MĂRTURIA RECENTĂ a unui arab musulman CONVERTIT la crestinism

marturia-unui-arab-musulman-convertit-la-crestinismMulți musulmani sunt transformați prin vise și viziuni. Vom urmări mărturia deosebită a unuia dintre miile de credincioși.

Mi-am început călătoria la 14 ani. Sincer să fiu, a fost surprinzător pentru mine, fiindcă eu credeam că voi reuși să-mi schimb viața dedicându-mă vieții și rugăciunilor islamice. Dar pur și simplu n-am reușit! Crescând, n-am îndrăznit să critic islamul. Nu îndrăzneam vreodată să întreb despre Mahomed, profetul islamului, sau despre Allah, dumnezeul Coranului. Continue reading “MĂRTURIA RECENTĂ a unui arab musulman CONVERTIT la crestinism”

Un Călugăr budist l-a vazut pe Buddha în iad!

 BuddhaMoartea și Viața unui călugăr buddhist, care recunoaște că doar creștinii dețin adevărul

In 1998, un călugăr budist a murit… 

și, după câteva zile, avea loc programul funerar la care călugărul mort era pregatit pentru încinerare, cum este obiceiul la buddhisti. Mirosul dovedea cu siguranță că trupul începuse să se descompună- era decedat fără nicio îndoială. Sute de călugari si rude ale mortului participau la programul funerar.

Însă, chiar în momentul în care vroiau să dea foc trupului, mortul s-a ridicat.

Intâmplarea a șocat întreaga regiune. Ca urmare, peste 300 de călugari au devenit crestini si au inceput să studieze Biblia.

Povestea redată mai jos, este o traducere a mărturiei unui om a carui viata s-a schimbat radical. Continuarea în Armonia Magazine USA

"Si eu sunt mama lui Adam Lanza"

mediafax-foto-mario-tama UN SEMNAL DE ALARMA, AUZIT SI DIN ROMÂNIA!

.
Cotidianul online  Gândul.info priveste masacrul de la scoala elementara din Newtow, statul american Connecticut, prin marturia  mamei unui baiat de mentalitate si violenta asemanatoare aceleia a lui Adam Lanza, tânarul de 20 de ani care în 14 decembrie si-a ucis mama si alte 26 de pesoane (6 profesori si 20 de elevi) – din motive încetosate (neascultarea de parinti, vizionarea în mod repetat a programelor si filmelor needucative, fiind caracterizat si de teribilism, violenta, ocultism, autism).

*.

Masacrul de la scoala din Connecticut, în care au fost ucisi 20 de copii si sase adulti, a motivat o mama sa îsi faca povestea cunoscuta, unul dintre fiii ei având o afectiune mintala, care îi provoaca accese grave de furie, la fel ca în cazul ucigasului Adam Lanza, scrie Huffington Post.

Marturia Lizei Long a venit la nici o saptamâna de la tragedia din Connecticut, încercând sa traga un semnal de alarma asupra numarului mare de copii cu afectiuni care îi fac foarte violenti si pentru care singura solutie este închisoarea. Dincolo de repornirea dezbaterii privind controlul armelor, sustine femeia, cel mai important este ca societatea americana sa aiba o discutie reala despre bolile mintale.

“Locuiesc cu fiul meu, care este bolnav psihic. Îl iubesc, dar ma înspaimânta”, începe povestea mamei. Femeia descrie mai departe un episod din viata fiului ei, care s-a enervat peste masura doar pentru ca purta o pereche de pantaloni de alta culoare decât accepta scoala în care învata. În momentul în care i s-a atras atentia cp trebuie sa se schimbe, Michael, în vârsta de 13 ani si cu un IQ mult peste medie, a luat un cutit în mâna si si-a amenintat mama cu moartea. “Esti o nenorocita! Pot sa port ce pantaloni vreau eu. Suntem în America, am drepturi!”, a tipat copilul la mama lui, care i-a interzis apoi sa se mai joace pe calculator.

Mai târziu, baiatul s-a scuzat, dar, când mama i-a spus ca este pedepsit, a amenintat ca se sinucide. În acel moment, însa, Liza Long a întors masina si l-a dus pe Michael la spitalul de psihiatrie. Scena din fata spitalului, în care mama îsi îmbratisa fiul, în timp ce acesta o musca si se zbatea violent, a fost oprita abia de politisti. Asistentul social al lui Michael a sfatuit-o pe Liza Long sa depuna plângere împotriva lui, tocmai pentr

“Nu cred ca locul fiului meu este la închisoare, mai ales ca este un mediu haotic si asta n-o sa-l ajute în niciun fel cu boala lui. Dar se pare ca SUA folosesc închisoarea drept solutie pentru oamenii bolnavi psihic. Nimeni nu vrea sa trimita acolo un geniu de 13 ani, care iubeste Harry Potter si colectia lui de animale de plus. Însa sistemul nostru defect, societatea noastra, nu ne ofera alte optiuni. Trebuie sa facem ceva”, a mai scris Liza Long, adaugând ca statisticile arata ca numarul bolnavilor psihic din închisori a crescut de patru ori în perioada 2000-2006 si este în continua crestere.

Totodata …..  putetiI citi AICI continuarea articolului din Gândul.info.

.

Scrisoarea integrala, în limba engleza, poate fi citita pe blogul The Anarchist Soccer Mom.

Sursa: http://www.gandul.info/international/apelul-impresionant-al-unei-femei-pentru-natiunea-americana-si-eu-sunt-mama-lui-adam-lanza-10398679

HACKERII, VACILE SI GLONTUL

Stan PATITU Jr.

 

 

Ploaia australa de o vreme a stat,

Suntem uzi si la scaun, suntem uzi si în pat,

A fost burnita deasa, cu cutitul s-o tai,

Totul miroase-a umed, a beci si-a mucegai,

Oasele scârtâie, nimic nu mai e-n roz,

Reumatismul e rege peste tara lui Oz!

 

 

Am patit-o! M-au calcat hackerii! Ce naiba or fi cautat pe la mine prin computer nu stiu! Niscaiva date compromitatoare… pe care nu le-au gasit! Sic! De fapt au facut mai multe încercari. Mai intâi m-a anuntat nea Norton Ativirus, mai apoi, realizând ca acesta îi toarna – pe hackeri, desigur – l-au blocat! Ei, cum? Stiu ei, ca au metodele lor „cremenale”! Si… iata-ma la „nud” în fata necunoscutilor. Ce-or fi vrut de la mine? Ce informatii? Cine-or fi fost domniile lor si cine i-o fi pus sa ma hecareasca? Zeci de întrebari îmi umbla prin cap… Consider ca secrete de mare importanta nu am prin calculator… Acelea le tin ascunse în cap! Dar cine stie, v-a veni o zi când ne vor fi pângarite si circumvolutiunile, poate chiar si adâncul creierului… Ca deh, detector de minciuni avem, skanere avem, hipnozisti avem, paranormali estem, sisteme complexe de interogare prin care esti determinat a spune si despre laptele pe care l-ai supt de la mamica ta, sunt… Atunci când dai de un interogator(ist) profesionist, acesta îti scoate totul din debla, ba îti pune si material extra în tartacuta daca… asè vrè muschii lui!

