Interview with Laurence Lemoine – The Journalist Who Represented France at the Bicentennial of the Statue of Liberty

 

Born to Be a Journalist

 .

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has coveredall areas of journalismand communications. Continue reading “Interview with Laurence Lemoine – The Journalist Who Represented France at the Bicentennial of the Statue of Liberty”

Advertisements

Laurence Lemoine : née pour être journaliste!

Par Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

Q: Quels sont vos hobbies?

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

Despre adevarata rugaciune, care nu trebuie sa se sfarseasca niciodata

Din seria: Mari Duhovnici Romani contemporani aflati dincolo de granitele tarii…
Interviu cu Parintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A. realizat de Stelian Gombos

Parintele Arhimandrit Roman Braga este un calugar ortodox roman, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt ca n-a trait viata calugareasca intr-un schit sau manastire si nici nu a cunoscut alta chilie decat celula inchisorilor comuniste, dar mai ales „camara cea de sus a inimii”! Iar daca monahismul inseamna trairea in Hristos, Parintele Roman a trait-o din plin pe parcursul intregii sale vieti, datorita smereniei, evlaviei si iubirii de Dumnezeu care l-a stapanit intotdeauna, calitati si virtuti pe care le-a dobandit atat din familie, cat mai ales de la calugarii din Manastirea Condrita, din nordul Basarabiei, in vecinatatea careia s-a nascut la 2 aprilie 1922 si, tot aici, a crescut. Ulterior a fost vietuitor al Manastirii Caldarusani, iar apoi elev seminarist la Manastirea Cernica de langa Bucuresti, unde a fost, permanent, aproape de Sfantul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al manastirii – care adaposteste sfintele sale moaste.
Dupa desfiintarea acestei scoli, este transferat la Seminarul Central din Bucuresti, iar ultimul an il va urma la Seminarul Teologic din Chisinau. Intorcandu-se in Bucuresti, intre anii 1943-1947 urmeaza atat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, cat si cele ale Institutului Teologic.
In anul 1948 este arestat pe motivul ca ar fi ajutat un legionar. Trimis la Pitesti, trece prin toata teroarea „reeducarii”, dar in intunericul celulei afla lumina vorbirii si impacarii cu Dumnezeu. De la Pitesti, este trimis in lagarele de la „Canal”. Acolo il intalneste pe calugarul Evghenie Hulea – o figura de pateric, conform marturiei Parintelui Roman, care l-a determinat sa intre definitiv in monahism. Este eliberat in anul 1954, dar i s-a impus domiciliu fortat in Bucuresti. Totusi, in aceste conditii, merge pe ascuns la Iasi, unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei il calugareste si il hirotoneste diacon, aici – la Catedrala Mitropolitana – facand buna misiune, mai ales cu tinerii.
In anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an, aducandu-i-se invinuiri inchipuite, pentru ca pana la urma sa fie incadrat in lotul grupului „Rugul aprins” de la Manastirea Antim – unde a fost coleg, in anii studentiei, cu Parintii Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Nicolae Bordasiu si cu Mitropolitul Antonie Plamadeala al Ardealului. Au urmat inchisoarea Jilava, colonia de munca Balta Brailei, lagarele din Delta Dunarii, cu suferinte grele, dar in acelasi timp cu o companie de elita: Parintii Benedict Ghius, Grigorie Babus, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultura Petre Pandrea si altii. Condamnat la 18 ani de temnita grea, lucreaza pana in anul 1964, cand, la 31 iulie, este eliberat, cu prilejul gratierii generale a detinutilor politici.
De acum inainte, incepe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toata tara, cunoscut fiind de toti dar si izgonit fiind de catre toti, din cauza faptului ca „avea tinicheaua de coada!”…
De aici nu urmeaza, totusi, ca toti „inspectorii” de la Culte erau calai. Asa se face ca tot in anul 1964, Dumnezeu il scoate in cale pe unul din cei „buni”, care-i da Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea de a-l hirotoni in treapta de preot, eveniment ce are loc, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, in anul 1965.
La 1 ianuarie anul 1985, este instalat ca preot la Negresti – Oas, unde a inceput o intensa activitate pastoral-misionara si catehetica, duminica la vecernie – cu copiii si tineretul, asa incat osenii il inconjurau cu dragoste, ba chiar si securistii nu indrazneau sa intervina pe fata, de teama credinciosilor. Apoi l-au mutat silit, intr-o noapte, in localitatea Sarbi – Bihor, iar ulterior, adica in anul 1968, a fost chemat la Patriarhie si trimis ca misionar in Brazilia. In anul 1972, episcopul romanilor din S.U.A. – Valerian Trifa – il cheama la Vatra, unde isi desfasoara activitatea ca staret si duhovnic al Manastirii „Inaltarea Domnului”, iar cu anul 1988 se retrage la Manastirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.
In toate acestea insa nu a fost scos in evidenta decat primul strat al vietii Parintelui Roman. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie cautat in anii formarii sale spirituale la manastirea copilariei sale din Condrita Basarabiei, apoi in anii formarii sale intelectuale la seminariile si la cele doua prestigioase scoli superioare bucurestene, in anii studentiei sale petrecuti, alaturi de elita intelectualitatii crestine romanesti care facea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seama, in perioada modelarii si desavarsirii sale duhovnicesti de catre mentorul sau spiritual – calugarul Evghenie de la „Canal”.
Orice cinste omeneasca i s-ar acorda parintelui pentru duhovnicia sfintiei sale, ar suna ciudat, deoarece viata sa jertfita in intregime lui Dumnezeu nu o poate cinsti decat binecuvantarea Celui Caruia i s-a jertfit.
Este vrednica de lauda aceasta viata si activitate. Datorita acestor oameni minunati, spiritualitatea crestina a rezistat. Noi, cei de astazi, luati cu problemele si greutatile cu care ne confruntam, nu realizam suficient si bine cat de importanta a fost marturisirea ce au facut-o ei pentru Iisus Hristos.
Mi se pare ca pentru generatiile tinere, care nu au trait ororile comunismului, aceste marturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinsi ca, daca mai avem astazi o spiritualitate serioasa, o avem datorita acestor batrani cuminti si minunati, din care categorie face parte si Parintele Arhimandrit Roman Braga. Si pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de invatatura Parintelui Roman, am purces, cu a sa invoiala, dragoste si binecuvantare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care ii multumesc in mod deosebit.
Asadar, parcurgand viata, opera, activitatea si biografia acestui parinte imbunatatit constat, cu uimire si admiratie, taria de caracter si verticalitatea cu care a fost inzestrat acest contemporan al nostru, in fata caruia noi nu suntem altceva decat niste oameni supusi vremurilor acestui veac.

Preacuvioase Parinte Arhimandrit Roman Braga, astazi propaganda in favoarea normalizarii anumitor pacate si patimi are consecinte si efecte profund negative asupra vietii sufletesti si spirituale a tinerilor, mai mult chiar decat propaganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce masuri si solutii credeti ca ar trebui luate si adoptate pentru ca numarul victimelor asanumitei democratii sa fie cat mai mic, cat mai scazut?

Intrebarea este interesanta si mi-a mai fost pusa si cu alte ocazii, si ca si atunci va raspund si dumneavoastra acum, ca ar trebui sa intrebati guvernul statului (in cadrul caruia lucrati si dumneavoastra) de lucrul acesta. Sa stiti ca tinerii nu sunt vinovati cu nimic ca traiesc in aceasta civilizatie si cultura decadenta. Sa nu credeti cumva ca epoca pe care o traim noi acum este foarte diferita fata de alte timpuri din istoria crestinismului si ca ceilalti au fost privilegiati, bucurosi si norocosi ca au trait in alta epoca, iar noi suntem foarte nenorociti ca traim acum, in aceste vremuri. Ce pot spune eu este sa nu asteptati nimic concret de la scoli. Eu traiesc, dupa cum bine stiti, intr-o tara in care oamenii isi educa copiii acasa, pana la intrarea in facultate. Bineinteles ca regimul permite sa se dea numai examenele, fara ca profesorul sa-l vada pe copil la cursuri in timpul anului scolar. In America, foarte multi se feresc de scolile publice. In statul Michigan, unde locuiesc eu, un sfert din copii nu se duc la scoala, pana la studiile superioare, universitare. Cine ii poate invata mai mult si mai bine pe copii si cine este mai mult interesat de morala lor decat parintii, bineinteles, daca ei sunt niste oameni responsabili. Nu stiu, nu am auzit ca in Romania sa fie oficializat acest sistem de homeschooling, adica scolarizare la domiciliu, acasa.
Stiati ca in Statele Unite ale Americii exista o asociatie de tineri care s-au jurat sa fie virgini pana la casatoria lor? Ei poarta o insigna pe care scrie: only my wife sau only my husband (adica numai sotia mea sau numai sotul meu). Sunt bine organizati, organizeaza conferinte si dansuri ori diferite spectacole si actiuni dar sunt oameni care vor sa arate si sa demonstreze ca omul nu este un animal si ca se poate trai in abstinenta si infranare.
In alta ordine de idei, daca un copil este crescut si educat sa spuna nu raului, va reusi sa depaseasca obstacolele spirituale si ispitele de acum. Desigur ca tensiunea si presiunea este mare, insa constrangerea diavolului a fost mare intotdeauna. Tanarul trebuie invatat sa nu doreasca ce are celalalt, adica sa nu ravneasca la bunurile aproapelui sau. Colegul si-a luat masina, vreau si eu una, cel putin la fel, celalalt are un anumit computer, vreau si eu unul, cel putin ca acela. Ei, felul acesta de gandire sa stiti ca il distruge pe om, cultivandu-i invidia si egoismul. Trebuie ca tanarul sa aiba puterea sufleteasca si taria de caracter sa spuna nu. Cui? Nu pacatului pe care-l vede pe strada, ci sa-si spuna nu chiar lui insusi. Caci este mult mai greu sa-ti spui nu tie insuti, pacatelor tale, patimilor tale, dorintelor tale egoiste si posesive. Aceasta este educatia care trebuie facuta. Ea nu s-a facut niciodata in scoala. Pe asta o fac parintii acasa. Nu-i impui si nu-i torni pe gat predici, fiindca toti s-au saturat de predici, discursuri si toate de felul acesta. Ci il iei de mana si il duci la biserica, tu saruti icoana, o saruta si el, il duci la spovedanie si impartasanie, te spovedesti si impartasesti tu si atunci va face si el la fel.

Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti intr-o stare de rugaciune. Atunci omul devine rugaciune

Preacuvioase Parinte Arhimandrit, ce sa facem ca sa-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca sa-L simtim mai aproape de noi?

Trebuie sa vorbim permanent cu El. Trebuie sa-L simti pe Dumnezeu in tine, nu in afara ta, in exterior, ci in interior, in inima ta, caci inima noastra este nelimitata, infinita deoarece in ea se salasluieste Iisus Hristos, incepand de la botez. O persoana are niste dimensiuni infinite ale personalitatii sale; in adanc, in profunzime, fara limita, cu alte cuvinte persoana umana este vesnica. In adancul acesta din noi exista Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel de multe ori ca „voi sunteti biserica Dumnezeului Celui Viu”. Deci sa nu deturnam ori directionam rugaciunea noastra catre un colt ori intr-un colt, fiindca Dumnezeu nu este material ori spatial ca sa-L pui intr-un colt si sa spui: acolo este Dumnezeu! Coboara-te in tine si adreseaza rugaciunea in inima ta lui Dumnezeu si vei simti prezenta Lui!
Sa stiti ca dialogul, convorbirea cu Dumnezeu iti produce si aduce sentimentul si simtirea aceasta, a prezentei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu cand ti-e foame, cand ti-e sete, spune-I lui ca te duci la Bucuresti ori la Oradea, unde ai treaba, spune-i Lui ceva pe drum, arata-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natura. Vorbeste cu Dumnezeu de toate si despre toate. Doamne, ce sa fac, cum sa fac? Uite, trebuie sa fac asta si asta; mi-e foame, ma duc sa mananc o bucatica de paine ori sa beau un pahar cu apa… Tot ai in minte lucrurile astea, ele par la prima vedere copilaresti, puerile, insa conversatia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transforma in rugaciune. Pentru ca ce este rugaciunea? Este o permanenta si continua comunicare a omului cu Dumnezeu, intr-un mod cat se poate de natural.
Ganditi-va ce spunea (tot) Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Tesaloniceni: „Rugati-va neincetat!”. Cum putea el sa se roage neincetat, neintrerupt, cand era o persoana foarte activa? A facut atatea biserici, a scris atatea epistole, a propovaduit „cu timp si fara timp”, a facut si avea de facut permanent, atatea lucruri. Nu putea, nu avea cum sa stea tot timpul in genunchi. Drept urmare, la asta s-a gandit el: sa ai intotdeauna in inima ta sentimentul prezentei lui Dumnezeu. De fapt, Sfintii Parinti in acest fel definesc rugaciunea: ca fiind sentimentul prezentei lui Dumnezeu. Rugaciunea nu este doar atunci cand citesti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci cand te rogi dimineata si, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugaciunea”. Pai, rugaciunea nu se sfarseste niciodata.
Nu-i nimic, vorbeste cu Dumnezeu copilareste, caci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Si vorba asta copilareasca cu Dumnezeu iti aduce sentimentul prezentei familiare, intime a lui Dumnezeu in inima ta. Dumneavoastra stiti proverbul calugaresc, invocat deseori si de catre Parintele Teofil Paraian, ca „daca te rogi numai cand te rogi, de fapt nu te rogi deloc”. Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti, te afli, intr-o stare de rugaciune. Omul devine o rugaciune. Omul are o stare de rugaciune, nu clipe de rugaciune, momente cand se roaga si momente cand nu se roaga. Ar fi cumplit si groaznic. In concluzie, trebuie sa avem tot timpul simtirea lui Dumnezeu. Atunci cand spui „Doamne!”, sa fii convins si sigur ca Dumnezeu Se intoarce cu fata la tine si asteapta sa-I spui ceva. Cand esti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Cand ai conversatii, gandeste-te la ce zici. Insa, daca ai putin timp, acolo, cateva minute sau chiar intr-o conversatie cu oamenii, poti sa spui: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uita-te la noi, ajuta-ne!” sau „Binecuvanteaza-i Doamne, pe oamenii acestia!”.

Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra

Preacuvioase Parinte Roman, unii ortodocsi merg (si) la catolici ori la protestanti, ba chiar la diferite ramuri monofizite si se roaga impreuna cu acestia. Sfintia voastra ce spuneti, este corect si bine ca se procedeaza astfel?

Eu personal nu-i impartasesc pe cei care duc si se cumineca la catolici ori pe cei care, in loc sa vina la biserica lor, se duc la protestanti, la monofiziti ori in alte locuri. Sfintii Parinti ne opresc si ne interzic sa ne rugam impreuna cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligati sa ne rugam pentru acestia. Sa facem rugaciuni si pentru increstinarea musulmanilor ori a evreilor. Chiar este necesara o educatie facuta copiilor si tinerilor, ca sa se roage spre a veni la dreapta credinta, cea in Sfanta Treime, pentru a crede in Domnul Iisus Hristos Mantuitorul – ca Dumnezeu si Om, toti cei rataciti de la adevarata credinta. Noi nu trebuie sa-i uram pe cei de alta credinta, nu trebuie sa ne ducem pe strada si sa ne certam cu careva dintre ei: ca la voi este asa, ca la noi este asa si pe dincolo. Un gest ori un fapt ca acesta nu are niciun efect, niciun rezultat bun. Ci, roaga-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem si nici nu constrangem pe nimeni sa fie crestin. Vedeti, aici suntem in America si ii botezam pe multi. In America este un curent al evanghelistilor care se boteaza mereu, iar ortodoxia creste aici foarte mult. Baptistii au universitati, metodistii au universitati, colegii, licee, sunt oameni pregatiti, instruiti, destepti. Ei citesc mult, ii respecta si ii cinstesc pe Sfintii Parinti. Imi spunea unul care este ortodox convertit acum ca „am vazut Sfanta Liturghie descrisa in a doua „Apologie” a Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, si am vazut in „Constitutiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul in care se fac botezul, nunta, cununia, maslul. Atunci mi-am pus intrebarea: cand anume au disparut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi in Biserica in felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant ca acest om, si ca el foarte multi altii, nu s-a oprit nici la catolici, nici in alta parte, ci a venit la noi, pentru ca au gasit ca Biserica primara, apostolica si cea una este aici, in Ortodoxie.

Da, am inteles ca au trecut chiar comunitati intregi la Ortodoxie…

Adevarat, asa este, au trecut (si) comunitati intregi. In Chicago avem doua comunitati care au trecut la ortodocsi, cu pastori cu tot. S-au botezat doua mii de oameni intr-o singura zi. Tot grupul care lucra la educatia studentilor in universitatile americane, un grup de evanghelisti numiti „Campus Ministry”, toti sunt ortodocsi astazi. Au facut si un film „Come back Home” (Intoarce-te sau revino acasa), cand il vezi incepi sa plangi. Toti iau Sfanta Cuminecatura din lingurita pentru prima data si incep sa le curga lacrimile pe obraz. Sa-l iubesti pe eterodox. Nu poti sa-l convingi prin discutie, ci numai Duhul Sfant il convinge si il poate aduce la adevar. Sfantul Ioan Teologul ne arata ca, daca ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este intre noi. Numai Dumnezeu poate sa convinga si sa invinga. Vedem ca Domnul nostru Iisus Hristos nu si-a urat vrajmasii, i-a iubit si i-a certat chiar si de pe cruce. Eu recomand ca in toate rugaciunile noastre individuale sa nu ne rugam numai pentru noi si pentru familia noastra ci sa-i includem pe toti care nu sunt ortodocsi. Chipul lui Dumnezeu este in toti oamenii. Ganditi-va la fenomenul si revolutia religioasa din China. Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o suta treiezeci de milioane de crestini, asa incat guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent crestin. Se lasa de mahomedanism cu toata persecutia ce este acolo. Se inmultesc crestinii in Africa foarte rapid. De aici, de la noi, din America, a plecat un grup de studenti in Madagascar, in misiune. Din punct de vedere numeric, noi, ortodocsii, crestem si ne dezvoltam si in insula Madagascar. Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropolitii ei de culoare, episcopii, toti sub ascultarea bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhie istorica, are scoli teologice si seminarii in Kenya, la Nairobi si in Uganda. Deci se inmultesc crestinii si aici. Desigur, merg in paralel si catolicii si protestantii – care fac misiune foarte serioasa acolo, dar vreau sa spun ca Africa nu mai este un continent salbatic.
Sunt fenomene in lume care ne arata ca Duhul Sfant lucreaza. Nu trebuie sa uram pe nimeni, chiar daca unii il urasc pe Dumnezeu si credinta cea adevarata. Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra. Iar dragostea noastra fata de Dumnezeu trece prin om, chiar daca acel om este dusmanul tau sau chiar daca este (si) dusmanul lui Dumnezeu, el are nevoie si mai mult, cu atat mai mult, de iubirea crestinilor.

Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu

Preacuvioase Parinte Duhovnic, cand este bine sa se casatoreasca omul? Inainte sau dupa varsta de douazeci si cinci de ani? Astazi multi oameni spun ca, daca se casatoresc prea devreme, isi irosesc tineretea.

