/ În linisti se-ascund blestemate furtuni…” (Ploaia, Sacuieu, 7 august 2010).

Un oarecare fior de revolta sociala razbate din poemul „Sufletul nostru nu-i de rastignit” dar totul e de un bun simt proverbial, chiar atunci când mustra, poeta o face cu glas rugator si ponderat, cu delicatetea ce o caracterizeaza. Chiar si în vremuri aprige, sufletul gaseste puterea de a se redresa, prin rugaciune, de a-si regasi pacea si speranta, iar un firicel de iarba îi poate din nou aduce surâsul pe buze: „Cu ce ne-a mai ramas fecund în noi/ Visam mereu si nazuim, sperante…/ Nu ne vor speria nici vânt, nici ploi/ În universul plin de discrepante.// Îmi limpezesc plina de dor, privirea/ În nesfârsirea cerului albastru/ Cu ruga sfânta de-a-mi pastra iubirea/ Îmi darui pace-n sufletul sihastru.// Printre noian de gânduri ce m-apasa/ Caut în mine linistea râvnita/ Si-n moliciunea ierbii de matasa/ Mi-afund truditul gând, sunt ostenita// De-atâta zbucium si de umilinta…/ Sarut cu-ardoare firicel de floare/ Si ma hranesc cu muguri de credinta/ Lasând de-o parte orice-ncrâncenare.// Din cânt de frunze plasmuiesc iubire/ Din nuferi gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate”. (Caut în mine linistea râvnita, Oradea, 10 august 2010).

Lirica Georgetei Resteman respira iubire prin toti porii. Si chiar daca, dupa spusa poetei, „se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante” – ea biruieste pentru ca: „sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har// Si-i harazit sa darui iubire tot mereu/ Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc/ Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu/ În liniste si pace de-acum o sa traiesc”. (Azi nu mai vreau sa stiu de suparare!, Sacuieu, 22 august 2010). S-ar zice ca autoarea, prin plinatatea iubirii rascumpara raul lumii. Ea nu cunoaste înfrângere, dezastru, tristete, neliniste, îndoiala, gelozie, disperare, singuratate, teama, minciuna, întreaga gama de sentimente amestecate cu stropul de fericire. Ea spune limpede: „Singuratatii nu-i platesc simbrie/ Te ocrotesc cu gândul meu si sper/ Sa-ti fie viata-n linistea dorita / Într-un tarâm de vis si-un colt de cer/ Te port în suflet si sunt fericita”. (Dragoste de tine, Oradea, 30 august 2010). Este una din acele preafericite persoane care-si fac din dragoste crez si au sansa de a primi dupa cum daruie. Si daruieste din plin. Dar câte persoane nu daruiesc totul si primesc în schimb, reversul darului?

Epopeea iubirii sau odiseea iubirii s-ar putea intitula întreaga lirica a autoarei. O trasatura remarcabila a acestei lirici este lipsa totala de vulgaritate si de frivol, autoarea alegând din paleta cuvintelor erosului, doar pe acelea care inspira candoare, gingasie, puritate, frumusete interioara si exterioara, reflexe ale unui suflet primenit în apa lustrala, înaltat si edificat, ajuns la un catharsis desavârsit. Si e de mirare cum dragostea a ramas la fel de proaspata si intensa în pofida anilor care au trecut peste ea.

Georgeta Resteman si-a ales o deviza pe care o urmeaza si-i îndeamna si pe altii s-o faca: „Viseaza, traieste, iubeste!” – nu neaparat în aceasta ordine, dar sunt trei coordonate fundamentale ale drumului omului în viata. Faptul ca ea aseaza visul pe primul loc se datoreaza firii sale visatoare, romantice, nostalgice, înclinate spre mister si taina, dar calata pe prezentul acerb, plin de surprize neasteptate. Ea marturiseste ca ridica altar iubirii din lacrimi curgânde din cer. Si mai detine o reteta a fericirii: „Speranta-mpletind cu iubire/ Culeg praf de stele si soapte/ Din doruri îmi tes fericire” (Viseaza, traieste, iubeste!) Si cu asemenea ingrediente, cum sa nu rezulte o potiune magica în stare sa vrajeasca orice fiinta?

Exista o asteptare permanenta, omniprezenta, un dor nesfârsit, o neîmplinire în toi de-mplinire, un jind fara satiu, aproape de obsesie, o dorinta de daruire si de iubire care acopera lucrurile si persoanele în jur. În virtutea acestei asteptari a împlinirii dorului, versurile striga, cheama, ademenesc, atrag cu putere magnetica. Poeta a scris si un „Imn al iubirii” în care orice cuvânt e împletit cu fir de lumina. Cu un manunchi de „vise-atârnate în colturi de stea”, Georgeta Resteman si-a propus sa vina în întâmpinarea noastra si sa ne ofere din preaplinul iubirii sale, cu o sinceritate dezarmanta. Este de fapt, radiografia sufletului sau, pe parcursul multor ani, în care trairile se amesteca aproape de neseparat, cu amintirile, în care imaginarul se suprapune realului si planurile se întrepatrrund. Un experiment care merita asternut pe hârtie pentru ca dragostea sa capete si mai mare constitenta, pentru a nu se uita nimic din aceasta feerie traita frumos si demn, dar mai ales, crestineste. Mai ales când iubirea încolteste, devine tulpina, da muguri, înfloreste si da rod bogat, neasemuit: „Dar stiu ca iubirea ramasa-n tulpini/ Va tine viu focul ce pâlpâie lin/ În frunzele stoarse de verde-pelin/ Si muguri nascând primaveri din lumini.// Nici gerul, nici neaua cazând pe pamânt/ Nu pot sa ucida, nici flori, nici iubirea/ Ce vine de Sus primenind omenirea/ Cu pace si linisti în Sfânt legamânt” (Flori sub zapada). Aceasta ardere continua pe altarul iubirii poate fi comparata cu cea a unei alte poete din secolul trecut, Magda Isanos, cea care a deschis portile inimilor cu versuri de o frumusete negraita si cu un patetism demn de marile iubiri arse pe rugul sacru al credintei.

Doua trasaturi esentiale îi anima autoarei toate manifestarile: floarea din suflet si albul din gând. Câti oameni se pot învrednici de asemenea daruri? Dar si pentru acestea, a fost necesara o lupta continua pentru a putea beneficia de ele în plenitudine. Vrând sa le înmulteasca, poeta le daruieste, dupa principiul steinhardt-ian si dupa regula de aur a crestinismului. Aspiratia catre sublim, nazuinta de alb,de armonie, de curat, de frumos, de adevar, de bine – coordonate sufletesti si totodata virtuti care se oglindesc în lirica Georgetei Resteman. „Setos de alb, avid de curatime/ Flamândul suflet pacea îsi primeste/ Din al ninsorii dans, din Înaltime/ Îsi soarbe fericirea si traieste.” (Flamând de alb).

Cam acestea ar fi si coordonatele Poeziei si rolul ei de a aduce bucurie, pace, senin, armonie si dragoste între oameni si nu sa-i incite la rau. Pentru ca raul doare si raneste mai mult decât orice având un rol esential în pierderea sufletului. În acest sens, Georgeta Resteman poate fi asemuita cu o Preoteasa a Cuvântului bun si ziditor. „Departe de mine disperarea” – spune poeta. De remarcat sentimentul profund religios ce se degaja din versuri si modul de adresabilitate direct lui Dumnezeu. Tablouri feerice hibernale de sarbatorile Nasterii Domnului, îi aduc chipul sfânt al Pruncusorului, alaturi de Maicuta Domnului si de toti ai casei, ascultând colinde. Totul e învaluit în aer de poveste în corul de îngeri care cânta la ieslea sfânta. Tabloul este completat cu imaginea perfecta a unei familii crestine care sarbatoreste în jurul bradului Nasterea Domnului. În asemenea momente festive, „Si dorul de viata renaste, / bucuria învinge în sufletul bun/ cu pace si dragoste, linisti sub brad/ si nadejde deplina-n Ajun de Craciun” (Doruri sub zapada). Ultimele poeme sunt scrise în tara straina, din Limassol–Cipru, cu pana înmuiata în dor de meleag si de casa. Faptul ca poeta ne face partasi la odiseea ei sufleteasca reflectata în adieri de flacari poematice, ca ne dezvaluie poezia Ardealului cuibarita în sine, constituie pentru noi, cititorii, o sarbatoare aleasa si un bun prilej de a o cunoaste, îndragi si pretui în aceeasi masura.

Cezarina ADAMESCU

Redactor „Agero” Stuttgart

Membra a Uniunii Scriitorilor din România

CALIGRAFII PE SUFLETUL INIMII

CEZARINA ADAMESCU

Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMANATORUL, Editura online, 2011


Poate ca nu întâmplator, Jianu Liviu-Florian si-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru ca el ne filigraneaza sufletele cu migala artizanului, slefuitor de diamante, ca sa scoata la lumina bijuterii neasemuite.

Ne aflam în fata unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul ca abordeaza versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permananta la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru ca el a înteles foarte bine ca „La început a fost cuvântul si cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul si toate vin de la El” (Gen. 1,1).

Autorul comporta în permanenta un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoana la persoana, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între parinti si copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu sa-si puna Atotputernicia în cuvinte si sa trimita oamenilor povesti.

Adâncurile lui lirice, pline de înteles sunt comori de spiritualitate româneasca. El stie sa puna punctul pe „i” si „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge pâna-ntr-acolo ca scoate cu ciutura ideii, o data cu apa proaspata, frumuseti fara seaman, ascunse pâna mai ieri în namol, le spala fata, le limpezeste, le sterge cu stergarul curat al bunicii: Un candelabru blând, si pur, la fel – / O simfonie alba, fara cânt – / În turma lui de flori, era un miel, / Si în mutenia lacrimii Lui, Sfânt (Domnul ghioceilor).

Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic asa încât îti vine sa crezi ca el vorbeste în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospetime, de mister, de inefabil, chiar si atunci când abordeaza teme cât se poate de grave. L-as asemui, în acest sens cu Radu Gyr, daca ar fi sa-i confer o înrudire spirituala. Sau i-as gasi corespondente în lirica religioasa a lui Vasile Voiculescu. Si laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul ca în poezia lui te odihnesti, te cauti, te regasesti, îti gasesti congenerii.

Stapân pe mijloacele de expresie atât de variate si nuantate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazari axiomatice, sapientiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc si a mirt. Rostirea lui este cea a înteleptilor de la care trebuie sa sorbi toate cuvintele ca sa gasesti zeci de întelesuri. O poezie atât de profunda, rar am aflat printre confratii de condei contemporani. De câtiva ani urmaresc site-urile literare si mereu gasesc filoane aurifere si pepite cu care ma delectez pe îndelete, pentru ca poezia trebuie gustata în tihna, cu toate simturile.

Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapiential al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slava de vei fi, sau de rusine, / Te vei cunoaste numai dupa roade-“ (Te vei cunoaste).

Tonul confesiv si sincer, sporeste taina si intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativa si creatoare, de ambele parti. Si empatia, feed-back-ul nu întârzie sa apara si sa se instaleze. Te simti reconfortat si apt de daruire, al rândul tau, pentru a compensa darul primit.

O nota de specificitate cunoaste poemele acestui autor, prin faptul ca, la fiecare strofa, repeta ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat si la sfârsitul poemului, din aceleasi motive.

Absolut sublim suna poemul, cu o muzicalitate si o cadenta perfecte, în sonuri de un lirism coplesitor si totodata, încarcate de sens, ale poetului.

Ex. Cântec de Buna Vestire:Cum cânta marea într-o scoica, / Asa sa cânti în gândul meu, / Sa-mi fii si dragoste, si doica, / Si amiros de Dumnezeu –// Cum cânta florilor, lumina, / Asa sa-mi cânti, si în parinti – / Când îmi vor fi doar radacina, / Sa-i am în ramul verde, sfinti – // Cum cânta-n ceruri, serafimii, / Asa sa-mi cânti si în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înfloreasca si-n pustii – // Cum cânta pasarile, zborul, / Cum cânta râurile-n cer, / Sa cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ti fi pagân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.

Întoarcerea spre începuturi pare a fi o tema predilecta pentru Liviu Jianu si ea este rezultanta acelui dor-fara-de-satiu care-l mistuie la orice vârsta pe omul sensibil, nostalgic, care pune pret pe radacini. Apetenta pentru ludic, nu este întâmplatoare, ea este apanajul sufletului ramas candid, la orice vârsta, în sintonie cu alt vers ramas memorabil: „Fa-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –“ – devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, si nu numai, se va regasi, de buna seama: Zadarnic bat metanii, ca o toaca – / Zadarnic hergheliile de ruga / Pasc oamenii cu suflete pe fuga – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic e zaduf, sau promoroaca – / Sau tese noi vehicule – lumina – / În Babel, lumea are radacina – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic lumânarea cea saraca / A vietii celor fara mângâiere / Zadarnic spera, si zadarnic cere – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –// Zadarnic cei ce stiu serios sa faca / Orice, nimic, strivesc copilaria – / Zadarnic, fara ea, si vesnicia –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic, sa repeti, peo alta placa – / Perfectiune din perfectiune, / Minune fara cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic sunt batrân, si vesnic, parca – // Zadarnic îmi vorbiti si de iubire – / Când esti copil, ti-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Mi-e gândul, doar, sa ne uitam, la joaca25 martie 2009”.

Urmarind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii crestine, Liviu Jianu simte nevoia sa puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sarbatori liturgice în care sufletul exulta de bucurie si-i multumeste lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însa, dupa o interpretare proprie, asa cum le percepe sufletul sau, în amestecul de sacru si profan pe care-l reprezinta viata însasi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.

Versificatia este la acest poet, dupa toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea confera un spor de lumina, imaginilor create.

El procedeaza prin antiteza si scoate în lumina, viata simpla pamânteana a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui magar” cu risipa de toate felurile la care se deda lumea de azi, care calareste mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.

Atât de simple si pe înteles sunt versurile încât, nu e de mirare ca ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice conditie si vârsta. Se poate spune ca nu exista om sa nu le înteleaga si sa nu-i mearga la suflet. Are acest poet darul de patrundere în casa inimilor noastre, fara sa bata la usa, ori macar sa-si anunte sosirea, printr-un ciocanit sfios la fereastra. Le citesti, aproape cu evlavie, ca pe cartile sfinte si nu-ti îngadui sa le iei în derâdere.

Cartea de fata este una de asezat noaptea pe perna ca sa-ti mângîie somnul si sa-ti netezeasca visele. Exemplificam cu o strofa din “Cântec”, desi s-ar putea da exemple nenumarate de astfel de bijuterii: Cu cât iubirea-am mai putina, / Si mut doar muntii mei – de vina, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tina, / Desertaciunea de Lumina…19 mai 2009”.

Nu lipseste nici o oarecare nota de didacticism, o tenta pedagogico-morala pe care autorul, o foloseste discret, subliminal, pe ton moderat si nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învatatura cea mai potrivita pentru sine, având modelul dinainte.

Astfel de poeme cu învataturi didacticesti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-si aleg altfel de modele, din lumea artificiala a Vip-urilor. Însa, e bine sa ne întoarcem la valorile traditionale fara de care, natiunea se poate înstraina si îndeparta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament crestin, fara legi, prescriptii si interdictii, ci doar pe baza exemplului bun si sfatului sanatos, care pot da rod bogat de virtuti morale.

Nu întâmplator, Liviu Jianu îsi declina filiatia eminesciana în poemul “Gânduri catre florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”:Floare galbena de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Da mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre carti / Amiros de mângâiere, / Si din cupe, drege-i harti / Catre fratii de durere – // Flori de tei anahoret, / Floare galbena de stea, / Voievodului Poet, / Da-i din fratii Lui, sa bea –// De la unii, dor si chin, / De la altii, bucurie – / El sa dea din sânge, vin, // Si din trupu-i – Românie – // Floare galbena de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Da-i alean din Dumnezeu – // Sa-l cuminece în gând, / Sa ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În româna, o psaltire – // Floare galbena de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutura-te, daca vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.

În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovaduieste avutia spirituala, cea care nu va fi niciodata mâncata de cari sau de rugina, în locul averilor lumesti pe care omul le lasa pe pamânt, plecând gol, asa cum a venit, în Casa Tatalui Ceresc: “Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele rusinii, / Necapatand vreodata podoabe, cum au crinii – // Cum adunam în jitniti porumb pe card, si boabe, / Uitând ca bogatia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste altii, ne cataram spre gol, / Si sinelui aducem obol dupa obol // Sarmana bogatie, oricât am aduna / Pâna în ceasul mortii, ne-a mai ramas ceva // De înzestrat copiii, capatuit nepotii, / De pus în paradisul avutului, cu totii – // Sarmana bogatie, râvnita în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu esti îndeajuns // Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sarmana bogatie).

Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ti taia respiratia pentru ca întâlnesti imagini care prin sugestia lor, îti ofera oglinda necesara pentru a te cunoaste si recunoaste. Poate ca nu e întotdeaunafoarte confortabil sa te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lectie mai mult decât necesara.

Eufonii fara cusur – s-ar putea cataloga poemele de fata, de o muzicalitate si o cadenta care s-ar putea compara cu cele mai bune versuri clasice românesti si universale. Autorul poseda o stiinta perfecta a versificatiei, care fac poemele sa sune minunat si sa fie memorate usor, ceea ce e cu adevarat remarcabil, spre deosebire de poezia post moderna din care arareori poti retine un vers, ori câte o idee si care, în substanta ei, este golita de continut, impregnata de vulg si nu respecta nici o regula.

Aparent linistite, apele sufletesti ale autorului, sunt întesate de întrebari legitime, cele mai multe – fara raspuns -, de nelinisti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îsi revendica dreptul de a sti, de ce se întâmpla atâtea lucruri rele si de ce Dumnezeu îngaduie proliferarea minciunii, a pacatului sub toate aspectele, fara sa pedepseasca. Dar, singur gaseste raspunsul, dupa clipe nesfîrsite de meditatie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lasat omului liberul arbitru. I-a facut cunoscute si binele si raul si l-a lasat sa aleaga, fara sa forteze în vreun fel vointa omului. De aici si atâtea abateri de la normele crestine, pentru ca omul, prin natura lui si prin mostenirea pacatului protoparintilor, are înscrisa în el, încalcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeiesti.

Adept al caritatii crestine, Florin Jianu întelege sa faca binele în tacere, fara a astepta recunostinta si rasplata omeneasca: Un pumn de corcoduse de adun / Si le aduc Bisericii, odoare – / Se naste iar Iisus, într-un catun, / Pentru saracii care n-au mâncare – // O mâna de bomboane, pe jertfelnic, / De pot sa duc, e semn ca înca poate / Sa intre-n cer si ultimul nemernic, / Sa îi aduca lui Hristos, bucate” (Veacul fiecarei zile). El are o perspectiva luminoasa asupra existentei umane, de vreme ce Însusi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pamânt, ca sa ne mântuie. Si poemul “Un fel de mila” reflecta aceeasi virtute a caritatii umane.

Si aceasta poezie care reflecta aceeasi virtute a caritatii crestine:

Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcodus sarac, / Îl duc ofranda, în altar – // Iar din talantii înmultiti, / O mâna tânara de clerici, / Dau de mâncare la lipsiti, / Si repicteaza la Biserici – // Mai da-ne, Doamne, veac de veac, / Si ploi, si rod, si mâna care / Sa faca Sfintilor pe plac, / Sa Îti aduca împacare – // Pe ziduri, sfinti ce înfloresc – / Precum nevolnicii de-afara / Poate-ti vor spune: “Multumesc!”, / Primind ce nu-ndraznesc sa ceara… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).

Liviu Jianu îsi asuma identitatea de român, asa cum îsi asuma identitatea si calitatea de crestin, la fel de firesc si fara sa se rusineze nici de una, nici de cealalta. Autorul ofera, nu numai cititorilor învataturi si povete, ci chiar si sufletului sau îi ofera anumite învataturi, mai ales, de a fi rabdator în suferinta, în poemul care poarta titlul: “Învataturi catre sufletul meu”.

Tonul voit retoric al unor poeme reclama nevoia de meditatie adânca asupra rosturilor omenesti si ceresti. Autorul îsi adreseaza unele întrebari sau se adreseaza divinitatii, tocmai pentru ca si noi sa ne trezim din starea de lâncezeala si amortire în care ne gasim. Fie ca e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii si subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însusi si da masura suprema a talentului sau.

Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viata bunicilor, a parintilor, despre propria viata. Prin interogatiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp pâna la anii primelor întelesuri sau mai curând, neîntelesuri, cautate apoi, toata viata: Iar raspunsul, devenit sintagma arhicunoscuta, era un fel de tainica întelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Stie Dumnezeu”, prin aceasta complicitate cu divinitatea se creea un fel de întelegere si acceptare a situatiei: daca Dumnezeu stie, e bine. Înseamna ca de la El vin toate, chiar si napastele: “De ce bunicii legau rosii, / De ce sapau ei doi, gradina, / Pesemne-asa stiau, frumosii, / Sa se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-asa stia taranul / Sa coaca timpul, facând pite – // De ce si banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca sa existe, / Pesemne stie Dumnezeu –//De ce coceni, si pui, si vie / Si nuci, si vin, si apa, si / Pamânt – strângeau ca bogatie / Si numai munca, zi de zi? // De ce nici nu stiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învata si el, taranul, / Ca la oras, un ABC? // De ce si cartea lor putina, / Era mai mult ca îndeajuns, / Sa vada cerul, cu lumina, / Si în pamânt, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogati, în ciorbe, / Siatâtea ierburi, aveau leac? // De ce trageau un sat, la munca, / An dupa an, de la-nceput – / Pesemne-asa primeau porunca / A unsprezecea, de la lut – // Pesemne, azi, de ziua tarii, / Asa de vii, ne duc si tac, / Cu bataturile rabdarii, / În Raiul de pamânt, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de tara).

Ca-n poezia de tip sapiential: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se afla la sfârsit, sub forma de morala, usor distantata de context, ca sa fie mai accentuata. Autorul scrie si poezie cu forma fixa: rondel, sonet.

Lirica erotica este slab reprezentata, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Saruta-ma”; “Îngerii”; s.a.

Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertita în spiritualitate, în sacralitate si dorinta de Înalt, imaterialitate, as zice ca nu e tocmai o iubire carnala, ci una sublimata în avânturi ideale greu de atins.

Liviu Jianu practica si parabola în versuri, cu profit maximum, adica având înteles si morala clare. O astfel de poezie este “Muntele”:De o vreme, am sadit un munte, / Si batându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori marunte, / Si împodobit cu vieti curate – // Si-au venit la mine trecatorii, / Si mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semana cu piscuri, norii, / Si-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino sa ne urci, în spate, muntii, / Vino si-mplineste la poveri, / Dincolo de cer, lumina fruntii, / Sa-ncovoaie culmile de ieri – // Si-am privit în clipele-mi crapate, / Si în macinarea-mi os pe os, / Si le-am spus: “drum bun si sanatate, / Eu ramân, cu muntele meu, jos…” // Seamana nuntasii, alte creste, / Alta-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, ramân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010( zi de salariu )”.

Lumina este, pentru acest autor, elementul esential de constructie lirica. Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele si urcarea pe munte, treptele, faclia, marea, Raiul, Iadul, vesnicia, taina, icoana, catuia pentru tamâie, Cuvântul si sângele cuvântului, – tot atâtea caramizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalti.

Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuante si întelesuri si, cu cât înaintezi în lectura, ea se dezvaluie, ori dimpotriva, se acopera cu valuri tainice care sporesc misterul.

O anume întelegere omeneasca, o îngaduinta, o bunatate nemarginita si un fel de maretie a smereniei caracterizeaza întreaga lirica a acestui original poet al zilelor noastre, prea putin preocupat de falsele maretii si straluciri artificiale care atrag si ispitesc lumea contemporana.

O idee interesanta propune în poemul “Nu, nu se da” si anume ca nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se afla în noi si trebuie doar descoperite: Nu, nu s-au dat de Sus vesminte. / Nici apa, strop. Nu s-a mai dat / Nici macar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Si-atât de mult am cautat / Îmbucaturi în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbracat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am gasit, spre ajutat, / Nici macar mâna de parinte, / Nici mama, viata sa-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înteles curat / Ca tot ce-am asteptat zadarnic / În mine e…. Si e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Asa, un blestemat exemplu, / Am învatat ca eu sunt Cer. / Ca Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, si cât nu-i cer…7 mai 2010”.

Sentimentul patriotic se îmbina în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumusete coplesitoare: Ti-aduc în dar boabe de roua, / Catuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea noua / În giuvaer de papadii – // Ti-aduc în dar tapsanuri ude, / Cu galbenele-n verzi icoane – / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane –// Ti-aduc în dar maslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Si mirodenii de noroade / Sa ti se-nchine, Sihastrie – // Ti-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de pret, / Litania gândului si-a mâinii / Sa ti se-nchine, Voronet – // Ti-aduc în dar poteca strâmta / Care învinge peste hau, / Cuibarul inimii, de-i frânta, / Sa ti se-nchine, Sfânt Ceahlau – // Ti-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste rani, te învesmânta, / Si-ti este si liturghierul… / Sa ti se-nchine, Putna Sfânta! // Ti-aduc în dar matasea ierbii, / Si de prin codri, toata rana, / Când catre cer, se roaga cerbii… / Sa ti se daruie, Tismana! // Ti-aduc în dar un mir de tina, / Urcând în cei ce vor sa vie, / Catapetesme de Lumina, / Sa ti se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.

De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântata de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exulta virtutea credintei, în pofida oricarei împotriviri si suferinte omenesti: Poporul de îsi cere farâma lui de bine, / Sub masa Europei, sa aiba loc de câine – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul … Credinta ne ramâne – // Pe cruce de e astazi, întreaga calicime, / Si oasele, si pielea , si-ar vinde pentru grâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astazi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Si veacuri de-or sa vina, de saracie, pline – / Si nu va fi vreo mila de mama, sau fratâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne. 19 mai 2010”.

Nu de mai mic interes este si stilul popular pe care-l abordeaza autorul în “Hora olteneasca”. Dar si stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie dupa George Topârceanu.

Autorul nu se sfieste sa scrie si satire sociale vizând saracia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor sai, ori, mai departe, vizând starea natiunii române, tot mai împovarata de datorii.

În spirit cosbucian, autorul îi îndeamna pe oameni la rabdare în poemul “Si daca tot mai e ceva”.

Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Sa nu cumva sa te opresti”Sa nu cumva sa te opresti, / Atâti copii depind de tine, /

Si-atâtea hârburi batrânesti, / Nu te-ntreba de-i rau, sau bine – // Sa nu cumva sa te opresti, / Chiar daca vezi sub stele, haul, / Sau marea, lipsa, de sub pesti – // Nu te opri: e bun, si raul – // Sa nu cumva sa te opresti, / Sa ai cumva vreo îndoiala, / Caci tânar, ai sa-mbatrânesti / De blestemata ta croiala – // Sa nu cumva, pret de-o clipita, / Sa vrei odihna fara moarte, / Caci nici colegul tau  de pita / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rau… / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , ca-n locul tau / Nu va pasi nici Dumnezeu!… // Cât îti va pare ca gresesti, / Si poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, pâna la moarte… // Sa nu cumva sa te opresti!…28 iunie 2010“

Forma, expresivitate, putere de sugestie, excelenta – sunt coordonate esentiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearca, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulata: „Durmiti în pace“.

Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iata o poezie care ilustreaza perfect jertfa omului marunt care vine în Casa Domnului sa-i tina Acestuia de urât si sa converseze cu El, aducându-i ca jertfa, din putinul sau, fie si o corcodusa:  

Pun pe masa, cu zgârcenie, / La gresitele icoane, / Nici de ruga, nici smerenie… / Ci doar câteva mosmoane… // Nu stiu iota de ectenie, / Si de-as sti, cine m-aude? / De din zori, pâna-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masa, / Nu ma-ntreaba nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasa, / Sa-Ti tin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Desi n-ai decât o viata, / Fiecarui, la rascruce, / Îi dai capatu-i de ata… // De aceea-Ti calc odaia… /Si Te tot privesc din usa … / Cum Îti bate-n sânge, ploaia… / Când primesti o corcodusa…6 iulie 2010”.

Autorul a inserat în volum si psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncaperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; s.a.

Dar si poeme închinate unor poeti clasici precum: Adrian Paunescu, sub genericul “Poeti pe plaiul mioritic”.

Asa cum am mentionat, Lumina joaca un rol esential în viata si opera poetului, fara ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din aceasta Neînserata Lumina gasim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobite de margaritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va sa vina, / Pune pasul, precum gândul, / Spre launtrica lumina – // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor sustine, / N-au în infinit, carare, /Cât lumina cea din tine – // Multe câte te învata / Câte nu le poti cuprinde, / N-au în ele-atâta viata / Cât în raza ei, merinde – // Taina care nu se stie, / Pas ce nu îsi stie mersul, / Înauntrul tau, faclie, / Nu încape Universul – // Urca, zare dupa zare, / Între ce e rau, si bine! / Ca sa vezi ca seaman n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).

Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Paunescu, fie exultând personalitatea si lirica acestuia, fie în chip de Requiem si chiar “Balada Paunescului”.

Si altor poeti le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.

Parafrazând poemul “Ruga pentru parinti” al lui Adrian Paunescu, Liviu Jianu scrie “Ruga pentru copii”, un poem coplesitor, despre starea actuala a familiei si în special a copiilor: Prea tacuti si prea cuminti, / Cum rasfira din psaltiri, / “Dragii nostri, buni parinti,” / Sacrificii de martiri  – // Tot martiri au fost, si dor, / Azi si ieri – dintr-un capriciu – / Împartind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rarunchi, / Sânge bun pun tarii-n conturi, / Sa-l doneze, în genunchi, / Tot spre rosii orizonturi – // Ia priviti-i cum cersesc, / Ia priviti cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Macar mana de rusine – // Ia priviti cum stau la cozi, / Ia priviti în cimitire, / Cum se duc, sa dea la plozi, / Libertate si iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, si ei, de toate – / Din putinul lor, putin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / D
ragul meu, fetita draga?
// Rataciti, mai au de dat, / Cocârjati, mai stau ca dreptii, / Sa plateasca îndesat, / Si iubirea tineretii – // Sa plateasca si în ruga, / Un pacat – de-a fi parinti, / Ce nu stiu deloc sa fuga, / Doar sa dea, strângând din dinti … // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetita draga? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.

Si tot în spirit paunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sanatatea mormintelor” – o satira usturatoare la adresa societatii în care oamenii au ajuns sa cerseasca.

O alta satira este îndreptata spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-si respecta valorile si-n care poetii o duc din ce în ce mai greu:Avem pacatul, totusi, de-a mânca, / Dar si pacatul de-a muri de foame – / Pâinea-i produs de lux, în tara mea – / Produs de lux – si tâtele de mame – // Maternitatea este un pacat, / Este pacat, si-a zabovi în ruga, / Pacatul cere bani, de consumat,/ Si banii la pacate, te înjuga – // Virtutile, de mai încap în scoli, / Pe piata pretioaselor pacate, / Nu merita – o viata – nici doi poli – / Si sunt produse nestandardizate – // Avem pacatul de-a ne fi si frig, / Pacatuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astazi un covrig, / Produs de lux – caldura, sau racoare – // Produs de lux – o viata de copil, / Maternitatea este un pacat, / S-ar prea cadea sa disparem umil, / Dar moartea e, si ea, de condamnat – // Avem pacatul de a fi bolnavi, / Si-a nu-ntelege, vindecarii, costul, / Muncim iluminarii celor bravi, / Ce ne cer bani, sa nu ne vada rostul – // Si ce nu este, oare, azi, pacat? / Si ce nu este fals, si crud, întrânsul? / Si lacrimile s-au privatizat, / Si strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în tara mea).

