by Delia Almajan

Canada

Covorul matasos de alb, despletit din roua norilor, se coborâse pe pamânt în trupuri gingase de fulgi de zapada. Brazii îsi înstelasera stoicismul cu straie pure de nameti, sclipind ca briliantele sub mângâierea lunii. Tot cuprinsul dealurilor râdea cu podoabe argintii, la complimentele noptii inundate de stele. Aceasta noapte de crunta frumusete era omega timpului si începutul Vesniciei, caci în ea se întrupase printre noi Dumnezeu în forma de prunc nou-nascut… Undeva, într-un sat obscur, sub privirile speriate ale unor parinti si mai obscuri, Cuvântul se îmbraca în carne si oase sa ne demonstreze cum respira Iubirea… În grajdul rece si ostil, strain de un leagan primitor si cald, Pruncul plângea sub sclipirea stelelor muritoare. În lacrimile Lui plângea Tatal, despartit de Fiul ce îi era bucurie si placere neîntrerupta pe tarâmul vesnic scufundat în lumina. Durerea Tatalui, atât de palpabila în scâncetul Pruncului, era bine definita si justificata. El vedea, dincolo de iesle, înspre sfârsitul sau începutul zidit o data cu vesnicia, undeva, la tâmpla Sionului. Dumnezeu striga în fulgii fragezi de zapada, puritatea întrupata în cel din urma Adam. El vedea multimile învesmântate în ura, sulitele unui razboi nebun, razvratirea dar si un Aleluia mai puternic decât rastignirea pe cruce… Îl vedea pe Fiul, înalt în statura Ascultarii, batând strazile prafuite ale Ierusalimului, vindecând ologii, înviind mortii, dezlegând limbile, deschizând urechile… Dar mai vedea, în acelasi timp, multimile atinse de roua eterna a lacrimilor prefacute în bucurie… Ei, ai caror prunci fusesera dezlegati de robia întunericului, vindecati de boli si saturati cu pâinea pâinilor si pesti din navoade ceresti, erau, în acelasi timp, tradatori de Cer si lumina, rataciti prin labirinturile mintilor otravite de dragoste de sine, pierduti cu tot ceea ce poate fi pierdut… În acea noapte din Betleem, când luna îsi revarsa razele tremurânde peste cuprinsul sclipitor, de iarna, Dumnezeu plângea dintr-un ochi si râdea de bucurie din celalalt. Bucuria Lui, reverberata prin plamânii fragezi ai Pruncului, era viata vesnica ce în curând va curge din ranile Lui. Viata în plinatatea ei trebuia sa izbândeasca asupra mortii, precum ziua trebuie sa triumfe asupra noptii. În ochii Lui era bucuria vesnica, biruitoare asupra unei întristari vremelnice, era cerul dintr-o data mai aproape, tot atât de aproape precum plânsul de pe buzele Pruncului. Au trecut doua mii de ani de când Pruncul Isus a atins planeta noastra, cu Dumnezeu în trup si în oase. A nins mult de atunci, si Tatal mai striga înca prin fulgii fragezi… Doar ca albul puritatii lor e mai alb acum, crescut în atâtea inimi pentru care Betleemul este nasterea dorului adevarat dupa o casa adevarata. Este începutul întoarcerii acasa!