Depinde de mai multi factori… Te casatoresti cand esti matur. Unii sunt maturi la douazeci si cinci de ani, altii niciodata. Caci unii sunt imaturi si la patruzeci de ani. Casatoria este o mare responsabilitate. Astazi trebuie sa punem, mai mult ca oricand, accentul pe maturitate. Eu nu le recomand sa se casatoreasca celor care vor dupa nunta sa se tina de distractii si sa avorteze copiii. Sau, si mai grav, sa ia contraceptive si tot felul de alte medicamente de acest fel. Cel putin femeile care au facut un avort sau doua se pot marturisi complet, dar acelea care iau pastile nici nu stiu cati au omorat deja. Divortul este si el o calamitate. Cand te casatoresti, iti asumi un sacrificiu, o jertfa. Casatoria este o cruce, asumata. Iubirea nu este sex, nu este instinct ori placere trupeasca, iubirea este ce spune acelasi Sfant Apostol Pavel in capitolul 13 la Epistola I catre Corinteni: toate le rabda, toate le indura, nu este geloasa, iubirea nu cauta ale sale, ci ale celuilalt… Iubirea nu cade niciodata. Aceea este adevarata iubire si dragoste, cand poti sa mori pentru cineva. Daca tanarul nu este in stare sa moara pentru o fata, aceasta sa nu se casatoreasca cu el.
Preotii trebuie sa se ocupe de educatia tinerilor ce urmeaza sa se casatoreasca. Sa se anunte cununiile cu trei duminici inainte in biserica. In aceste trei saptamani preotul trebuie sa se intalneasca cu viitorii soti de mai multe ori si sa le vorbeasca despre copii, despre ce inseamna casatoria, despre iubirea care trebuie sa existe intre sot si sotie si celelalte probleme referitoare la casatorie. Lucrurile acestea le stie preotul din propria sa experienta, fiindca si el este casatorit, are sotie, copii, intr-un cuvant, familie. In America, daca tinerii nu-si anunta casatoria cu o luna, doua, inainte, nici nu ii cununa. Aici, la toate confesiunile exista cursuri de casatorie. Cursurile de casatorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc in toate celelalte invataturi de la eterodocsi. Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie sa li se explice ce inseamna o familie crestina, sa li se arate ca este nevoie si de infranare sau abstinenta, si de rugaciune. Lucrurile de felul acesta trebuie sa li se transmita tinerilor. Daca sunt ignorati sau neglijati, se pot casatori si la saisprezece si la treizeci de ani, ca tot una este, adica sunt la fel de nepregatiti, fiindca nu s-a ocupat nimeni de ei ca sa-i invete, sa-i pregateasca. Si, uite asa, apar divorturile si avorturile. Ma bucur ca in Romania sunt organizatii si fundatii care lupta impotriva avorturilor. In America sunt milioane de oameni angajati in aceasta lupta. Pe data de 22 ianuarie, in toate orasele din SUA se fac demonstratii impotriva avorturilor. La Casa Alba se aduna un milion de oameni, iese presedintele si le vorbeste; chiar daca el este de acord sau nu cu practica avorturilor, el trebuie sa le vorbeasca.

Fara libertatea spirituala nu poti sa gusti din libertatea exterioara

Preacuvioase Parinte Roman Braga, in alta ordine de idei, in timpul comunismului ati fost intemnitat fiindca ati facut parte din miscarea duhovniceasca „Rugul Aprins”, despre care spuneati, mai demult, ca i-a speriat pe guvernantii regimului comunist mai mult decat toate centrele de rezistenta din Carpati. Care au fost cele mai dificile si anevoioase momente in viata de inchisoare? Dar cele mai frumoase si mai inaltatoare?

Privind acum in urma, intr-un mod retrospectiv, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare. Au fost clipe grele, bineinteles. Insa, totusi, niciodata n-o sa traim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trait atunci, in inchisoare. Cand vroiau sa ne spurce in Vinerea Mare, asta era o regula generala a puscariilor romanesti, ne dadeau sa mancam cane, iar noi refuzam, le dadeam gamelele inapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. In noaptea Pastilor si in ziua de Sfintele Pasti, ne dadeau varza acra cu apa, ca asa erau, foarte cinici, doreau sa-si bata joc de noi si de credinta noastra. Cand te baga la carcera vreo trei zile pentru ca ai cantat vreo colinda, te simteai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut in libertate. Desigur ca in inchisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afara, inainte, a fost bun si in inchisoare. Si viceversa. Inchisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a facut sa aiba o inima mai buna. Acolo, daca-l aveai pe Dumnezeu in inima si in launtrul tau, nu sufereai, nu erai afectat si nici compromis. Acolo am vazut (si) intelectuali care au cazut, sarmanii, si s-au compromis definitiv si irevocabil; am vazut si tarani simpli, care nici nu stiau sa se iscaleasca, dar aveau o frumusete sufleteasca si o tarie de caracter nemaipomenite. Atunci si acolo am inteles care este si ce este adevarata cultura, autentica, am inteles ca ea nu consta in informatia aceasta formala.
Sa stiti ca au fost momente foarte frumoase in inchisoare. Tragedia aparea atunci cand vedeam cum cadeau intelectualii nostri. La Jilava am stat cu mai multi ministri si ma gandeam cum au putut oamenii acestia sa conduca tara, cu aceasta micime de suflet si de caracter, ca acolo, saracii, isi dadeau arama pe fata, povesteau tot. Am vazut un general care a furat ceapa de sub capataiul uni taran, motivand ca nu putea sa reziste de foame. Inchisoarea a fost o scoala extraordinara, o scoala spirituala. Suferinta fizica nu conta, chiar la Pitesti, cu toate ca aici am fi dorit sa murim cu totii, numai sa scapam de chinurile reeducarii. Dar nu ne dadeau voie nici macar sa murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rau. Pentru ca ideea lor era sa nu mori pana ce nu te murdaresti, pana ce nu spui ca ei, sa nu mori pana ce nu te compromiti. Iar dupa ce te compromiti poti sa si mori, ca e totuna.
Fenomenul acesta, din pacate, nu a fost numai in inchisoare, ci este si astazi in afara inchisorilor, in lumea postcomunista, si in Romania, si in America. Fiindca diavolul vrea ca noi sa ne compromitem, sa ne murdarim duhovniceste si, dupa aceea, putem sa murim, cu totul. In inchisorile comuniste ne spuneau: „Nu va dam drumul acasa pana nu va compromiteti. Ca iesind afara sa nu fiti eroi, ci lasi dupa care sa scuipe lumea pe strada”. Tot asa este si in toata societatea de astazi. Omul care pacatuieste nu se simte bine singur si in aceste conditii vrea sa-i atraga si pe altii in pacat si patima, ca un fel de justificare si pretext pentru constiinta lui ce il mustra.

Cum ati resimtit in inchisoare privarea si lipsirea de libertate?

Trebuie subliniata si sustinuta realitatea ca adevaratul om liber este acela pe care il elibereaza Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizica, exterioara, nu conteaza; nu poti (re)simti aceasta libertate exterioara, daca nu o ai pe cea interioara, dinlauntru. In tot timpul inchisorii, rugandu-te si vorbind cu Dumnezeu, nici nu simteai zidurile. Sa tineti minte ca libertatea adevarata este libertatea spirituala. Fara libertatea spirituala, duhovniceasca, si vreau sa accentuez faptul acesta, nu poti sa gusti din libertatea exterioara. Daca nu esti liber de pacat, daca tu esti rob pasiunilor tale, pacatelor tale, sclavul sexualitatii, al lacomiei, al iubirii de argint, al mandriei si invidiei ori egoismului, daca tu esti robul placerilor trupesti, poti sa ai oricata libertate exterioara, ca tot sclav ramai, pentru totdeauna. De aceea trebuie sa ne inchinam intreaga viata, in duh si in adevar, adica Mantuitorului Iisus Hristos – Domnul si Adevarul, Care Adevar ne va face pururea si vesnic liberi, si asta pentru ca El este Calea, Adevarul si Viata.

Preacuvioase Parinte Staret, va multumesc foarte mult pentru tot, rugandu-va sa ne pomeniti pe toti in rugaciunile dumneavoastra.

Doamne, ajuta! Cu multa bucurie.

