CU O FLOARE CA SCEPTRU

Mersul_pe_apa_CopertaMelania Cuc – Mersul pe Apă

De multe ori (este plină lumea de pilde care vin să ateste asta) există realitatea jocului, uneori, de-a cuvintele; alteori de-a ideile, în care ne găsim prinși… Cele mai des însă, sunt prezente tentațiile de-a ne desprinde de pe marginea ringului și de-a ne arunca, cu o pretinsă neutralitate, în sintagma „pe viață și pe moarte” a luptei, a jocului dacă vreți, asumându-ne drepturi și puteri de arbitru. Toate acestea ar fi bune, desigur, dacă ar exista un set de reguli, reguli cunoscute de toate părțile combatante, prin care, arbitrajul nostru pune si menține o ordine. Și, da, umbletul pe apă, cuprins în bunul simț al metaforei de dragul proporției, este mai mult decât necesar în haosul absolut al cuvintelor lăsate de capul lor. Continue reading “CU O FLOARE CA SCEPTRU”

FRAGMENTARIUM AL EXILULUI ROMÂNESC

Ulise sunt eu! Si asa ar putea fi intitulat manuscrisul pe care  scriitorul   Octavian Curpas, din Arizona, SUA, este pregatit sa-l încredinteze tiparului.

 Jurnalist de profesie, autorul are, în aceste pagini, privliegiul de-a surprinde într-o cheie potrivita, câteva dintre povestile fascinante ale imigratiei românesti. Cu o tehnica a scrisului clara si la obiect, cu date si detalii care fac si mai mustos miezul evenimentelor dar mai ales cu o documentare evidenta, care în antiteza cu naratiuniunea personajului principal, nea Mitica, Octavian Curpas reuseste sa focalizeze într-un punct central, din care, mai departe,  cuvintele se transforma în literatura. Lucrarea de fata este ca o restituire a cuvintelor ce zidaresc oamenii si locurile, a sintagmelor ce definesc stari de spirit, sentimente si principii întotdeauna valabile.

 Octavian Curpas radiografiaza un segment relevant al emigratiei românesti de dupa 1948, dar nu se implica în drama colectiva, exod care se consuma cu vivacitate, prin naratiunea eroului principal. Nu intervine scriitoriceste decât în cazurile care marcheaza destinul unor persoane devenite, prin vrerea destinului, personalitati recunoscute de contemporaneitate. Ar putea fi  aici, o pagina distincta din Istoria Exilului Românesc. Ar putea fi o odisee, la care participa argonautii carpatini, fugarii, aveturierii, oameni legati prin fratie de sânge chiar si dincolo de fruntariile  României.

 Octavian Curpas scrie modern, se foloseste de amintirile interocutorului sau, nea Mitica, ca de un jurnal în care  notitele de fiecare zi s-au scuturat de asperitatile inevitabile ale prezentului si sunt înnobilate de aura pe care le-o confera actiunea focului launtric, de trecerea timpului. Povestile, spuse la masa unui hotel american, sunt reverberate în paginile acestea, sunt resususcitate, pâna când, aproape se simte mirosul verilor din copilaria care a fost odata. 

 Într-un caroiaj de paralele si meridiane geografice, cu aventuri savuroase si principii de viata, care, de la un caz la altul au fost sau nu respectate, actiunea cartii este vasta dar defel stufoasa, pentru ca autorul a stiut sa segmenteze fiecare capitol, a stiut sa decupeze întâmplarile importante, sa le literaturizeze potentându-le, astfel,  esenta.

 Ca într-o migratie de cocori batrâni, dar înca puternici, asa se desfasoara actiunea. Un evantai de destine si suma locurilor prin care s-au perindat ,,argonautii” în cautarea ,,lânii de aur”, a fericirii. Celebra lâna de aur! Mit si adevar, pentru care  românul si-a parasit vatra si înfrunta destinul mioritic.

 Toti indivizii, românii din anturajul lui Nea Mitica, personajele lui  Octavian Curpas, au aventura prinsa cu o cocarda tricolora, direct pe inima. Nu le pasa ca au îmbatrânit biologic, ele cauta înca libertatea prin care, sarac sau bogat, celebru sau anonim,  devii nemuritor, pentru ca porti în gena ceva din patria-ti de obârsie.

 Începuta ca o poveste de viata, cu nostalgii, mai mult ghicite decât declarate, naratiunea lui Nea Mitica, personajul dinspre care pornesc si la care se întorc mai toate întâmplarile de fata, face fata constructiei literare si actiunea cartii prinde forta, acceleraza, pagina dupa pagina, aduna personaje diverse ca tipologie, dar care, împreuna, formeaza acel esantion care ar putea fi reprezentativ pentru chiar poporul român.
  Inteligenti, harnici, descurareti si gata de aventura, românii care tin cu scheletul lor spiritual copertele acestei lucrari, sunt atât de reali, încât îi poti regasi pe strada ta dar si aiurea, în lume. Cu o putere de concentrare pe partea de psihologie a individului, autorul face literatura dezinvolt, fara fortare, si acest lucru îl daoreaza, în parte, jurnalismului. Îmbina cu afinitate certa, seriozitatea documentaristului cu patosul unui vântura-lume, în sensul frumos al cuvântului.

         Octavian Curpas, el însusi este un om cu biografie în oglinda. Un om traindu-si visul între America si România. Folosindu-se de amintirile lui nea Mitica,  reuseste un exercitiu perfect de readucere în prim plan a unor efigii de români care au  biruit în viata, prin ei însisi.

 Cu sira spinarii verticala, ei sunt eroii care fac legamântul cu tara de nastere si cu cea de adoptie, prin ceea ce au mai scump, constiinta de sine. Nu sunt sfinti, nu sunt miliardari, nu sunt cersetori,  ori… poate ca sunt din toate acestea la un loc, pentru ca, povestea fiecaria dintre ei, are un traseu ce ar putea constitui  pilonii de sustinere ai unui roman de succes.

 Parcurgând paginile, cititorului nu îi mai ramâne decât sa descopere firul  fictiunii din tesatura evidenta a realitatii implacabile. Este aici o lectura agreabila, un dar pe care autorul ni-l face într-un moment în care, tot mai multi dintre compatriotii nostri se întreaba: Încotro mergem, fratilor?

MELANIA CUC

 

TRIPTIC LITERAR: MENUT MAXIMINIAN

1. Menut Maximinian –  PE ARIPA CERULUI

Jurnalistul Menut Maximinian este unul dintre cei mai prolifici scriitori tineri, cu activitati diverse si care, aparent, nu au afinitati intre ele. Cultura scrisa, etnografia si folclorul, activitati de voluntariat in sfera dreptului omului si realizator de televiziune, Menut a reusit ca intr-un timp record sa intruneasca sufragiile cititorilor, sa castige respectul si simpatia publicului de toate varstele si din toate categoriile sociale.

A pasit cu dreptul in lumea cartilor, cu un volum care intrunea in paginile sale o serie de interviuri interesante, inedite si spumoase ca stropii de sampanie. Mai apoi, ne-a surprins frumos cu pagini dense de monografie locala, cu referinta directa la Diug, satul de care inca se simte legat prin radacini si bucuriile pe care i le rezerva acel colt de paradis terestru situat pe Valea Ilisuei. O carte cu conotatii sociale clare dar care, scrisa cu talent, a devenit literatura buna, a fost inspirata de copiii dintr-un orfelinat al Romaniei actuale.

Mai recent, in 2008, la Editura Karuna din Bistrita, Menut Maximinian isi publica volumul Pe aripile cerului. De fapt, un jurnal de observatii fine si expuneri de stari si sentimente, el „fotografiaza” o lume pe cale de disparitie si care, ca o fata morgana, se afla la limita dintre fictiune si realitate. Pornind de la lumea imaginara, care… incape intr-o coaja de nuca, cu aplecari clare spre arhaic si cutumele unei civilizatii de tip rural, si unde Menut face o figura de artist al cuvantului, –  filmul cartii se deruleaza in secvente independente una de alta, in fragmante de imagini si actiuni umane care, la prima citire, nu par a avea legatura una cu alta. Lumea decupata de Maximinian Menut si prinsa ( romantic) de Aripa cerului, este o lume din „bucati” care asezate sun lupa, ca intr-un joc de puzzle ne arata dimensiunea unui spatiu populat cu eroi, eroi adevarati de literatura, care traiesc in noi si langa noi.

Inspirat din mediul care il inconjoara, Menut foloseste personaje anonime, dar usor de recunoscut in realitate, –  pentru a ilustra starile de tensiune teribila, cum ar fi in Super Pres, pagini in care umorul inunda amaraciunea si autorul nu trece cu vederea teatrul ieftin dat de cei atotputernici.

In „Granita si pita” tristetea autorului se resimte cu acuitate teribila, derizoriul si infinitul spatiului din care taranul isi ia lumea in cap, pleaca in lume dupa o „pita” mai alba se confunda pana la lacrima. Casele noi si sfidatoare prin opulenta, dar in care nu locuieste nimeni, sarbatorile de iarna care trec fara a fi impodobite cu veselia tinerilor, –  tineri ce muncesc in strainatate, –  toate aceste detalii fac o adevarata pagina de istorie actuala, o fresca de deznadejde in cronica localitatilor noastre rurale, de care Menut Maximinian se simte legat cu nojitele responsabilitatii sale de intelectual care vede lumea prin propriile sale percepte.

Satul care se stinge! Aceasta este imaginea care transpare mereu, chiar si acolo unde autorul, voit sau nu, incearca sa salveze aparentele, descriind cu lux de amanunte pitoresti locurile si oamenii pe care ii cunoaste asa cum se cunoaste pe sine.

In „Pana de paun „ autorul face interferenta intre o lume a zeilor din Olimp si lumea satului transilvan, locul unde Baba Ioana isi incepe vraja odata cu rasaritul soarelui. Fantasticul si realul, miticul transpus intr-un topos fecund si nascator de legende, iata spatiul prin care Menut Maximinian se invarte ca un fecior la jocul de duminica. Mai putin sigur pe el mi s-a parut a fi in fragmentele in care defineste cu uneltele scrisului, spatiul urban, –  barurile de noapte, intalnirile cu scriitorii care-s hotarati sa faca o cariera indiferent de pretul platit.

Pilduitoare in substrat dar efervescente si placut a fi lecturate, povestirile din volumul „Pe aripa cerului” sunt mostre de talent nativ ale unui jurnalist care vede totul, noteaza ce-i place si mai ales ce nu-i place in ceea ce-l inconjoara, apoi, retras in linistea unei dupa amiezi de duminica, isi construieste cartea ca pe o oglinda in care aripa cerului se vede rasturnata.

Menut Maximinian construieste o lume din lumini si umbre, o lume in care, daca am fi un pic mai atenti cu noi insine, am putea observa ca facem cu totii parte din peisajul pe care ni-l infatiseaza cu dragoste dar mai ales cu amaraciunea copilului care realizeaza nebunia adultilor si constientizeaza ca, el singur nu are putere sa schimbe lumea in bine.

Una peste alta, cartea este inca o caramida solida in constructia literara pe care Menut Maximinian o realizeaza din mers cu harnicie, talent si bucuria creatiei.

2. Menut Maximinian a pasit  cu dreptul in VREMEA SINTAGMELOR

Intr-o tinuta grafica excelenta, datorata Editurii Karuna, cu coperta eleganta si atragatoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnata de Menut Maximinian este un compendiu  de jurnalism cultural de cea mai buna calitate,  care aduna in pagini o seama de  intampinari de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetarie.

Ziarul Rasunetul din Bistrita, a fost, este si va fi  (si) o scoala de literatura, un atelier literar clar,  in care, in ultimul deceniu, la pagina de cultura au avut loc adevarate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante. Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut sa-si vada semnatura in paginile ziarului, sau sa beneficieze de prezentarea literara a cartii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reusit  in timp scurt sa-si faca din nume renume si sa castige increderea si chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatura, spre cultura in general. In acelasi timp s-a afirmat, si si-a devenit unul dintre cei mai  cunoscuti  scriitori din judet iar pe plan national  a reusit performanta de-a publica sub semnatura personala, sau de a beneficia de cronici literare interesante in reviste literare de prestigiu.