Deci cine au fost hackerii, cine i-a pus si ce au dorit sa fure? „Questa è la domanda”, vorba lui Hamlet! Caci în afara de câteva ’jde mii de fotografii, câteva mii de e-mailuri, câteva articolase editate de mandea si o boccea cu diaporame nu prea am alte averi virtuale. Nici poze în pielea goala, nici corespondenta compromitatoare si nici atac(uri) la persoana sau afilieri la grupuri nelegiuite. Inventii, sau planuri secrete, nexam! Atunci? Ei, atunci… Asè a vrut muschii lor hackerici! Punct!

Am înteles, dar nu prea! N-am înteles de ce mi-au facut si alte rele? Cu anivirusul blocat am devenit tinta virusilor. Rau tare! M-am procopsit cu un „trojan” sau ceva mai pacatos, cert este ca în prima duminica de la începutul lui decembrie, Mos Nick O’Lae mi-a pregatit o surpriza teribila. M-am trezit ca mi-a sucombat „windowsurile” si nu mai puteam accesa nimic. Sistemul de operare kaput! Auleo mama, dosarelele mele cu poze… adresili de imailuri, articolasele, colectia de diaporame! Desktopul, adica ecranul… blank-blank, pardon, albastru! Albastru-bleu! Situatia era albastra! Jale mare! Ce sa faaaac? Am încercat eu câteva tertipuri amatoresti, de alde „System Restore”, dar degeaba! Am dat telefoane pe la prieteni, dar si ei s-au cam bâlbâit la sfaturi. Asa ca am luat eu frumusel ordinatorul sub brat si directia atelierul de doftorit computere. Acolo am fost întâmpinat de o doamna cu ochi oblici care era toata un zâmbet. Nu stiu de ce zâmbea, mai ales ca eu, de necaz si suparare, aveam o figura cam strâmba, sprâncene încruntate si „gura de peste”, cu colturile acesteia lasate în jos… Poate ca se bucura ca i-a venit un musteriu si mai are si dânsa un „obect de activitate”. Mai face si dânsa un banut! Cine stie? Sau vroia sa ma incurajeze! „Nín h?o!” i-a zis respectuos pe chinezeste… vroid sa ma dau bine cu ea! Adica un fel de „salut” chinezesc, dovendindu-i ca românii din Australia nu sunt chiar asa de prostovani si vorbesc si limbi straine mai exotice. „Nín h?o ma”, mi-a raspuns suav, pe aceeasi limba. Am pus calculatorul pe o masa. Duduia chineza s-a apropiat de obiect cu pasi de felina, s-a învârtit de câteva ori în jurul acestuia si apoi m-a întrebat brusc în engleza: „Care-i buba?”. I-am raspuns ca nu îmi pot accesa datele. Mi-a facut un calcul de cinci minute pe un petec de hârtie,dupa care mi-a comunicat abia soptit: „80 de dolari pentru manopera”. Australieni, desigur! „În acest pret nu se include inlocuirea componentelor defecte sau adaugarea de elemente noi pentru îmbunatatirea performantei de lucru” mi-a mai comunicat anfitrioana fara sa clipeasca. À jancote! Adica… banii jos! M-am scobit prin buzunare balacarindu-l în gând pe fostul politician canadian Jean Côté, de la a carui nume (cred!) ca se trage neortodoxa expresie! Am pus banii în palma doamnei care m-a privit adânc în ochi si mi-a spus „Now… we can do business together!”. Mi-a dat o chitanta si mi-a spus sa o sun peste doua zile. „Doua zile, am exclamat eu, mai repede nu se poate?” Mi-a explicat ca tehnicianul e foarte ocupat… Am oftat si am plecat necajit spre casa. Aveam aceeasi senzatie precum cea pe care o avusesem când m-am lasat de fumat… Afara ploua cu galeata! Totul era ud si mohorât împrejur.

Cele doua vacute baltate

Ajung acasa destul de târziu. Nu ma satisface nimic, nici mâncarea, nici programul de la televizor. Ba începe sa ma doara putin si capul. Îmi iau o aspirina si o carte si ma bag în pat, cufundându-ma în lectura. Din când în când mai scot câte un suspin involuntar. Citesc cu mare interes din cartea lui Larry Watts „Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, proaspat primita din România. A naibii de grea! Cât doua caramizi… O asemenea magaoaie nu se poate citi în pat! Obosesc! Apoi mi se face somn. Pun cartea pe noptiera, sting veioza si adorm instantaneu…

Nu stiu cât sa fi fost ceasul când am auzit un zgomot care venea parca din camera unde îmi tineam computerul. Un fel de vâjâit, un muget parca… M-am sculat speriat si am iesit din dormitor apropiindu-ma cu precautie de usa camerei cu pricina. Zgomotul se auzea parca si mai accentuat… Am crezut ca e facut de ventilatoarele „hardului”… Am deschis usa brusc crezând ca am uitat calculatorul deschis… si ce sa vezi!? În camera cu computerul, în sanctuarul meu intelectual, erau doua vacute baltate! Am tras o sperietura… Dar pentru ca am facut armata, loc unde am învatat sa fac fata la orice situatie dificila, mi-am luat inima-n dinti si am intrat în camera cu cele doua musafire. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma uit pe jos, sa vad daca nu m-au procopsit cu vreun „cadou”… Nu! Au fost cuminti… Erau doua vaci educate care nu se balegau pe oriunde. Amândoua se uitau la mine cu o privire blânda, deloc bovina! Erau tinere, frumoase si nu miroseau a grajd. Începusera sa-mi fie chiar simpatice. Oare cum or fi ajuns acolo? Nu puteam gasi raspunsul. Sa fi fost o farsa facuta de vreun prieten ghidus? Cine stie!? M-am gândit totusi ca trebuie sa le scot cât mai repede din camera pentru a nu-mi face vreo surpriza pe mocheta. Le-am soptit: „Hai sa mergem fetelor…” si docile, m-au urmat amandoua.

