Din seria: Mari Duhovnici Romani contemporani aflati dincolo de granitele tarii…
Interviu cu Parintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A. realizat de Stelian Gombos
Parintele Arhimandrit Roman Braga este un calugar ortodox roman, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt ca n-a trait viata calugareasca intr-un schit sau manastire si nici nu a cunoscut alta chilie decat celula inchisorilor comuniste, dar mai ales „camara cea de sus a inimii”! Iar daca monahismul inseamna trairea in Hristos, Parintele Roman a trait-o din plin pe parcursul intregii sale vieti, datorita smereniei, evlaviei si iubirii de Dumnezeu care l-a stapanit intotdeauna, calitati si virtuti pe care le-a dobandit atat din familie, cat mai ales de la calugarii din Manastirea Condrita, din nordul Basarabiei, in vecinatatea careia s-a nascut la 2 aprilie 1922 si, tot aici, a crescut. Ulterior a fost vietuitor al Manastirii Caldarusani, iar apoi elev seminarist la Manastirea Cernica de langa Bucuresti, unde a fost, permanent, aproape de Sfantul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al manastirii – care adaposteste sfintele sale moaste.
Dupa desfiintarea acestei scoli, este transferat la Seminarul Central din Bucuresti, iar ultimul an il va urma la Seminarul Teologic din Chisinau. Intorcandu-se in Bucuresti, intre anii 1943-1947 urmeaza atat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, cat si cele ale Institutului Teologic.
In anul 1948 este arestat pe motivul ca ar fi ajutat un legionar. Trimis la Pitesti, trece prin toata teroarea „reeducarii”, dar in intunericul celulei afla lumina vorbirii si impacarii cu Dumnezeu. De la Pitesti, este trimis in lagarele de la „Canal”. Acolo il intalneste pe calugarul Evghenie Hulea – o figura de pateric, conform marturiei Parintelui Roman, care l-a determinat sa intre definitiv in monahism. Este eliberat in anul 1954, dar i s-a impus domiciliu fortat in Bucuresti. Totusi, in aceste conditii, merge pe ascuns la Iasi, unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei il calugareste si il hirotoneste diacon, aici – la Catedrala Mitropolitana – facand buna misiune, mai ales cu tinerii.
In anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an, aducandu-i-se invinuiri inchipuite, pentru ca pana la urma sa fie incadrat in lotul grupului „Rugul aprins” de la Manastirea Antim – unde a fost coleg, in anii studentiei, cu Parintii Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Nicolae Bordasiu si cu Mitropolitul Antonie Plamadeala al Ardealului. Au urmat inchisoarea Jilava, colonia de munca Balta Brailei, lagarele din Delta Dunarii, cu suferinte grele, dar in acelasi timp cu o companie de elita: Parintii Benedict Ghius, Grigorie Babus, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultura Petre Pandrea si altii. Condamnat la 18 ani de temnita grea, lucreaza pana in anul 1964, cand, la 31 iulie, este eliberat, cu prilejul gratierii generale a detinutilor politici.
De acum inainte, incepe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toata tara, cunoscut fiind de toti dar si izgonit fiind de catre toti, din cauza faptului ca „avea tinicheaua de coada!”…
De aici nu urmeaza, totusi, ca toti „inspectorii” de la Culte erau calai. Asa se face ca tot in anul 1964, Dumnezeu il scoate in cale pe unul din cei „buni”, care-i da Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea de a-l hirotoni in treapta de preot, eveniment ce are loc, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, in anul 1965.
La 1 ianuarie anul 1985, este instalat ca preot la Negresti – Oas, unde a inceput o intensa activitate pastoral-misionara si catehetica, duminica la vecernie – cu copiii si tineretul, asa incat osenii il inconjurau cu dragoste, ba chiar si securistii nu indrazneau sa intervina pe fata, de teama credinciosilor. Apoi l-au mutat silit, intr-o noapte, in localitatea Sarbi – Bihor, iar ulterior, adica in anul 1968, a fost chemat la Patriarhie si trimis ca misionar in Brazilia. In anul 1972, episcopul romanilor din S.U.A. – Valerian Trifa – il cheama la Vatra, unde isi desfasoara activitatea ca staret si duhovnic al Manastirii „Inaltarea Domnului”, iar cu anul 1988 se retrage la Manastirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.