Desi autorul  Vremii sintagmelor nu si-a propus  niciodata sa dea cu barda in Dumnezeu, sau sa despice firul in patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emotia cuvenita dar mai ales,  cu respect si incredere din partea publicului dar si a autorului. El s-a impus prin sinceritate, talent si putere de munca. Ca si pe raftul unei biblioteci adevarate, cartile la care face referinta Menut Maximinian in ultima sa aparitie editoriala, sunt lucrari asezate in ordine strict alfabetica. Nu are favoriti, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incrimineaza. Este un critic echidistant si ii lasa cititorului posibilitatea sa aleaga pagina care il intereseaza, afland detalii despre  carti si autori celebri, sau despre altii in devenire. Scrie cu acelasi profesionalism despre maestri dar si despre condeiele care au scateiat pe cerul liric, ca o stea cazatoare, o singura data.

Excelenta mi se pare a fi si ideea prin care, in paginile de la inceputul cartii, se explica intr-un mod lejer, (pentru un public care nu este  neaparat molipsit de „microbul” Literaturii), vorbeste in termeni clari despre  starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a gruparilor de gen, realizandu-se in acest mod, o traiectorie spre „raftul” plin cu cartile, pe care Menut Maximinian le-a citit si despre care a scris cu perseverenta unui jurnalist care se respecta.

Bucuria de –a tine o carte noua in mana, se simte in randurile prin care autorul isi incepe pledoaria pentru fiecare volum in parte. El nu desparte apele de uscat  cu forta, nu face selectii si topuri dupa calitatea artistica. Autorul reda cu acuratete si bun simt esantioane din textele la care face referinta, pentru ca, asa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul sa  intre indirect in lumea cartii respective si daca, il intereseaza subiectul, genul si stilul literar respectiv, sa  caute cartea. Unul dintre cei mai temerari scriitori  din tanara generatie, Menut Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoriceasca dupa ce, un deceniu incheiat a exersat ca un violonist  cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lasat asteptat.

El nu mai este  scriitorul provincial care  isi lauda colegul de breasla la o halba de bere. El scrie cu temei, documentat si isi asuma cu responsabilitatea si, as zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de  gazetar literar. Impatimit de litera scrisa, numele lui Menut Maximinian este deja cunoscut  in presa scrisa si electronica din tara si chiar din strainatate. Un punct in plus in topul cultural al unui judet cum este Bistrita Nasaud,unde literatura de buna calitate nu mai este demult o fata morgana. Ceea ce  a adunat Menut in cartea de fata, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, in paginile ziarului Rasunetul, imi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cartilor consemnate in cronicile aici  prezentare, imi sunt cunoscuti din ceea ce au publicat, au scos pana acum pe piata de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regasi acest buchet de carti si autori intre doua coperte, sub semnatura lui Menut Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminica a prieteniei care, vrem sau nu vrem, ne leaga prin actiunea comuna.

Cu aceeasi dragoste fata de pagina tiparita, autorul cartii face referinta la autori cu vechi state in lumea literara, dar si la novicii care bat la portile literaturii. Generozitatea si responsabilitatea, doua paralele care nu credeam ca se pot intalni vreodata, aici fac casa buna. ?i rezultatul nici nu putea fi altul cat timp Menut Maximinian este un profesionist de prima mana, iar cele 10 carti publicate de el pana astazi sunt girul ca va merge mai departe cu aceeasi patima frumoasa, harnicie intelectuala si candoarea cu care l-au inzestrat parintii, de acasa.

Monografii, proza, reportaje… sunt genuri literare la care Menut Maximinian s-a oprit in ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hartie  ca si cum ar fi aruncat boabe de grau in brazda. Acum culege si roadele. Premiile, distinctiile, cuvinte frumoase de la maestrii sunt tot atatea moduri prin care autorului i se recunoaste valoarea literara si jurnalistica. Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat in societate, nu a unui  literat inchis in turnul de fildes, de aici si apetenta  lui Menut pentru munca de redactie, pentru a relationa pe diverse paliere ale culturii si in sfera sociala. El are scrisul in sange, munceste pa pagina cu increderea omului care are ceva de spus lumii in care, din nefericire, Cartea nu mai este considerata a fi o valoare nationala.

Ceea ce face Menut Maximinian  este un act de cultura adevarata. El aduce sub lupa publica carti care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici si atentie din partea criticilor de specialitate. Desi nu isi propune sa radiografieze cu „uneltele” unui critic literar de meserie, autorul prinde esenta, lamura din fiecare carte pe care citeste, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb si siguranta de sine. Nu bajbaie si are deja un stil de prezentare, un enunt propriu si inconfundabil. Fiecare dintre  prezentarile de carte cuprinse intre cele doua coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefeaza, la urma urmei, munca sisifica, zilnica si  formeaza laolalta o…geografie  literara indubitabila. Cei care au beneficiat de consemnarile autorului nu tin doar de judetul Bistrita Nasaud, sunt carti si autori care fac istoria literara mai savuroasa, mai vie .

Felicitari, Menut Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menita sa-ti deschida o zodie noua,  drumuri pe care cartile tale sa ajunga acolo unde le este locul, in librarii si in bibliotecile tarii.

3. RADACINI IMPRUMUTATE – Menut Maximinian

In volumul  intitulat „Radacini imprumutate, si care a vazut lumina tiparului in aceste zile, la Editura „Karuna” – autorul face un exercitiu de patriotism in sensul cel mai frumos al cuvantului. Intr-o perioada istorica in care, ca romanii in Romania, – celor mai multi dintre noi ni se pare a fi desuet sa ne erijam in aparatori ai romanismului,  preferand sa pedalam pe sloganurile unei globalizari mai mult sau mai putin avantajoasa pentru  ceea ce suntem, –  Menut Maximinian ne pune in fata unui fapt implinit. Frust, la obiect, cu date istorice si nu doar, autorul ne arata o alta fateta a monedei romanismului pe care il stim.

Mai pregnant decat in toate celelalte carti ale sale, in Radacini imprumutate,  scriitorul Menut Maximinian  se foloseste de uneltele  jurnalistului care este, dar si de cele ale etnologului, meserie pe care si-a ales-o si cu care iese la rampa… Seriozitatea muncii de cercetare pe terenul care, la prima vedere, nu ii ofera defel avantaj, (cercetarea fiind facuta in comunitati cu marea majoritate a populatiei maghiarizata), puterea de discernamant in alegerea filonului de cunoastere reala, alegerea dintre  sute si mii de variante posibile a unui fragment de istorie cat mai apropiat de realitate, face ca volumul de fata sa intruneasca preferintele mele, de cititor, intr-un top ad-hoc alcatuit  din volumele deja publicate de Menut  Maximinian pana astazi.

Subiectul ales de autor este unul care nu doar azi, de-a lungul  vremii chiar, a inflamat spiritele, a impartiti in doua tabere beligerante chiar, istorici redutabili, politicieni puternici, oameni de rand. Zona care tine geografic vorbind,  de ceea ce este cunoscut indeobste sub numele de Secuime, de Bazinul Odorheiului Secuiesc, s-a aflat in ultimele decenii mai mult in atentia sustinatorilor maghiarismului din Romania de dupa Trianon. Istoricii nostri, cei mai multi,  s-au multumit sa observe fenomenul maghiariyarii romanilor din zona mai sus amintita, doar pe baza a ceea ce se mai afla-n arhive. Colb de Istorie! O cercetare le fata locului parea pentru unii aproape imposibila.

In afara de modul literar  clar, in care si-a scris lucrarea de fata, Menut Maximinian  da dovada  de talent jurnalistic si de cunoastere a unei LUMI care pentru multi dintre noi este doar o pata de culoare pe harta Romaniei. Cu nuante poetice brodata din loc in loc, cartea Radacini imprumutate este un fel de rugaciune pentru memoria unui popor lovit din toate partile de hoarde, mai vechi sau mai noi, de cotropitori. Drama romanului caruia strainul, pe care l-a primit in casa si la masa sa, strainul care, mai apoi devine stapan pe identitatea romanului, este redata cu date certe, cu exemplificari si  cu date concrete. Biserica, in tot acest context, ramane  coloana vertebrala care reuseste sa adune in jurul axului sau, sa tina pe verticala  cele cateva cuiburi de romani care au mai rezistat, in timp, maghiarizarii aparent implacabile.

Ciuvuri de istorii personale, altele de familie, sunt adunate cu migala si cunoastere de profesionist, intr-un puzzle care, pentru cei care au ochi ca sa vada, constituie un document al diluarii noastre, ca natie. Prin curajul unor intelectuali autentici, a unor clerici romani sau chiar a destui oameni simpli,  Limba Romana inca mai respira in  susurul apelor, in suierul vantului, in doinele noaste stravechi. Bazandu-se si pe o bibliografie, la care si-au adus aportul de-a lungul anilor, nume  de prestigiu national, –  autorul volumului de fata face o paralela cu ceea ce el a intalnit pe teren. Pornind de la crucile din stravechile cimitire din satele care azi, dupa nume, grai si port, ni se declara a fi formate din etnici maghiari, dar unde numele romanesti clare, sunt schijesite in pietrele sau crucile de stejar ce tin loc de capatai de mormant, Manut Maximinian  ne conduce intr-o veritabila odisee istorica, folosind repere antrolopogice si etnologice care nu pot fi masluite de pseudo-savantii in materie. Arta bisericeasca, slova romaneasca, mestesugurile si mentalitatea tipic romaneasca, – sunt tot atatea valente de care autorul se foloseste cu tandrete, fara ranchiuna, cand ne demonstreaza ca acel spatiu este tarana din tarana Romaniei.

Este o lucrare cu personaje reale, nu fictive. Este o alta monografie care ar trebui sa faca parte din marea monografie a spatiului real al Romaniei de ieri, de azi si de maine. Radacini imprumutate este, la urma urmei, o marturisire, un act de identitate semnat prin exercitiul curajului de-a spune cu voce tare ca… esti ceea ce esti, un ROMAN. Fara colaboratorii sai din umbra, prietenii si toti pe care i-a cunoscut acasa la ei, in acest demers, timp de documentare si de nastere a cartii, Menut Maximinian nu ar fi reusit sa ne ofere decat un surogat din adevarul absolut al spatiului Odorheiului Secuiesc. Astfel, desi este o carte de autor, volumul de fata se impune, ne convinge de necesitatea prezentei sale in fiecare  biblioteca din Romania  si nu doar. Istoria este vie. Ramane sa citim cartea, sa mergem si sa stam de vorba cu „personajele” care o alcatuiesc prin vietile si istoria lucrarii pe care au implinit-o sau… nu.

Melania CUC
Din volumul: „Cronici Alb pe Negru”
Pagini de (ne) critica literara
Editura Semanatorul, 2010

„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

Melania CUC, „AUTOPORTRET” – Savoarea severa a infernului sublim

Priveste spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasa întelegînd frumosul sub multele învelisuri, un format aparte, cu o coperta bine gîndita, o carte de poeme dedicata lui Joshua Davind McIntyre, care tradeaza firea extrem de sensibila a pictoritei si eseistei Melania Cuc, o poeta care traieste departe de amagitoarele ochiuri de apa lumesti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” sau aluneca sprinten ca o fecioara prin iarba lucrurilor, în cautarea unui relief statornic, a unui taler care sa-i cîntareasca fiinta înainte de absorbtia sa în Marea Lumina. Sînt convinsa, iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexa de filigrane, în aliajul subtil, abia soptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri si semne”, prefigurate cînd de o inocenta, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind si dezgolind metamorfozele sinelui sau distantele geometrice spre si dinspre adîncul launtrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini si picioare/ Peste pervazul cu muscate/ Si camasi de fecioara./ Înca un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în usa/ Cu degete impregnate-n cenusa./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidra,/ Un erou nou/ Ce-si trage papucii târâs/ Prin maracinisul cimitirului/ Plin ochi de morti prinsi/În marsul victoriei.”