Când am ajuns în strada mi-am dat seama ca erau moarte de foame. S-au repezit spre un copac din apropiere si tot încercau sa smulga câte o frunza. Mugeau parca a disperare! Am înteles ca aveau o foame cumplita. Ce sa fac, unde sa le duc la pascut? Mi-a venit ideea sa le duc într-un parc, apoi mi-am adus aminte ca nu departe, la capatul strazii mele se afla un fel de maidan, creat în jurul unei fabrici închise de mai multi ani. Acolo era iarba din belsug! Asa am si facut… Le-am dat vacutelor la repezeala si cate un nume la care au raspuns cu bunavointa urmându-ma. Pe cea mai grasuta am numit-o Jo Anne, adica Joiana pe româneste, iar pe cealalta mai pirpirie o strigam Vachelle, sau Vasilica. Noile mele prietene ma urmau ca doi catelusi docili! Nu dupa mult timp am ajuns la locul cu pricina. Iarba era înalta pâna la brâu, grasa, de un verde crud (Presupun! Noaptea toate pisicile sunt negre!). Deci grasa, verde, numai buna de pasunat. Am gasit o bresa în gard si cu putin efort am ajutat vacutele sa intre. Erau atât de fericite… Pasteau cu mare pofta fiecare smoc de iarba întâlnit în cale. M-am dus sa caut un recipient sa le pot oferi si un pic de apa. Dupa lungi cautari am descoperit o galeata destul de curata… Cred ca o aruncase cineva pe maidan deoarece avea mânerul rupt. Lânga usa fabricii se afla o conducta de apa cu un robinet ruginit. Cu chiu cu vai am putut sa-l rasucesc de câteva ori pâna când a început sa curga un get subtirel de apa! Vacutele mele aveau si ce mânca si ce bea. Le-am adapat pe amândoua. Au baut cu mare pofta fiecare câte o galeata intreaga, apoi au început sa se apropie cât mai mult de gardul subred. Îmi era frica sa nu cumva sa iasa de pe maidan si sa le loveasca vreo masina. Am gasit un bat si le-am mai tras câte una pe la partile dorsale. M-au înteles si s-au îndepartat de gard. Ma simteam bine în functia de pastor… sau de vacar. Cu toate ca crescusem si locuisem vesnic în mijlocul junglei de beton simteam deseori nevoia sa ma reîntorc la originile stramosilor mei… acolo unde vegetatia e verde si aerul curat, acolo în mijlocul naturii… Cu batul în mâna, alergând dupa Joiana si Vasilica, ma simteam ca un bondar pe „câmpiile elisee”, vesel si bine dispus. Întunericul începuse sa faca cenusiu-laptos, ziua se îngâna cu noaptea. Deodata aud o sirena a unei masini de politie. O frâna brusca si autovehicolul se opreste chiar lânga gaura din gard. Din ea sar doi politisti fiorosi cu mutre de buldogi. Unul din ei semana leit cu actorul Brian Dennehy, seriful care îl chinuise pe Rambo în filmul „First Blood”, celalalt, înalt, slab, dar si mai fioros la înfatisare semana cu William Smith în rolul lui Falconetti din serialul „Om bogat, om sarac”.

Glontul

Ma uitam ca hipnotizat la cei doi oameni ai legii. Parca strigau ceva… „Put down your rifle! Put down your rrrrrrrrrrrraaaifffffal…”. Înteleg ca este o somatie adresata cuiva sa arunce arma… Eu n-aveam arma, deci nu se refereau la mine. Nu aveam in mâna decât batul cu care disciplinasem vacutele. Nu prea semana cu o pusca. N-am timp sa cuget prea mult ca aud o bubuitura ciudata. Pac-pac! Vad ca din pistoalele celor doi ies flacari… Mai întâi cade Jo Ann… apoi eu! Simt o durere ascutita în partea stânga a abdomenului. Ne-au împuscat nemernicii, gândesc! Stau întins pe spate în iarba si simt durerea aceea acuta… perforându-mi splina. Afara începuse sa se lumineze de-a binelea… dar ochii mi se închid… Simt ca mi se apropie sfârsitul. Lânga mine, nemiscata, era întinsa Jo Ann, vacuta cea mare si grasuta. Vachelle însa, disparuse din câmpul meu vizual. Încep sa bolborosesc o strofa dintr-un cântec popular românesc: „Pe mine m-ai omorât/ Dar cu calul ce-ai avut?”. Dar cu vaca?

Cei doi politisti dispar ca prin ceata. Închid ochii, dar durerea ascutita din abdomen nu ma lasa nici sa… mor. O simt din ce în ce mai puternic. Deschid ochii, duc mâna la abdomen si dau de creionul meu automat care ma întepa fara mila în pântece. Îl ridic… si durerea ma lasa parca luata de o vraja. Ma trezesc de-a binelea… Aprind veioza, ma uit la creion, ma pipai în dreptul splinei. Nici urma de sânge. Afara se aude pierdut un sunet facut de sirena unei masini de politie. Cine stie pe cine or fi urmarit? Si… creionul!? Încep sa zâmbesc! Asa îmi trebuie! De obicei când citesc îmi place sa fac însemnari cu creionul pe marginea cartii… Din greseala în seara precedenta îl scapasem în asternut… El ma întepase! El era glontul ucigas! Dar vacutele? Parca totusi se mai aude un muget dinspre birou. Ma scol, ma uit la ceas. 6 si 23 de minute. Ma duc sovaielnic spre încaperea cu pricina. Usa e întredeschisa. Un fel de suerat asemanator ca un muget îmi bate în timpane. Aprind lumina, camera goala, fara vaci, fara… computer. Doar o pata mare umeda… pe mocheta. Ridic ochii spre fereastra „englezeasca”. O uitasem deschisa cam de un deget… în partea de sus. Prin spatiul de aerisire patrundea un get puternic de aer rece dinspre afara, care producea acel muget, suerat, vâjâit… acel zgomot care ma facuse sa visez cu cele doua vacute. Bine ca imaginatia nu ma dusese sa visez cu stindardul dacic. Se zice ca si acela producea un oarecare muget sau suerat care înspaimânta si alunga dusmanii! Cine stie ce lupi m-ar fi încoltit prin somn!

Afara ploua cu galeata. Apa se prelingea prin crapatura geamului deschis udând mocheta. Am zâmbit… si m-am linistit. Ploua de mai bine de doua saptamâni. Cei de la stiri ne-au anuntat ca a fost cea mai umeda si friguroasa vara din ultimii 60 de ani. Vara australiana, desigur! Ploua intermitent si la Launceston, si la Hobart, si la Melbourne si la Sydney… Noaptea temperaturile scad pâna la 10 grade Celsius. Asta e vara? Ma reîntorc zâmbind în asternutul cald… având grija ca nu cumva sa uit vreun creion pe unde nu trebuie. Pun capul pe perna, închid ochii si… simt ca mi-e dor de viata pastorala si de de vacutele mele!

***

A doua zi pe la vreo unspe suna telefonul. E distinsa doamna de la atelierul de reparat computere. „Nín h?o!” îi spun vesel crezând ca îmi da o veste buna. „Hello” îmi raspunde dânsa cu o jumate de voce. Inteleg ca ceva nu e în regula. Începe sa îmi recite parca o „Miorita” tradusa din limba chineza în engleza, un speech lung… atentionându-ma ca problema cu „boala” calculatorului meu e foarte seriosa, ca am fost calcat de hackeri si ca am un virus cât mine de mare si ca as putea pierde si datele… „Pliz, pliz, îi spun, faceti tot posibilul sa nu se piarda nimic”. „OK, spune tânara domnita, dulce si suava ca o garofita… dar va costa”. „Cât?” întreb eu consternat. „Pai, 145 de dolari un hard disk nou, de un terabyte, pe care vom transfera datele. Apoi 60 de dolari un program performant de antivirus, de alde Noton SystemWorks Professional Edition 2011 si nu uitati manopera… înca 40 de dolari pe lânga ce mi-ati platit. Desigur ca vom reinstala sistemul operator Windows”. Ce sa raspund? Am aceeptat. Eram strâns cu usa. Mi-a spus ca va fi gata peste doua zile. Pe naiba! A fost gata peste zece zile. Acum îl am acasa, instalat în camera unde le gasisem pe Jo Ann si pe Vachelle. Ma uit pe monitor. E cam harababura în interior, dosare ravasite, file puse aiurea… dar sistemul operator merge zeiss! Afara s-a mai luminat… ploaia s-a oprit, norii s-au împrastiat, doar un sunet placut, ca un tors de motan vine… dinspre hard. Da-le încolo de zgomote! Mai bine intru pe net si ascult „Radio Prodiaspora”. Sunt convins ca Mos Vasile si Doamna Olguta ma vor delecta cu comentariile lor si cu melodii minunate.