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

Viata crestina nu e viata sportiva

Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara

R.: Bine te-am gasit, frate pastor Dorin Gherman.
D.G.: Bine ati venit, ma bucur de vizita voastra.
R.: As dori sa ne spui cateva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
D.G.: M-am nascut in 1953 in Cincis Hunedoara. Am copilarit si am facut scoala in satul natal, apoi la Teliuc si apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeste Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 si ceva de ani in diferite locuri, am avut meserii in domeniul mecanicii si la 35 de ani m-am intors la Dumnezeu. La un an dupa aceea am inceput studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel si am ajuns apoi pastor. Mai am si alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este ca m-am casatorit in 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani si Elena care are 14 ani si prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu totii.
R.: Ne-ai spus ca in prima parte a vietii tale ai trait departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat sa te intorci la El?
D.G.: Totul a inceput cu o vizita pe care am primit-o, intr-o seara de Craciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zona, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin tinuta, prin conduita. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simt, m-au impresionat si ca atare am acceptat invitatia lor de a le intoarce vizita. Asa am ajuns pentru prima data, in primavara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima data cand am calcat intr-o biserica evanghelica si acolo era o intalnire de tineret. Am ramas cu aceeasi impresie despre tineretul crestin care mi-au facut-o si cei care m-au vizitat acasa. Mai mult decat atat, am ramas si cu impresia unei manifestari artistice deosebite, mi s-a parut un spectacol, asa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reusit si datorita acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugamintea sa ma mai invite cand mai au ocazii asemanatoare. Nu dupa multa vreme m-au invitat din nou, trebuia sa vina cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios sa intalnesc o asemenea persoana, asa ca am acceptat invitatia fara sa stau pe ganduri si cand am ajuns acolo am fost zguduit de marturia acelui om care, intr-adevar, a fost una din personalitatile scenei mondiale care a cantat inclusiv la Casa Alba pentru presedintele Kennedy si care a marturisit o intamplare din viata lui referitoare la sotia lui care s-a imbolnavit de o boala incurabila. Dumnezeu a lucrat in asa fel incat aceasta femeie a fost vindecata in mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a inceput un alt fel de viata si si-a pus vioara in slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima data fata in fata cu Dumnezeu si am inceput sa-mi pun intrebari, sa-mi fac probleme, tin minte ca m-am gandit ceva de genul ca daca Dumnezeu exista si face asemenea lucruri, atunci eu trebuie sa vad ce fac cu viata mea. Am decis sa urmez pe Domnul Isus Cristos pentru ca omul despre care vorbesc nu s-a limitat la marturia aceasta cu privire la sotia lui, ci a avut si o predica evanghelistica de o mare forta si m-a convins ca trebuie sa ma impac cu Dumnezeu. Dar omul uita experientele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a intamplat si cu mine, dupa un timp, impresia aceea puternica de la inceput s-a atenuat si au mai trecut inca 5 ani pana cand m-am hotarat definitiv sa vin la Dumnezeu si asta mai mult datorita faptului ca viata mea se indrepta catre nicaieri, vedeam ca nu reusesc sa fac nimic din ce imi propuneam, din ceea ce doream pentru  mine. Au fost 5 ani fara niciun fel de realizare (nici macar o treapta de salarizare n-am reusit sa obtin in acesti 5 ani) si atunci, pe fondul unor intalniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunosteam de la biserica, m-am hotarat sa  ma duc din nou la biserica si de data aceasta hotararea a fost ferma si definitiva. Asta s-a intamplat in 1988, apoi in 23 aprilie 1989, L-am marturisit pe Domnul in apa botezului care a avut loc la biserica Sfanta Treime din Deva. Eu am ramas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.
R.: Care a fost reactia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?
D.G.:
In ce priveste familia, cred ca termenul cel mai potrivit este ca au respectat decizia mea, nu neaparat le-a facut o mare placere faptul ca eu am ales o cale care pentru ei era straina, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. In ce-i priveste pe prietenii mei, unii dintre ei au fost socati… intr-o prima faza convertirea mea a afectat relatiile care le aveam cu diferiti oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiati ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul sa fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit sa-mi pastrez mai departe prietenii si nu am dorit sa rup relatiile, pentru ca atunci cand te convertesti trebuie sa o rupi cu lumea, nu cu oamenii. In final, incetul cu incetul, relatiile s-au restabilit, pentru ca au observat si ei ca n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat ca ceea ce faceam era diferit, dar nu era neaparat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.
R.: Ai spus ca ai primit botezul in primavara anului 1989, daca am inteles bine. Asta a fost inainte de Revolutie.
D.G.:
Da
R.: Ai intampinat probleme in societate, la serviciu, in afara de familie si prieteni? Cum era vazut un crestin neoprotestant pe vremea aceea in societatea romaneasca?
D.G.:
Bineinteles. In momentul in care iei o decizie ferma pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu ai probleme cu lumea si am avut si eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de munca unde lucram. Exact in perioada cand eu incepeam sa merg la biserica si ma hotaram tot mai ferm sa urmez calea asta, ei voiau sa ma faca membru de partid. Au fost socati cand au auzit ce hotarare am luat si am primit chiar cateva avertismente foarte serioase. Mi s-au facut reprosuri, mi s-a spus la un moment dat ca-mi fac familia de rusine (tatal meu lucra in aceeasi sectie si el) dar, asa cum si relatiile cu prietenii pana la urma s-au intors pe un fagas normal si relatia cu cei care aveau o anumita pondere ierarhica la locul de munca s-a remediat in timp.
R.: Cum s-a schimbat viata ta dupa intoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenta dintre viata traita cu Dumnezeu si cea dinainte sa-l cunosti pe Dumnezeu?
D.G.:
Orice crestin intelege lucrurile astea. Orice crestin stie ce inseamna sa traiesti cu Dumnezeu si ce inseamna sa traiesti fara Dumnezeu. Cu atat mai mult atunci cand vii – cum se spune – din lume, intelegi diferenta mai bine. Cei care cresc in biserica sunt scutiti de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu si care si-au petrecut toata viata lor in lume. Ceea ce trebuie sa subliniem aici e faptul ca viata crestina nu e viata sportiva. Nu ne intoarcem la Dumnezeu doar ca sa renuntam la fumat si la bautura. Un crestin trebuie sa traiasca cu Dumnezeu si asta s-a intamplat cu mine. Efectiv, mi-am incredintat viata in mana lui Dumnezeu pentru ca El sa ma conduca. Inainte ma conduceam singur si dupa convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-ma Tu! Acum hotaraste Tu, in locul meu, ce anume trebuie sa fac eu!” Si, bineinteles ca nu e foarte usor pentru cineva fara experienta sa inteleaga bine voia lui Dumnezeu, sa afle calauzirea Duhului Sfant. Dar daca esti devotat, daca esti cu totul incredintat in mana lui Dumnezeu, El te ajuta. Dorinta mea asta a fost: ca de acum incolo sa merg cu Dumnezeu, sa nu mai umblu singur si cred ca cel mai important lucru care s-a intamplat dupa ce m-am intors la Dumnezeu a fost acesta, ca nu  m-am mai condus singur si am cautat intotdeauna calauzirea Duhului Sfant pentru viata mea. Un om care Il are pe Cristos este capabil sa intoarca si obrazul stang, este capabil sa cedeze si camasa, este capabil sa mearga o mila in plus, el nu se mai gandeste la ziua de maine si inainte de a judeca pe altii se judeca pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune in predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.
R.: Povesteste-ne cateva din experientele tale cu Dumnezeu.
D.G.:
Viata crestinului este o continua experienta cu Dumnezeu. Nimic din ce traieste crestinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienta cu Dumnezeu. Sunt, totusi, anumite lucruri in care mana lui Dumnezeu se vede mai clar si, acuma de ce sa n-o recunoastem, avem de multe ori derapaje, avem in anumite situatii, momente sau trairi in care luam viata pe cont propriu si eu cred ca e foarte interesant ce se intampla cu crestinul atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si cand realizeaza lucrul acesta. Realizeaza ca, de fapt, ceea ce traieste el nu este viata crestina.  Si cand spun viata crestina subliniez inca odata aspectul acesta: ea nu trebuie confundata cu viata sportiva. Bineinteles ca experiente cu Dumnezeu au fost multe, incepand cu felul cum am ajuns sa fiu parte in lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuand cu modul miraculos in care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele si ale familiei, ma refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile in care Dumnezeu a lucrat in viata mea, mi-e foarte greu sa selectez si sa reproduc cateva dintre ele.
R.:  Ai fost chemat sa fii o voce care-L vesteste pe Dumnezeu. Impartaseste-ne cate ceva din lucrarea pe care o faci.
D.G.:
Dupa ce am absolvit cu diploma de licenta Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat inca un an in atelierul in care lucrasem pana atunci, dupa care un fost coleg de scoala, care era deja pastor, m-a rugat sa vin sa-l ajut in lucrarea pe care o avea in cateva sate din jurul Hategului. Fratele Florin Dobos, cred ca este bine sa il numim, m-a chemat in lucrarea pentru bisericile de tara. El mai avea biserica de la Simeria in pastorire. Am inceput sa lucrez impreuna cu el, in cercul lui pastoral. Mergeam in bisericile de la Ciopeia, Barasti, Bucium si Maceu apoi in anul 2002 am fost ordinat ca pastor al bisericii din Ciopeia si pastoresc in continuare biserica asta. Biserica a fost initial o biserica de persoane in varsta si era totusi o biserica tanara in sensul ca era recent intemeiata si era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trait pana la o varsta inaintata in lume si care s-au intors la Dumnezeu pe sfarsitul vietii lor si nu e tocmai usor sa lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care in societate nu prea mai au multe de spus dar ale caror defecte se vad lesne. Incepand cu anul 2001, pe atunci nu eram inca pastor titular al bisericii, au inceput sa se apropie de biserica in urma unor lucrari evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcatuita din romani si din romi. Lucrarea aceasta in randul romilor a avut niste aspecte deosebit de interesante, in sensul ca oamenii astia s-au intors la Dumnezeu in numar mare. Daca biserica, la inceput, avea 26 de membri, acuma are peste 50 si majoritatea nu mai sunt romani in varsta ci romi de toate varstele, tineri si batrani si se poate face acolo o lucrare deosebita, o lucrare care are si aspecte specifice, ma refer la faptul ca e o lucrare transculturala. Trebuie sa abordezi o cultura diferita si nu e un lucru usor atunci cand nu ai experienta de felul acesta, cand esti pus in fata sarcinii pe care o ai de indeplinit dintr-odata. Am avut si eu probleme la inceput pana cand le-am inteles bine felul de gandire si obiceiurile si bineinteles ca mai sunt inca lucruri de rezolvat in comunitatea asta. Ma refer aici la cei care frecventeaza biserica si pot sa spun acum cu bucurie ca majoritatea satenilor de etnie roma frecventeaza biserica si chiar sunt membri.