In toate acestea insa nu a fost scos in evidenta decat primul strat al vietii Parintelui Roman. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie cautat in anii formarii sale spirituale la manastirea copilariei sale din Condrita Basarabiei, apoi in anii formarii sale intelectuale la seminariile si la cele doua prestigioase scoli superioare bucurestene, in anii studentiei sale petrecuti, alaturi de elita intelectualitatii crestine romanesti care facea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seama, in perioada modelarii si desavarsirii sale duhovnicesti de catre mentorul sau spiritual – calugarul Evghenie de la „Canal”.
Orice cinste omeneasca i s-ar acorda parintelui pentru duhovnicia sfintiei sale, ar suna ciudat, deoarece viata sa jertfita in intregime lui Dumnezeu nu o poate cinsti decat binecuvantarea Celui Caruia i s-a jertfit.
Este vrednica de lauda aceasta viata si activitate. Datorita acestor oameni minunati, spiritualitatea crestina a rezistat. Noi, cei de astazi, luati cu problemele si greutatile cu care ne confruntam, nu realizam suficient si bine cat de importanta a fost marturisirea ce au facut-o ei pentru Iisus Hristos.
Mi se pare ca pentru generatiile tinere, care nu au trait ororile comunismului, aceste marturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinsi ca, daca mai avem astazi o spiritualitate serioasa, o avem datorita acestor batrani cuminti si minunati, din care categorie face parte si Parintele Arhimandrit Roman Braga. Si pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de invatatura Parintelui Roman, am purces, cu a sa invoiala, dragoste si binecuvantare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care ii multumesc in mod deosebit.
Asadar, parcurgand viata, opera, activitatea si biografia acestui parinte imbunatatit constat, cu uimire si admiratie, taria de caracter si verticalitatea cu care a fost inzestrat acest contemporan al nostru, in fata caruia noi nu suntem altceva decat niste oameni supusi vremurilor acestui veac.
Preacuvioase Parinte Arhimandrit Roman Braga, astazi propaganda in favoarea normalizarii anumitor pacate si patimi are consecinte si efecte profund negative asupra vietii sufletesti si spirituale a tinerilor, mai mult chiar decat propaganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce masuri si solutii credeti ca ar trebui luate si adoptate pentru ca numarul victimelor asanumitei democratii sa fie cat mai mic, cat mai scazut?
Intrebarea este interesanta si mi-a mai fost pusa si cu alte ocazii, si ca si atunci va raspund si dumneavoastra acum, ca ar trebui sa intrebati guvernul statului (in cadrul caruia lucrati si dumneavoastra) de lucrul acesta. Sa stiti ca tinerii nu sunt vinovati cu nimic ca traiesc in aceasta civilizatie si cultura decadenta. Sa nu credeti cumva ca epoca pe care o traim noi acum este foarte diferita fata de alte timpuri din istoria crestinismului si ca ceilalti au fost privilegiati, bucurosi si norocosi ca au trait in alta epoca, iar noi suntem foarte nenorociti ca traim acum, in aceste vremuri. Ce pot spune eu este sa nu asteptati nimic concret de la scoli. Eu traiesc, dupa cum bine stiti, intr-o tara in care oamenii isi educa copiii acasa, pana la intrarea in facultate. Bineinteles ca regimul permite sa se dea numai examenele, fara ca profesorul sa-l vada pe copil la cursuri in timpul anului scolar. In America, foarte multi se feresc de scolile publice. In statul Michigan, unde locuiesc eu, un sfert din copii nu se duc la scoala, pana la studiile superioare, universitare. Cine ii poate invata mai mult si mai bine pe copii si cine este mai mult interesat de morala lor decat parintii, bineinteles, daca ei sunt niste oameni responsabili. Nu stiu, nu am auzit ca in Romania sa fie oficializat acest sistem de homeschooling, adica scolarizare la domiciliu, acasa.
