„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.