O satira destul de muscatoare este cea din poemul Omagiu flamândei finante”: E coada la anafura-n Biserici; / Si cei flamânzi o pun grabit în punga – / Si iau atât cât foamea le alunga – / Nu bucatica pusa-n vas, de clerici – // Se striga chiar, din spate: “luati doar una! / Sa-ajunga pâinea pentru toata coada!” / Ies miei din rând, verificând gramada – / “Tu ai mai luat! Afara, si ia mâna!” // Se scoala mieii dis de dimineata – / Sa ia – nu carne, lapte, sau smântâna – / Ci pâinea care-i tine înca-n viata – / Slujita de-un flamând de-o saptamâna – // Si nu se-ajunge! pleaca restul lumii / Într-un alt veac, sa prinda alta coada, / Unii mai iau un scaunel în noada, / Altii, grabiti, manânca pâinea humii – // Asa mi se parea de dimineata, / Când am vazut un tânar doar, cu foame / Punând în punga, pâinea pentru viata – / Din care-a prins si Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.
  Poezii traditionale de sarbatori, colinde si rugaciuni, urari pentru români, scrisori catre Mos Craciun si catre Mos Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” si chiar o parodie intitulata “Mos Craciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicatii pentru diferite persoane, alcatuiesc o suita lirica originala, placuta, uneori chiar cu o nota amuzanta.

Câteva idei forte strabat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a nascut sarac, unii oameni traiesc în huzur; caritatea crestina trebuie sa se manifeste fata de aproapele, trebuie sa ne cinstim sfintii, eroii si înaintasii; viitorul copiilor este incert; oamenii si-au pierdut demult speranta; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viata mai buna, însa realitatea contrazice aceste sacrificii omenesti, de Sarbatori trebuie sa dovedim iertare si întelegere pentru semeni, s.a.

Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacara” ajuns la Craiova si sunt dedicate, asa cum am mai precizat, poetului Adrian Paunescu.

Întregul volum reflecta simtamintele unui poet cu adevarat remarcabil, el este usor accesibil si placut, constituind înca o izbânda pe tarâmul literaturii românesti contemporane. Vomul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro – sectia Poezie.

CEZARINA ADAMESCU,

19 noiembrie 2011

 

POVESTILE CEZARINEI

Cezarina ADAMESCU
Povesti pentru Georgiana
Invartecusuri –
Povestiri cat se poate de fantastice
Editura Sinteze, Galati, 2010

Adevarata doamna a literelor romanesti, Cezarina Adamescu, poeta, prozatoare, eseista si critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din tara si din strainatate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respira harul cuvantului scris. Dumnezeu i-a dat talanti si ea a inteles care-i este menirea. Cu aceasta zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleaca asupra lecturii, indiferent unde se afla pe scara anilor, a culturii, a pretentiilor de viata, oferindu-le scrieri in care si-a muiat pana in adancul inimii.

Plamadita de Pronia Cereasca din lumina, bunatate, intelegere umana, delicatete si candoare nu putea sa ramana departe de universul copiilor si le-a inchinat nenumarate carti, asa cum este si cea intitulata “Povesti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galati, 2010) povestiri tesute “din soarele bland al iubirii, impartitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustreaza o buna cunoastere a caracteristicilor varstei micii copilarii obtinuta desigur, pe baza unor indelungate observatii, a apropierii de ei cu dragoste, cu  tact si intelegere.

Cele 127 de povestiri scurte in proza rimata pentru copii de varsta mica,  nu pun accetul pe fapte si intamplari ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de intelegere a copilului, sunt adevarate “invartecusuri” de imagini, cu elemente si personaje  de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, franturi de povesti vechi in haine primenite. Povestirile reprezinta forme concrete de implinire a curiozitatilor specifice varstei copilului care descopera lumea, sunt prelungiri de meditatie si de reflectie, indemn la introspectie care pun amprenta pe cititor. Ele genereaza pentru multa vreme ganduri si trairi care contribuie la formarea caracterului, dezvolta calitati psihice si posibilitati intelectuale, indeamna copiii sa mearga pe calea divinitatii. In acelasi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilariei care ating sufletul cititorului si ne invita sa ne intoarcem la lumea puritatii varstei ingénue, ca un firesc al vietii. Ne recreaza iluzia propriilor noastre trairi, a intrebarilor, raspunsurilor, descoperirilor din acel timp in care nu ajunsesem la certitudinile realitatii.

Zborul inaripat al imaginatiei copilariei  este relatat cu verva de un copil care se prezinta asemenea copiilor bine educati, chiar din primele randuri:

„STATI PUTIN SA MA PREZINT:
Da, eu sunt Georgiana Maria si am venit pe lume intr-o zi sfanta din anul 2004: ziua Sfantului Gheorghe, purtatorul de biruinta; imi povesteste mamica. Asa trebuia sa fie. In dimineata respectiva ea (mama) trebuia sa mearga la serviciu, insa eu aveam alt plan. Eram nerabdatoare sa ma bucur de venirea primaverii, am izbutit.

Ce pitica eram, pozele imi confirma aceasta. Zambeam apoi batoasa in caruciorul meu iar surioara Andreea imi canta mereu. Acum nu mai are loc de cantecele mele ; la gradinita am invatat cantecele, poezioare, am avut si roluri cu ocazia serbarilor organizate. La bunica am doi catelusi, ma plimb cu bicicleta. Stiu ca tati si mami sunt cei care ma iubesc. Bunicul, pe cand traia, imi spunea mereu: papusa draga. Am atatea poze in care il revad alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori imi este dor de el iar draga bunica ma alinta mereu.Am planuri multe de viitor, gradinita, apoi scoala, joaca, of si cate vor mai fi. Haideti mai bine cu mine in lumea mea, in lumea povestilor…
Si ma semnez: Georgiana Maria”.

 In final, fetita  isi ia ramas bun:
“… daca vom fi cuminti ne vom reintalni intr-o viitoare carte a noastra;
ramaneti buni la suflet, voi prietenii mei.
Aceeasi, Georgiana Maria Botis”

Fetita prin prisma careia sunt relatate parerile despre lume si viata, se afla intr-un neintrerupt dialog despre multe si variate probleme de viata catre care are ochii atintiti si reuseste admirabil sa creeze o punte intre ea si cititori. “Sunt buna de gura si amintirea ma fura. Ma duce pe carari neumblate, prin povestile adevarate” (De-a piratii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogorite, de prin sarici si de prin torbe, sa va-mpodobesc cu cercei de vorbe. Sa le prindeti la urechi, ca pe visine, perechi. De prin carti, din auzite, ia, insir-te margarite!” (De-a artistii, pag. 27). Fetita depaseste incorsetarea timpului si a spatiului si ne plimba  in trecut, in viitor, in universul mic, dar si spre universul stelelor. Noutatile care abunda in preajma ei le explica celor de-o seama cu ea intr-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebita claritate.

“Batu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinta peste putinta de descris. E o aratare de vis. Ciudata la prima vedere, care, calare pe-o lumanare, in timp ce mananca o turta, vorbeste din burta”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)

Zborul inaripat al imaginatiei  Georgianei ne ofera incantatii ale unor  trairi  care ocupa o pondere insemnata in acest volum.  Din povestirile ei au disparut  agresivitatile,  se indeparteaza de tiparul basmelor cunoscute.  Lectura acestor “povestiri cat se poate de fantastice” ne transpune intr-un climat ca o oaza de lumina, de mare frumusete a trairilor si ne trimite cu gandul la lumea ca de basm, o lume cu radacini parca afundate in vremuri strabune, dar si lumea noutatilor tehnice.

Aceste povestiri imi reamintesc de serile cand ii spuneam povesti nepoatei mele si inainte de a incepe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog sa nu imi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea in care lupul  mananca iezi si  caprita il arde pe lup, ori lupul sa o inghita pe bunicuta si pe Scufita Rosie si vanatorul sa omoare lupul. Vreau sa-mi spui  ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.
 
„Sfarma Ganduri era o masina care mergea pe o singura sina. Fara benzina sau motorina, fara gaz la macaz si fara ulei la motor. Daca cineva insista, pot spune ca motor de tractor sau de vapor, nici nu exista. Ea nu avea nici macar roti, ci o traversa de patru-cinci coti care aluneca de-a lungul sinei subtiri. Nu pridideai sa te miri cand ii vedeai forma ciudata, ca o gargarita adevarata, putin cam curbata, cu o infatisare bizara din cale afara. Era vopsita in curcubeu incat mi-e greu sa ma decid ce culoare iti lua ochii mai tare.Trebuie sa va spun ca masina era decapotabila si purta totdeauna un bidon cu apa potabila sub caroserie, capabila sa-ti tina de sete si uneori chiar sa te imbete, cu toate ca era chioara-chioruta si te lasa in ploaie cam de caruta”. (Sfarma Ganduri, pag. 9)
 
Georgiana este un copil obisnuit, cu trairi in dimensiuni proprii copilariei, trairi izvorate din observatiile zilnice ale lumii inconjuratoare, o lume aparent simpla dar care cuprinde consistenta vietii. Georgiana ne aminteste de felul cum ne surprind copiii  prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectiva, cu fantezii in care recunoastem firescul vietii.
 
“Pur si simplu ma asurzeste, iarba aceasta cand creste! Bat-o vina, parca ar vrea sa intreaca lumina! Cum poate ea, la adica, dintr-o samanta atat de mica sa creasca asa de voinica? Doar o furnica poate sa-mi explice, se-ntelege, dupa ce lege se conduce si cum stie cand trebuie neaparat sa se usuce. O alta intrebare, deloc usoara e, de unde stie dumneaei cand trebuie sa rasara? E-un mister, cum se indreapta singura cu crestetul catre cer. Strapunge pamantul dintr-o miscare, sa ajunga raza aceea de soare”.(De-a vrajitoarele, pag.19)

Fetita stie sa oranduiasca intrebarile, foloseste cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de intelesuri, cu insusiri prozodice sau creeaza  cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.

„Iacatelea! Macar in treacatelea nu v-am spus despre jocul de-a joacatelea. Daca nu-l joci frumos, o sa te doara sufletul pana la os. Ori, pana-l plasele, pacatele mele. El se joaca in unul, in doi, sau in cati vreti voi”. (De-a joacatelea, pag.14).
 
„A fost odata un baietel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema asa dupa botez, insa numele lui avea un chichirez. Ii placea singuratatea si, va spun cu toata sinceritatea, cauta un locusor mai ferit, sa ramana singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).