Stiati ca in Statele Unite ale Americii exista o asociatie de tineri care s-au jurat sa fie virgini pana la casatoria lor? Ei poarta o insigna pe care scrie: only my wife sau only my husband (adica numai sotia mea sau numai sotul meu). Sunt bine organizati, organizeaza conferinte si dansuri ori diferite spectacole si actiuni dar sunt oameni care vor sa arate si sa demonstreze ca omul nu este un animal si ca se poate trai in abstinenta si infranare.
In alta ordine de idei, daca un copil este crescut si educat sa spuna nu raului, va reusi sa depaseasca obstacolele spirituale si ispitele de acum. Desigur ca tensiunea si presiunea este mare, insa constrangerea diavolului a fost mare intotdeauna. Tanarul trebuie invatat sa nu doreasca ce are celalalt, adica sa nu ravneasca la bunurile aproapelui sau. Colegul si-a luat masina, vreau si eu una, cel putin la fel, celalalt are un anumit computer, vreau si eu unul, cel putin ca acela. Ei, felul acesta de gandire sa stiti ca il distruge pe om, cultivandu-i invidia si egoismul. Trebuie ca tanarul sa aiba puterea sufleteasca si taria de caracter sa spuna nu. Cui? Nu pacatului pe care-l vede pe strada, ci sa-si spuna nu chiar lui insusi. Caci este mult mai greu sa-ti spui nu tie insuti, pacatelor tale, patimilor tale, dorintelor tale egoiste si posesive. Aceasta este educatia care trebuie facuta. Ea nu s-a facut niciodata in scoala. Pe asta o fac parintii acasa. Nu-i impui si nu-i torni pe gat predici, fiindca toti s-au saturat de predici, discursuri si toate de felul acesta. Ci il iei de mana si il duci la biserica, tu saruti icoana, o saruta si el, il duci la spovedanie si impartasanie, te spovedesti si impartasesti tu si atunci va face si el la fel.
Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti intr-o stare de rugaciune. Atunci omul devine rugaciune
Preacuvioase Parinte Arhimandrit, ce sa facem ca sa-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca sa-L simtim mai aproape de noi?
Trebuie sa vorbim permanent cu El. Trebuie sa-L simti pe Dumnezeu in tine, nu in afara ta, in exterior, ci in interior, in inima ta, caci inima noastra este nelimitata, infinita deoarece in ea se salasluieste Iisus Hristos, incepand de la botez. O persoana are niste dimensiuni infinite ale personalitatii sale; in adanc, in profunzime, fara limita, cu alte cuvinte persoana umana este vesnica. In adancul acesta din noi exista Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel de multe ori ca „voi sunteti biserica Dumnezeului Celui Viu”. Deci sa nu deturnam ori directionam rugaciunea noastra catre un colt ori intr-un colt, fiindca Dumnezeu nu este material ori spatial ca sa-L pui intr-un colt si sa spui: acolo este Dumnezeu! Coboara-te in tine si adreseaza rugaciunea in inima ta lui Dumnezeu si vei simti prezenta Lui!
Sa stiti ca dialogul, convorbirea cu Dumnezeu iti produce si aduce sentimentul si simtirea aceasta, a prezentei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu cand ti-e foame, cand ti-e sete, spune-I lui ca te duci la Bucuresti ori la Oradea, unde ai treaba, spune-i Lui ceva pe drum, arata-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natura. Vorbeste cu Dumnezeu de toate si despre toate. Doamne, ce sa fac, cum sa fac? Uite, trebuie sa fac asta si asta; mi-e foame, ma duc sa mananc o bucatica de paine ori sa beau un pahar cu apa… Tot ai in minte lucrurile astea, ele par la prima vedere copilaresti, puerile, insa conversatia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transforma in rugaciune. Pentru ca ce este rugaciunea? Este o permanenta si continua comunicare a omului cu Dumnezeu, intr-un mod cat se poate de natural.
