PERIPETII DE ANUL NOU

by Elena Buica

Canada
Cu câteva saptamâni în urma, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat usor firul prieteniei si repede am trecut la subiectele de conversatie specifica celor aflati pe tarâmul înstrainarii. Am început apoi sa ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei. ?i deodata, am auzit pe creier un “clic!” si s-a aprins un beculet care a facut sa sara broasca de la închizatoarea cutiei cu amintiri, ca atinsa de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinara! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiutei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, ma miram si eu cu gura mare de o asa nedreapta scufundare în uitare.
În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era si o draga prietena, doamna Irina Moldovan, caci doamna era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasa, o doamna despre care am mai scris, pentru ca a intervenit crucial în drumul meu de viata.
Domna Irina iesise la pensie, era singura si cineva i-a recomandat un tovaras de viata cu care sa îsi împartaseasca zilele ce i le mai harazise Domnul si astfel, a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie si i-am promis ca în vacanta de iarna voi merge la ei sa petrecem împreuna Anul Nou si ziua mea de nastere, împreuna cu Paul, sotul meu. Eu m-am dus cu doua zile înainte si în seara revelionului a venit si Paul, încarcat cu bunatati si bauturi scumpe, raritati pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriza: doamna Irina, cu fata congestionata si cu ochii siroind de lacrimi, a iesit din dormitorul lor, spunându-ne ca sotul ei a facut o criza nervoasa, ca nu accepta sa ramânem acolo si deci, trebuie sa plecam. Am plecat, linistind-o pe doamna Irina, spunându-i ca ne vom duce la un restaurant. Era noapte si noi nu cunosteam Deva – cunosteam doar drumul spre gara – si pe acela am plecat. În gara, am stat câteva ore în sala de asteptare, am mâncat si ne-am veselit ca de ceva inedit – petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscutii nostri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai sa-ti tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gara. La clasa I-a compartimentul era încalzit, luminat, cu un plus rosu, ca de sarbatoare. Ne-am instalat comod, am desfacut pachetele cu mâncaruri si bauturi si ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am bagat de seama când a plecat trenul. A venit conductorul sa ne controleze biletele, dar s-a lasat pagubas în fata bunatatilor. Trebuia sa schimbam trenul la Teius, cu cel care venea de la Bucuresti spre Cluj. Controlorul ne-a spus ca avem legatura tot cu un personal la care se va atasa si acest vagon, dupa o pauza de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispozitie, ne-am permis sa tragem si un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina si pâna sa adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.
Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijorati ca poate am trecut de Cluj. Era ziua, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care sa ne dea vreo informatie. Când ajungeam în statii, nu puteam citi numele garilor, din cauza ninsorii si a distantei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am bagat de seama ca se însereaza si noi ar fi trebuit sa fim demult în Cluj. Când am deslusit numele unei gari, am tresarit. Era un nume cunoscut, fiindca nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de rasunet si ne-am dat seama ca eram aproape de Brasov, adica, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gara, frig, întuneric si pustiu. Paul îsi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispozitie, râdeam ca de ceva nastrusnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastra si ne-a spus ca urmatorul tren este spre ziua, ca pe el îl chema Vasalie si la el acasa este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare si ca s-ar înteti si mai mult petrecerea, daca ne-am duce si noi sa petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie si veselia la veselie trage, ne-am dus la Vasalie acasa. Acolo, lume în petrecere, bunatati, bautura, caldurica îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomina. Le-am pus si noi bunatatile noastre pe masa. N-au avut trecere. “Nu dam noi palinca noastra, nici vinul nost’ cel bun pe bautura americanilor. Sa si-o beie ei, daca n-au ca noi ceva ase de bun.” Am petrecut toata noaptea, pâna ne-a toropit somnul si acolo ne-am culcat, asa îmbracati cum ne aflam. Dupa-amiaza, n-am apucat bine sa deschidem ochii si sa ne amintim pe unde ne aflam, ca s-a deschis usa larg si a aparut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu caciula pusa pe-o ureche, c-o mâna tinând nevasta dupa umeri si cu alta tinuta în sus, trosnind din degete, topaind si cântând, au venit sa ne duca la ei la petrecere, sa nu le facem rusinea sa-i refuzam, ca vor râde oamenii din sat de ei. ?i, cum era sa-i suparam noi pe niste oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebita ospetie?!
Ca sa încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gara cu sania cu clopotei, ca pe niste oaspeti importanti. Cei care n-au mai încaput în sanie, au mers pe jos la gara, caci sania mai avea de facut o plimbare cu noi, ca sa le vedem localitatea. Când am sosit în gara, peronul era plin cu cei care venisera sa-si ia ramas bun de la noi. În mijlocul lor era seful statiei de gara, bucuros ca în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de bautura si mâncare pentru drum. “Cum sa plecati de la oameni de seama, ca de la nimeni pe lume!”
De multe ori, când ma gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc ca ardelenii – si Paul era ardelean, get-beget – au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special si îti ramân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?
Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul carora am petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii mele – 22 de ani – nu-s putini la numar. Asa ca, întâlnind familia din Deva, pe care am alaturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refacut si aici microclimatul din tinerete, în care îmi regasesc câte ceva din veselia si farmecul de atunci.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.