In afara de lucrarea pastorala, sunt implicat si in alte lucrari si cred ca cea mai importanta lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educationale derulate in Penitenciarul de la Barcea Mare sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare in Penitenciar, misiunea in Penitenciar si prin anii 90 am intrat acolo de cateva ori impreuna cu un grup de la Alba Iulia. Incepand cu anul 2004 am inceput sa facem o lucrare sistematica, organizata, prima data cu un grup intocmit spontan, un grup din Hunedoara in special, dar si din imprejurimi. As aminti aici pe sora Marioara Marcoi care a avut initiativa acestei lucrari si ea a fost intermediarul intre grupul nostru si conducerea Penitenciarului si cea care a obtinut pana la urma dreptul de intrare in Penitenciar, aprobarea respectiva. In anul 2005 am fost solicitati de Fundatia „Stanca Veacurilor” sa ne alaturam lor si am facut lucrul acesta pentru ca ei aveau acreditare guvernamentala pentru genul asta de lucrari si acum lucrurile au inceput sa se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educationale pe suport biblic. Dificultatea lucrarii sta in faptul ca trebuie sa realizam niste programe care sa faca fata mai multor cerinte.  Pe de o parte sunt cerintele celor care se afla in Penitenciar si care, de multe ori, nici ei nu inteleg prea bine ce doresc si ce vor, ei vin sa exploreze si trebuie sa fim foarte atenti ce le oferim, ce le aratam, ce le punem in fata. Dar mai exista si o alta cerinta si anume a celor care administreaza Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie sa lucram in asa fel incat sa raspundem acestor cerinte omenesti, atat ale celor din conducerea Penitenciarului cat si ale persoanelor aflate in detentie, dar in acelasi timp trebuie sa tinem seama de faptul ca suntem crestini si nu putem sa spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjeaza sa facem programe educationale, nu ne deranjeaza sa discutam despre orice, dar suportul ideologic al tratarii subiectelor de catre noi este Scriptura. Lucrul acesta il declaram de fiecare data in prezentarea programelor pe care le propunem, pentru ca dorim sa se stie, de la bun. In rest, a fost o experienta deosebit de interesanta pentru mine, sa constat ca se poate vorbi despre educatie cetateneasca, despre educatie familiala, despre educatie religioasa, se pot trata probleme emotionale, probleme de relatii, probleme de orice fel cu care populatia penitenciara se confrunta, toate astea in lumina Scripturii. Sa vorbesti despre patrie si patriotism, de exemplu, dar in termenii Scripturii si sa faci si evanghelizare, in acelasi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoaca. Aceasta categorie de persoane cu care lucram acolo e o categorie speciala si avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poti astepta la orice. Trebuie sa fim foarte atenti cum desfasuram lucrarea acolo, sa fim foarte atenti ce spunem, sa ne controlam perfect pe noi insine, sa tinem in acelasi timp situatia sub control la fata locului. La inceput a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienta in lucrarea aceasta si n-as putea sa spun ca nu mai exista probleme, dar dupa ce ai petrecut cativa ani in lucrarea asta deja poti sa o abordezi mai in cunostinta de cauza decat la inceput. Bineinteles ca nici acum nu ne putem permite sa fim relaxati in sensul negativ al cuvantului. Nu ne putem permite sa mergem nepregatiti, nu ne putem permite sa lucram superficial. Tot ce facem trebuie sa fie la nivel profesional. Avem relatii cu Sistemul Penitenciar, cu Administratia Nationala a Penitenciarelor, cunoastem pretentiile acestor foruri, ei vor o oferta sociala din partea noastra si noi trebuie sa fim capabili sa le-o oferim. Dar, bineinteles ca aceasta oferta sociala trebuie sa fie venita din partea unor crestini, din partea unor oameni credinciosi. Cate ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alaturi de mine inca de la inceput, pe altii i-am pierdut pe drum intre timp. Sunt foarte satisfacut si sunt fericit ca pot sa colaborez cu astfel de oameni. Sunt frati de-ai nostri, credinciosi din biserici din Hunedoara, biserici din Calan, Simeria, din Tara Hategului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundatia „Stanca Veacurilor”, de la bun inceput, a abordat comitetul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru ca aceasta Fundatie are simtul responsabilitatii si respecta tot ce inseamna autoritate, tot ce inseamna buna randuiala si a vrut sa puna in tema bisericile din zona in ceea ce priveste lucrarea pe care o desfasoara pe meleagurile acestea. Ma bucur de sprijinul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar exista si biserici din alte denominatiuni care sprijina aceasta lucrare in mai multe feluri.
E o lucrare complexa, o lucrare deosebita care apoi a fost extinsa si in scoli, ma refer la programele de prevenire a delicventei juvenile care pornesc de la experienta castigata in Penitenciar si folosesc aceasta experienta in favoarea copiilor, a adolescentilor, a tinerilor din scolile municipiului Hunedoara. Lucrarea consta in prelegeri si prezentari de materiale audio-video in cadrul orelor de dirigentie. Categoria de populatie scolara este aceea a elevilor de gimnaziu si a elevilor de liceu. Am fost deja in 11 scoli din Hunedoara si imprejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasa avem 3-4 pana la 6 intalniri. Avem si aici experiente deosebit de imbucuratoare. Avem si altele mai putin imbucuratoare pentru ca lucrarea, de fiecare data, intampina si obstacole. Pana acum Dumnezeu a fost cu noi si ne-a ajutat ca sa trecem peste aceste obstacole. Lucrarea in scoli se duce tot pe conceptia crestina despre lume si viata. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial si il analizam prin prisma conceptiei crestine despre lume si viata. Nu putem sa mergem la scoala cu Biblia sub brat si nu putem sa facem acolo prozelitism pentru anumita denominatiune, dar putem, pastrand regulile institutiei scolare, sa vorbim copiilor intr-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confrunta si…
R.: Sa le oferiti o alternativa?
D.G.:
Da, suntem in masura sa le oferim o alternativa in ce priveste problematica lor. De exemplu putem sa le vorbim despre aspectele economice ale vietii intr-un spirit crestin, sa vorbim despre bogatie si saracie din punctul de vedere al Scripturilor, sa vorbim despre probleme de familie, probleme de educatie din acelasi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate in suma, putem sa spunem ca au avut un succes deosebit. Si speram sa mergem mai departe cu ele, dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca e necesara o permanenta innoire, trebuie sa gasim mereu idei, pentru ca nu putem sa ne repetam, nu putem sa venim cu aceleasi lucruri odata, de doua ori, de trei ori la aceeasi clasa, trebuie sa ne improspatam modul de a duce la sfarsit aceasta lucrare.
In afara de aceste doua aspecte ale lucrarii la care iau parte, mai e si aceea care mie imi place intr-un mod deosebit si anume lucrarea la catedra. Predau la un Colegiu biblic in Deva si imi face o deosebita placere.
R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezinta pentru tine? E o pasiune sau e o vocatie?
D.G.:
Cred ca e si una si alta si cine se angajeaza intr-o lucrare cu oamenii trebuie sa aiba si vocatie si trebuie sa aiba si pasiune pentru ceea ce face. Si eu cred ca Cine iti da vocatia pentru o anumita lucrare iti da si pasiunea ca sa o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reusit sa le invat este un lucru deosebit. Consider ca este si in avantajul meu personal pentru ca atunci cand citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uitam. Daca la un moment dat ajungem sa practicam lucrurile respective, incepem sa le intelegem, dar putem spune ca am invatat cu adevarat anumite lucruri numai atunci cand incepem sa invatam pe altii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a invata.
R.: Din punctul de vedere al pastorului, care crezi ca sunt cateva din problemele cu care se confrunta crestinii de astazi?
D.G.:
Cred ca una dintre problemele Bisericii de astazi este aceea a raportului ei cu societatea in mijlocul careia traieste si aici in ce ma priveste, consider ca biserica trebuie sa-si indeplineasca rolul ei misionar, Biserica trebuie sa faca ucenici dar, in acelasi timp, Biserica are un rol social si sub alt aspect, in sensul ca trebuie sa-si exemplifice marturia prin actiuni care sa fie folositoare societatii. Asta o spun din punctul de vedere al unui pastor care, intamplator sau nu, este prins si intr-o lucrare prin care societatea este abordata, inclusiv in compartimentul ei institutional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”, abordam de fapt institutii ale Statului. O alta problema este interna, a Bisericii. Si anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect intre forma si fond. Aici trebuie sa enumar cateva principii: Biserica crestina consta in anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relatiile: dragostea nu va pieri niciodata. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica inseamna si anumite lucruri care sunt valabile atata timp cat exista lumea asta. Care sunt valabile pana la sfarsitul veacului si ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui sa aiba mereu comitet, sa aiba mereu prezbiteri, pastori, diaconi, sa aiba o anumita organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar exista si lucruri care trebuie schimbate din timp in timp si ma refer aici la lucrurile de forma. Eh, necazul in unele dintre bisericile noastre este ca, in timp ce unii vor sa schimbe totul, altii nu vor sa schimbe nimic. Trebuie inteles, odata pentru totdeauna, ca nimeni nu are secretul functionarii perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate sa isi aroge dreptul de exclusivitate in ce priveste organizarea si conducerea serviciilor Bisericii. In privinta asta, bineinteles ca lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie sa inteleaga ceea ce n-a inteles, fiecare trebuie sa fie dispus sa poarte dialogul.
R.: Ne referim aici la functionarea interna a Bisericii sau la diferentele dintre denominatii?
D.G.:
Ne referim la ce se intampla in cadrul fiecarei biserici. In ce priveste diferentele denominationale, astea sunt o problema care, cel putin deocamdata, nu consider ca am autoritatea sa vorbesc despre ele, pentru ca exista o miscare ecumenica de foarte multa vreme si care inca a ramas la stadiul dialogului. Inca nu a reusit sa faca nici un pas inainte, practic, decat ca a reusit sa aduca la aceeasi masa pe reprezentantii diferitelor confesiuni.
R.: Poti sa ne spui daca crezi ca exista solutii pentru problemele de genul acesta?
D.G.:
Bineinteles. Problematica asta nu este fara rezolvare. Si rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problema a Bisericii, de altfel. Necazul consta in faptul ca suntem oameni si nu ne lasam intotdeauna dominati de Cristos, nu depindem intru totul de Cristos. Daca depindem intru totul de Cristos, atunci reusim sa-i iubim pe semenii nostri, reusim sa facem totul in Biserica pentru proslavirea lui Dumnezeu, pe de o parte si pentru zidirea fratilor si surorilor, pe de alta parte. Problema este, insa, ca trebuie sa-i iubim pe oameni si apostolul Pavel, intre doua capitole in care vorbeste despre darurile Duhului Sfant,  introduce acel capitol 13 din Epistola intai catre Corinteni in care vorbeste despre dragoste. El prin asta ne arata ca dragostea este solutionarea oricarei probleme care presupune contradictii. Cred ca asta este solutia pentru problemele din interiorul Bisericii ca si pentru problemele de abordare a societatii. Daca ii vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom stii cum sa interactionam cu ei si cum sa-i abordam si vom stii sa ne facem datoria fata de ei.
R.: Spune-ne cateva cuvinte despre asteptarile pe care le ai de la viitor, cateva planuri.
D.G.:
In plan personal, preocuparea mea este sa reusesc o cat mai buna indeplinire a misiunii pe care am, doresc sa ma perfectionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac sa fie facuta cu profesionalism, sa nu ramana la stadiul unui lucru de diletant. Este clar ca nici societatea nu mai accepta oferte care sunt mostre de diletantism. In ceea ce priveste lucrarea mea pastorala, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, sa-si gaseasca o rezolvare cat mai corecta si pentru asta ma pregatesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetari personale, pentru ca, in final, sa dovedesc ca Dumnezeu poate mentine in existenta o biserica mixta, ca si alcatuire etnica, o biserica biculturala. Cam astea sunt preocuparile mele si cam la asta ma gandesc atunci cand vine vorba de asteptari de viitor.
R.: Poate cu alta ocazie am putea sa vorbim mai multe despre specificul lucrarii cu romii si, poate chiar despre relatia Biserica-Stat. Deocamdata, un gand final pentru cititorii nostri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.
D.G.:
Doresc ca aceia care nu s-au impacat inca cu Dumnezeu sa vina cat mai grabnic la Cristos, pentru ca El asteapta oameni truditi, oameni impovarati. El asteapta pe pacatosi si El a venit in lumea noastra ca sa caute si sa mantuiasca pe cei pacatosi. In ce-i priveste pe fratii nostri, doresc ca Dumnezeu sa le daruiasca maturitatea necesara si Dumnezeu sa lucreze in asa fel incat sa le fie cat mai clara fiecaruia dintre ei chemarea lor si misiunea lor, pentru ca apoi sa poata sa abordeze lucrarea cu toata responsabilitatea si sa faca lucrarea in asa fel incat Dumnezeu sa fie multumit si oamenii sa fie mantuiti.
R.: Spune-ne un pic despre viata sportiva de care ai pomenit de vreo doua ori.
D.G.:
M-am referit la faptul ca sportivii nu beau si nu fumeaza. Dar nu inseamna ca toti sportivii astia care nu beau si nu fumeaza sunt crestini. Viata crestina inseamna mai mult decat atat. Astea sunt doar doua dintre lucrurile care trebuie avute in vedere, dar esentiale nu sunt acestea. Esentiale sunt renuntarile, esentiala este jertfa, esential este devotamentul pentru Dumnezeu, esentialul este sa te abandonezi in bratul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronuntat, un eu foarte activ si foarte revendicativ.
R.: Multumim pentru gandurile impartasite, multumim pentru timpul acordat si sa speram ca ne vedem cat mai curand ca sa vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvantat!
D.G.:
Si eu va multumesc pentru ca m-ati avut in vedere si m-ati abordat si pentru vizita pe care mi-ati facut-o si va spun si eu: Domnul sa va binecuvanteze si sa va ajute sa faceti o lucrare frumoasa.