Modalitatile condeiului îi tin fiinta poetica în control, o profileaza în cosmosul interior si în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicata. În vremea aceasta, în care poezia se umbreste de spini si de semne rele, inteligibil si discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la brat nu numai cu cel al evolutiei psihologice, dar si cu cel al directiilor noi în arta literara, acestea presupunînd stiinta constructiei versului, menita sa reziste probei timpului. Psihismul sau antrenat evita detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei poetice, tocmai de aceea nu aluneca în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul si cititorul se vad fata în fata fata, se bucura cu masura, desi, cert, o amaraciune înalta, o sfînta revolta le deschide bratele deopotriva. Cum reuseste acest echilibru? Prin toti porii fiintei, poeta urmareste atent si încondeiaza trairile la temperatura incandescenta a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvaluirii în chip franc a atitudinii, are si curajul sa-si motiveze finetea registrului liric, libera si stapîna pe vers, cum putini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Si o ceasca de ceai chinezesc./ Stop cadru fara egal/ Printre/ Liniile frânte din sale/ Pe un ecran urias./ Si vremea-i albastra,/ Si nisipul e verde/ Scaietii dau floare,/Samânta germineaza/Pe buzele mele muscate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma/ Ma ascund ca o pâine/ Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face sa taca, dar care îsi rezerva întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al constiintei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lânga ureche./ Glont pirotehnic fara focos./ De acum/ Se cade sa iert/ Greseala gresitilor/ În numele Pacii probabile./ Dragostea mea noua/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clantane seminte/ Si artisti fluierând/ Zeita din tragedia antichitatii./ Înca o data pe ziua de astazi/ Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/Între tâlhari. ”

Trecutele si proaspetele framîntari launtrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunta revenirea în poezia contemporana a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spatiu sufletesc face cititorul sa vada în culori de curcubeu frumusetea numelui care iscaleste cu poezie portretul asemanator unei picturi, în care înfloresc subtilitati metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în launtrul sau, care ramîne hipnotizat de aceasta vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur si simplu însamîntînd-o în poezie: „Ma scald/ Într-o lacra de sare/ Fara sa stiu ca am scapat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac pasi în pasi/ Prin nameti de petale/ Si/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dictionare./….Si eu… continui/ Iubesc nebuneste/ Zidul/ Care ma strânge-ntre sale./ Alta iedera fumega verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât asa,/ Ca un tipat de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei consta în crearea de imagini capabile sa anime, în viziunea noastra conventionala despre lucruri, semnificatii ascunse sau uitate. Originala si agreabila în rostire lirica, cu o amprenta distincta si o arhitectura interioara magnetica, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit si îl reda în versuri cu savoarea severa care te afunda într-un val de profunzimi. Cititorul traieste momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negresit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie si sumara, a cartii duce la concluzia ca cititorul simte cum printre cuvinte „cresc si-nfloresc irisi minerali în scobitura talpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o alta fila simte moartea cum „urca în aceeasi spirala” ca „aburul si spaima de lupoaica împuscata cu glont de argint în cerul de gura”, simte ritmul firimiturii de zare, ca si când Cain si Abel ar fi ramas sa are în humus, aici, pe Pamânt, aude cum picura-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripa arhifiresc, viata, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumusetea exprimarii pare a unui înger cu înfatisare pamînteana, sosit printre noi din imperturbabila vesnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplatie, în astrala si visatoare crestere, Melania, acest înger peregrin întelept, original si profund, se rostogoleste pe Pamînt, ca un bulgare de zapada, caruia i se topeste, în rastimpuri, printre versuri, cîte o lacrima, în timp ce în golul unui fior îsi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamatul din noi.

Poemele Melaniei schiteaza un tratat despre sufletul cufundat în melancolie si revolta („Abia de se mai vede/ Din valul de lava/ Casa…/ Masa…/ Si mireasa/ Din rochia careia am plecat/ Sa culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trasaturi de penel cu dulci miresme, ele deruleaza filmul inspiratiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibratiilor esentiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologica sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar si cu tonalitatea delicata: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul si/ Inelul de logodna,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosita de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lasat amanet/ Cei mai frumosi ani din/ Memoria colectiva./ În odaia/ Cu straluciri de sis/ În loc de opait,/ Candidat la alte sperante Îmi scriu rugaciunea/ Direct/ Pe fata alba de masa./ Miroase a fluturi si a insectare/ Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea nelinistilor, a prospetimii, a candorii, a vitalitatii experientei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la moda al poeziei postmoderne grabite si trecatoare. Unitate temperamentala, discernamînt psihologic, stiinta arhitecturala acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentata de eleganta instinctiva a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esentiale si uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiratie, adecvarea expresiei lingvistice la perceptie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus sa serveasca realitatea traita de poeta, se muleaza nevoii de verificare a fiintei sale prin creatie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenta sa de pîna acum. De-a lungul si de-a latul poemelor te întîmpina senzatia de explozie consumata în adîncul sub care se preumbla umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristetii sau victoriei. Eu stiu ceva despre umbrele delicatei poete, si aceasta ma face sa le îndragesc.

Prin masura fiintarii superioare, volumul pare a fi o lunga scrisoare din sine catre sine, care dezvaluie clar pro­filul unei poete rafinate în spiritul esentelor, o poeta care scrie si publica exigenta cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îsi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lînga el, stie ca înceraca, dupa legi Dumnezeesti, sa se uneasca cu lumina, sa se faca timp si ritm cosmic, pentru ca „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de creta fara forma./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveste o data/ Si… înca o data/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roata/ Sub fulgi de staniol si confetti/ Aruncati de-a valma/ De îngerii de straja.”

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

Melania Cuc – DANTELA DE BABILON (Ed. Nico, Târgu-Mures, 2009)

by Lucian Gruia

Romanele Melaniei Cuc vizeaza experiente limita ale trairilor umane. Daca în MIERCUREA DIN CENUSA eroina, în urma unui accident, pe patul de spital, dialogheaza cu moartea personificata, în romanul DANTELA DE BABILON dialogul cu extinctia este colectiva – un grup de cetateni, între care si reporterita care relateaza faptele, sunt luati ostatici de o grupare terorista, în Irak, la Bagdad. Locul detentiei este un fost aeroport international, acum distrus de lupte. Sunt oameni de diverse nationalitati, ocupatii, culturi, religii. Este o experienta psihologica ravasitoare, sub amenintarea mortii.
Cartea se poate citi prin doua chei.
1. Se poate urmari analiza psihologiei individuale si colective, ceea ce s-a si facut deja de mai multi critici literari în eseurile lor. Nicolae Baciut, în prefata cartii, afirma ca, datorita fricii tot mai pronuntate, captivii îsi pierd curajul, ajung sa creda ca sunt cu adevara vinovati si într-un fel asa si este, trebuie sa suferim pentru rautatile noastre. Iata cum traieste aceasta stare povestitoarea naratiunii: „Eu sunt numai un om din carne si gânduri, simt cum frica mea ia forma de ac, îmi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge în fibra si urca în creier ca alcoolul cel bun.” Personajele se comporta tot mai anormal, instinctele primare se accentueza exponential, oamnii devin o turma si ajung aproape de a se linsa unii pe altii. Pe acest fundal bestial se petrece un frumos act de umanitate între doua mame, cea alba alaptând copilul negresei care nu avea sân. Interesant este ca dupa atâta captivitate, ostaticilor li s-a distrus lipsa de initiativa, încât si dupa ce au plecat paznicii, ei nu mai voiau sa aleaga libertatea: „S-a creat între noi, gardieni si ostatici, acea relatie de când lumea, când, în disperare de cauza, victima face pact cu calaul. Asa e viata!”
Nu-mi propun sa dezvolt mai mult aceasta cale batuta deja.

2. Îmi propun sa urmez succint a doua cale, analiza simbolurilor si arhetipurilor imaginarului, subiacente textului.
Simbolul principal al cartii îl reprezinta operatiunea de împletire a DANTELEI DE BABILON pe care o face Laila, cântareata plecata din România si devenita cadâna în Irak. Parcele din mitologia greaca torceau firul vietii noastre supuse destinului implacabil. Si Penelopa croseta ziua si desfacea noaptea, ca sa scape de pretendenti, asteptându-l pe Ulise. Iata cum lucreaza fosta cadâna: „Laila misca degetele mecanic. Croseteaza fara sa priveasca dantela, pe care mai apoi o desira cu meticulozitate de masina implacabila. Iarasi croseteaza”. Vedem aici ca ea împleteste inconstient, ca si cum prin degetele ei actioneaza altcineva (destinul). În schimb, despletirea o face prin propria-i vointa. Despletirea îmi pare o încercare de a te sustrage trecerii timpului si actiunii destinului. Dar totul nu e decât amagire, suntem lasati sa credem ca putem avea liber arbitru. La un moment dat, Laila este pusa sa povesteasca, dar si basmul e tot înfasurarea sau desfasurarea unui fir.
Antropologia imaginarului denumeste acest fenomen legare si este simbolizat si de plasa paianjenului, de firul de par etc. Paznicii grupului de ostatici sunt si ei personaje legatoare întrucât tin prizonierii laolalta.
Prin faptul ca oastaticii apartin unor natii cu religii, culturi, meserii diferite etc asa cum remarca Nicolae Baciut, gruparea lor reprezinta o imaginara arca a lui Noe, ceea ne duce cu gândul ca lumea întreaga este supusa fenomenului legarii. Suntem prizonierii acestei lumi supuse mortii. De aceea, Melania Cuc încheie carte cu urmatoarele cuvinte: „ Suntem liberi! Liberii. De ce nu plecam?! De ce am pleca?…”
Un alt compex al imaginarului, cel al lui Iona, este mentionat chiar de autoare: „Crestini, iudaici, musulmani, buddisti, brahmani, atei… suntem ca pestii prinsi în acelasi pântec de balena. Suntem într-o halta de triere si unde – ca si Iona, fiul lui Amitaj, asteptam ca Duhul sa pogoare, sa ne demonstreze ca el, Duhul, mai detine, în numele nostru, Controlul.”
Romanul Melaniei Cuc dovedeste ca autoarea este o buna cunoscatoare a psihologiei umane (individuale si colective) si stapâneste autoritar arta naratiunii. Ea descopera întotdeauna subiecte care scot la iveala aspecte tulburatoare ale psihologie abisale. Stilul este original, expresia frusta, imaginea socanta. Romanul se citeste cu sufletul la gura. Din pacate fenomene absurde, în care viata noastre este amenintata, sunt astazi tot mai frecvente. Doamne, spre ce ne îndreptam oare? Sa fie numai destinul de vina?