Ganditi-va ce spunea (tot) Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Tesaloniceni: „Rugati-va neincetat!”. Cum putea el sa se roage neincetat, neintrerupt, cand era o persoana foarte activa? A facut atatea biserici, a scris atatea epistole, a propovaduit „cu timp si fara timp”, a facut si avea de facut permanent, atatea lucruri. Nu putea, nu avea cum sa stea tot timpul in genunchi. Drept urmare, la asta s-a gandit el: sa ai intotdeauna in inima ta sentimentul prezentei lui Dumnezeu. De fapt, Sfintii Parinti in acest fel definesc rugaciunea: ca fiind sentimentul prezentei lui Dumnezeu. Rugaciunea nu este doar atunci cand citesti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci cand te rogi dimineata si, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugaciunea”. Pai, rugaciunea nu se sfarseste niciodata.
Nu-i nimic, vorbeste cu Dumnezeu copilareste, caci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Si vorba asta copilareasca cu Dumnezeu iti aduce sentimentul prezentei familiare, intime a lui Dumnezeu in inima ta. Dumneavoastra stiti proverbul calugaresc, invocat deseori si de catre Parintele Teofil Paraian, ca „daca te rogi numai cand te rogi, de fapt nu te rogi deloc”. Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti, te afli, intr-o stare de rugaciune. Omul devine o rugaciune. Omul are o stare de rugaciune, nu clipe de rugaciune, momente cand se roaga si momente cand nu se roaga. Ar fi cumplit si groaznic. In concluzie, trebuie sa avem tot timpul simtirea lui Dumnezeu. Atunci cand spui „Doamne!”, sa fii convins si sigur ca Dumnezeu Se intoarce cu fata la tine si asteapta sa-I spui ceva. Cand esti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Cand ai conversatii, gandeste-te la ce zici. Insa, daca ai putin timp, acolo, cateva minute sau chiar intr-o conversatie cu oamenii, poti sa spui: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uita-te la noi, ajuta-ne!” sau „Binecuvanteaza-i Doamne, pe oamenii acestia!”.
Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra
Preacuvioase Parinte Roman, unii ortodocsi merg (si) la catolici ori la protestanti, ba chiar la diferite ramuri monofizite si se roaga impreuna cu acestia. Sfintia voastra ce spuneti, este corect si bine ca se procedeaza astfel?
Eu personal nu-i impartasesc pe cei care duc si se cumineca la catolici ori pe cei care, in loc sa vina la biserica lor, se duc la protestanti, la monofiziti ori in alte locuri. Sfintii Parinti ne opresc si ne interzic sa ne rugam impreuna cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligati sa ne rugam pentru acestia. Sa facem rugaciuni si pentru increstinarea musulmanilor ori a evreilor. Chiar este necesara o educatie facuta copiilor si tinerilor, ca sa se roage spre a veni la dreapta credinta, cea in Sfanta Treime, pentru a crede in Domnul Iisus Hristos Mantuitorul – ca Dumnezeu si Om, toti cei rataciti de la adevarata credinta. Noi nu trebuie sa-i uram pe cei de alta credinta, nu trebuie sa ne ducem pe strada si sa ne certam cu careva dintre ei: ca la voi este asa, ca la noi este asa si pe dincolo. Un gest ori un fapt ca acesta nu are niciun efect, niciun rezultat bun. Ci, roaga-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem si nici nu constrangem pe nimeni sa fie crestin. Vedeti, aici suntem in America si ii botezam pe multi. In America este un curent al evanghelistilor care se boteaza mereu, iar ortodoxia creste aici foarte mult. Baptistii au universitati, metodistii au universitati, colegii, licee, sunt oameni pregatiti, instruiti, destepti. Ei citesc mult, ii respecta si ii cinstesc pe Sfintii Parinti. Imi spunea unul care este ortodox convertit acum ca „am vazut Sfanta Liturghie descrisa in a doua „Apologie” a Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, si am vazut in „Constitutiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul in care se fac botezul, nunta, cununia, maslul. Atunci mi-am pus intrebarea: cand anume au disparut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi in Biserica in felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant ca acest om, si ca el foarte multi altii, nu s-a oprit nici la catolici, nici in alta parte, ci a venit la noi, pentru ca au gasit ca Biserica primara, apostolica si cea una este aici, in Ortodoxie.