Fantezia ei bogata este de-a dreptul debordanta in “De-a leacul ori de-a berbeleacul”: “Sa te tii, ce de minunatii aduceau vracii adunate din cele patru imparatii, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Cu o pana de iepure schiop vindecau un miop. Cu o tartacuta de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisica era foarte buna pentru frica. Te descantau cu ea si teama-ti pierea. Laba de gasca uscata se folosea in armata la pifani sau boboci, numai ca trebuia s-o toci. Aripioarele de foci facute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dintii unei furnici te vindeca de basici. Cu galusti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Galcile-matalcile, intoarse cu furcile, de se speriau curcanii si curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctura de asurzit? C-o limba de pui galbui catarai pistruii in cui. Cornita de melc codobelc amestecata cu matraguna era buna pentru somnambuli, sa nu mai latre la luna. Iar o ciuperca berca sau bearca (uda leoarca de ploaie care abia se tinea sa nu se indoaie) – fara jumatate de palarie, mi-a folosit odata si mie, la pastrat un vis din copilarie. In trecut lumea lua ca vitamina un pahar cu stropi de lumina. Ca hapuri si alte buline, adierile line de vant. Intr-un cuvant, isi puneau prisnite si comprese cu suave flori de mirese. Atentie! Pentru cine nu voia sa citeasca basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiterie. Iar spiterul facea intotdeauna pe cavalerul si te imbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, in loc de ventuze, bolnavului ii erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).

„Povesti  pentru Georgiana” e o carte in care puritatea copilariei este coplesitoare. Citita cu interes de  oameni toate varstele, cartea ne place fiindca opereaza asupra inimii cititorilor, ne aduce liniste, calm. Prin inraurirea emotiilor traite ne intoarcem la inceputurile vietii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zamislit Creatorul, pana sa cunoastem umbrele paganitatii. Citind-o, atractia  ca un magnet catre lumea copilariei devine o forta de neinvins. Ca pe orice opera literara valoroasa  o vad infruntand timpul inscriindu-se la loc de frunte in istoria literaturii romane pentru copii, caci nu ne  vine s-o lasam  din mana pana n-o terminam si cand am ajuns la ultima pagina, o mai rasfoim usor mangaind-o cu aripa sufletului de copil  care inca  traieste adanc in noi, promitand ca n-o vom uita in biblioteca.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
13 decembrie 2010

O STEA CAZÂND, SE-NALTA -florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU-

by CEZARINA ADAMESCU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
SI O SARBATOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfânta menire ”sa încurajeze soarele sa rasara si femeia sa nasca”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplator. Ele-mi aduc aminte de salba de simtaminte care mi-au rascolit fiinta în acel crucial an 1989, când la gradina de vara a urbei noastre, ne-a fost daruit de catre Opera Româna din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire româneasca, în care cele doua arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desavârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alaturi de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.
Sunt 19 ani de atunci dar parca a fost ieri. Ca simpla spectatoare, am fost confruntata în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolita: când am ajuns în micul scuar din fata gradinii Central unde se aflau sute de oameni nerabdatori sa-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-ma spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Strajuiau intrarile stând la distanta de 2 metri unul de altul si pazeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântareti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el pazit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic paziti de fanii lor, care nu fac altceva decât sa-i admire nelimitat, fara granite? Caci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultura si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgreseaza si Timp si Spatiu si se manifesta, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.
Si apoi, cui i-ar trece prin cap sa faca cel mai mic rau unui Poet? Cum sa lovesti o stea, un luceafar?
Dar atunci, am fost purtata ”nevoit” de valul multimii si condusa, mai bine zis îmbrâncita, si directionata, precum oaia la strunga pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se patrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parca paseam spre o camera galbena, spre un univers concentrationar, unde nu exista decât intrare. În sfârsit am pasit pragul gradinii, cu inima strânsa. Eram devastata de stari contradictorii: teama, bucurie, nerabdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Ma rusinam chiar ca nu pot sa-mi manifest în mod liber si pasnic simtamintele de admiratie si trebuie sa fiu ”pazita” pentru acest lucru. Si ma tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei sa se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.
Mi-am ales un loc, nu prea în fata. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupasera cam jumatate din suprafata gradinii cinematograf de vara si mai ramasesera scaune în cealalta.
Acum pot sa spun ca plecasem de-acasa c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, sa-l vad îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astazi un simtamânt de netarmurita admiratie. Voiam sa-i simt preajma, sa vad nimbul acela de inefabil care-i înconjoara, blând chipul, sa-l ating usor, fie si în treacat, sa ma încredintez ca exista.
Am fost dintotdeauna excesiv de timida. Nu-mi place sa dau buzna, sa agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtaminte speciale. De data aceasta, trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointa si un curaj fara margini sa pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scena, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului pazeau cu strasnicie intrarile. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguta de maslin sa vestesc PACEA. Mai avem la mine pregatite anume, doua portrete de-ale Eminescului nostru si un ”arhipelag de visare”, o placheta de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât ma pricepusem. Atât puteam eu sa-i darui, fiindca TREBUIA SA-I DARUI CEVA, o data cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului sau, cu blândetea din zâmbetul sau, din mirabilele dumisale cuvinte daruite tuturor, deopotriva.
Dar… am fost îndepartatata din preajma cu brutalitate, somata sa parasesc culisele daca nu vreau sa dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA sa-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, ca nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e ca a luat modesta mea ofranda, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parca as fi savârsit o fapta nedemna, de care trebuia sa-mi fie neaparat rusine.
Pe toata durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte sa ma fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeasi limba cu a lor. N-am sa uit niciodata cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!
Nu ne era îngaduit sa raspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fara sa mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestavilit, am aplaudat împreuna cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.
Am hohotit pur si simplu cu mâinile, pâna când mi-au amortit palmele.
Într-un târziu, m-am despartit cu greu de scaunul meu incomod din gradina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinuta artistica. Încet-încet, gradina a ramas pustie, prin aer înca vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonoritati, efect al memoriei sintetizatorului, care parca revarsau în sus, catre stele, picaturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parca îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, parintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.
În acele mirabile zile, când toata urbea respira aerul acestei sarbatori a cugetului românesc, s-a interzis de catre înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor galateni cu acest frate de condei, limba si sânge. N-am înteles niciodata de ce. Sa nu ne influenteze sau sa nu-l influentam? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte cai de comunicare subterana, de comuniune spirituala, pânze freatice care se revarsa în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate patrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
Oamenii acestia nu trebuie dinadins sa se caute, dar nici sa se ocoleasca. Se gasesc oricum. Se ghicesc de la distanta purtând însemne distincte. Insigne pe dinauntru. Îi îndeamna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flamând si mai dornic de a-si cauta afinitati elective.
De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, dupa atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara muma, e lesne de înteles.
Întâmplarea are un tâlc. Radacinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în launtrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:
Consider ca pe un drept legitim al fiecaruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a aparut el în lumea aceasta, care îi sunt radacinile.
Printr-un ciudat ”joc al întâmplarii”, eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii. Întreaga copilarie am fost ravasita de aceasta acerba dorinta: de a avea un bunic si o bunica, daca nu chiar câte doua perechi, la care sa ma pot refugia atunci când ma tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.
N-am avut parte de aceasta binefacere. În schimb, am sa va spun o poveste simpla. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desavârsire straina. N-a avut nici macar o ruda si nu stiu ce valuri o purtasera aici, lânga batrânul acesta de fluviu, sa nasca prunci, sa-i creasca si sa-i statorniceasca. S-a nascut la Olanesti, Judetul Cetatea Alba. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovanos de moale sbuna ijimioarai nespus de draga a moldovenilor basarabeni.
La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv parintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care, cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedari”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o bruma de lucrusoare strânse-n pripa si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zona necunoscuta a Siberiei.
Oricâte eforturi a facut femeia sa-i gaseasca prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societati, s-au dovedit fara rezultat. Nu le-a putut da de urma, Si a trait asa, toata viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spala sau calca lenjerie, femeia aceea blânda si frumoasa si trista, cânta pe limba ei usor deformata, cântece din copilarie si lacrimi mari îi cadeau în albie, facându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodata n-a spalat rufe, fara sa plânga.
De atunci nu npot sa suport când vad o femeie spalând rufe în albie.
De 7 ani, femeia aceea, s-a dus sa se întâlneasca în Patria de sus, cu parintii si fratele ei, Leonida. Catre sfârsit, încetase sa-i mai caute, i se parea totul zadarnic. Dar a trait 40 de ani cu aceasta imensa durere în suflet. Purta, pâna în zilele din urma, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru o femeie saraca si ramasese la fel de blânda si nefericita.
Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericita întâmplare, a fost mama mea.
O clipa, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil ca artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, ca le pot regasi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndragiti în lumea fermecata a cuvântului si a muzicii, ca-i regasec chiar. Si ca mi se va permite, sa le încredintez fara rezerve, sufletul si întreaga fiinta.
Iar pe Grigore Vieru îl situez coborâtor din spita funciara a buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei mame mele, Arionda.