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE LA SUBSUOARA

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Visit my blog

ESEU

MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEMELE
LA SUBSUOARA

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mures, 2010

La cumpana anilor, Melania Cuc ne face o surpriza de proportii care întrece asteptarile si totodata confirma cu deplin temei vocatia lirica si epica a autoarei.
Dupa propria marturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântareste, nu asaza pe terezie, nu se tocmeste, ci vinde pe bucati, asteptând musteriii sa-i faca safteaua (Îmi las capul pe genunchi).
Musteriii suntem noi, de buna seama, flamânzi, însetati, curiosi, cârcotasi, avizi de senzational, gata sa ne tocmim si sa pretaluim totul, pâna si sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un musteriu bun, chiar de la prima privire recunoaste calitatea produsului.
Pentru Melania Cuc – Poezia este taina cât se poate de serioasa. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei si o conduce abil, nescapând frâiele, ca pe un murg sireap, pe ulitele sufletesti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zetar/ Ce a tiparit manifeste” (Va scriu despre dragoste). Ea stie un adevar de necontestat: Poezia înseamna jertfa si sacrificiu pentru omenire,asa cum un soldat se sacrifica pentru Patrie. Asadar, slujind Poezia, ea se dedica în întregime patriei sale. Asa cum Prometeu s-a angajat sa fure focul pentru muritori si a sfârsit pe stânca înlantuit de Zeus, ciugulit si hacuit de pasari rapitoare pentru cutezanta sa.
„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleste ficatii,/ ?in cu amândoua mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Va scriu despre dragoste).
Ea spune: „Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata si mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).
Si cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi constiinta neamului sau?
Nu o data, autoironia, sarcasmul de buna calitate însa, razbat printre versuri pentru a sublinia acuratetea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma / Ma ascund ca o pâine / Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” (Autoportretul perfect).
De fapt, este dificil sa-ti realizezi un autoportret perfect, pentru ca intervine subiectivitatea, dar poti sa te apropii de realitate în câteva tuse foarte sugestive.
Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).
Este absolut remarcabila usurinta, dexteritatea, maiestria autoarei de a comunica prin taceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglinda în care poti recunoaste chipul celuilalt, dar te si poti privi deschis, asa cum esti, fara farduri, dupa ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.
Se remarca densitatea scriiturii si renuntarea la false podoabe si gablonzuri ce ar încarca inutil ideea genuina.
„Urca în aceeasi spirala /Aburul si spaima mea / De lupoaica / Împuscata cu glont de argint /În cerul de gura. /Prada e alba si /Stacojie-i jiletca vânatorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Maiestrei /Îmi cânta /Ca un flasnetar /Închis în calul troian”.
Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetatii/ Cu straji ce-si apara stapânul /La o suta de ani /Dupa ce-am semnat pacea, /Am încheiat razboiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se catara /Linistea. / Un /Abis absolut /În care /Doua aripi se sfâsie între ele / Pentru trupul soimului prabusit.”(Împreuna prin viata si moarte).
Vesnica dihotomie existenta în om, sfâsierea launtrica si pendularea între ceea ce doreste si ceea ce îi este permis dupa principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o tema importanta, simbolizata prin cele „doua aripi” care „se sfâsie între ele/ Pentru trupul soimului prabusit.”
Aceste contradictii si lupte launtrice dau adevarata dimensiune umana a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lava /Casa…/Masa…/Si mireasa /Din rochia careia am plecat /Sa culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucarie reinventata, /Merg fara pasi /În zig-zag, /Fac târâsul /Prin labirint de cristal./
Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec… pe coate …/ Execut saltul mortal /
Peste himera /Ce-mi râde stirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umarul meu)
Blitz-uri de felul: „În fata tomberoanelor / Ticsite cu stele / Si sticle golite de bere,/ Artistii fara patrie / Înjunghie tacerea” (Haina mea miroase a zi lucratoare).
Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natura sa încânte si sa puna pe gânduri în acelasi timp, pentru ca în ele, fiecare se regaseste asa cum e: despodobit de vise si de iluzii, cu speranta pitita undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuita încât, abia mai palpita. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul si / Inelul de logodna, /Acolo, /
Unde / Tu mi-ai retezat cosita de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lasat amanet /Cei mai frumosi ani din / Memoria colectiva./ În odaia /Cu straluciri de sis /În loc de opait, /Candidat la alte sperante /Îmi scriu rugaciunea / Direct /Pe fata alba de masa. /Miroase a fluturi si a insectare /Mâna mea /Ce aduna firimituri /Si spatiile libere dintre silabe.”
Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – si, o data sfârsit de citit volumul, simti nevoia imperioasa de a-l relua. Este o carte de care nu te poti desparti lesne. Îti devine foarte necesara si revii ca la o veche iubire neconsumata, care ti-a lasat un spatiu de jind de nesuportat. Si abia când revii, întelegi si de ce: esti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii si în acelasi timp, esti cel care o citeste, care-i frunzareste cuvintele si-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poti afla, în irisii cuvântului.
Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite înca, se succeda si se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sarut cu vise-n durerile facerii, tandrete-n averse si matase de cuvânt care uneori, taie ascutit degetele:
„Imaginea cu internatul de fete /Socheaza, /Îmi acapareaza / Tot spatiul în care / Isadora Duncan / Goala pusca /Danseaza pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodata! / Doar clantanitul katiusei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tau, /Serghei Esenin”. (Umbre fara trup).
Si într-adevar, într-o lume de himere si umbre stranii ce-ti invadeaza spatiul launtric, doar Poemul îti mai poate oferi o certitudine.
Autoarea se recunoaste „Stapân si sluga / Al unui singur poem” – si, de fapt, poemul acesta poarta un titlu si o infinime de variante si nuante: Viata. Viata pe care si-a cladit-o singura, cu bratele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casa si care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorseteaza, limitându-i miscarile: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stapân si sluga / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viata-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /
Pe bucati / Dintr-o singura / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)
Dimensiunea spirituala este profund împlântata în sufletul autoarei
în asa fel încât, nu se ghiceste la suprafata, decât în masura în care doreste sa arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Si pâinea de Galileea, / Doar nuntasul Iisus îmi zâmbeste. / Ridica paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceara… / Asuda. / Pocalul subtire se sparge pe data / Si miliardele de cioburi / Ies ca o iarba gata batrâna, / Prin sticla subtire a Icoanei /Ce plânge.”
(În zdrente de purpura). Este o trimitere la prima minune facuta de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefacut apa în vin si a saturat mesenii si pe nas cu vin ales care simbolizeaza jertfa de mai târziu.
Dar, daca esti atent, dincolo de aparente, vei regasi evlavia si reverenta, nu neaparat fata de institutia în sine, ci chiar fata de divinitate si în acest sens, Melania Cuc are rolul vamesului care sta la usa bisericii, neîndraznind sa mearga în fata, ci doar îsi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu sa-l miluiasca.
Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplari, bijuterii slefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfectiune, fiecare unicat în felul sau, cu miros de iarba arsa, de cismea parasita, de asfalt încins din care creste, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Urias.” (Miroase a cismea parasita).
Si iata cum îsi autodefineste universul liric Melania Cuc:
Metamorfoza „Trupului / De care se bucura pamântul / Ca de o gheisa autentica, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aura de câine dingo / Pe care armata salvarii / L-a îmbracat în blana industriala. / Un exemplu concludent este / Mitologia universala; / Cheia solfegiului prin care / Încerc sa aduc / Imni de slava celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târaste / Prin marul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuatia asta? / Întreb si… / Sarpele casei / Se despica în sapte / Creste…rodeste alcooluri / În pomul vietii.”
De observat la Melania Cuc faptul ca e un arhitect si constructor ideal. Ea ridica edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o maiestrie aparte, cu materiale de constructie speciale. Edificiul Poeziei este sustinut pe pilonii nevazuti ai îndemânarii artistice si pe o sensibilitate pe care poeta încearca în zadar s-o ascunda sub valul autoironiei. Totodata, vocatia jertfelnica a lui Manole si chiar a Anei îi este proprie si ea apuca mistria si se zideste singura în trunchiul cladirii. Doar cuvintele ramân la suprafata, desi izvorasc dinauntru, sa dea marturie ca acolo si-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lasându-ne mostenire o lucrare durabila.
Înca din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperarii, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proza, Sotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proza, Fara nume, Femeie în fata lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenusa, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atesta vocatia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.
Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru constructia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat si sublim, un amestec de dulce-amar, lumina si umbra, frumos si urât, netezind contrastele si facând totul pentru a atenua ascutisurile, denivelarile dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie si se îmbuca perfect pentru ca au un liant misterios si inefabil care le tine: sufletul sau.
Nicaieri nu poti cunoaste mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru ca aici, în spatiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urma de cochetarie si se prezinta ochilor si inimilor noastre în splendida si perfecta sa nuditate. Ea ni se ofera, asa cum am spus, fara sa negocieze, spunând oricui doreste s-o asculte: Priviti, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcatuit din bune si rele, asa cum e viata, îndeobste. Câti vor sa cumpere aceasta încarcatura sublima, ramâne de vazut, dar aproape ca nici nu mai conteaza. Ofranda ramâne înscrisa. Ea va dainui între peretii, si, dincolo de peretii inimilor noastre, ca o pretioasa pepita, pentru vremea când ne vom simti saraciti si vom jindui, aidoma cautatorilor de comori, sa descoperim aurul sufletesc al poetei.
Meditatiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatura, de natura sa ne ajute sa ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viata si, mai ales, pretul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjuga de bunavoie, asuprit de o stare speciala si de nevoia irepresibila de a comunica sentimente.
În felul acesta creatia devine un înalt comandament etico-moral si social care defineste autorul. Dovada a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, asa cum marturiseste: „cultivator de corali si de perle./ Constructor de catedrale si de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de masline.” (Adun roca fierbinte).
Un adevar relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul ca Poetul – desi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlantuit de forta propriului Cuvânt si ca, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul sortului meu/ De salahor fara vina,/ Lava odata racita/ S-a preschimbat în sculptura” (Adun roca fierbinte).
Calea harazita ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu bratele întinse / Între doua maluri, / Asa / Umblu eu / Pe jaraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarba de astazi cosita. / Încerc sa traiesc cu cinste / Pe acelasi disc de încercari / Ce vin tropotind în caii salbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne…./ Cal si calaret, / Doar / Un geaman care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranta mea artagoasa / A alungat-o / La cer.”
Constienta de propriul destin si de propria karma, autoarea da masura cea mai înalta a maiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu conditia de om, nu întotdeauna multumit de propria soarta. Om si Cuvânt se aduna si se armonizeaza în chip admirabil, însa, precum un cal cu un calaret „alergând pe urmele hergheliei”.
Dar, se pare ca Melania Cuc si-a pregatit cu migala zborul suprem si nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai mira, ea e deplin încredintata ca si-împlinit destinul.
„Mi-am facut bagajul / Din iluzii si albii de pâine. / Platesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici si hârtie. / Mi se parea ca-i / Usor sa zbor, / Sa mor alergând cu un pas / În fata vagonului / Din care / Papusa din cârpe / Si ruj rânced pe buze / Cânta numai pentru mine / Un cântec de leagan.”
Amestecul de serios si ludic, copilarie si maturitate, vis si trezie, miracol (transcendenta) si contingent, revine în majoritatea poemele si poate, în aceasta sta farmecul, în acea stare de oniro-luciditate si mister ce ti-o induce lectura versurilor, desi tu stii ca e o conventie, dar intri în joc pe deplin constient ca te asteapta lucruri pline de miez si substanta. Si ca totul este platit cu sudoarea purpurie a omului care trudeste, cladindu-si zi si noapte universul, atât al sau cât si al altora, si se consuma arzând precum rugul de liniste si precum candela la capatâiul Timpului în agonie si el, care nu prea mai are rabdare cu oamenii.
Trebuie mentionata, abundenta metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul ca fiecare text, desi pare simplu la prima vedere, poarta cu el un înteles, o parabola si are o morala.
„Ca un blestem de mama-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între pasari colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regina. / Un ucigas platit / Sprijina universul /Într-un bat de chibrit. / Insul cu cagula neagra / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Sa-i unga ranile luptei personale / Cu uleiul rânced / Si scump.” (În coltul gurii mele arse).
De remarcat si dimensiunea artistica a poetei Melania Cuc, care picteaza icoane pe sticla, portrete si naturi moarte si scrie proze spirituale si realistico-fantastice cu o maiestrie greu de egalat.
Întelesul, tâlcul, nu întotdeauna se reveleaza si e bine ca ramâne un spatiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigat orb si surd de lumina, într-o fântâna sparta, la care capata acces numai initiatii.
În definitiv, acestea poate fi definitia si rostul Poeziei, acea Fata morgana – zarita doar o secunda si râvnita cale de un desert fierbinte, dar arareori atinsa.
„Fata morgana /Fara chip de femeie mortala, / Fara stele în ochi / Si fara / Siraguri de perle / Peste tâtele goale…/ Straina umbla printre / Masini epocale / Si barbatii / Ce traverseaza zebra pe rosu. / Doar / Desertul din vitrina alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea straina. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragila / Ca floarea de cactus / Strivita sub roca uriasa /De cuart.”
Dar cât de greu se mentine echilibrul între pamântescul trairii si cerescul gândirii sufletesti, („Iar pamântescul/ manânca de foame cerescul” – spunea si Nichita) – ne-o dezvaluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o fortare a usilor si ferestrelor sufletesti care se încapatâneaza sa ramâna zavorâte, impenetrabile si e nevoie de câteva petarde pentru a strapunge acest zid de indiferenta, de lene spirituala, de lâncezeala.