Da, am inteles ca au trecut chiar comunitati intregi la Ortodoxie…
Adevarat, asa este, au trecut (si) comunitati intregi. In Chicago avem doua comunitati care au trecut la ortodocsi, cu pastori cu tot. S-au botezat doua mii de oameni intr-o singura zi. Tot grupul care lucra la educatia studentilor in universitatile americane, un grup de evanghelisti numiti „Campus Ministry”, toti sunt ortodocsi astazi. Au facut si un film „Come back Home” (Intoarce-te sau revino acasa), cand il vezi incepi sa plangi. Toti iau Sfanta Cuminecatura din lingurita pentru prima data si incep sa le curga lacrimile pe obraz. Sa-l iubesti pe eterodox. Nu poti sa-l convingi prin discutie, ci numai Duhul Sfant il convinge si il poate aduce la adevar. Sfantul Ioan Teologul ne arata ca, daca ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este intre noi. Numai Dumnezeu poate sa convinga si sa invinga. Vedem ca Domnul nostru Iisus Hristos nu si-a urat vrajmasii, i-a iubit si i-a certat chiar si de pe cruce. Eu recomand ca in toate rugaciunile noastre individuale sa nu ne rugam numai pentru noi si pentru familia noastra ci sa-i includem pe toti care nu sunt ortodocsi. Chipul lui Dumnezeu este in toti oamenii. Ganditi-va la fenomenul si revolutia religioasa din China. Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o suta treiezeci de milioane de crestini, asa incat guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent crestin. Se lasa de mahomedanism cu toata persecutia ce este acolo. Se inmultesc crestinii in Africa foarte rapid. De aici, de la noi, din America, a plecat un grup de studenti in Madagascar, in misiune. Din punct de vedere numeric, noi, ortodocsii, crestem si ne dezvoltam si in insula Madagascar. Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropolitii ei de culoare, episcopii, toti sub ascultarea bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhie istorica, are scoli teologice si seminarii in Kenya, la Nairobi si in Uganda. Deci se inmultesc crestinii si aici. Desigur, merg in paralel si catolicii si protestantii – care fac misiune foarte serioasa acolo, dar vreau sa spun ca Africa nu mai este un continent salbatic.
Sunt fenomene in lume care ne arata ca Duhul Sfant lucreaza. Nu trebuie sa uram pe nimeni, chiar daca unii il urasc pe Dumnezeu si credinta cea adevarata. Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra. Iar dragostea noastra fata de Dumnezeu trece prin om, chiar daca acel om este dusmanul tau sau chiar daca este (si) dusmanul lui Dumnezeu, el are nevoie si mai mult, cu atat mai mult, de iubirea crestinilor.
Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu
Preacuvioase Parinte Duhovnic, cand este bine sa se casatoreasca omul? Inainte sau dupa varsta de douazeci si cinci de ani? Astazi multi oameni spun ca, daca se casatoresc prea devreme, isi irosesc tineretea.