P.S. Am uitat sa va spun ca intre timp am consultat si o carte serioasa de vise. Acolo am aflat ca „vacutele” însemna prosperiatate. Ma paste bogatia! Ba mai bine nu, caci cine stie ce hackeri vin sa îmi sparga casa si sa îmi fure averea…

Stan PATITU Jr.

Launceston, Tasmania

14 decembrie 2011

 

CALIGRAFII PE SUFLETUL INIMII

CEZARINA ADAMESCU

Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMANATORUL, Editura online, 2011


Poate ca nu întâmplator, Jianu Liviu-Florian si-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru ca el ne filigraneaza sufletele cu migala artizanului, slefuitor de diamante, ca sa scoata la lumina bijuterii neasemuite.

Ne aflam în fata unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul ca abordeaza versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permananta la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru ca el a înteles foarte bine ca „La început a fost cuvântul si cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul si toate vin de la El” (Gen. 1,1).

Autorul comporta în permanenta un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoana la persoana, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între parinti si copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu sa-si puna Atotputernicia în cuvinte si sa trimita oamenilor povesti.

Adâncurile lui lirice, pline de înteles sunt comori de spiritualitate româneasca. El stie sa puna punctul pe „i” si „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge pâna-ntr-acolo ca scoate cu ciutura ideii, o data cu apa proaspata, frumuseti fara seaman, ascunse pâna mai ieri în namol, le spala fata, le limpezeste, le sterge cu stergarul curat al bunicii: Un candelabru blând, si pur, la fel – / O simfonie alba, fara cânt – / În turma lui de flori, era un miel, / Si în mutenia lacrimii Lui, Sfânt (Domnul ghioceilor).

Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic asa încât îti vine sa crezi ca el vorbeste în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospetime, de mister, de inefabil, chiar si atunci când abordeaza teme cât se poate de grave. L-as asemui, în acest sens cu Radu Gyr, daca ar fi sa-i confer o înrudire spirituala. Sau i-as gasi corespondente în lirica religioasa a lui Vasile Voiculescu. Si laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul ca în poezia lui te odihnesti, te cauti, te regasesti, îti gasesti congenerii.

Stapân pe mijloacele de expresie atât de variate si nuantate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazari axiomatice, sapientiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc si a mirt. Rostirea lui este cea a înteleptilor de la care trebuie sa sorbi toate cuvintele ca sa gasesti zeci de întelesuri. O poezie atât de profunda, rar am aflat printre confratii de condei contemporani. De câtiva ani urmaresc site-urile literare si mereu gasesc filoane aurifere si pepite cu care ma delectez pe îndelete, pentru ca poezia trebuie gustata în tihna, cu toate simturile.

Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapiential al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slava de vei fi, sau de rusine, / Te vei cunoaste numai dupa roade-“ (Te vei cunoaste).

Tonul confesiv si sincer, sporeste taina si intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativa si creatoare, de ambele parti. Si empatia, feed-back-ul nu întârzie sa apara si sa se instaleze. Te simti reconfortat si apt de daruire, al rândul tau, pentru a compensa darul primit.

O nota de specificitate cunoaste poemele acestui autor, prin faptul ca, la fiecare strofa, repeta ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat si la sfârsitul poemului, din aceleasi motive.

Absolut sublim suna poemul, cu o muzicalitate si o cadenta perfecte, în sonuri de un lirism coplesitor si totodata, încarcate de sens, ale poetului.

Ex. Cântec de Buna Vestire:Cum cânta marea într-o scoica, / Asa sa cânti în gândul meu, / Sa-mi fii si dragoste, si doica, / Si amiros de Dumnezeu –// Cum cânta florilor, lumina, / Asa sa-mi cânti, si în parinti – / Când îmi vor fi doar radacina, / Sa-i am în ramul verde, sfinti – // Cum cânta-n ceruri, serafimii, / Asa sa-mi cânti si în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înfloreasca si-n pustii – // Cum cânta pasarile, zborul, / Cum cânta râurile-n cer, / Sa cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ti fi pagân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.

Întoarcerea spre începuturi pare a fi o tema predilecta pentru Liviu Jianu si ea este rezultanta acelui dor-fara-de-satiu care-l mistuie la orice vârsta pe omul sensibil, nostalgic, care pune pret pe radacini. Apetenta pentru ludic, nu este întâmplatoare, ea este apanajul sufletului ramas candid, la orice vârsta, în sintonie cu alt vers ramas memorabil: „Fa-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –“ – devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, si nu numai, se va regasi, de buna seama: Zadarnic bat metanii, ca o toaca – / Zadarnic hergheliile de ruga / Pasc oamenii cu suflete pe fuga – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic e zaduf, sau promoroaca – / Sau tese noi vehicule – lumina – / În Babel, lumea are radacina – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic lumânarea cea saraca / A vietii celor fara mângâiere / Zadarnic spera, si zadarnic cere – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –// Zadarnic cei ce stiu serios sa faca / Orice, nimic, strivesc copilaria – / Zadarnic, fara ea, si vesnicia –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic, sa repeti, peo alta placa – / Perfectiune din perfectiune, / Minune fara cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic sunt batrân, si vesnic, parca – // Zadarnic îmi vorbiti si de iubire – / Când esti copil, ti-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Mi-e gândul, doar, sa ne uitam, la joaca25 martie 2009”.

Urmarind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii crestine, Liviu Jianu simte nevoia sa puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sarbatori liturgice în care sufletul exulta de bucurie si-i multumeste lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însa, dupa o interpretare proprie, asa cum le percepe sufletul sau, în amestecul de sacru si profan pe care-l reprezinta viata însasi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.

Versificatia este la acest poet, dupa toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea confera un spor de lumina, imaginilor create.

El procedeaza prin antiteza si scoate în lumina, viata simpla pamânteana a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui magar” cu risipa de toate felurile la care se deda lumea de azi, care calareste mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.