Trezirea e absolut necesara, însa: „Impertinenta, /Sfarâmicioasa-i / Matricea luptei în numele /
Careia / Dau buzna în scena / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Si farfuria de inox / Plina cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va sa zica, / Îmi spui / Si apoi / Brusc / Bati din palme ; / Intru în locul tau / În jocul parsiv, / Cu mâinile-n solduri, / Calc strâmb prin oras, / Ca o precista care / Nu a vrut sa aiba copii.”
Discreta, timida si seducatoare în acelasi timp, Melania Cuc se recunoaste „naiva si fara de vârsta” – cum îi sta bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede si ea continua jocul sau de-a fantasmele, de-a misterioasele fapturi de omat – de-a îngerasii dând din aripi pe zapada, – visele – care dureaza atât de putin – dar care hranesc si îndestuleaza imaginatia, firea sa sensibila, delicata si senzuala în aceeasi masura: „Un cercel de arama, /Atâta doar merita sa clincane, / Sa straluceasca / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus streangul, /A legat-o la stâlp /Si a stâlcit-o în bataia cu flori. /Asa am învatat sa traiesc /Într-o sticla de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Si sânii liberi sub soarele diminetii, /Asa cum obisnuieste /Aborigena din papua guineea. / În clipa de fata sunt / Naiva si fara de vârsta. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marca pentru galosi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împaturesti ziarul / Si-mi zici : /-De-am avea norocul /Sa fim sanatosi !”
Demersul autoarei în spatiul trairii nu e usor, pretul e mare dar, Melania Cuc se straduie, de fiecare data sa faca fata tuturor viclesugurilor si ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /
Asa cum procedeaza /Cetateanul / Fara sluga si fara stapân. /Sub talpile mele /
Apele se amesteca /Si se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /
Din unghii si din /Sfârcuri de aripi…/ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În cotet cu gainile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te lasi pe genunchi /Sa-mi arati cum /Se înmultesc semintele /În humusul brun si iluminat /Ca un brad de Craciun.”
Melania Cuc îsi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfasoara volute libere si se înalta în crugul Luminii dupa propria îndemânare si dupa aluatul din care si-a construit singur, aripile. Si asta pentru ca: „Între noi toti, /Cei rai si cei buni, (…) /Sta Biserica precum rana. /O sfânta din marmura; /Un fel de sala de nastere, /Locul în care tacerea eclozeaza /?ipând din durere… /Lânga geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirna, tamâie si lut.”
Slefuirea elitrelor pentru zbor e o alta porunca si un comandament obligatoriu pentru firea poetica. Poate ca nici un alt poem nu o defineste mai bine decât Cabotin fara frac: „Stapân absolut /Pe o lotca plina de nuferi, /?in ghemul cu ata vietii /Legat la edec. /Ce capcaun, /Ce Barba –Albastra… / Ce faun îmi cânta haiduceste /De pe buza prapastiei ? /Buzele ametesc. /În lumina trestiilor tremuratoare /Doar umbra mea se alungeste /Cu un lat de valeat… /
Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânatoare, /Nici în tâta, lapte si miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera ramâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Si nu fac nimic.”
Finalurile poemelor sunt cel putin surprinzatoare si ele puncteaza ideea, si aduc lumina necesara pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna deslusit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoroneaza la sfârsit cu o aura.
O finete a ironiei si un simbolism metaforic domina spatiul dintre cuvintele natur si cuvintele pregatite minutios, pâna totul se ilumineaza. Figurile de stil sunt prezente la orice pas si dau un sarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poeta metaforica, de sorginte panseistica. Ea comunica adevaruri axiomatice cu aceeasi dezinvoltura cu care ar emite consideratii despre natura si dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atentionare si clopot de arama care anunta, vesteste timpuri navalnice si impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde si cum ne vor gasi aceste timpuri escatologice.
Eu sunt rationala: Dansez pe sârma electrica. / Scot scântei pe nari /
Ca un mânz salbatic / Prins la trasura. /Eu sunt rationala. / Rabdatoare / Si numai numele meu /Ia din când în când /Forma de corabie. / Cu naframa neagra, /Steag de pirat – /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.
Un fanar cât se poate de aglomerat si zgomotos, cum e lumea în care traim, e de natura sa ne îndeparteze de la scopul calatoriei noastre vremelnice.
Îmi amintesc Îngerul: /Fara chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Si buzunarele burdusite / Cu mirodenii de contrabanda. / Nisipuri mereu miscatoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plateste pesin patul tare si /Iubirea de-o noapte. / În portul fara nume /Copiii sunt batrâni /Si vaduvele minore. /Sandramaua plina cu iasomie / Si cioburi din vise /Duhneste a placinta cu ton”.
Încântator este si amestecul de sublim si grotesc, extraordinar si comun, fantastic si real, provocat pentru a soca si a trezi la viata si la lumina constiintele. Dar cu ce pret? Cu pretul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /
În insectarul /În care mimez ca traiesc. / Sunt carabusul /Captiv în pumnul /
Nebunului /Pe care /Precista-l tine cu capul pe brate / Si-i cânta leru-i ler.
(Desculta si despletita).
Si în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îsi gaseste reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadeaza din realitatea cotidiana pentru a se ascunde în turnul ei de fildes, în cetatea ei de scapare: Poezia. Ea a gasit alta cale: aceea de a transpune realitatea dupa propriul îndemn al inimii. Si mai are meritul ca sta de veghe la fruntarii si anunta, vesteste ca un trâmbitas divin, vremile viitoare. Ca strigatul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Si Ioan, Înaintemergatorul lui Isus a propovaduit în pustiu, si Noe a continuat sa-si construiasca arca, în pofida tuturor celorlalti care râdeau de el ca-si apleaca urechea la spusele lui Yahve. Si Iov a patimit fara prihana si a îndurat cu rabdare oprobiul sotiei si al prietenilor, stând pe o gramada de gunoi si scarpinându-si bubele cu un hârb de oala. Totul e sa ramâi statornic în idealul tau, în credinta si speranta care te cheama din nou la viata.
Sacru si profan amestecate într-un melanj armonios si omul alegând rabdator firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghina din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este ca amanuntul din contingent capata proportii si simboluri mistice: „Fulgii smulsi din /Aripa de heruvim / Ratacesc între cer si pamânt. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucreaza în schimb prelungit.”(Doar lacrima si mama).
Acelasi lucru reiese si din Femeia cu cosita carunta: „Îndeasa în sticle de lapte /Aerul de rezerva. /Pune dopul, sigiliul din ceara /Pe rezerva de hrana, /Asa… / Sprijinita pe bucatica-i de ura / Si pe genunchii /Distrusi de artrita. / Baiatul cu Pizza /Îi bate la usa; / De pe sofaua uzata / Animalul de companie /
Tremura de emotie. / E vested numai trupul toamnei / Prin care o amanta /Umbla pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A pacate iertate /
Si a scortisoara de contrabanda”.
Si cât de frumos înfloreste simtamântul pios din pamântul fertil de suflet:
„Viata este / Asa cum este… / În peisajul imaginat / Dupa chipul si asemanarea / Icoanei. / Îmi pare rau; / Nu mi-am gasit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Ca … sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca si cum as savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din gradina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).
Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidenta în poemul:
Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieste la fel de bine / Ca spiterul cetatii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îsi gasesc avocatul / Întru aparare. / Iau cina la o masa plina / Cu lumânari galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri cataratori din instinct. / Singura mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu pasari-flori / Si oameni ce înghit sabii / Si flacari / În loc de prescura”.
Melania Cuc nu se sfieste sa spuna despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenusareasa pribeaga,- / Strivind / Sub talpa fara contur / Un chistoc de tigara, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esente).
Si în alta parte: „(Dau îndarat) S-au înmultit paianjenii / În colturi de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viata! / Fac un pas înapoi / Pe firul subtire de ata; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorata ca o paiata / Ce danseaza peste copaia / În care / Servitoarele si soldatii / Fac dragoste. / Furiosi”.
Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înalta constiinta de sine si e convinsa ca mesajul sau cald va percuta si va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca si cum as trai / Prima zi din Geneza / Vad, pipai, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl framânta / Cu mânecile camasii suflecate /
Si aburi iesindu-i pe gura / Care doineste. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de manastire, / Ca un razboi purtat / În numele pacii imposibile. / Am tot dreptul / Si-mi aleg orizontul propriu, / Sa punctez locul / Unde se anunta Potopul! / În desert / Sapa arheologii, / Cauta hidrocarbura, istorie, apa… / De cealalta parte / La parterul Turnului Babel /
S-a deschis magazinul / Cu ciorapi si manusi / Din lâna roz de Angora”.
Cu toate acestea, poeta se simte raspunzatoare pentru valurile succesive de rau care invadeaza planeta si omul nu le poate stavili decât asezându-si propriul trup drept bariera: „Sunt la rând / Ce vina am eu / Ca nu pot opri la timp / Acceleratul / Si timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talasul cobaiului?! / Generatia mea s-a nascut / Scrâsnind din dinti, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeza / Ca locomotiva cu aburi”.
De aceea, nu o data, Melania Cuc îndeamna la atitudine civica, la iesirea din indiferenta: „Habar nu am: / În casete fara rezonanta / Vorba rea umbla sleampata / Ca o prostituata alcoolica / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Ca… indiferenta-i acida, / Coroziva precum acidul picurat / Pe placa metalica / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.
Eternul feminin razbate si din ultimele doua poeme ale volumului prin care Melania Cuc marturiseste ca la Confesionalul Planetei – cum e sa fii si sa ramâi Om într-o lume în care s-au înmultit fiarele peste masura: „Poetul / As fi putut fi / Torent sau lumina, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglinda privit, / Exercitiul meu / Este de rutina, / Un admirabil defect / De memorie colectiva. / Cât de prost ma înteleg / De la o vreme / Cu mine însami / Si cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subtire, / Nedetectabila pe cerul gurii / Ca un urmarit general / Ce-si face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat si fara chipiu / Culege musetel dintre linii.”
Buzunarele mele sunt burdusite / Cu hârtie de matase mototolita. /
Cuvintele ies obraznice / Prin ata manusei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îti bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /
Grijulie cu fiecare sintagma / Care iese din rând, / Nu rimeaza…cu ce as vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce stie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu esti sus, / Pe culmea sperantei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.
Prin tot ce face si ce scrie aceasta prestigioasa autoare de talie internationala, care a ajuns la deplina maturitate artistica, dovedeste ca s-a nascut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseste drept armura ca sa se apere împotriva agresivitatii vulgului si kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav si însingurat, unde oamenii nu se mai cauta unii pe altii, fiindu-si suficienti lorusi, ori nici macar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitatie, un imbold la regasirea demnitatii de Om de aici si de oriunde.

IESIREA DIN …(AUTO)PORTRET

by ELENA M. CÎMPAN

Motto: „Tu ma învatai/ Cum/ Se fac primii pasi de femeie/ pe cearceaful rece,/ Alb,/ perfect apretat./”( Melania Cuc)

„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeste despre o poeta, ce se ascunde în sentimente, se cauta în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastica, unde o astfel de tehnica reda, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea si întelege adevarata fata a celui ce (se) prezinta. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigat, nu sunt ca un cântec, sunt o incantatie pe o scena în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropata adânc în pamânt. Ele îsi desprind propriul chip dintr-o materie amestecata: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucura pamântul/ Ca de o gheisa autentica/ Este universul meu liric”. Arta poetica a Melaniei Cuc se concretizeaza în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Si revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioara a Vietii” si „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul razboi”.
Volumul e puternic marcat de tuse naturaliste, improprii unui lirism obisnuit: „Sunt muschiul de vitel/ Trecut prin masina cârnatarului./ Ma supun ei./ Fecioarei de fier/ Care ma strânge la piept/ Ca o mastera hoata”. Banalizarea sentimentelor, detasarea de acestea, neimplicarea afectiva, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este fortata, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marca pentru galosi”.
Cautând un motiv romantic în „Autoportret”, am gasit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeasi distanta fata de obiecte o face pe poeta sa rosteasca: „luna din staniol/ si nu mai mare decât o maslina”, iar noaptea e neagra ca o pisica” si „lumina grea/ Unsuroasa ca o frizura de domn/ În care s-a turnat în exces briantina”. În intentia de-a inventa o poezie noua, persista un filon al lirismului de altadata, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tau,/ Serghei Esenin”, daca nu cumva este si aceasta o ironie la capatul unor „umbre fara trup”.
Asa arata, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hranit din dor de romantism si vindecat cu exprimari socante într-o lume reala privita cu ochi de copil.
Câteva linii ancoreaza chipul sinelui descris în biografia textului si ofera informatii despre activitati de rutina, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stapân si sluga/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe” (o imagine a formarii/ pastrarii cuvântului prin grija proprie), „Degetele mele fara inele/ Bâjbâie/ Cauta/ Acul de palarie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viata/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu si de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseste din pieptenele/ Mostenit de bunica” ( imaginatie debordanta, neasteptata).
Pe retina de serviciu a cititorului ramân expresii, precum: „sanii voievodale”, „pace probabila”, „orizont probabil”, cu remarca pertinenta ca, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figura de stil, dupa comparatie: „E noapte neagra ca o pisica”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeza/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cartii-autoportret (o numim asa) sta sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseala, de neîncredere, de pesimism, specifica unui personaj ajuns la capatul puterilor. Vindecat pâna la sfârsitul cartii, acelasi personaj anunta în final: „Buzunarele mele sunt burdusite”, întelegând ca mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Desi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzator), într-o libertate compozitionala desavârsita, ele au unitate, nu lasa nimic sa se piarda din autonomia fiecarui text si se termina, invariabil, cu punct, ca si cum ar fi piramide cu baza în sus.
Daca ne amintim de „pleaca substantivele-n armata”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenada, glont, arma, epoleti, cazarma, catuse, razboi, ranita, dinamita, lupta, prizonieri), desi ne-ar putea pune pe gânduri, infirma ideea unei înregimentari în rândul unei categorii de poeti. Melania Cuc are o voce unica. Poeta iese, elegant, din rând, convinsa fiind ca este asa cum vrea ea sa fie. Cuvintele o ajuta, siguranta de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fara luna”si „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevarate.