Depinde de mai multi factori… Te casatoresti cand esti matur. Unii sunt maturi la douazeci si cinci de ani, altii niciodata. Caci unii sunt imaturi si la patruzeci de ani. Casatoria este o mare responsabilitate. Astazi trebuie sa punem, mai mult ca oricand, accentul pe maturitate. Eu nu le recomand sa se casatoreasca celor care vor dupa nunta sa se tina de distractii si sa avorteze copiii. Sau, si mai grav, sa ia contraceptive si tot felul de alte medicamente de acest fel. Cel putin femeile care au facut un avort sau doua se pot marturisi complet, dar acelea care iau pastile nici nu stiu cati au omorat deja. Divortul este si el o calamitate. Cand te casatoresti, iti asumi un sacrificiu, o jertfa. Casatoria este o cruce, asumata. Iubirea nu este sex, nu este instinct ori placere trupeasca, iubirea este ce spune acelasi Sfant Apostol Pavel in capitolul 13 la Epistola I catre Corinteni: toate le rabda, toate le indura, nu este geloasa, iubirea nu cauta ale sale, ci ale celuilalt… Iubirea nu cade niciodata. Aceea este adevarata iubire si dragoste, cand poti sa mori pentru cineva. Daca tanarul nu este in stare sa moara pentru o fata, aceasta sa nu se casatoreasca cu el.
Preotii trebuie sa se ocupe de educatia tinerilor ce urmeaza sa se casatoreasca. Sa se anunte cununiile cu trei duminici inainte in biserica. In aceste trei saptamani preotul trebuie sa se intalneasca cu viitorii soti de mai multe ori si sa le vorbeasca despre copii, despre ce inseamna casatoria, despre iubirea care trebuie sa existe intre sot si sotie si celelalte probleme referitoare la casatorie. Lucrurile acestea le stie preotul din propria sa experienta, fiindca si el este casatorit, are sotie, copii, intr-un cuvant, familie. In America, daca tinerii nu-si anunta casatoria cu o luna, doua, inainte, nici nu ii cununa. Aici, la toate confesiunile exista cursuri de casatorie. Cursurile de casatorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc in toate celelalte invataturi de la eterodocsi. Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie sa li se explice ce inseamna o familie crestina, sa li se arate ca este nevoie si de infranare sau abstinenta, si de rugaciune. Lucrurile de felul acesta trebuie sa li se transmita tinerilor. Daca sunt ignorati sau neglijati, se pot casatori si la saisprezece si la treizeci de ani, ca tot una este, adica sunt la fel de nepregatiti, fiindca nu s-a ocupat nimeni de ei ca sa-i invete, sa-i pregateasca. Si, uite asa, apar divorturile si avorturile. Ma bucur ca in Romania sunt organizatii si fundatii care lupta impotriva avorturilor. In America sunt milioane de oameni angajati in aceasta lupta. Pe data de 22 ianuarie, in toate orasele din SUA se fac demonstratii impotriva avorturilor. La Casa Alba se aduna un milion de oameni, iese presedintele si le vorbeste; chiar daca el este de acord sau nu cu practica avorturilor, el trebuie sa le vorbeasca.
Fara libertatea spirituala nu poti sa gusti din libertatea exterioara
Preacuvioase Parinte Roman Braga, in alta ordine de idei, in timpul comunismului ati fost intemnitat fiindca ati facut parte din miscarea duhovniceasca „Rugul Aprins”, despre care spuneati, mai demult, ca i-a speriat pe guvernantii regimului comunist mai mult decat toate centrele de rezistenta din Carpati. Care au fost cele mai dificile si anevoioase momente in viata de inchisoare? Dar cele mai frumoase si mai inaltatoare?
Privind acum in urma, intr-un mod retrospectiv, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare. Au fost clipe grele, bineinteles. Insa, totusi, niciodata n-o sa traim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trait atunci, in inchisoare. Cand vroiau sa ne spurce in Vinerea Mare, asta era o regula generala a puscariilor romanesti, ne dadeau sa mancam cane, iar noi refuzam, le dadeam gamelele inapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. In noaptea Pastilor si in ziua de Sfintele Pasti, ne dadeau varza acra cu apa, ca asa erau, foarte cinici, doreau sa-si bata joc de noi si de credinta noastra. Cand te baga la carcera vreo trei zile pentru ca ai cantat vreo colinda, te simteai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut in libertate. Desigur ca in inchisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afara, inainte, a fost bun si in inchisoare. Si viceversa. Inchisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a facut sa aiba o inima mai buna. Acolo, daca-l aveai pe Dumnezeu in inima si in launtrul tau, nu sufereai, nu erai afectat si nici compromis. Acolo am vazut (si) intelectuali care au cazut, sarmanii, si s-au compromis definitiv si irevocabil; am vazut si tarani simpli, care nici nu stiau sa se iscaleasca, dar aveau o frumusete sufleteasca si o tarie de caracter nemaipomenite. Atunci si acolo am inteles care este si ce este adevarata cultura, autentica, am inteles ca ea nu consta in informatia aceasta formala.