Elena Reinerth

ILIE MARINESCU, PSIHOLOGUL VEDETELOR DIN ROMANIA

By Maria Diana Popescu, Agero
 
MDP: Domnule Ilie Marinescu,  sinteti pregatit pentru o declaratie asupra propriei persoane?
 
ILIE MARINESCU: Atunci cand intrebarile imi sunt adresate de un critic literar, cu siguranta ma bucura acest lucru si ma onoreaza in acelasi timp, cu conditia sa nu fie o declaratie despre propria persoana, ci mai degraba asupra personalitatii celui intervievat, deoarece sensul celor doua notiuni din punctul de vedere al psihologului comporta o diferenta semnificativa de continut; la fel si din puctul de vedere al poetului caruia nu-i scapa semnificatia celor doua notiuni.
 
MDP: Borges afirma ca toti artistii creeaza in spiritul secolului lor si ca poti recunoaste stilul epocii, pentru ca se repeta de la un creator la altul. Despre stilul dumneavoastra, despre nota personala care va imbogateste universul si paleta viziunilor poetice, ce trebuie sa stie iubitorul de cultura?
 
ILIE MARINESCU: Daca ar fi sa merg pe conceptiile lui Jorge Luis Borges, ar insemna ca tot ceea ce creeaza un autor sau un artist in timpul sau istoric, atunci fie va renega trecutul, fie se va teme de viitor, iar creatiile sale nu ar transcende vremurile si aici exemplul ales cu Borges nu ar mai fi elocvent, deoarece, acesta chiar daca nu a primit niciodata premiul Nobel, viziunile sale au strabatut, iata, deceniile, ramanand in constiinta oamenilor mai mult decat acela care i-a luat locul pe podiumul premiilor Nobel.
De aceea, consider ca un artist chiar daca este ancorat intr-o anumita epoca, opera lui va rezista in timp tocmai datorita faptului ca face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorul. Am tinut la aceasta precizare tocmai pentru a face referire la viziunea si stilul meu poetic pe care l-am dorit mai mult, nu sa-mi imbogateasca mie universul, ci sa incerc o trezire a spiritelor cititorilor din aceste timpuri. Si afirrm acest lucru, deoarece poezia chiar daca in forma si continutul ei reprezinta gandirea autorului la un moment dat, aceasta trebuie sa influenteze neaparat constiintele viitoare, chiar daca maniera in care este scrisa se poate confunda cu ale altor confrati trecuti in nefiinta din alte epoci. Totdeauna incerc in maniera proprie sa fac conexiuni atemporale, uneori abia perceptibile de catre cititori. Si daca tot am amintit de Borges am sa concluzionez raspunsul cu un citat de-al sau: “Nimeni nu poate sti daca lumea este fantastica sau reala si nici daca exista o diferenta intre a visa si a trai.”
 
MDP: De ce psihologie si poezie si nu medicina sau teologie?
 
ILIE MARINESCU: Cele doua “indeletniciri” se intrepatrund atat de bine incat celelalte doua ipostaze care mi-au fost refuzate de destin la un moment dat gasesc o corespondenta semnificativa in viata si opera mea. Pe deoparte, psihologul este un medic al sufletelor, iar poetul prin poeziile sale devine un taumaturg al celor care, fara a apela la psiholog, medic sau preot, gasesc o alinare in poemele care de cele mai multe ori fac trimitere la divinitate.
 
MDP: Ce defineste personalitatea dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Prin secolul VI, Boethius afirma ca „Persona est substantia individua rationalis naturae”, adica persoana este o substanta individuala de natura rationala. Definindu-ma si eu o persoana rationala, consider ca trasaturile de personalitate cele mai pregnante: temperament, caracter, aptitudini si-au pus amprenta destul de evident asupra mea, toate contribuind intr-o masura mai mare sau mai mica la conturarea personalitatii mele, ceea ce, fara lipsa de modestie, consider ca m-au propulsat pe o traiectorie pe care mi-am dorit-o, pentru care am muncit si pentru care am facut de cele mai multe ori sacrificii fara ca cei din preajma mea sa simta aceasta. Ceea ce ma caracterizeaza in mod special facandu-mi propriul portret psihologic as putea spune ca: modestia, bunul simt, corectitudinea, puterea de munca, onestitatea si altruismul. Vedeti, postura in care m-ati pus aceea de a ma caracteriza, este o postura destul de incomoda pentru o persoana cu bun simt pentru ca se simte stanjenit vorbind despre propriile insusiri, deoarece intr-un interviu sunt greu de dovedit si pot fi acuzat de un anumit subiectivism, de aceea doar perceptia celorlalti poate fi dovada afirmatiilor mele.
 
MDP: Ce aveti in lada cu zestre spirituala, pe cite carti v-ati semnat cu majuscula?, cum s-a strecurat poezia in existenta unui psiholog?
 
ILIE MARINESCU: Cand incepi sa scrii poezie, as putea spune ca spiritualitatea se afla la ea acasa si devine o zestre fara de care nu mai poti trai, care te inalta, te imbogateste dar care in acelasi timp incepe sa-ti macine fiinta in modul cel mai placut, devine un modus vivendi. Si pentru ca framantarile sa prinda contur, le-am asternut in cele patru volume de versuri, „Maieutica iubirii”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditatii poetice”.  „Muguri de stele” si o piesa de teatru „Traficantul de iluzii”. Pot afirma cu mana pe inima, ca profesia de psiholog, prin cunoasterea profunda a sufletului uman a fost cea care m-a ajutat cel mai bine sa descopar arta de a pune in versuri trairile ce ruineaza fiinta umana. Atunci cand daruiesti celorlalti ceva din modul tau de a gandi, de a trai, acea lada cu zestrea spirituala nu numai ca nu se goleste, ci din contra devine o sursa reala de elevare spirituala.
 
MDP: Intre psihologie si sociologie exista in mod „natural”, o relatie biunivoca, iar o imagine sistematica asupra fenomenului literar actual se poate construi numai pornind de la aceasta premisa. Daca ar fi sa intocmiti o harta, cum ati hasura publicul iubitor de valoare, dar criza de supraproductie literara?
 