CARTEA LA RAFT: „IONUT CARAGEA SI GURU AMNEZIC”

by Melania CUC
5 ianuarie 2010

Aparuta la finele anului 2009, cartea semnata de Ionut Caragea si intitulata, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare sa fi intrat deja în constiinta cititorilor de poezie contemporana.

Cu o coperta superba, care se potriveste cu textul, grafica realizata de Vlad Turburea, cartea de fata detine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizarile pentru un premiu international de poezie. Constantin Miu, în prefata, si Agela Furtuna, în postfata, gireaza prin prezentarile facute o carte care are deja viitor.

Într-o maniera eleganta, prin nota lirica modernista dar fara vulgaritati si ricoseuri care sa deranjeze bunul simt, Ionut Caragea ne demonstreaza si în cea de-a 13–a carte a sa, ca lumea în care traim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrata, poate fi catalogata, dar mai ales poate si trebuie sa fie iubita.

Teme dintre cele mai tulburatoare din saga vietii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectiva, toate sunt detalii care vin si se prind în poem pentru a ne evidentia o Lume. Viata musteste printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acuratete aproape stiintifica, ca trasate din rigla.

Poetul nu doar priveste lumea reala, o traieste pe viu ca pe o experienta personala si care îi da dreptul sa traga concluzii. Nu o face la modul didactic, sfatos si declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasa pentru care Nasterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Exista cuvântul în fata caruia oamenii mor/ fara sa plânga/ fara sa-i doara…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieste magia care face dintr-un om obisnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forta care poate sta dinaintea Mortii cu capul sus, senina si chiar victorioasa.

Pentru un poet tânar, cum este Ionut Caragea, dar cu o experienta de viata vasta, cultura solida, si cu o vointa sisifica, poezia este aliajul pe care îl topeste în retorta sufletului, apoi îl toarna în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii.

Nu pentru sine însusi traieste extazul si agonia poemului, nu pentru persoana sa se lupta cu nimicnicia. ,,Sufar de foamea altora”, spune într-un context în care, pe strada, tot mai putini oameni se uita în ochii unui om care cerseste vise, nu pâine.

O balada frumos închegata este cartea aceasta, pe care, ca niste persoane care credem ca detinem la degetul mic informatia planetara, universul… trebuie sa o citim pe îndelete, sa revenim pe pagina, pentru a ne demonstra ca GURU AMNEZIC nu este doar o metafora.

Ionut Caragea stapâneste arta scrisului, are vocatia de poet în sânge, iar ceea ce rezulta din paginile cartii acesteia, sunt mostre de maturitate poetica certa.

"Dantela de Babilon", o poveste despre solidaritate umana si schimbarea mentalitatilor si atitudinilor, in fata vietii si a mortii

melaniacuc La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca. Despre confruntarea dintre Franta si Rusia, in care batalia de la Borodino ocupa locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, in romanul „Razboi si pace”. „Ma pasioneaza istoria lui Napoleon si Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, in septembrie 1867, acesta calatoreste pana la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de doua zile, el umbla pe jos si cu trasura pe campia de la Borodino, face insemnari in agenda sa, deseneaza planul bataliei si cauta veterani, contemporani ai razboiului de la 1812. Despre razboi si pace, dar in secolul XXI, despre Babilonul modern, despre o stare de fapt acutala si despre reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul, ne vorbeste scriitoarea Melania Cuc, in romanul sau, „Dantela de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Saptamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Municipiul Bistrita pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprii. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. Daca in „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantoneaza in perioada imediat premergatoare Marii Uniri a Romaniei, undeva intr-o Transilvanie care dupa sute de ani, iesea de sub stapanirea straina, in „Fructul oprit” Melania Cuc scoate in evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societatii romanesti de dinaintea Revolutiei din decembrie. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o cautare prin destin si obarsie a unei lumi de care scriitoarea nu se indoieste ca a avut-o, dar a pierdut-o, din nestiinta sau nepasare.

„Miercurea din cenusa” este romanul in care prozatoarea incearca sa redea marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facand uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, intrecandu-ne in a ne exploata unii pe altii, facand abstractie de mediul inconjurator, de lumea care poate exploda din neglijenta noastra, in fiecare secunda. In „Fructul oprit”, Melania Cuc prezinta o perioada pe care a trait-o pe viu. Fara indoiala, ca in roman totul este fictiune, personajele sunt complexe si au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali, in adevaratul sens al cuvantului. De aici credibilitatea cartii. lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu isi traiesc viata ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adaugat ca despre „Tablete contra disperarii”, Artur Silvestri, in „Marturisire de credinta literara”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin forma si continut, in ideea ca sunt lasate slobode sa iasa in lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care ii apartine Melaniei Cuc.

Pasionata de istorie, romanciera realizeaza, cu „Dantela de Babilon”, o varianta moderna, contemporana, a romanului istoric clasic. Fara pretentii estetice, fara dorinta de a epata, autoarea ne ofera prilejul de a medita asupra ororilor razboiului, dintr-o perspectiva inedita. Practic, cititorul o insoteste pe ziarista Melania Cuc in Babilonul modern, la scurt timp dupa evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocitatile fara limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru ca ai ocazia, lecturand volumul, sa fii de fata la tot ce se intampla, sa asisti pe viu, la scene in care ratiunea este complet absenta din context. Romanul „Dantela de Babilon”se defineste ca o incursiune in istoria violenta „de pe linia intai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma.” Pornita de o saptamana, in cautarea aventurii, „inarmata cu laptop si camera de filmat”, si visand la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat in direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsa in paienjenisul unei lumi iesita din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grija, dar si cu o anumita doza de ironie, stari sufletesti perfect umane. Melania Cuc intra pana in cele mai ascunse cotloane ale gandului, redand cu intensitate sentimente si idei ce apar intr-un context intunecat, parca regizat de o forta obscura. De doua zile ostatica intr-o fosta aerogara, autoarea descrie in amanunt, intr-o evaluare cat se poate de exacta, propriile trairi, dar si pe ale celorlalti prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne si ganduri, simt cum frica mea ia forma de ac, imi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge in fibra si urca in creier ca alcoolul cel bun. O piele noua-mi creste peste epiderma cea veche, e ca o gutaperca flescaita si foarte transparenta. Tremur ilizibil. Am maini ca de mort… Eu rad, ma amuz de oricine-i prost si suspina, eu sunt puternica, barbata si sofisticata, am invatat cum sa-i faca fata situatiei limita la sedinte yoga, la cursuri de supravietuire intre fiare si colegii de generatie.”

Ne aflam pe taramul crimelor, intr-un anumit moment al istoriei, cand lucrurile se pot incheia straniu, intr-un final insangerat. „Cu aerul ce se scurge prin gaurile date de glont in tavan, intra si mirosul de sange. Sange proaspat de om.” Prizoniera alaturi de autoare, este printre altii, Laila, „cadana ascunsa in higeab croit din stofa foarte fina si cu zeci de bratari clincanindu-i ca niste catuse la maini”, care isi petrece timpul lucrand cu iglita, dantela. „Cadana a scos din bagaje un ghem, o iglita si dantela alba, fina si neterminata. O tine pe brate… Laila imi arata modelul dantelei la care lucreaza, unul vechi si cu dichisuri ce tin de viata dintr-un serai cu destule femei lenese, lascive, ce isi adora stapanul. Eu nu ma pricep la innodat macrame in horbote aproape medievale. Nu vreau sa invat mestesugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cat de mica este lumea. In Laila de acum, autoarea o recunoaste pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena si Continentul, ca o supernova,- arzand, fascinand de-a lungul unui singur sezon cat intr-o viata de om. Fata in ginsi de cowboy si camasa din steag de matasa rosie ca sangele de erou, il prinsese in mrejele sale pana si pe printul mostenitor.” Lelia este condamnata la exil de catre autoritatile acelor vremuri, iar destinul ei se materializeaza simplu, intr-un „pasaport cu viza pentru o tara neutra.”

Prezenta Lailei da un sens neasteptat lucrurilor. Ea este o noua varianta de femeie, darza, optimista, luminoasa, sub un aer de aparenta fragilitate, evident, in antiteza cu romanciera, care simte nevoia sa precizeze … „imi lipseste curajul.” „Vecina mea de scaun si de suferinta, este poate singura mostra de feminitate adevarata in cloaca asta ca si asexuata. Face fata plina de curaj situatiei. Zadarnic. Barbatii se prefac ca nu o baga in seama. Paznicii o ignora cu buna stiinta. Cei cu cagule trase pe fata se poarta cu noi ca si cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci hoti de cadavre.” In simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altadata, cu obiceiuri si traditii bine instapanite, asemenea modelului de dantela pe care il lucreaza. In prezent, este trecuta cu vederea de toti. Razboiul este in toi, pacea nu face obiectul preocuparilor nimanui. Bratarile Lailei au clinchet de catuse.

Pe langa cele doua personaje, in fosta aerogara se mai afla Cecilia, o tanara negresa, refugiata din Sud, si sugarul ei bolnav si infometat, Ardazir, adolescentul invalid, tintuit intr-un scaun cu rotile, , impreuna cu Ardanaze, tatal sau, Salomeea si sotul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care isi si da obstescul sfarsit chiar acolo, devenind prima victima, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Masa – ce „i-a supravietuit Razboului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea straina, in permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, impreuna cu bebelusul lor, un negustor de sofran, etc.

In conversatia care se incheaga intre romanciera si soldatul roman din misiunea straina, aceasta ii ofera informatia care ii dezvaluie conditia. „Da’ ce cauti in Babilon, tu, o femeie care , nu cred ca ar face fata nici la reculul unei arme de vanatoare?”, intreaba el. Raspunsul autoarei, „Sunt in misiune. Oficiala.”, vorbeste despre o natura duala, despre ascunderi si taine. Laila ii da jos masca, ajutand-o sa fie ea insasi. „Nu vezi ca-i jurnalista!? Intervine Laila.” Iar dantela se inmulteste, Laila e harnica si lucrul mainilor ei aer un aer strain, neobisnuit, in acest mediu cazon, auster, in atmosfera de thriller, ce pare desprinsa dintr-o lume de fictiune. „Langa mine, Laila si-a lasat parul rosu pe jumatate descoperit de broboada. Cu ochii tinta pe firul de bumbac trage ochi dupa ochi, din iglita, la dantela care a crescut cu un lat de palma.” De altfel, tot Laila este si singura care inca mai crede in divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, in deschiderea romanului. Laila aduce o pata de culoare, tocmai prin credinta pe care o dovedeste, in mijlocul unei realitati naucitoare, inflexibile, rigide, in care ordinea se stabileste prin forta si careia trebuie sa ii faca fata. „- Faca-se voia LUI! sopteste Laila si un tremur usor ii misca barbia.

Toti au devenit „prizonieri ai soartei” si totul aluneca exact ca intr-un vartej, spre un deznodamant previzibil. ?i din nou, naratiunea se accelereaza, iar Melania Cuc isi demonstreaza talentul la scris. In prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hraneste la sanul ei, copilul flamand al Ceciliei. „Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta… Imaginea-i ireala. Obrajorul negru peste sanul alb si gura cat o afina coapta pompand, tragand cu nadejde din vana umana. Flamandul isi ia portia de hrana, lapte de mama. Fara sentimentalisme, stiu, scena asta ramane doar… un simplu transfer, o portie de mancare si o sansa infima pentru ca, fiul unei refugiate, sa supravietuiasca.”