Sa stiti ca au fost momente foarte frumoase in inchisoare. Tragedia aparea atunci cand vedeam cum cadeau intelectualii nostri. La Jilava am stat cu mai multi ministri si ma gandeam cum au putut oamenii acestia sa conduca tara, cu aceasta micime de suflet si de caracter, ca acolo, saracii, isi dadeau arama pe fata, povesteau tot. Am vazut un general care a furat ceapa de sub capataiul uni taran, motivand ca nu putea sa reziste de foame. Inchisoarea a fost o scoala extraordinara, o scoala spirituala. Suferinta fizica nu conta, chiar la Pitesti, cu toate ca aici am fi dorit sa murim cu totii, numai sa scapam de chinurile reeducarii. Dar nu ne dadeau voie nici macar sa murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rau. Pentru ca ideea lor era sa nu mori pana ce nu te murdaresti, pana ce nu spui ca ei, sa nu mori pana ce nu te compromiti. Iar dupa ce te compromiti poti sa si mori, ca e totuna.
Fenomenul acesta, din pacate, nu a fost numai in inchisoare, ci este si astazi in afara inchisorilor, in lumea postcomunista, si in Romania, si in America. Fiindca diavolul vrea ca noi sa ne compromitem, sa ne murdarim duhovniceste si, dupa aceea, putem sa murim, cu totul. In inchisorile comuniste ne spuneau: „Nu va dam drumul acasa pana nu va compromiteti. Ca iesind afara sa nu fiti eroi, ci lasi dupa care sa scuipe lumea pe strada”. Tot asa este si in toata societatea de astazi. Omul care pacatuieste nu se simte bine singur si in aceste conditii vrea sa-i atraga si pe altii in pacat si patima, ca un fel de justificare si pretext pentru constiinta lui ce il mustra.
Cum ati resimtit in inchisoare privarea si lipsirea de libertate?
Trebuie subliniata si sustinuta realitatea ca adevaratul om liber este acela pe care il elibereaza Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizica, exterioara, nu conteaza; nu poti (re)simti aceasta libertate exterioara, daca nu o ai pe cea interioara, dinlauntru. In tot timpul inchisorii, rugandu-te si vorbind cu Dumnezeu, nici nu simteai zidurile. Sa tineti minte ca libertatea adevarata este libertatea spirituala. Fara libertatea spirituala, duhovniceasca, si vreau sa accentuez faptul acesta, nu poti sa gusti din libertatea exterioara. Daca nu esti liber de pacat, daca tu esti rob pasiunilor tale, pacatelor tale, sclavul sexualitatii, al lacomiei, al iubirii de argint, al mandriei si invidiei ori egoismului, daca tu esti robul placerilor trupesti, poti sa ai oricata libertate exterioara, ca tot sclav ramai, pentru totdeauna. De aceea trebuie sa ne inchinam intreaga viata, in duh si in adevar, adica Mantuitorului Iisus Hristos – Domnul si Adevarul, Care Adevar ne va face pururea si vesnic liberi, si asta pentru ca El este Calea, Adevarul si Viata.
Preacuvioase Parinte Staret, va multumesc foarte mult pentru tot, rugandu-va sa ne pomeniti pe toti in rugaciunile dumneavoastra.
Doamne, ajuta! Cu multa bucurie.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 