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE LA SUBSUOARA

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Visit my blog

ESEU

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE
LA SUBSUOARA

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mures, 2010

La cumpana anilor, Melania Cuc ne face o surpriza de proportii care întrece asteptarile si totodata confirma cu deplin temei vocatia lirica si epica a autoarei.
Dupa propria marturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântareste, nu asaza pe terezie, nu se tocmeste, ci vinde pe bucati, asteptând musteriii sa-i faca safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
Musteriii suntem noi, de buna seama, flamânzi, însetati, curiosi, cârcotasi, avizi de senzational, gata sa ne tocmim si sa pretaluim totul, pâna si sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un musteriu bun, chiar de la prima privire recunoaste calitatea produsului.
Pentru Melania Cuc – Poezia este taina cât se poate de serioasa. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei si o conduce abil, nescapând frâiele, ca pe un murg sireap, pe ulitele sufletesti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zetar/ Ce a tiparit manifeste” (Va scriu despre dragoste). Ea stie un adevar de necontestat: Poezia înseamna jertfa si sacrificiu pentru omenire,asa cum un soldat se sacrifica pentru Patrie. Asadar, slujind Poezia, ea se dedica în întregime patriei sale. Asa cum Prometeu s-a angajat sa fure focul pentru muritori si a sfârsit pe stânca înlantuit de Zeus, ciugulit si hacuit de pasari rapitoare pentru cutezanta sa.
„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleste ficatii,/ ?in cu amândoua mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Va scriu despre dragoste).
Ea spune: „Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata si mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).
Si cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi constiinta neamului sau?
Nu o data, autoironia, sarcasmul de buna calitate însa, razbat printre versuri pentru a sublinia acuratetea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma / Ma ascund ca o pâine / Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” (Autoportretul perfect).
De fapt, este dificil sa-ti realizezi un autoportret perfect, pentru ca intervine subiectivitatea, dar poti sa te apropii de realitate în câteva tuse foarte sugestive.
Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).
Este absolut remarcabila usurinta, dexteritatea, maiestria autoarei de a comunica prin taceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglinda în care poti recunoaste chipul celuilalt, dar te si poti privi deschis, asa cum esti, fara farduri, dupa ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.
Se remarca densitatea scriiturii si renuntarea la false podoabe si gablonzuri ce ar încarca inutil ideea genuina.
„Urca în aceeasi spirala /Aburul si spaima mea / De lupoaica / Împuscata cu glont de argint /În cerul de gura. /Prada e alba si /Stacojie-i jiletca vânatorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Maiestrei /Îmi cânta /Ca un flasnetar /Închis în calul troian”.
Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetatii/ Cu straji ce-si apara stapânul /La o suta de ani /Dupa ce-am semnat pacea, /Am încheiat razboiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se catara /Linistea. / Un /Abis absolut /În care /Doua aripi se sfâsie între ele / Pentru trupul soimului prabusit.”(Împreuna prin viata si moarte).
Vesnica dihotomie existenta în om, sfâsierea launtrica si pendularea între ceea ce doreste si ceea ce îi este permis dupa principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o tema importanta, simbolizata prin cele „doua aripi” care „se sfâsie între ele/ Pentru trupul soimului prabusit.”
Aceste contradictii si lupte launtrice dau adevarata dimensiune umana a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lava /Casa…/Masa…/Si mireasa /Din rochia careia am plecat /Sa culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucarie reinventata, /Merg fara pasi /În zig-zag, /Fac târâsul /Prin labirint de cristal./
Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec… pe coate …/ Execut saltul mortal /
Peste himera /Ce-mi râde stirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umarul meu)
Blitz-uri de felul: „În fata tomberoanelor / Ticsite cu stele / Si sticle golite de bere,/ Artistii fara patrie / Înjunghie tacerea” (Haina mea miroase a zi lucratoare).
Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natura sa încânte si sa puna pe gânduri în acelasi timp, pentru ca în ele, fiecare se regaseste asa cum e: despodobit de vise si de iluzii, cu speranta pitita undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuita încât, abia mai palpita. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul si / Inelul de logodna, /Acolo, /
Unde / Tu mi-ai retezat cosita de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lasat amanet /Cei mai frumosi ani din / Memoria colectiva./ În odaia /Cu straluciri de sis /În loc de opait, /Candidat la alte sperante /Îmi scriu rugaciunea / Direct /Pe fata alba de masa. /Miroase a fluturi si a insectare /Mâna mea /Ce aduna firimituri /Si spatiile libere dintre silabe.”
Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – si, o data sfârsit de citit volumul, simti nevoia imperioasa de a-l relua. Este o carte de care nu te poti desparti lesne. Îti devine foarte necesara si revii ca la o veche iubire neconsumata, care ti-a lasat un spatiu de jind de nesuportat. Si abia când revii, întelegi si de ce: esti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii si în acelasi timp, esti cel care o citeste, care-i frunzareste cuvintele si-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poti afla, în irisii cuvântului.
Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite înca, se succeda si se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sarut cu vise-n durerile facerii, tandrete-n averse si matase de cuvânt care uneori, taie ascutit degetele:
„Imaginea cu internatul de fete /Socheaza, /Îmi acapareaza / Tot spatiul în care / Isadora Duncan / Goala pusca /Danseaza pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodata! / Doar clantanitul katiusei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tau, /Serghei Esenin”. (Umbre fara trup).
Si într-adevar, într-o lume de himere si umbre stranii ce-ti invadeaza spatiul launtric, doar Poemul îti mai poate oferi o certitudine.
Autoarea se recunoaste „Stapân si sluga / Al unui singur poem” – si, de fapt, poemul acesta poarta un titlu si o infinime de variante si nuante: Viata. Viata pe care si-a cladit-o singura, cu bratele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casa si care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorseteaza, limitându-i miscarile: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stapân si sluga / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viata-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /
Pe bucati / Dintr-o singura / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)
Dimensiunea spirituala este profund împlântata în sufletul autoarei
în asa fel încât, nu se ghiceste la suprafata, decât în masura în care doreste sa arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Si pâinea de Galileea, / Doar nuntasul Iisus îmi zâmbeste. / Ridica paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceara… / Asuda. / Pocalul subtire se sparge pe data / Si miliardele de cioburi / Ies ca o iarba gata batrâna, / Prin sticla subtire a Icoanei /Ce plânge.”
(În zdrente de purpura). Este o trimitere la prima minune facuta de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefacut apa în vin si a saturat mesenii si pe nas cu vin ales care simbolizeaza jertfa de mai târziu.
Dar, daca esti atent, dincolo de aparente, vei regasi evlavia si reverenta, nu neaparat fata de institutia în sine, ci chiar fata de divinitate si în acest sens, Melania Cuc are rolul vamesului care sta la usa bisericii, neîndraznind sa mearga în fata, ci doar îsi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu sa-l miluiasca.
Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplari, bijuterii slefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfectiune, fiecare unicat în felul sau, cu miros de iarba arsa, de cismea parasita, de asfalt încins din care creste, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Urias.” (Miroase a cismea parasita).
Si iata cum îsi autodefineste universul liric Melania Cuc:
Metamorfoza „Trupului / De care se bucura pamântul / Ca de o gheisa autentica, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aura de câine dingo / Pe care armata salvarii / L-a îmbracat în blana industriala. / Un exemplu concludent este / Mitologia universala; / Cheia solfegiului prin care / Încerc sa aduc / Imni de slava celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târaste / Prin marul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuatia asta? / Întreb si… / Sarpele casei / Se despica în sapte / Creste…rodeste alcooluri / În pomul vietii.”
De observat la Melania Cuc faptul ca e un arhitect si constructor ideal. Ea ridica edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o maiestrie aparte, cu materiale de constructie speciale. Edificiul Poeziei este sustinut pe pilonii nevazuti ai îndemânarii artistice si pe o sensibilitate pe care poeta încearca în zadar s-o ascunda sub valul autoironiei. Totodata, vocatia jertfelnica a lui Manole si chiar a Anei îi este proprie si ea apuca mistria si se zideste singura în trunchiul cladirii. Doar cuvintele ramân la suprafata, desi izvorasc dinauntru, sa dea marturie ca acolo si-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lasându-ne mostenire o lucrare durabila.
Înca din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperarii, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proza, Sotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proza, Fara nume, Femeie în fata lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenusa, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atesta vocatia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.
Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru constructia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat si sublim, un amestec de dulce-amar, lumina si umbra, frumos si urât, netezind contrastele si facând totul pentru a atenua ascutisurile, denivelarile dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie si se îmbuca perfect pentru ca au un liant misterios si inefabil care le tine: sufletul sau.
Nicaieri nu poti cunoaste mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru ca aici, în spatiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urma de cochetarie si se prezinta ochilor si inimilor noastre în splendida si perfecta sa nuditate. Ea ni se ofera, asa cum am spus, fara sa negocieze, spunând oricui doreste s-o asculte: Priviti, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcatuit din bune si rele, asa cum e viata, îndeobste. Câti vor sa cumpere aceasta încarcatura sublima, ramâne de vazut, dar aproape ca nici nu mai conteaza. Ofranda ramâne înscrisa. Ea va dainui între peretii, si, dincolo de peretii inimilor noastre, ca o pretioasa pepita, pentru vremea când ne vom simti saraciti si vom jindui, aidoma cautatorilor de comori, sa descoperim aurul sufletesc al poetei.
Meditatiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatura, de natura sa ne ajute sa ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viata si, mai ales, pretul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjuga de bunavoie, asuprit de o stare speciala si de nevoia irepresibila de a comunica sentimente.
În felul acesta creatia devine un înalt comandament etico-moral si social care defineste autorul. Dovada a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, asa cum marturiseste: „cultivator de corali si de perle./ Constructor de catedrale si de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de masline.” (Adun roca fierbinte).
Un adevar relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul ca Poetul – desi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlantuit de forta propriului Cuvânt si ca, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul sortului meu/ De salahor fara vina,/ Lava odata racita/ S-a preschimbat în sculptura” (Adun roca fierbinte).
Calea harazita ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu bratele întinse / Între doua maluri, / Asa / Umblu eu / Pe jaraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarba de astazi cosita. / Încerc sa traiesc cu cinste / Pe acelasi disc de încercari / Ce vin tropotind în caii salbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne…./ Cal si calaret, / Doar / Un geaman care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranta mea artagoasa / A alungat-o / La cer.”
Constienta de propriul destin si de propria karma, autoarea da masura cea mai înalta a maiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu conditia de om, nu întotdeauna multumit de propria soarta. Om si Cuvânt se aduna si se armonizeaza în chip admirabil, însa, precum un cal cu un calaret „alergând pe urmele hergheliei”.
Dar, se pare ca Melania Cuc si-a pregatit cu migala zborul suprem si nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai mira, ea e deplin încredintata ca si-împlinit destinul.
„Mi-am facut bagajul / Din iluzii si albii de pâine. / Platesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici si hârtie. / Mi se parea ca-i / Usor sa zbor, / Sa mor alergând cu un pas / În fata vagonului / Din care / Papusa din cârpe / Si ruj rânced pe buze / Cânta numai pentru mine / Un cântec de leagan.”
Amestecul de serios si ludic, copilarie si maturitate, vis si trezie, miracol (transcendenta) si contingent, revine în majoritatea poemele si poate, în aceasta sta farmecul, în acea stare de oniro-luciditate si mister ce ti-o induce lectura versurilor, desi tu stii ca e o conventie, dar intri în joc pe deplin constient ca te asteapta lucruri pline de miez si substanta. Si ca totul este platit cu sudoarea purpurie a omului care trudeste, cladindu-si zi si noapte universul, atât al sau cât si al altora, si se consuma arzând precum rugul de liniste si precum candela la capatâiul Timpului în agonie si el, care nu prea mai are rabdare cu oamenii.
Trebuie mentionata, abundenta metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul ca fiecare text, desi pare simplu la prima vedere, poarta cu el un înteles, o parabola si are o morala.
„Ca un blestem de mama-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între pasari colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regina. / Un ucigas platit / Sprijina universul /Într-un bat de chibrit. / Insul cu cagula neagra / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Sa-i unga ranile luptei personale / Cu uleiul rânced / Si scump.” (În coltul gurii mele arse).
De remarcat si dimensiunea artistica a poetei Melania Cuc, care picteaza icoane pe sticla, portrete si naturi moarte si scrie proze spirituale si realistico-fantastice cu o maiestrie greu de egalat.
Întelesul, tâlcul, nu întotdeauna se reveleaza si e bine ca ramâne un spatiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigat orb si surd de lumina, într-o fântâna sparta, la care capata acces numai initiatii.
În definitiv, acestea poate fi definitia si rostul Poeziei, acea Fata morgana – zarita doar o secunda si râvnita cale de un desert fierbinte, dar arareori atinsa.
„Fata morgana /Fara chip de femeie mortala, / Fara stele în ochi / Si fara / Siraguri de perle / Peste tâtele goale…/ Straina umbla printre / Masini epocale / Si barbatii / Ce traverseaza zebra pe rosu. / Doar / Desertul din vitrina alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea straina. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragila / Ca floarea de cactus / Strivita sub roca uriasa /De cuart.”
Dar cât de greu se mentine echilibrul între pamântescul trairii si cerescul gândirii sufletesti, („Iar pamântescul/ manânca de foame cerescul” – spunea si Nichita) – ne-o dezvaluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o fortare a usilor si ferestrelor sufletesti care se încapatâneaza sa ramâna zavorâte, impenetrabile si e nevoie de câteva petarde pentru a strapunge acest zid de indiferenta, de lene spirituala, de lâncezeala.