La fel de autentica este si descrierea scenei de razboi facuta de Mandea, feciorul Vrancioaiei, acum mercenar in Legiunea Straina. Drama razboiului, permanenta amenintare a mortii, macelul, dramatismul si intelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul sa capete amploare. Alternanta moarte-viata incheaga cartea, dandu-i o structura organica. Confesiunea soldatului dovedeste ca Mandea a evoluat, ca nu mai este omul care s-a inrolat pentru bani, ca framantarile sale de constiinta l-au facut sa depaseasca lacomia si vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul ranit. M-am oprit, in brate cu o piatra invadata de licheni. In lumina de Luna, vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viata care trecuse prin lume. Atunci, m-am intrebat, ce caut eu, feciorul Vrancioaiei, acolo, la capatul lumii? Care sunt Raii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice in romanul Melaniei Cuc. Daca Laila reprezinta pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o alta parte a lumii, semnifica razboiul, forta, este un fel de Ares modern, ce emite judecati cu valoare de verdict. In aceeasi simetrie a simbolurilor se incadreaza si faptul ca ambii provin din tara unde s-a nascut si romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmand o progresie, iar relatiile dintre personaje evolueaza. Intervine intriga, care modifica deja starea de echilibru la care se ajunsese si declanseaza actiunea. Totul creeaza imaginea unei lumi complexe. Ziarista si cadana ajung sa se confrunte. „-Cine? Te intreb. Cine crezi ca face cartile , cine triseaza in lume? Esti femeie desteapta. Esti, ai fost si de partea asta a baricadei, ai fost o crestina. De ce te ascunzi in higeab de cadana?
Priveste-ma in ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furiosi, tinerii care, in urma cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sarma de jur imprejur, noi eram liberi. Nu mi-ai schimbat viata cu muzica ta dar , mai am in ?ara, acasa, discurile tale. Mai stii LP-urile alea de ebonita. Scartaia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam dupa ele la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o diva in salopeta. Insufleteai spirtul comunist pe santierele tineretului.” Raspunsul care vine insa, dovedeste resemnare. „Lia aia a fost ucisa, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formeaza deja, o societate in miniatura, nascuta din intamplare, in mijlocul altei societati. Trei romani ostatici, inconjurati de alti ostatici, de aiurea si de calaii lor. „Constat ca suntem departe de tara, trei cetateni oarecare. Laila ( Lia) o cantareta cu faima care abandoneza brusc scena. Se marita cu un medic din Palestina.
Mandea, taranul care si-a lasat plugul in brazda si s-a angajat in legiunea straina.
Eu, jurnalist de provincie ce nu va face niciodata reportaj pe linia frontului.
Nu am energie cat sa-mi imaginez cum ar fi sa vorbim acum, aici, despre Patrie. Sa fim frati si uniti macar odata in istorie. Imposibil?”

?i in continuare, ca un lait motiv, Laila „croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela din bumbac de Egipt. Trage ata din ghem cu viteza fantastica si fara s-o priveasca. Innoada ochi dupa ochi in clontul de iglita… Croseteaza, trage ca la galere, gesticuleaza, roboteste in ritm, din instinct de aparare si fara sa traiasca adevarata bucurie a creatiei. Bratarile multe si fine ii clincane impasibile pe bratele care scapa, dezvelite din panza higeabului.” ?i din cand in cand, mai „repeta frenetic – Alah e mare!”

Urmeaza punctul culmninant. Se doreste gasirea unui tap ispasitor, vrajba ii uneste pe toti cei prezenti, pentru ca ura lor ramane fara putere in fata adevaratilor vinovati, cei care ii tin prizonieri. Diferenta dintre Bunii si Raii despre care se intreba Mandea cine sunt este data de modul in care acestia actioneaza in aceeasi situatie. Acum insa, nu mai exista decat Raii. Bunii s-au metamorfozat si atenteaza asupra unei nevionovate – Laila. Un val de oameni se formeaza ca la comanda, se indreapta spre locul de unde, Laila priveste, cum scanteia dezastrului risca sa prinda proportii. Nici nu clipeste. Ea este golita de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasa.”Situatia critica prin care trec cei prezenti are puterea sa ii schimbe din oameni cinstiti, onesti si cu puternice principii morale, in niste salbatici, care nu mai sunt in stare sa discearna deosebirea dintre bine si rau.
Totul continua cu o scena care face ca durerea sa fie si mai adanca. Salomea si Mandea par sa isi dea seama cat de efemera si de eterica este viata, atunci cand te afli la mana unor terorisi cu fata acoperita de cagule. Ca intr-un ritual primordial, animalic, cei doi ofera un spectacol hidos, avand in vedere cadrul unde se desfasoara. Incercarea lor de a mima imperecherea demonstreaza distrugerea oricaror bariere ce ar mai fi putut exista intre cei prezenti in fosta aerogara. Bariere impuse de intimidate, de civilizatie, de societate. Salomea “se gudura ca un caine langa stapan, apoi il impinge cu varful sandalei, i se urca-n spinare,- calca peste el ca pe un pres aruncat peste un maldar de oase. Salomea danseza lasciv din buric. Nimeni nu o dezaproba, nimeni nu aplauda… Realizez instant ca ea ne este seful. ?tie cum, si poate seduce barbatii si femeile deopotriva. Are dar sa subjuge, intaritandu-ne si aruncandu-ne in lupta unii cu altii.”
In tot acest haos, “Laila prinde, innoada ochiuri de ata pe varful de iglita, croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela care, presimt, ca la fel ca panza Penelopei, nu se va finaliza niciodata. Acum stiu, cea ce face ea nu este munca, este terapia folosita in lagarele de concentrare si in ospiciu. Are rabade nu gluma. ?sta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panica, luand forme diverse si manifestandu-se nestingherit in ceilalti, ei ii ramane pe mai departe, strain.
O alta scena cu iz apocaliptic este cea in care ostaticii se vad in sfarsit, in posesia hranei. Toti se bulucesc si se calca in picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Razboiul de afara, la scara mare se transfera la scara mica, in aceasta fosta aerogara. Nevoia de apa si mancare a celor de afara, nevoia dupa lucrurile de baza ale vietii, se repeta cu detalii socante, la nivelul ostaticilor. “Buim intr-acolo, ne lovim, chiuim, ingenunchem si scurmam si noi, cu degetele anchilozate si unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intima, cutii cu medicamente, jocuri electronice si pachetele in care alimentele perisabile sunt doar o masa de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile si a viata adevarata. Ingerul meu a reusit, mi-a scos in fata o cutie intreaga de prajituri. Tremur de insulina-n exces si de emotie imposibil de stapanit. Rup amabalajul cu dintii, sfasai pergamentul stralucitor si musc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”
?i astfel, o mana de oameni traieste “razboiul altora… Se aud si mitralierele, antiaeriana. Impuscaturi, mine explodand, impuscaturi si iar bombe… Atacul asta va tine toata noaptea. Se crapa de ziua, vin peste noi zorii cei grasi ca laptii morunului.” ?i iarasi, se cauta un vinovat, care nu poate fi altul decat Laila. Lucrurile incep sa ia o intorsatura “horror”, sinistra, de cosmar. Dantelareasa “sta peste mormanul de arme ce ar putea sari in oricare secunda in aer. Ii tremura barbia, degetele… dar face ce stie mai bine, croseteaza. Trage ochiurile micute prin varful de iglita, leaga bride de macrame in dantela care a prins ici colo, cearcane de sudoare… Cativa dintre barbatii din sala, pe care nu i-am luat pana in clipa asta in seama, se ridica de la locurile lor, vin, spectatori, spre femeia ce va fi judecata. Devin obraznici. O dezbraca din privire de haine. Ii pun intrebari la care ar vrea sa primeasca raspunsul pe care, ei il asteapta. O cred desfranata. O jignesc cu vorba, cu fapta. Isi imagineaza nopti de dezmat cu femeia frumoasa. Ea ii infunta. E curajoasa.”

Teroristii ii lasa singuri pe justitiari. Se formeaza un tribunal adhoc. “Toti sunt gata sa o judece pe cantareata rock devenita cadana, sa o condamne sigur si sa execute ei insisi pedeapsa. Sa-si demonstreze ca-s vii si mai ales, ca sunt cu mult mai puternici decat altii.” Neverosimil, desi au ramas singuri, prizonierii nu se gandesc sa plece. “Suntem ca pasarile din colivia cu usa deshisa. In loc de aripi ne-au crescut radacini. Nu ne putem extrage din namolul inertiei care este temnita noastra. Am devenit dependenti de teroare, de zona interzisa si nici nu ne mai panicam cand, de dincolo de usa, auzim cum uneltele, caramizile se lovesc unele in altele. Suntem ziditi , izolati de lumea reala.” ?i dintr-o data, „nimeni nu mai vrea sa o judece” pe Laila. Toti ii cer in schimb, sa isi spuna povestea, sunt dornici sa afle cum a ajuns ea, in Levant. Iar Laila, „croseteaza la dantela.”

?i aidoma unei ?eherezade moderna, le istoriseste despre o calatorie, despre un dans de dervisi, despre un atac cu bomba, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese candva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici macar dorinta de-a ajunge la Ambasada noastra. Lumea mea disparuse.” Motivul peregrinarii inseamna contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din crosetat dantela, pentru ca a sosit momentul sa croseteze o poveste. Dantela lucrata pana acum, cu iglita, creste, se inmulteste, insa intr-o istorie de viata. ?i Laila „trage firul basmului ei , printre bine si rau, mai departe.”

„Inchisoarea noastra a devenit o arena neconventionala.” ?i Laila isi deapana in continuare, povestea. Fara subtilitati, dintr-o dorinta de limpezire a propriei constiinte, poate pentru a reusi macar in al doisprezecelea ceas, sa ajunga la o concluzie certa, intr-un noian de lucruri fara sens. Lucrurile incep sa aiba o dinamica noua, relatiile dintre ostatici au avut ragazul sa se maturizeze, prea putine ii mai diferentiaza pe unii de altii. Nevoia de confesiune demonstreaza ca diferentele de cultura nu mai exista, ca reperele stiute de-o viata s-au estompat. “Acum, mai toti din grupul eterogen de ostatici, incercam senzatia idioata ca ne cunosteam de o viata, si ne povesteam vietile unii altora… Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fara personalitate distincta, asa cum trebuie sa fi fost si animalele inghesuite claie peste gramada in arca lui Noe.”

La sfarstit, toti o judeca pe Laila. „De ce umbla prin lume singura? Ca, poate este o pacatoasa din fire… O ,,stricata,, din punctul de vedere al fiecareiii religii si societati cu pretentii civilizatorii. Barbatii, dar si femeile aruncau cu vorbe negandite, faceau spume la gura.” Insa lasitatea si oportunismul ii sunt necunoscute cadanei. Urcata pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila isi descopera feminitatea. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?! Barbatii incremenira. Nebuna de straina infrunta moartea cu buna stiinta, cocotata pe maldradul de dinamita, trotil si munitie sofisticata, se razboia, nu cu ei, cu o cilvilizatie. Isi cauta moartea cu lumanarea.” Cu o ultima zvacnire, cadana de pana atunci, cea care traise in serai, la mana unui barbat, depersonalizata, la concurenta cu alte femei, ii infrunta acum, pe barbati, chiar cu pretul vietii. Razboiul este un dat al barbatilor. Ei se pun in slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistam la o confruntare decisiva, mai importanta decat confruntarea celor doua armate care se lupta, dincolo de zidurile fostei aerogari. Pe de o parte, un grup de barbati, simbolizand razboiul, pe de alta parte, o femeie, singura, vulnerabila, reprezentand pacea. Pe de o parte, barbatii, cei care le oprima pe femei, in lumea musulmana, pe de alta parte, femeia, oprimata, traind o tragedie despre care ii este interzis sa vorbeasca si nu i se permite nici macar sa o recunoasca. Iar Laila are intuitia sa le adreseze barbatilor adunati in fosta aerogara, o intrebare menita sa le dovedeasca faptul ca gresesc, ca judecata lor nu este intotdeauna, cea corecta. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera sa se intample, se intampla. „Constat indiferenta ca usa metalica e cu balamalele sfaramate, ca zidul s-a daramt in rastimp. Suflul exploziilor a malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care sa ne opreasca. Suflul altei explozii ne elibereaza de zidul de chirpici. Molozul se spulbera, cahlele de lut se darama. Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei rastignit peste arme este intreg. Constat indiferenta ca nu mai sunt paznici, nici usi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecam?!
De ce am pleca?…”

Este magistrala incheierea cartii si de o certa valoare estetica. Laila, ca o efigie a libertatii si pacii, rastignita peste arme. O femeie, razboindu-se cu o civilizatie. Nu mai exista nici un fel de ingradire, paznici, usi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le apartine tuturor. Cineva s-a rastignit pentru ca altcineva sa fie liber. „Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump.” In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi. Iata de ce, intrebarea retorica din final este definitorie pentru stilul cartii. Scena da impresia de uniformitate, de inchegare, de scenariu care atrage atentia. Nimic nu este improvizat, si daca ar fi sa gasesc un cuvant cheie pentru „Dantela de Babilon”, acesta ar fi – autenticitate

O amazoana bistriteana este interesata de valorificarea patrimoniului cultural local. Interviu cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc

Cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc, viata s-a dovedit generoasa. Chiar daca nu i s-a oferit sansa de a-si începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodata, nimic. Si aceasta pentru ca a facut doar ceea ce a crezut ca merita cu adevarat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienta diversa, utila mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, stiind din instinct, sa stea pe verticala. La începutul anilor ’70 devine colaborator la Radio România si la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeasi perioada, scriitoarea începe cursurile Universitatii „Ioan Dalles” din Bucuresti, la Sectia Literatura Româna si Universala si debuteaza în Luceafarul, la… rubrica „Posta redactiei”. Autoare a douazeci de volume, printre care „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantela de Babilon”, Melania Cuc s-a nascut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micut din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de tarani înstariti.