Atât de simple si pe înteles sunt versurile încât, nu e de mirare ca ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice conditie si vârsta. Se poate spune ca nu exista om sa nu le înteleaga si sa nu-i mearga la suflet. Are acest poet darul de patrundere în casa inimilor noastre, fara sa bata la usa, ori macar sa-si anunte sosirea, printr-un ciocanit sfios la fereastra. Le citesti, aproape cu evlavie, ca pe cartile sfinte si nu-ti îngadui sa le iei în derâdere.

Cartea de fata este una de asezat noaptea pe perna ca sa-ti mângîie somnul si sa-ti netezeasca visele. Exemplificam cu o strofa din “Cântec”, desi s-ar putea da exemple nenumarate de astfel de bijuterii: Cu cât iubirea-am mai putina, / Si mut doar muntii mei – de vina, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tina, / Desertaciunea de Lumina…19 mai 2009”.

Nu lipseste nici o oarecare nota de didacticism, o tenta pedagogico-morala pe care autorul, o foloseste discret, subliminal, pe ton moderat si nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învatatura cea mai potrivita pentru sine, având modelul dinainte.

Astfel de poeme cu învataturi didacticesti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-si aleg altfel de modele, din lumea artificiala a Vip-urilor. Însa, e bine sa ne întoarcem la valorile traditionale fara de care, natiunea se poate înstraina si îndeparta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament crestin, fara legi, prescriptii si interdictii, ci doar pe baza exemplului bun si sfatului sanatos, care pot da rod bogat de virtuti morale.

Nu întâmplator, Liviu Jianu îsi declina filiatia eminesciana în poemul “Gânduri catre florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”:Floare galbena de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Da mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre carti / Amiros de mângâiere, / Si din cupe, drege-i harti / Catre fratii de durere – // Flori de tei anahoret, / Floare galbena de stea, / Voievodului Poet, / Da-i din fratii Lui, sa bea –// De la unii, dor si chin, / De la altii, bucurie – / El sa dea din sânge, vin, // Si din trupu-i – Românie – // Floare galbena de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Da-i alean din Dumnezeu – // Sa-l cuminece în gând, / Sa ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În româna, o psaltire – // Floare galbena de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutura-te, daca vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.

În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovaduieste avutia spirituala, cea care nu va fi niciodata mâncata de cari sau de rugina, în locul averilor lumesti pe care omul le lasa pe pamânt, plecând gol, asa cum a venit, în Casa Tatalui Ceresc: “Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele rusinii, / Necapatand vreodata podoabe, cum au crinii – // Cum adunam în jitniti porumb pe card, si boabe, / Uitând ca bogatia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste altii, ne cataram spre gol, / Si sinelui aducem obol dupa obol // Sarmana bogatie, oricât am aduna / Pâna în ceasul mortii, ne-a mai ramas ceva // De înzestrat copiii, capatuit nepotii, / De pus în paradisul avutului, cu totii – // Sarmana bogatie, râvnita în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu esti îndeajuns // Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sarmana bogatie).

Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ti taia respiratia pentru ca întâlnesti imagini care prin sugestia lor, îti ofera oglinda necesara pentru a te cunoaste si recunoaste. Poate ca nu e întotdeaunafoarte confortabil sa te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lectie mai mult decât necesara.

Eufonii fara cusur – s-ar putea cataloga poemele de fata, de o muzicalitate si o cadenta care s-ar putea compara cu cele mai bune versuri clasice românesti si universale. Autorul poseda o stiinta perfecta a versificatiei, care fac poemele sa sune minunat si sa fie memorate usor, ceea ce e cu adevarat remarcabil, spre deosebire de poezia post moderna din care arareori poti retine un vers, ori câte o idee si care, în substanta ei, este golita de continut, impregnata de vulg si nu respecta nici o regula.

Aparent linistite, apele sufletesti ale autorului, sunt întesate de întrebari legitime, cele mai multe – fara raspuns -, de nelinisti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îsi revendica dreptul de a sti, de ce se întâmpla atâtea lucruri rele si de ce Dumnezeu îngaduie proliferarea minciunii, a pacatului sub toate aspectele, fara sa pedepseasca. Dar, singur gaseste raspunsul, dupa clipe nesfîrsite de meditatie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lasat omului liberul arbitru. I-a facut cunoscute si binele si raul si l-a lasat sa aleaga, fara sa forteze în vreun fel vointa omului. De aici si atâtea abateri de la normele crestine, pentru ca omul, prin natura lui si prin mostenirea pacatului protoparintilor, are înscrisa în el, încalcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeiesti.

Adept al caritatii crestine, Florin Jianu întelege sa faca binele în tacere, fara a astepta recunostinta si rasplata omeneasca: Un pumn de corcoduse de adun / Si le aduc Bisericii, odoare – / Se naste iar Iisus, într-un catun, / Pentru saracii care n-au mâncare – // O mâna de bomboane, pe jertfelnic, / De pot sa duc, e semn ca înca poate / Sa intre-n cer si ultimul nemernic, / Sa îi aduca lui Hristos, bucate” (Veacul fiecarei zile). El are o perspectiva luminoasa asupra existentei umane, de vreme ce Însusi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pamânt, ca sa ne mântuie. Si poemul “Un fel de mila” reflecta aceeasi virtute a caritatii umane.

Si aceasta poezie care reflecta aceeasi virtute a caritatii crestine:

Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcodus sarac, / Îl duc ofranda, în altar – // Iar din talantii înmultiti, / O mâna tânara de clerici, / Dau de mâncare la lipsiti, / Si repicteaza la Biserici – // Mai da-ne, Doamne, veac de veac, / Si ploi, si rod, si mâna care / Sa faca Sfintilor pe plac, / Sa Îti aduca împacare – // Pe ziduri, sfinti ce înfloresc – / Precum nevolnicii de-afara / Poate-ti vor spune: “Multumesc!”, / Primind ce nu-ndraznesc sa ceara… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).

Liviu Jianu îsi asuma identitatea de român, asa cum îsi asuma identitatea si calitatea de crestin, la fel de firesc si fara sa se rusineze nici de una, nici de cealalta. Autorul ofera, nu numai cititorilor învataturi si povete, ci chiar si sufletului sau îi ofera anumite învataturi, mai ales, de a fi rabdator în suferinta, în poemul care poarta titlul: “Învataturi catre sufletul meu”.

Tonul voit retoric al unor poeme reclama nevoia de meditatie adânca asupra rosturilor omenesti si ceresti. Autorul îsi adreseaza unele întrebari sau se adreseaza divinitatii, tocmai pentru ca si noi sa ne trezim din starea de lâncezeala si amortire în care ne gasim. Fie ca e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii si subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însusi si da masura suprema a talentului sau.

Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viata bunicilor, a parintilor, despre propria viata. Prin interogatiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp pâna la anii primelor întelesuri sau mai curând, neîntelesuri, cautate apoi, toata viata: Iar raspunsul, devenit sintagma arhicunoscuta, era un fel de tainica întelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Stie Dumnezeu”, prin aceasta complicitate cu divinitatea se creea un fel de întelegere si acceptare a situatiei: daca Dumnezeu stie, e bine. Înseamna ca de la El vin toate, chiar si napastele: “De ce bunicii legau rosii, / De ce sapau ei doi, gradina, / Pesemne-asa stiau, frumosii, / Sa se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-asa stia taranul / Sa coaca timpul, facând pite – // De ce si banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca sa existe, / Pesemne stie Dumnezeu –//De ce coceni, si pui, si vie / Si nuci, si vin, si apa, si / Pamânt – strângeau ca bogatie / Si numai munca, zi de zi? // De ce nici nu stiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învata si el, taranul, / Ca la oras, un ABC? // De ce si cartea lor putina, / Era mai mult ca îndeajuns, / Sa vada cerul, cu lumina, / Si în pamânt, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogati, în ciorbe, / Siatâtea ierburi, aveau leac? // De ce trageau un sat, la munca, / An dupa an, de la-nceput – / Pesemne-asa primeau porunca / A unsprezecea, de la lut – // Pesemne, azi, de ziua tarii, / Asa de vii, ne duc si tac, / Cu bataturile rabdarii, / În Raiul de pamânt, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de tara).

Ca-n poezia de tip sapiential: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se afla la sfârsit, sub forma de morala, usor distantata de context, ca sa fie mai accentuata. Autorul scrie si poezie cu forma fixa: rondel, sonet.

Lirica erotica este slab reprezentata, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Saruta-ma”; “Îngerii”; s.a.

Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertita în spiritualitate, în sacralitate si dorinta de Înalt, imaterialitate, as zice ca nu e tocmai o iubire carnala, ci una sublimata în avânturi ideale greu de atins.

Liviu Jianu practica si parabola în versuri, cu profit maximum, adica având înteles si morala clare. O astfel de poezie este “Muntele”:De o vreme, am sadit un munte, / Si batându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori marunte, / Si împodobit cu vieti curate – // Si-au venit la mine trecatorii, / Si mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semana cu piscuri, norii, / Si-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino sa ne urci, în spate, muntii, / Vino si-mplineste la poveri, / Dincolo de cer, lumina fruntii, / Sa-ncovoaie culmile de ieri – // Si-am privit în clipele-mi crapate, / Si în macinarea-mi os pe os, / Si le-am spus: “drum bun si sanatate, / Eu ramân, cu muntele meu, jos…” // Seamana nuntasii, alte creste, / Alta-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, ramân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010( zi de salariu )”.

Lumina este, pentru acest autor, elementul esential de constructie lirica. Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele si urcarea pe munte, treptele, faclia, marea, Raiul, Iadul, vesnicia, taina, icoana, catuia pentru tamâie, Cuvântul si sângele cuvântului, – tot atâtea caramizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalti.

Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuante si întelesuri si, cu cât înaintezi în lectura, ea se dezvaluie, ori dimpotriva, se acopera cu valuri tainice care sporesc misterul.

O anume întelegere omeneasca, o îngaduinta, o bunatate nemarginita si un fel de maretie a smereniei caracterizeaza întreaga lirica a acestui original poet al zilelor noastre, prea putin preocupat de falsele maretii si straluciri artificiale care atrag si ispitesc lumea contemporana.

O idee interesanta propune în poemul “Nu, nu se da” si anume ca nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se afla în noi si trebuie doar descoperite: Nu, nu s-au dat de Sus vesminte. / Nici apa, strop. Nu s-a mai dat / Nici macar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Si-atât de mult am cautat / Îmbucaturi în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbracat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am gasit, spre ajutat, / Nici macar mâna de parinte, / Nici mama, viata sa-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înteles curat / Ca tot ce-am asteptat zadarnic / În mine e…. Si e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Asa, un blestemat exemplu, / Am învatat ca eu sunt Cer. / Ca Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, si cât nu-i cer…7 mai 2010”.

Sentimentul patriotic se îmbina în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumusete coplesitoare: Ti-aduc în dar boabe de roua, / Catuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea noua / În giuvaer de papadii – // Ti-aduc în dar tapsanuri ude, / Cu galbenele-n verzi icoane – / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane –// Ti-aduc în dar maslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Si mirodenii de noroade / Sa ti se-nchine, Sihastrie – // Ti-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de pret, / Litania gândului si-a mâinii / Sa ti se-nchine, Voronet – // Ti-aduc în dar poteca strâmta / Care învinge peste hau, / Cuibarul inimii, de-i frânta, / Sa ti se-nchine, Sfânt Ceahlau – // Ti-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste rani, te învesmânta, / Si-ti este si liturghierul… / Sa ti se-nchine, Putna Sfânta! // Ti-aduc în dar matasea ierbii, / Si de prin codri, toata rana, / Când catre cer, se roaga cerbii… / Sa ti se daruie, Tismana! // Ti-aduc în dar un mir de tina, / Urcând în cei ce vor sa vie, / Catapetesme de Lumina, / Sa ti se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.

De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântata de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exulta virtutea credintei, în pofida oricarei împotriviri si suferinte omenesti: Poporul de îsi cere farâma lui de bine, / Sub masa Europei, sa aiba loc de câine – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul … Credinta ne ramâne – // Pe cruce de e astazi, întreaga calicime, / Si oasele, si pielea , si-ar vinde pentru grâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astazi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Si veacuri de-or sa vina, de saracie, pline – / Si nu va fi vreo mila de mama, sau fratâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne. 19 mai 2010”.

Nu de mai mic interes este si stilul popular pe care-l abordeaza autorul în “Hora olteneasca”. Dar si stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie dupa George Topârceanu.

Autorul nu se sfieste sa scrie si satire sociale vizând saracia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor sai, ori, mai departe, vizând starea natiunii române, tot mai împovarata de datorii.

În spirit cosbucian, autorul îi îndeamna pe oameni la rabdare în poemul “Si daca tot mai e ceva”.

Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Sa nu cumva sa te opresti”Sa nu cumva sa te opresti, / Atâti copii depind de tine, /

Si-atâtea hârburi batrânesti, / Nu te-ntreba de-i rau, sau bine – // Sa nu cumva sa te opresti, / Chiar daca vezi sub stele, haul, / Sau marea, lipsa, de sub pesti – // Nu te opri: e bun, si raul – // Sa nu cumva sa te opresti, / Sa ai cumva vreo îndoiala, / Caci tânar, ai sa-mbatrânesti / De blestemata ta croiala – // Sa nu cumva, pret de-o clipita, / Sa vrei odihna fara moarte, / Caci nici colegul tau  de pita / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rau… / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , ca-n locul tau / Nu va pasi nici Dumnezeu!… // Cât îti va pare ca gresesti, / Si poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, pâna la moarte… // Sa nu cumva sa te opresti!…28 iunie 2010“

Forma, expresivitate, putere de sugestie, excelenta – sunt coordonate esentiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearca, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulata: „Durmiti în pace“.

Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iata o poezie care ilustreaza perfect jertfa omului marunt care vine în Casa Domnului sa-i tina Acestuia de urât si sa converseze cu El, aducându-i ca jertfa, din putinul sau, fie si o corcodusa:  

Pun pe masa, cu zgârcenie, / La gresitele icoane, / Nici de ruga, nici smerenie… / Ci doar câteva mosmoane… // Nu stiu iota de ectenie, / Si de-as sti, cine m-aude? / De din zori, pâna-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masa, / Nu ma-ntreaba nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasa, / Sa-Ti tin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Desi n-ai decât o viata, / Fiecarui, la rascruce, / Îi dai capatu-i de ata… // De aceea-Ti calc odaia… /Si Te tot privesc din usa … / Cum Îti bate-n sânge, ploaia… / Când primesti o corcodusa…6 iulie 2010”.

Autorul a inserat în volum si psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncaperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; s.a.

Dar si poeme închinate unor poeti clasici precum: Adrian Paunescu, sub genericul “Poeti pe plaiul mioritic”.

Asa cum am mentionat, Lumina joaca un rol esential în viata si opera poetului, fara ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din aceasta Neînserata Lumina gasim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobite de margaritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va sa vina, / Pune pasul, precum gândul, / Spre launtrica lumina – // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor sustine, / N-au în infinit, carare, /Cât lumina cea din tine – // Multe câte te învata / Câte nu le poti cuprinde, / N-au în ele-atâta viata / Cât în raza ei, merinde – // Taina care nu se stie, / Pas ce nu îsi stie mersul, / Înauntrul tau, faclie, / Nu încape Universul – // Urca, zare dupa zare, / Între ce e rau, si bine! / Ca sa vezi ca seaman n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).

Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Paunescu, fie exultând personalitatea si lirica acestuia, fie în chip de Requiem si chiar “Balada Paunescului”.

Si altor poeti le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.

Parafrazând poemul “Ruga pentru parinti” al lui Adrian Paunescu, Liviu Jianu scrie “Ruga pentru copii”, un poem coplesitor, despre starea actuala a familiei si în special a copiilor: Prea tacuti si prea cuminti, / Cum rasfira din psaltiri, / “Dragii nostri, buni parinti,” / Sacrificii de martiri  – // Tot martiri au fost, si dor, / Azi si ieri – dintr-un capriciu – / Împartind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rarunchi, / Sânge bun pun tarii-n conturi, / Sa-l doneze, în genunchi, / Tot spre rosii orizonturi – // Ia priviti-i cum cersesc, / Ia priviti cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Macar mana de rusine – // Ia priviti cum stau la cozi, / Ia priviti în cimitire, / Cum se duc, sa dea la plozi, / Libertate si iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, si ei, de toate – / Din putinul lor, putin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / D
ragul meu, fetita draga?
// Rataciti, mai au de dat, / Cocârjati, mai stau ca dreptii, / Sa plateasca îndesat, / Si iubirea tineretii – // Sa plateasca si în ruga, / Un pacat – de-a fi parinti, / Ce nu stiu deloc sa fuga, / Doar sa dea, strângând din dinti … // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetita draga? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.

Si tot în spirit paunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sanatatea mormintelor” – o satira usturatoare la adresa societatii în care oamenii au ajuns sa cerseasca.

O alta satira este îndreptata spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-si respecta valorile si-n care poetii o duc din ce în ce mai greu:Avem pacatul, totusi, de-a mânca, / Dar si pacatul de-a muri de foame – / Pâinea-i produs de lux, în tara mea – / Produs de lux – si tâtele de mame – // Maternitatea este un pacat, / Este pacat, si-a zabovi în ruga, / Pacatul cere bani, de consumat,/ Si banii la pacate, te înjuga – // Virtutile, de mai încap în scoli, / Pe piata pretioaselor pacate, / Nu merita – o viata – nici doi poli – / Si sunt produse nestandardizate – // Avem pacatul de-a ne fi si frig, / Pacatuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astazi un covrig, / Produs de lux – caldura, sau racoare – // Produs de lux – o viata de copil, / Maternitatea este un pacat, / S-ar prea cadea sa disparem umil, / Dar moartea e, si ea, de condamnat – // Avem pacatul de a fi bolnavi, / Si-a nu-ntelege, vindecarii, costul, / Muncim iluminarii celor bravi, / Ce ne cer bani, sa nu ne vada rostul – // Si ce nu este, oare, azi, pacat? / Si ce nu este fals, si crud, întrânsul? / Si lacrimile s-au privatizat, / Si strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în tara mea).

O satira destul de muscatoare este cea din poemul Omagiu flamândei finante”: E coada la anafura-n Biserici; / Si cei flamânzi o pun grabit în punga – / Si iau atât cât foamea le alunga – / Nu bucatica pusa-n vas, de clerici – // Se striga chiar, din spate: “luati doar una! / Sa-ajunga pâinea pentru toata coada!” / Ies miei din rând, verificând gramada – / “Tu ai mai luat! Afara, si ia mâna!” // Se scoala mieii dis de dimineata – / Sa ia – nu carne, lapte, sau smântâna – / Ci pâinea care-i tine înca-n viata – / Slujita de-un flamând de-o saptamâna – // Si nu se-ajunge! pleaca restul lumii / Într-un alt veac, sa prinda alta coada, / Unii mai iau un scaunel în noada, / Altii, grabiti, manânca pâinea humii – // Asa mi se parea de dimineata, / Când am vazut un tânar doar, cu foame / Punând în punga, pâinea pentru viata – / Din care-a prins si Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.
  Poezii traditionale de sarbatori, colinde si rugaciuni, urari pentru români, scrisori catre Mos Craciun si catre Mos Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” si chiar o parodie intitulata “Mos Craciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicatii pentru diferite persoane, alcatuiesc o suita lirica originala, placuta, uneori chiar cu o nota amuzanta.

Câteva idei forte strabat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a nascut sarac, unii oameni traiesc în huzur; caritatea crestina trebuie sa se manifeste fata de aproapele, trebuie sa ne cinstim sfintii, eroii si înaintasii; viitorul copiilor este incert; oamenii si-au pierdut demult speranta; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viata mai buna, însa realitatea contrazice aceste sacrificii omenesti, de Sarbatori trebuie sa dovedim iertare si întelegere pentru semeni, s.a.

Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacara” ajuns la Craiova si sunt dedicate, asa cum am mai precizat, poetului Adrian Paunescu.

Întregul volum reflecta simtamintele unui poet cu adevarat remarcabil, el este usor accesibil si placut, constituind înca o izbânda pe tarâmul literaturii românesti contemporane. Vomul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro – sectia Poezie.

CEZARINA ADAMESCU,

19 noiembrie 2011

 

Trezirea constiintei in viata unui preot ortodox

MARTURIA FOSTULUI PREOT PAROH NECHITA IOAN

CATEDRALA 2, CLUJ-NAPOCA

 

INREGISTRARE  DIN  2008


Omul de cultura Dan Bercian, a avut inspiratia de a-l invita pe fostul preot paroh de la Catedrala 2 Cluj Napoca, Nichita Ioan, la Radio Unison Zalau unde i-a dat ocazia distinsului invitat sa-si marturiseasca credinta, insa acesta a prezentat totodata si parcursul religios de pana atunci.