ILIE MARINESCU: Cele doua stiinte nu pot exista una fara cealalta, ele vin una in completarea celeilalte si acest lucru a fost foarte bine evidentiat de Van Bertalanffy prin sistemul sau bio-psiho-social, astfel incat nici fenomenul literar nu poate face abstractie de acest sistem, iar cel care il ignora ori nu stie ce face, ori o face de dragul de a face. Ignorarea acestui sistem sau a unei parti din el, duce dupa cum vedem la o criza in ceea ce priveste calitatea actului artistic, iar din acest punct de vedere, fiind destul de critic (vezi volumul de pamflete si satire („Oblomovismul sinarhiilor”) atat cu mine cat si cu cei carora pot sa le evidentiez carentele, imi este destul de usor sa intocmesc o harta a publicului iubitor de valoare, deoarece numarul acestora este in continua descrestere, astfel incat harta ar fi prea hasurata; desigur scuze totdeauna pot fi invocate, insa motivatia este cea care scapa celor mai multi din motive uneori obiective, asa cum se invoca vesnica tranzitie a societatii de la un regim totalitar la unul, asa-zis democratic. In loc ca omul sa se adapteze unui nou sistem social, se lasa usor influentat de ceea ce ii este facil, usor de diferit, fara a fi nevoit sa faca eforturi prea mari pentru a-si constientiza propria conditie. De aceea, aceasta supraproductie literara eu o percep ca un magazin in care rafturile abunda de produse ieftine, care sa satisfaca cerintele majoritatii cumparatorilor si in loc ca acestia sa cumpere putin si bun, incarca al lor cos cu bunuri pe care odata ajunsi acasa constata ca le fac mai mult rau decat bine. Asadar, trebuie sa invatam sa facem selectia a ceea ce dorim sa consumam, tot la fel ca si intr-o relatie, nu poti sa te indragostesti de cineva pe care nu-l iubesti.
 
MDP: Intr-una din numeroasele emisiuni v-am auzit vorbind cu egala satisfactie despre poezie si despre fiul dumneavoastra, Alexandru. Cit la suta poezie, cit psihologie, cit viata privata?
 
ILIE MARINESCU: Incercati sa patrundeti acolo unde este greu de patruns, insa numai faptul ca am onoarea de a raspunde unei personalitati la fel de tenace, ma determina sa raspund cu aceeasi sinceritate cu care m-ati abordat. Facand un joc de cuvinte as putea spune ca poezia vietii mele este fiul meu Alexandru. El este generatorul puterii mele creatoare pe toate planurile, el este cel care mi-a dat puterea si taria de a merge pe acest drum atat de sinuos, dar de pe care culegem acum roadele impreuna. El este singura fiinta care imi stie cu adevarat si bucuria si tristetea si zambetul si lacrima. Lui ii datorez totul deoarece, iubirea pentru el este prima de sub Divinitate. Din acest punct de vedere, cand am afirmat ca ii datorez fiului meu totul, este pentru faptul ca mi-a permis si m-a inteles, ca pentru a fi un bun psiholog sau pentru a crea versuri ce sper sa dainuie in timp, trebuie sa faci anumite sacrificii, ori cel sacrificat a fost chiar el, timpul de care l-am privat in orele de studiu sau de creatie sunt procentele ce am incercat sa le egalizez cat am putut de bine si sper ca am reusit!
 
MDP: Putem vorbi despre o cultura la moda, precum o moda vestimentara, caz in care avem de-a face cu un „social” mediocru, care accepta usor manipularea?
 
ILIE MARINESCU: Eu cred ca putem vorbi de o moda a culturii si nicidecum de o cultura la moda, de aceea mediocritatea este la cote alarmante, pentru ca oamenii se lasa usor manipulati si trec destul de greu prin filtrul ratiunii produsele culturale, ce se ofera spre deliciul celor interesati de venituri facile. Pentru mine personal, cultura ce nu se demodeaza este doar ceea ce reprezinta calitate, si cand ma refer la calitate, ma refer la exprimarea in arta, in cultura. Cu cat rafinamentul exprimarii este mai mare cu atat calitatea se evidentiaza si este generatoare de moda. Chiar daca exista o cultura care poate satisface orice gusturi, nu tot ceea ce este la moda este si bun sau frumos. Privind din aceasta perspectiva personala, socialul va fi cu atat mai putin mediocru cu cat va respinge produsele asa-zis la moda.
 
MDP: Observind creatiile multor contemporani, gindindu-ma, de pilda, la Wagner care a incitat la mareata megalomanie, la fel ca alchimia sau hegelianismul, ma intreb, cum ar putea poetul/artistul de azi sa creeze, fara a friza incomodul si vulgaritatea,  atit de prezente si, culmea, acceptate,  ca arta timpului nostru?
 
ILIE MARINESCU: Ati adus in discutie mari creatori de valoare si sunt nevoit sa spun ca ati atins o coarda sensibila sufletului meu, deoarece sunt un mare consumator de muzica clasica si filosofie. Daca tot ati adus vorba de Wagner, mergand pe filonul artistului de azi, consider ca toti dar absolut toti, ar trebui sa fie cautatorii Marelui Graal si sa ignore vulgaritatea, insa din nefericire, cei care se cred „creatori moderni cu orice pret”  sunt un cancer vizibil al societatii si ce-i mai grav ca sunt destui care rezoneaza cu acest tip de cultura. Creatorul care iubeste cu adevarat arta, poate cu usurinta sa sfideze aceste productii si in ceea ce ma priveste consider ca am ales calea cea buna, de aceea incerc in poemele mele sa aduc cititorului, iubitorului de poezie acea lume mirifica rupta de vulgul cotidian.
 
MDP: Ca poet si scriitor,  puteti renunta la cistigul metodologic adus de viziunea lui Goldman asupra artei, aceea de conciliere a psihologicului cu sociologicul, sau subscrieti la compromisul propus de Arnold Hauser, intemeiat pe imposibilitatea de a concilia esteticul cu sociologul…
 
ILIE MARINESCU: Nu am sa ma raliez la viziunea lui Arnold Hauser, nu pentru ca este roman, ci pentru ca viziunea lui Goldman este mai aproape simtirii mele de psiholog, care considera, asa cum am afirmat si mai sus, ca nu poti rupe socialul de psihologic, pentru ca arta se adreseaza socialului in ansamblul sau si nu numai unui grup restrans de admiratori sau iubitori de frumos;  asta in masura in care doresti sa schimbi ceva in mentalitatea si constiinta cetatii. In momentul in care esteticul este rupt de social, se ajunge inevitabil intr-un punct critic din care este greu sa revii, deoarece numai esteticul este cel ce da fundament si schimba cu adevarat in bine viata noastra.
 
MDP:  A  devenit cultura, arta in genere, un fel de business ?
 
ILIE MARINESCU: Indiferent cat de mult iubim cultura si arta, creatorul modern, cel care isi dedica intreaga existenta unui crez artistic, ar trebui tot la fel de bine sa duca o viata onorabila, insa lucrurile stau cu totul diferit decat modul in care ne dorim si gandim. Normal ar fi ca din creatiile sale omul modern si in speta creatorul roman sa duca un trai decent insa este vitregit de acest deziderat deoarece, creatorul nu are timp de business si de cele mai multe ori se gasesc „oameni de bine” care se ocupa de promovarea operelor sale si profitul, in loc sa ajunga la cel care a dat viata si a asudat asupra creatiei sale, ajunge pe mana acestora. Ganditi-va doar la faptul ca din vanzarea unei opere de arta, oricare ar fi aceea a unui autor, acestuia ii revine un procent de 8 la suta. Vi se pare normal? Este o problema reala, careia, eu, personal, i-as gasi o rezolvare, insa nu la mine sunt fraiele culturii. Dar,, cum artistul este caracterizat de bun simt si modestie, prefera sa-si continue opera dincolo de interese mercantile, fiind constient de rolul pe care si l-a asumat.
 
MDP: Recent v-ati intors din America, cum este perceputa literatura romaneasca dincolo de ocean? Care a fost obiectul deplasarii dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Am sa incep cu a doua parte a intrebarii. Am fost invitat de o parte din comunitatea romana din Chicago sa-mi prezint cartile, astfel ca am putut participa la festivalul romanilor de pretutindeni, desfasurat in localitatea Niles, langa Chicago, si la alte evenimente culturale. Daca vorbim de perceptia literaturii romane dincolo de ocean, atunci trebuie sa ne referim doar la perceptia celor care fac parte din comunitate, pentru ca dincolo de aceasta, in mediile americane literatura romaneasca razbate foarte greu sau deloc; nu exista. Am vizitat mai multe librarii americane si nu am vazut nici un titlu romanesc sau un autor roman pe rafturile librariilor si asta mi se pare destul de trist, in conditiile in care avem reprezentanti culturali in USA sau persoane care se ocupa de promovarea literaturii romanesti in strainatate. Un alt aspect demn de remarcat este acela ca, in cadrul comunitatii a inceput constituirea unor biblioteci cu autori din tara, literatura veche, carti princeps. Aici mi-am adus si eu umilul aport cu cateva volume de versuri. Desigur, frumos ar fi ca autorii romani sa fie cunoscuti de americani, altfel nu vom iesi din conul de umbra. Personal am cunoscut o distinsa doamna americana, prietena cu familia fostului presedinte american Gerald Ford si trebuie sa va marturisesc ca dupa ce i-am oferit volumul meu de versuri tradus in limba engleza, „Muguri de stele”, mi-a marturisit ca nu inceteaza sa-l asculte zi de zi (volumul fiind insotit si de un CD audio, cu vocile unor mari actori ai teatrului romanesc printre care George Mihaita, Ion Lucian, Adriana Trandafir  etc), ceea ce mi-a confirmat credinta ca putem reusi doar daca avem si vointa. Totul depinde doar de noi ce facem si cum facem.
 