– „Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, însemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originala si înzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în „Saptamâna” din 21 aprilie 1989, facând referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cât de simplu era sa scrii si sa publici în timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?

– Prima carte, primul copil… Îmi amintesc ca am primit cele 30 de exemplare „semnal” ale cartii mele si le-am dus acasa, le-am asezat pe rafturile bibliotecii si nu ma mai saturam sa le privesc. Eram fascinata de miracolul care schimbase sensul pomelor mele odata ce intrasera într-o carte.

Era o perioada în care debutul editorial se facea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta sa intre si poeme care sa preamareasca sistemul politic, presedintele în functiune. Eu nu am scris niciodata astfel de versuri. De ce? Nu stiu. Nu eram ceea ce se numeste un dizident, nu eram nici un activist de partid. Îmi traiam viata firesc, asa cum îmi era data. Sa nu uitam ca eu nu avusesem prilejul sa învat istorie adevarata, faceam parte din generatia careia i se inoculase înca din fasa, picatura cu picatura, ideea ca socialismul este benefic.

În lumea literara de atunci, poetii care preamareau sistemul erau cât sa-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare numar, le publicau textele pe prima pagina. Printre numele acelea se strecurau si numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o întelegere tacita. Scriitorii cu adevarat talentati debutau, publicau, chiar daca nu chiar pe prima pagina.

– Sunteti o scriitoare prolifica, ati scris si ati publicat numeroase carti de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proza autobiografica. Va rugam sa ne enumerati câteva dintre cele mai importante titluri si sa faceti o scurta descriere a temelor abordate.

– E greu sa povestesc despre toate cele 20 de carti ale mele. Fiecare are viata ei, destinul si vibratia care am considerat ca i se potrivesc. De referinta pentru opera mea mi se par a fi cartile de proza, dar si cele cu tablete. În romane, fiecare carte are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamana, dupa cum merge firul „povestii”. Daca în „Impozit pe dragoste” ma cantonez în perioada imediat premergatoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care dupa sute de ani iesea de sub stapânirea straina, în „Fructul oprit” scot în evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Iau pulsul societatii românesti de dinaintea Revolutiei din decembrie.

Istoria ma fascineza si în romanul „Dantela de Babilon” încerc sa redau starea de fapt acutala, reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul. În „Femeie în fata lui Dumnezeu” ma aplec spre civilizatia Samizegetusei si credinta batrânului Zamolxes, dar fac si trecerea spre conditia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal al meu, personal. O cautare prin destin si obârsie a unei lumi pe care sigur ca am avut-o, dar am pierdut-o din nestiinta sau nepasare.

– La lansarea volumului „Tablete contra disperarii”, Constantin Cublesan afirma ca „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul si Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Marturisire de credinta literara”, adauga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se afla la îndemâna oricarui scriitor? Ce formula speciala au „Tabletele contra disperarii” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?

– Cred ca tablete mele sunt „speciale” prin forma si continut în ideea ca sunt lasate slobode sa iasa în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care îmi apartine.

– Doua dintre romanele dvs. de referinta sunt „Fructul oprit” si „Miercurea din cenusa”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituita, personaje memorabile, iata numai doua motive pentru care va fi gustat de cititori”. Cum ati reusit sa recreati, sa simtiti atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?

– Perioada aceea am trait-o pe viu. Nu mai era literatura. Sigur, în roman totul este fictiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii mei sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali în adevaratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cartii. Ei nu se lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu îsi traiesc viata ca indivizi, ca societate.

– „Un roman tragi-comic care reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenusa”. Despre ce apocalipsa este vorba, ce înseamna aceasta abordare tragi-comica într-un astfel de context? Sa tragem de aici concluzia ca în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasa si sângeroasa, tocmai pentru a nu fi întunecata si sângeroasa?

– Da, aici e altceva. „Miercurea din cenusa” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe altii, facând abstractie de mediul înconjurator, lumea care poate exploda din neglijenta noastra, în fiecare secunda.

– Cum ati defini volumul „Graal” – este proza autobiografica, jurnalism, o simpla confesiune sau câte putin din toate? Unde se afla Graal-ul Melaniei Cuc si ce valente „conspirative” si „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe „o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Ati reusit odata cu acest volum sa va gasiti propria identitate în scris, sa lasati în urma cautarile?

– În Graal, cele doua componente ale fiintei mele – taranca nativa si citadina facuta, nu nascuta, ajung la o oarecare întelegere. Scrisul se dovedeste a fi liantul care tine cele doua emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucatica asta de tina denumita Terra.

Cât despre cautari, identitate… sunt doar notiuni despre care stim extrem de putin. Atunci când crezi ca ai descoperit, sti totul despre tine ca ins, constati cu stupoare ca de fapt, nu sti nimic. Omul, scriitorul este un Ceva extrem de complex.

– Ce înseamna în conceptia dvs. sa scrii despre un „Destin”?

– În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântarilor transilvane, despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat sa le cânte o „târa” si îngerilor. Pe pamânt, semn ca a trecut pe aici au ramas 60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am scris-o pe când Valeria nu credea sa învete si a muri…sa parafrazez Poetul.

– „Cinând cu Dracula” – un titlu misterios, într-o abordare clasica, gotica a celebrei povesti sau din contra, legendara cruzime a personajului principal este atacata dintr-un unghi cu totul nou?

– Aha, de acest roman uitasem! L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanta în Canada. Voiam sa fie un roman „americanesc” sa fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde si-a plasat Bram Stoker actiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândra de aceasta carte, putea fi si mai reusita. Prea i-am dat în partea a doua, o turnura comerciala, horror… care nu mi se potriveste. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan, îsi spune si acolo cuvântul.

– Ati primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”, Bistrita. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literara ulterioara?

– Sunt om si premiile ma bucura întotdeauna, dar nu îmi iau mintile. Am circa 30 de premii, distinctii pentru literatura, din tara si din strainatate. Unele sunt pe merit, altele… asa s-a nimerit sa fie. Pentru carti mult mai bune, care meritau fie si numai o mentiune, nu am primit diplome, nici cine stie ce elogii. Critica literara de azi nu este întodeauna pe receptie din varii motive.

– Sunteti membru al Asociatiei Internationale „Dracula” care doreste sa contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistrita, prin promovarea mitului Dracula-Bram Stoker si reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Tepes. Cât din ceea ce v-ati propus ati si reusit sa realizati? Ati primit sustinere din partea autoritatilor în aceasta activitate? Ati participat la vreunul dintre congresele internationale Dracula?

– Din pacate, ca în multe alte domenii si aici s-a pornit cu surle si trâmbite, apoi, oamenii au obosit sa se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost sustinuta de autoritati si cred, nici de cetateanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rau este înca evidenta, nu este doar literatura. Totusi, turismul zonei Bistrita mai atrage câteva duzini de turisti cu apetenta pentru legenda, ei vin de peste Ocean dar si din opulenta, batrâna si plictisita Europa. Mi-as fi dorit sa traduc aceasta carte, s-o adpatez. Cine stie, poate viitorul va fi de partea ei. Pâna atunci, sa nu uitam ca a fost prezentata în cea mai celebra emsiune nationala de promovare a Cartii, drept Cartea saptamânii.

– „Vine Mos Craciun”, „Versuri scrise pe zapada”, „Casuta cu povesti” – de ce având atâtea volume serioase, adevarate piese de rezistenta, ati simtit nevoia sa scrieti si literatura pentru copii? Cât de dificil este sa te adresezi acestui segment de vârsta, în asa fel încât sa nu devii prea familiar sau sa fii acuzat ca desi initial, ai creat pentru copii, totusi, cartile tale sunt considerate ca fiind pentru adulti?

– Am scris pentru copii sporadic si sub influenta bucuriei de a fi bunica. Nu stiu altii cum scriu, eu când scriu pentru copii, ma transpun categoriei de vârsta respective. Încerc sa gândesc cum ar gândi un copil.

– Sunteti detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Târgoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I, acordate la Concursul national de proza „Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. Ati primit anul acesta Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Muncipiul Bistrita pentru Cultura europeana. Care este distinctia cea mai draga dvs. si de ce?

– Indiferent daca sunt recunoscuta sau sunt doar o anonima, continui sa fiu eu însami, eu cea obisnuita. Nu ma influenteaza nici un titlu, onor, sau faima efemera. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca scriitor si om al cetatii îmi apartine. Tot ce deriva de aici, fac din bucurie si cu bucuria creatiei. În viitor, din perspectiva, cartile mele vor pleda, vor vorbi despre mine.

– Va pasioneaza de asemenea, pictura. Cum v-ati descoperit acest talent? Când si unde ati expus? Ce pictati cu precadere?

– Pictura ma relaxeaza, este un „altceva”, si totusi este o parte din creatie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta ma apropie de traditia din zona mea natala. Mai pictez la sevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace, fac acest exercitiu spontan si temele vine ele singure, nu ma cantonez într-un singur spatiu de creatie, nici într-o tehnica anume. Tot ce lucrez daruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictura pe sticla la Casa România din Barcelona, Spania. Lucarile, toate, le-am donat acelui locas de cultura, cu speranta ca românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine, sa îsi aminteasca de acasa, de traditiile pe care trebuie sa le ducem mai departe, fiecare cum poate.

– Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistritene? De când sunteti membra a acestui club si în ce activitati caritabile ati fost implicata?

– Oricine doreste sa sustina, fie si numai prin prezenta sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizatii. Eu particip la activitatile de la Bistrita de câtiva ani încoace si le-am donat amazoanelor bistritene toate lucrarile din expozitia de pictura pe care am avut-o la Bucuresti, în ianuarie 2008. O activitate similara a avut loc si la Brasov, în 2007.

– Vorbiti-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate initiata la Bistrita, în anul 2000. În ce consta? Ce rol are Melania Cuc în aceasta munca de voluntariat? Cu cine colaborati si ce realizari ati avut pâna în prezent?

– Gata cu ecologia! De ceva vreme, liderii ecologisti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson si fac politica dura, adevarata. Cine mai are timp de ecologie în România? Glumesc cu amaraciune nedisimulata. Mi-e dor de etapa aceea în care ieseam în parc, cu mic cu mare, adunam hârtiile, pliveam florile…

– V-ati demonstrat interesul fata de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiintarea unui Muzeu taranesc în satul Archiud, judetul Bistrita Nasaud. Ce presupune sa „cladesti” un muzeu, sa îl pornesti si apoi sa îl pui pe roate? Cum ati rezolvat problema finantarii? Cum ati promovat acest proiect?

– Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a gasit si finantarea, prin concurs, desigur. Sansa a fost ca locatia respectiva sa fie chiar în spatiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase si ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascalii, copiii, parintii… Am umblat cu caruta de la o casa la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care tineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lectie civica.

– La ce lucrati în prezent?

– Am încept o lucrare care… mi-e si frica s-o spun, as vrea sa fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generatii, din secolul 14 spre 21… Stiu ce as vrea, dar nu stiu cum se vor lasa ispitite personajele sa mi se alature în acest demers. Eu lucrez fara schite, notite, etc. Totul vine, se aseaza, îsi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper sa nu ma dezamagesc singura. Vrei si un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mama. De aici am pornit. Oare poate un nume singur sa spuna povestea, una europeana, a unefi famiii, fie si doar imaginar? Nu stiu, dar sper.

– Cum arata viitorul pentru Melania Cuc?

– Viitorul meu personal tine de copiii mei si de cartile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericita si eu. Sa am sanatate, sa nu-i trag pe cei dragi dupa mine în deznadejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integreaza în viitorul general, comun. Va trebui sa facem exercitii de iubire de semeni. Chiar daca nu ne sta în fire, sa înceram sa zâmbim în fiecare zi. Uneori, stiu pe pielea mea ca si zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuiala. Eu cred în oameni, daca nu as crede, nu as fi aici!

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa citeasca mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta as vrea sa constientizeze si daca vor constata ca pentru asta au fost trimisi pe Pamânt, sa biruie lenea, comoditatea, sa scrie, sa scrie…

– Ce hobby-uri aveti?

– Sunt un om fara naravuri. Nu colectionez chibrituri, servetele, nici clopotei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am nici tabieturi pe care sa nu mi le pot înfrânge la timp. Suna banal? Normal. Asta pâna ma asez la tastatura, scriu.