Trezirea e absolut necesara, însa: „Impertinenta, /Sfarâmicioasa-i / Matricea luptei în numele /
Careia / Dau buzna în scena / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Si farfuria de inox / Plina cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va sa zica, / Îmi spui / Si apoi / Brusc / Bati din palme ; / Intru în locul tau / În jocul parsiv, / Cu mâinile-n solduri, / Calc strâmb prin oras, / Ca o precista care / Nu a vrut sa aiba copii.”
Discreta, timida si seducatoare în acelasi timp, Melania Cuc se recunoaste „naiva si fara de vârsta” – cum îi sta bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede si ea continua jocul sau de-a fantasmele, de-a misterioasele fapturi de omat – de-a îngerasii dând din aripi pe zapada, – visele – care dureaza atât de putin – dar care hranesc si îndestuleaza imaginatia, firea sa sensibila, delicata si senzuala în aceeasi masura: „Un cercel de arama, /Atâta doar merita sa clincane, / Sa straluceasca / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus streangul, /A legat-o la stâlp /Si a stâlcit-o în bataia cu flori. /Asa am învatat sa traiesc /Într-o sticla de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Si sânii liberi sub soarele diminetii, /Asa cum obisnuieste /Aborigena din papua guineea. / În clipa de fata sunt / Naiva si fara de vârsta. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marca pentru galosi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împaturesti ziarul / Si-mi zici : /-De-am avea norocul /Sa fim sanatosi !”
Demersul autoarei în spatiul trairii nu e usor, pretul e mare dar, Melania Cuc se straduie, de fiecare data sa faca fata tuturor viclesugurilor si ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /
Asa cum procedeaza /Cetateanul / Fara sluga si fara stapân. /Sub talpile mele /
Apele se amesteca /Si se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /
Din unghii si din /Sfârcuri de aripi…/ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În cotet cu gainile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te lasi pe genunchi /Sa-mi arati cum /Se înmultesc semintele /În humusul brun si iluminat /Ca un brad de Craciun.”
Melania Cuc îsi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfasoara volute libere si se înalta în crugul Luminii dupa propria îndemânare si dupa aluatul din care si-a construit singur, aripile. Si asta pentru ca: „Între noi toti, /Cei rai si cei buni, (…) /Sta Biserica precum rana. /O sfânta din marmura; /Un fel de sala de nastere, /Locul în care tacerea eclozeaza /?ipând din durere… /Lânga geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirna, tamâie si lut.”
Slefuirea elitrelor pentru zbor e o alta porunca si un comandament obligatoriu pentru firea poetica. Poate ca nici un alt poem nu o defineste mai bine decât Cabotin fara frac: „Stapân absolut /Pe o lotca plina de nuferi, /?in ghemul cu ata vietii /Legat la edec. /Ce capcaun, /Ce Barba –Albastra… / Ce faun îmi cânta haiduceste /De pe buza prapastiei ? /Buzele ametesc. /În lumina trestiilor tremuratoare /Doar umbra mea se alungeste /Cu un lat de valeat… /
Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânatoare, /Nici în tâta, lapte si miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera ramâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Si nu fac nimic.”
Finalurile poemelor sunt cel putin surprinzatoare si ele puncteaza ideea, si aduc lumina necesara pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna deslusit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoroneaza la sfârsit cu o aura.
O finete a ironiei si un simbolism metaforic domina spatiul dintre cuvintele natur si cuvintele pregatite minutios, pâna totul se ilumineaza. Figurile de stil sunt prezente la orice pas si dau un sarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poeta metaforica, de sorginte panseistica. Ea comunica adevaruri axiomatice cu aceeasi dezinvoltura cu care ar emite consideratii despre natura si dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atentionare si clopot de arama care anunta, vesteste timpuri navalnice si impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde si cum ne vor gasi aceste timpuri escatologice.
Eu sunt rationala: Dansez pe sârma electrica. / Scot scântei pe nari /
Ca un mânz salbatic / Prins la trasura. /Eu sunt rationala. / Rabdatoare / Si numai numele meu /Ia din când în când /Forma de corabie. / Cu naframa neagra, /Steag de pirat – /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.
Un fanar cât se poate de aglomerat si zgomotos, cum e lumea în care traim, e de natura sa ne îndeparteze de la scopul calatoriei noastre vremelnice.
Îmi amintesc Îngerul: /Fara chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Si buzunarele burdusite / Cu mirodenii de contrabanda. / Nisipuri mereu miscatoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plateste pesin patul tare si /Iubirea de-o noapte. / În portul fara nume /Copiii sunt batrâni /Si vaduvele minore. /Sandramaua plina cu iasomie / Si cioburi din vise /Duhneste a placinta cu ton”.
Încântator este si amestecul de sublim si grotesc, extraordinar si comun, fantastic si real, provocat pentru a soca si a trezi la viata si la lumina constiintele. Dar cu ce pret? Cu pretul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /
În insectarul /În care mimez ca traiesc. / Sunt carabusul /Captiv în pumnul /
Nebunului /Pe care /Precista-l tine cu capul pe brate / Si-i cânta leru-i ler.
(Desculta si despletita).
Si în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îsi gaseste reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadeaza din realitatea cotidiana pentru a se ascunde în turnul ei de fildes, în cetatea ei de scapare: Poezia. Ea a gasit alta cale: aceea de a transpune realitatea dupa propriul îndemn al inimii. Si mai are meritul ca sta de veghe la fruntarii si anunta, vesteste ca un trâmbitas divin, vremile viitoare. Ca strigatul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Si Ioan, Înaintemergatorul lui Isus a propovaduit în pustiu, si Noe a continuat sa-si construiasca arca, în pofida tuturor celorlalti care râdeau de el ca-si apleaca urechea la spusele lui Yahve. Si Iov a patimit fara prihana si a îndurat cu rabdare oprobiul sotiei si al prietenilor, stând pe o gramada de gunoi si scarpinându-si bubele cu un hârb de oala. Totul e sa ramâi statornic în idealul tau, în credinta si speranta care te cheama din nou la viata.
Sacru si profan amestecate într-un melanj armonios si omul alegând rabdator firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghina din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este ca amanuntul din contingent capata proportii si simboluri mistice: „Fulgii smulsi din /Aripa de heruvim / Ratacesc între cer si pamânt. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucreaza în schimb prelungit.”(Doar lacrima si mama).
Acelasi lucru reiese si din Femeia cu cosita carunta: „Îndeasa în sticle de lapte /Aerul de rezerva. /Pune dopul, sigiliul din ceara /Pe rezerva de hrana, /Asa… / Sprijinita pe bucatica-i de ura / Si pe genunchii /Distrusi de artrita. / Baiatul cu Pizza /Îi bate la usa; / De pe sofaua uzata / Animalul de companie /
Tremura de emotie. / E vested numai trupul toamnei / Prin care o amanta /Umbla pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A pacate iertate /
Si a scortisoara de contrabanda”.
Si cât de frumos înfloreste simtamântul pios din pamântul fertil de suflet:
„Viata este / Asa cum este… / În peisajul imaginat / Dupa chipul si asemanarea / Icoanei. / Îmi pare rau; / Nu mi-am gasit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Ca … sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca si cum as savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din gradina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).
Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidenta în poemul:
Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieste la fel de bine / Ca spiterul cetatii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îsi gasesc avocatul / Întru aparare. / Iau cina la o masa plina / Cu lumânari galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri cataratori din instinct. / Singura mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu pasari-flori / Si oameni ce înghit sabii / Si flacari / În loc de prescura”.
Melania Cuc nu se sfieste sa spuna despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenusareasa pribeaga,- / Strivind / Sub talpa fara contur / Un chistoc de tigara, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esente).
Si în alta parte: „(Dau îndarat) S-au înmultit paianjenii / În colturi de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viata! / Fac un pas înapoi / Pe firul subtire de ata; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorata ca o paiata / Ce danseaza peste copaia / În care / Servitoarele si soldatii / Fac dragoste. / Furiosi”.
Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înalta constiinta de sine si e convinsa ca mesajul sau cald va percuta si va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca si cum as trai / Prima zi din Geneza / Vad, pipai, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl framânta / Cu mânecile camasii suflecate /
Si aburi iesindu-i pe gura / Care doineste. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de manastire, / Ca un razboi purtat / În numele pacii imposibile. / Am tot dreptul / Si-mi aleg orizontul propriu, / Sa punctez locul / Unde se anunta Potopul! / În desert / Sapa arheologii, / Cauta hidrocarbura, istorie, apa… / De cealalta parte / La parterul Turnului Babel /
S-a deschis magazinul / Cu ciorapi si manusi / Din lâna roz de Angora”.
Cu toate acestea, poeta se simte raspunzatoare pentru valurile succesive de rau care invadeaza planeta si omul nu le poate stavili decât asezându-si propriul trup drept bariera: „Sunt la rând / Ce vina am eu / Ca nu pot opri la timp / Acceleratul / Si timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talasul cobaiului?! / Generatia mea s-a nascut / Scrâsnind din dinti, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeza / Ca locomotiva cu aburi”.
De aceea, nu o data, Melania Cuc îndeamna la atitudine civica, la iesirea din indiferenta: „Habar nu am: / În casete fara rezonanta / Vorba rea umbla sleampata / Ca o prostituata alcoolica / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Ca… indiferenta-i acida, / Coroziva precum acidul picurat / Pe placa metalica / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.
Eternul feminin razbate si din ultimele doua poeme ale volumului prin care Melania Cuc marturiseste ca la Confesionalul Planetei – cum e sa fii si sa ramâi Om într-o lume în care s-au înmultit fiarele peste masura: „Poetul / As fi putut fi / Torent sau lumina, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglinda privit, / Exercitiul meu / Este de rutina, / Un admirabil defect / De memorie colectiva. / Cât de prost ma înteleg / De la o vreme / Cu mine însami / Si cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subtire, / Nedetectabila pe cerul gurii / Ca un urmarit general / Ce-si face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat si fara chipiu / Culege musetel dintre linii.”
Buzunarele mele sunt burdusite / Cu hârtie de matase mototolita. /
Cuvintele ies obraznice / Prin ata manusei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îti bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /
Grijulie cu fiecare sintagma / Care iese din rând, / Nu rimeaza…cu ce as vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce stie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu esti sus, / Pe culmea sperantei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.
Prin tot ce face si ce scrie aceasta prestigioasa autoare de talie internationala, care a ajuns la deplina maturitate artistica, dovedeste ca s-a nascut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseste drept armura ca sa se apere împotriva agresivitatii vulgului si kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav si însingurat, unde oamenii nu se mai cauta unii pe altii, fiindu-si suficienti lorusi, ori nici macar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitatie, un imbold la regasirea demnitatii de Om de aici si de oriunde.