Aceasta se intampla in luna Octombrie a anului 2008 la o binecunoscuta emisiune, avand sigla: Cu Isus spre Vesnicie!

O viata intreaga crezuse ca este un bun slujitor al lui Dumnezeu, canalizandu-si toata energia in aceasta directie. Ajunge sus in ierarhia bisericeasca si detine functii importante, slujind intr-o biserica mare din Cluj Napoca. Totul insa se schimba la un moment dat, deoartece citind BIBLIA a ajuns la concluzia ca drumul pe care mergea nu este si drumul pe care si l-a dorit de fapt.

In cateva episoade vom putea urmari inregistrarea marturiei, a modului in care Lumina lui Cristos a stralucit in viata preotului ortodox si ce turnura a luat viata sa din acel moment.

EPISODUL 1

NECHITA IOAN: De mic copil mi-am dorit sa-L cunosc pe Dumnezeu si sa ma pun in slujba lui Dumnezeu. Astfel, dupa scoala primara, am urmat Seminarul Teologic Cluj Napoca, 5 ani, si apoi Facultatea de Teologie Sibiu, 4 ani. La cerere am fost hirotonit preot celibatar pe seama Arhiepiscopiei Vadului Feleacului si Clujului, la Catedrala 1 Cluj Napoca.

Aici, timp de 10 ani si 7 luni, am indeplinit functie in plan administrativ, ca secretar al Arhiepiscopiei si, apoi, 2 ani ca si consilier administrativ. Arhiepiscopul din vremea aceea T.H. vine cu propunerea, dupa 12 ani si 7 luni:  “–Parinte, vin cu o propunere si te rog sa nu ma refuzi. Avand in vedere Catedrala 2 Cluj Napoca, care e o Catedrala cu probleme, are un numar imens de enoriasi 4.700 de suflete, ai doi conslujitori, m-am hotarat si mi-am indreptat privirea spre sfintia voastra si va trimit paroh la Catedrala 2 Cluj Napoca”.

Am acceptat. De indata, dupa numire, am intrat in adevarata atributiune de slujire in plan liturgic si liturgical. Pentru ca, sa aveti in vedere personalul administrativ, ca profesorii din cadrul institutelor de invatamant al liceelor teologice, cat si cei care lucreaza la centrele administrative, o parte din ei nu au parohii si se ocupa numai de problemele administrative. Dar de data aceasta, dupa mai bine de 12 ani intru in adevarata slujire

Vreau sa fac o paralela sau sa ma intorc in timp. De la data in care am fost numit ca secretar al Arhiepiscopiei Clujului, deindata, dupa cateva zile au sosit la sediul Arhiepiscopiei, impreuna cu inspectorul de la Culte, domnul Hoinarescu si doi tineri foarte eleganti, de peste 1.80, pe care mi-i prezinta; sunt colaboratorii nostri, lucratorii nostri, de la Ministerul de interne care lucreaza pe ramura de Cult. Si desigur mi s-au adresat cu intrebarea: „ – Parinte, v-ati acomodat, va puteti asocia cu spiritul Clujului?” „ –Desigur!” „–Aveti probleme in plan administrativ, financiar?” “– Va este cineva impotriva?”

Desi la data numirii, consilierii si intregul personal din cadrul Arhiepiscopiei isi punea intrebarea, cum un tanar de 24 de ani, de pe bancile Facultatii, abia iesit din Aula Facultatii, numit direct secretar al Arhiepiscopiei este imposibil, ori este introdus de organele de interne, ori il are suport pe domnul Voinarescu, ori episcopul, ceva trebuie sa se intample.

Nu era nici una, nici alta. Dar acesti doi tineri, mi-au facut mai multe vizite, iar la a saptea vizita mi-au facut propunerea de a intra in serviciile de colaborare, de conlucrare impreuna.

Fratii – ii numesc asa in mod plastic, patetic, fratii puscariasi, dosarele lor din 1972 pana in 1985 le cunosteam pe deplin, intru-totul, deoarece accesul la Ministerul de interne (M.I.) si la Directia 5 il aveam asa cum aveti dumneavoastra acces in propria camara de alimente! Desigur ca Declaratia Arhiepiscopului de Timisoara Nicolae Corneanu, cand a recunoscut in fata intregii Timisoare ca a colaborat cu organele M.I., si ca intreg ansamblul, intreg personalul din cadrul Sfantului Sinod al Patrarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, Sinodul fiind organul central de conducere, avandu-l in frunte pe patriarh, el recunoaste: am fost colaborator si inclusiv si colegii mei.

Pentru ca va fac un lucru de cunoscut. Nu se putea ca, in special preotii dintr-o urbie asezata la nivelul Brasovului, Fagarasului, Sibiului, orasele acestea republicane, orasele mari, cum erau numite atunci, sa fii preot numit. Deorece mai intai dosarele care se depuneau de candidatiI la preotie treceau pe la departamentul de Culte, dar „rotatia” era asa: intrau direct de la Arhiepiscopie la Ministerul de interne, iar M.I. le trimitea la Departamentul de Culte, apoi Dep. de Culte le trimitea inapoi la Arhiepiscopie.

Si zeci de dosare la care arhiepiscopul facea propunerea, veneau respinse. Aveau ca scuza departamentul de culte: dl Hoinarescu e de vina! Dar in tot contextul acesta, vina apartinea M.I., care avea ca timp 10 zile sa cerceteze dosarul preotului, originea sa, arborele genealogic, de unde vine, daca are sau nu o origine sanatoasa, cum se zicea pe atunci.

Am colaborat cu aceste organe ale internelor din 1972 pana in 1985, cand, la cererea mea, am cerut sa ies din cercul lor. Desigur scaparea mi-a facut-o nimeni altul decat marele Cleopa Ilie, caruia, fiind duhovnicul meu de suflet i-am marturisit, sa spun asa, in ceasul al 13-lea, ca am colaborat cu organele de interne, si ca vreau sa ies din acest Cerc. Va rog sa ma ajutati! Dansul a gasit cumva, asa, o portita de scapare, la intalnirea cu inspectorul Gergely de la Sibiu, cu colonelul Margineanu, Andrei … (neperceptibil numele).., alti si altii, chiar cu Postelnicu, si le-am cerut iesirea.

Au ramas profund impresionati de ce s-a intamplat, ce s-a produs. Dat fiind faptul ca s-a intamplat ceva d.p.d.v. biologic, zic, am ajuns intr-o faza in care nu mai pot sa tin un secret, si mi-e frica sa nu desconspir tot ce am vazut, tot ce am activat, tot ce s-a lucrat aici in colaborare cu internele si cu contributia bisericii.

Au constatat ca intr-adevar se pot expune pericolului si, dand declaratia ca nu voi desconspira nimic timp de 5 decenii, mi-au facut iesirea.

Acum ma voi intoarce cu relatarea in planul de slujire propriu-zis.

EPISODUL 2

VA URMA !!!