BUN GASIT LA „SLOVA COPIILOR!”

Slova CopiilorRevista de vacanta – Supliment al publicatiei: SLOVA CRESTINA

by Cezarina ADAMESCU
www.copii-crestini.ro

In Iubirea Lui nesfarsita, Dumnezeu nu cunoaste odihna. Nici momente de oboseala, nici plictis, nici clipe de lancezeala. Dragostea Lui este mereu aceeasi pentru toate creaturile sale. Dar, mai presus de toate pentru OM. Dumnezeu a ales, dintre toate creaturile, Omul – dupa chipul si asemanarea Sa, pentru a-L reprezenta pe pamant, a-i face cunoscut Planul de mantuire, a-i raspandi mesajul de Pace si Bucurie precum si venirea Imparatiei lui Dumnezeu.
De aceea si oamenii, nu trebuie sa oboseasca ori sa-si ingaduie perioade de ragaz in dragostea lor pentru Dumnezeu.
„Si mult trebuie iubita Iubirea Aceluia care ne-a iubit” – spunea Sfantul Francisc, care, dedicat cu totul sublimului Rastignit, le arata fratiorilor din ordinul sau, ca „Iubirea nu este de ajuns iubita” (Amare non amatur). De aceea, chiar si in clipa mortii, le-a spus aceste cuvinte testamentare: „Sa incepem sa facem si noi cate ceva, caci pana acum nu am facut aproape nimic”.
Cum este posibil ca un om, dedicat lui Dumnezeu in intregime, sa considere ca nu a facut „mai nimic” si ca ar fi putut face mult mai mult?
„Limpede nu poti vedea decat cu sufletul” – spunea Antoine de Saint Exupery in povestea „Micul Print”. Si, cine ar putea vedea mai limpede cu sufletul decat UN SUFLET DE COPIL?
Suntem in vacanta!!! In vacanta oare trebuie sa-L neglijam pe Dumnezeu? Sa ne rugam mai putin? Sa uitam ca trebuie sa-l iubim si sa-l ajutam pe aproapele ca pe noi insine? Sa nu respectam Poruncile lui Dumnezeu si ale Bisericii?
Desigur, nu. Fiindca Dragostea pentru Dumnezeu este mai presus de orice Programa analitica, plan de lectii, activitati extra-curriculare, mai presus de catalog, de note si, in chip deosebit, mai presus de Absenta. Dragoste permanenta, de cand copilul deschide ochisorii dimineata si pana la rugaciunea de noapte care cheama ingerii la patuc, sa-i vegheze somnul.
Ce putem face in acest rastimp, cand nu trebuie sa mai mergem la ore, la alte activitati, cand ziua e luuuunga si e timp destul pentru toate: pentru joaca, pentru plimbare, pentru scaldat, pentru cinema, pentru jocuri electronice, pentru calculator, astfel ca Dumnezeu sa nu se simta neglijat si sa nu ne indepartam de el nici o clipa?
Iata: Intreaga zi poate fi inchinata LUI, sa ne consacram Iubirii Sale fara limite pentru Om, sa nu uitam nici o clipa ca fara Dumnezeu, n-ar exista nici scoala, nici vacanta, nici profesori, nici diriginti, nici olimpiade si nici o activitate umana.
Publicatiile: „Slova Crestina” – revista de creatie, atitudine si cultura, si „Glas comun” – revista cultural-crestina, – prin redactorii ei si in special prin redactorul sef, Parintele Radu Botis din Maramures, s-au gandit ca voi, copiii din intreaga tara si chiar, virtual, din intreaga lume, va puteti manifesta in chip fericit parerile, gandurile, creatiile, ideile de orice fel, legate de orice subiect pe care-l doriti, va puteti crea legaturi trainice de prietenie, in care schimbul de opinii este mijlocul cel mai eficient de a va cunoaste. De aceea, a creat, o sub pagina anume pentru voi, intitulata sugestiv: „Slova Copiilor”.
Aceasta revista este ca o paine rotunda din care va puteti infrupta pe saturate si sa ramana totusi intreaga si calda pentru toti cei ce se vor simti flamanzi si insetati de frumos, de adevar, de Lumina, de cantec, de poezie, de culoare, de armonie si intelegere frateasca.
Posibilitatile de manifestare a talentelor voastre sunt multiple: voi puteti trimite pe adresa redactiei scrisori, sugestii, propuneri, creatii, desene, icoane realizate de voi, mici filmulete care v-au placut si ati dori ca si ceilalti copii sa le vada. De asemenea, puteti sa impartasiti din experienta voastra de MICI CRESTINI, aspecte din parohia la care sunteti arondati, de la lectiile de religie, pilde si invataminte, intamplari traite de voi care v-au impresionat, ori pe care le-ati auzit de la parinti sau cunostinte.
Este ca un fluviu imens care aduna apele de peste tot, devenit mai puternic si mai navalnic, pana se va revarsa in Oceanul de Iubire al lui Dumnezeu.
Iisus Hristos este calauza cea mai sigura. Sfanta Scriptura este, de asemenea, Cartea din care, oricat ai citi, tot mai descoperi lucruri nebanuite.
Vietile Sfintilor, de asemenea, ofera pilde vii de viata crestina.
De asemenea, revista poate fi un forum de invatatura, in care puteti clarifica diferite aspecte pe care nu le-ati inteles din Biblie sau din manualul de Religie.
Puteti afla despre Drepturile copilului, intre care, Dreptul la exercitarea cultului religios este unul primordial.
Despre datinile si obiceiurile din satul sau orasul vostru, din zilele de sarbatoare ori, legate de anotimpuri, puteti sa va exprimati parerea si sa le impartasiti.
Daca stiti poezii sau cantece religioase, nu intarziati sa le trimiteti pentru ca, tot mai multi copii sa le invete.
Revista va initia periodic, Concursuri de creatie pe teme religioase, desen, icoane, poezie, povestire, compunere, concursuri care vor fi stimulate cu premii in carti, dulciuri, mici obiecte de cult, iconite si cruciulite, sau publicatii religioase.
Olimpiada crestina – pe Internet – poate sa va ofere cadrul in care sa va manifestati talentele si cunostintele acumulate.
Si voi puteti fi MICI TEOLOGI, care sa-i invete pe ceilalti din ceea ce ati aflat la scoala sau in familie. Se poate spune, astfel ca veti fi Misionari ai Cuvantului lui Dumnezeu.
Ne putem infrupta impreuna din Intelepciunea sfintilor, din vietile si pildele lor, lasate peste veacuri, urmasilor. Aceste margaritare duhovnicesti vor fi, periodic, inserate in paginile revistei voastre.
Multe, multe minunatii puteti afla si participa chiar la infaptuirea lor, prin intermediul paginii care s-a creat ASTAZI pentru voi.
Dar, cel mai important lucru pe care il puteti descoperi, este CHIPUL LUI DUMNEZEU, in sufletul vostru. Poate va veti mira la inceput, dar, nu-i nimic, cu trecerea timpului, veti putea singuri sa aflati florile rare numite: Adevar, Frumos si Bine. Si, mai presus de toate, Lumina Lumii, Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, care a iubit atat de mult copiii, incat le spunea apostolilor sai: „Atunci I-au adus niste copilasi ca sa-Si puna mainile peste ei si sa se roage. Dar ucenicii il certau. Dar Iisus a zis: Lasati copilasii sa vin la Mine si nu-i opriti; caci Imparatia Cerurilor este a celor ca ei. Si dupa ce Si-a pus mainile peste ei, a plecat de acolo.” (Mt.19,13-15).
De asemenea, cand ucenicii l-au intrebat: „Cine este cel mai mare in Imparatia cerurilor?”, Iisus Hristos „a chemat la el un copilas, l-a pus in mijlocul lor si a zis: Adevarat va spun ca daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu veti deveni ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.
De aceea, oricine se va umili ca acest copilas, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor. Si oricine va primi un copilas ca acesta in Numele Meu, Ma primeste pe Mine.” (Mt. 18, 2-5).
Sa ne amintim ca Iisus Hristos a vindecat pe un copil indracit, ca a inviat-o pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Naim si ca, de cate ori mergea prin sate si prin orase, el primea copiii, ii lua in brate, ii mangaia, le vorbea in pilde si parabole, ii invata Cuvantul lui Dumnezeu. Ce dovada mai mare de iubire decat aceasta?
Putem sa ne aratam astfel, dragostea si recunostinta fata de Dumnezeu, care pentru noi si-a dat pe Fiul Sau Unul Nascut, ca sa ne mantuiasca de pacate.
Nu este nevoie de ceva peste puterile noastre. Trebuie doar sa luam aminte la aceasta dragoste si grija prevenitoare a lui Iisus fata de copii. Si atunci, noi vom fi cei care, vom incerca sa-i intoarcem dragostea, dupa puterile fiecaruia.
Suntem incredintati ca, prin paginile acestei reviste, care va avea si o rubrica de Scrisori de la voi, vom putea sa-i aratam lui Dumnezeu dragostea si recunostinta noastra pentru toate darurile primite de la El si, in chip deosebit, pentru Darul Vietii.

Redactia revistei „Slova Crestina”, ureaza noii pagini pentru copii, Bun venit, vant bun din pupa si cat mai multi cititori corespondenti si chiar creatori, spre bucuria lui Dumnezeu si a noastra, deopotriva.