MDP: Putem vorbi despre o presa  culturala corecta si echidistanta?
 
ILIE MARINESCU: Cu siguranta nu pot impartasi aceasta opinie, deoarece la noi in tara totul se desfasoara in functie de grupuri de interese, sau „gasti”, astfel incat sa fii promovat ca incepator si nu numai, in ale scrisului sau alt gen de arta este o adevarata sinucidere. Personal, am trecut prin aceste furci caudine si daca va fi cazul voi da si nume pentru ca ma simt un spirit liber si nu fac arta in functie de interesele cuiva. Chiar daca nu sunt inregimentat intr-un grup anume, prefer, asa cum spuneau stoicii, sa am mai multi admiratori decat adepti la creatiile mele. Avand tangente bune de cativa ani cu presa din tara, cu mass-media in general, cunosc bine acest fenomen, de aceea mi-ar trebui un spatiu amplu sa pot dezbate aceasta tema. Tocmai de aceea, marii oameni de cultura nu sunt cunoscuti sau cunoscuti de un public restrans, pentru ca nu alimenteaza interesele anumitor grupari constituite uneori ad-hoc, ca si cum in tara ar fi doar o mana de oameni care fac arta.
 
MDP:   Ce lucruri va sint consubstantiale din viata aceasta?
 
ILIE MARINESCU: Tot ceea ce fac consider ca se incorporeaza intr-un sincretism perfect, mulat pe credintele mele de zi cu zi, pe ceea ce incerc sa fac, fara a deranja aproapele. Si pentru ca suntem in registru unui dialog cultural, as aminti in acest context vorbele unui mare artist, Corneliu Baba, care spunea: „Nu va pierdeti vremea cu fleacuri. Puneti-va in fata tinte mari. Chiar daca nu le atingeti, macar ati ostenit pentru ele. Si asta valoreaza cat o reusita”. Iata consubstantialitatea modului meu de a face lucrurile.
 
MDP:  Traim rupti unii de altii, invirtiti de rotile descentrate ale morilor  de vint politice si sociale.  Ce e de facut?
 
ILIE MARINESCU: In atare situatie, cel mai bun lucru, din punct de vedere psihologic va vorbesc acum, este acela de a incerca sa ne pastram echilibrul psihic, sa nu cadem usor prada tentatiilor de orice fel, sa trecem prin filtrul ratiunii  tot ceea ce ni se ofera si mai ales fiecare dintre noi sa incerce sa faca lucrurile cat mai bine, in functie de aptitudini si sa avem o atitudine pozitiva chiar si in fata acestor vicisitudini ale vietii. Vorbind insa despre cultura, consider ca este singurul liant care poate repara fractura dintre indivizi, singurul mod in care societatea, in ansamblul sau, se poate identifica cu spiritul inaintasilor si cu sentimentul ca apartinem unei culturi milenare.
 
MDP:  Si-a abandonat intelectualul roman misiunea istorica?
 
ILIE MARINESCU: Ca si psiholog, am anumite perceptii legate de statusul intelectualului roman si prin prisma faptului ca datorita multor emisiuni la care sunt invitat, am avut ocazia sa cunosc o serie de intelectuali, care dintr-o lehamite generalizata in societate, se simt izolati, neajutorati si de aici rezulta neimplicarea lor, desi in birourile lor de lucru, fac si desfac idealuri de care cei pusi sa carmuiasca destinele natiei nu tin cont, astfel incat aportul lor la evolutia societatii este unul invizibil si neinsemnat. Nu poti iesi in lumea mare, in lumea civilizata decat cu acele minti ascutite, cu cei care fac ceva pentru tara, iar fondul nostru genetic abunda de astfel de personalitati, insa cum spuneam mai devreme, este un fel de rotire de cadre scoase la inaintare, mereu altii dar totdeauna aceiasi.
 
MDP:  Simt un mare dezgust pentru lumea literara de astazi, pentru mizerabilii si pornografii boemelor literare, premiati si sustinuti de institutiile statului.. Dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Traiesc acelasi sentiment de frustrare si ma feresc sa folosesc cuvinte licentioase, cand constat, la fel ca si dumneavoastra, ca in literatura sunt promovati, premiati, adulati cei care au dat condeiului conotatiile cele mai obscene. Este si motivul pentru care am acceptat acest interviu, deoarece am considerat ca doar asa poate cu o floare se mai face primavara. Sa ai o atitudine critica in aceste vremuri, este ca si cum stand pe marginea unei prapastii, sa contempli in liniste orizontul, fara sa-ti dai seama vine unul din spate si te impinge in prapastie, fara sa-si dea seama ca acestia se salveaza prin aripile invizibile ale spiritului lor cizelat. Cam asa stau lucrurile cu cei care dorind sa exalte prin frumusetea interioara, sunt tarati fara voia lor in aceeasi mocirla si confundati cu cei care deja sunt murdari.
 
MDP: Mai putem vorbi in aceste vremi de cvasi-debusolare despre desavirsirea unui model cultural romanesc, la nivelul scriitorului, al operei sale, dar si la nivelul celui care consuma „produsul cultural” numit literatura?
 
ILIE MARINESCU: Personal, inca nu mi-am pierdut speranta si consider ca incet, incet vremea debusolarilor va trece si cultura, in ansamblul ei, va intra pe un fagas normal, iar efortul dumneavoastra de a scoate in evidenta aceste sincope din arta este dovada ca inca se mai poate repara ceva. Tot ceea ce trebuie facut este ca oameni ca dumneavoastra si ca multi asemenea dumneavoastra sa nu abandoneze crezul interior si sa faca front comun impotriva “miticilor” si cu siguranta cititorul sau consumatorul de frumos se va mula dupa aceste tendinte. A ni se scoate mereu in fata idei de geul ca “asta se cere” cum fac mediile in masa, este dovada de netagaduit ca sunt interese absconse care au darul de a ne duce pe un drum gresit.
 
MDP: Ce proiecte isi asteapta de la dumneavoastra rinduire si exprimare pe masa poetica?
 
ILIE MARINESCU: De regula imi place sa vorbesc despre lucruri pe care le-am facut deja. Proiectele sunt frumoase, multe si multiple, insa cine imi va garanta realizarea sau finalitatea lor? Abia dupa ce se implinesc pot vorbi despre ele, insa cum intrebarea a fost directa, am sa va spun ca peste cateva zile imi voi lansa cel de-al cincilea volum de versuri cu un titlu ce vi-l spun in premiera pentru ca deja are BT si CIP-ul Bibliotecii Nationale, se numeste „Poeme de suflet hyperborean” si sper sa fie un succes asa cum am avut si cu celelalte volume de versuri. Trebuie sa marturisesc faptul ca editarea acestui volum se datoreaza editurii „Living stone”, care, spre deosebire de alte edituri care refuza tiparirea de poezie pe motiv ca „nu se vand”, aceasta a avut curajul sa-mi editeze volumul, mai ales ca au initiat un proiect cu o colectie de volume de poezie intitulata „Dor” si eu sunt primul care voi deschide aceasta serie de tiparituri. Sper sa-mi ajute Dumnezeu sa ajung acolo unde mi-am propus, pentru ca doar credinta mea mi-a deschis portile evolutiei in plan spiritual si nu numai.
 
MDP:  Va rog, in final, formulati  o intrebare la care ati dori sa raspundeti si nu am fost inspirata sa o adresez…
 
ILIE MARINESCU: Recunosc faptul ca si postura de a pune intrebari este la fel de dificila. Am sa incerc totusi in final sa ma gandesc la o intrebare al carui raspuns sper sa il pot da intr-un interviu viitor. L-as intreba pe psihologul-poet Ilie Marinescu, daca fericirea reprezinta un scop in sine, un tel sau o iluzie?
 
Maria Diana Popescu in dialog cu Ilie Marinescu, psihologul vedetelor din Romania
 
www.agero-stuttgart.de

“Am fost impresionata de curatenie si arhitectura”

de Octavian Curpas

Ramona Beatrice Rusu s-a nascut pe data de 20 aprilie, 1987 in Oradea. In Statele Unite a venit in ianauarie, 2006 impreuna cu parintii, Liviu si Lia BrindasRusu si s-au stabilit in orasul Peoria din Arizona. (Sunt membri ai bisericii “Elim” din Phoenix, unde Ramona activeaza in corul mixt). La scurt
timp dupa sosirea in America, Ramona s-a inrolat la Glendale Community College unde studiaza si in momentul de fata, avand deocamdata ca tel sa obtina “Associates Degree”, urmand ca apoi sa decida care va fi drumul pe care-l va urma in ceea ce priveste cariera profesionala. Despre modul in care
vede ea “lumea noua” in care a intrat in urma cu un an, ne povesteste in interviul pe care ni l-a acordat.
Ramona, te rog sa ne spui care au fost primele tale impresii dupa ce ai venit in America? Ce te-a impresionat cel mai mult?
Prima impresie de cand am coborat din avion a fost aceea ca totul este imens. Cand am mers pe freeway si am vazut ca sunt drumuri pe deasupra si nu stiu cate benzi pentru acelasi sens am ramas mirata ca asa ceva se poate. Am putut sa observ imediat curatenia dimprejur si arhitectura cladirilor care este diferita. Cel mai mult m-a impresionat sa vad pomi din familia citricelor, palmieri si Honey Bird despre care auzisem, vizionand Teleenciclopedia pe TVR 1, dar nu avusesem ocazia sa o vad in realitate. Cat despre viata sociala pot sa spun ca ceea ce imi place mult in America este ca nu am vazut coruptie si fiecare om are aceleasi sanse si oportunitati de a deveni ce isi doreste in cariera.

Ai observat si anumite lucruri din societatea Americana care crezi ca ar trebui schimbate? Daca da, care sunt acestea?
Tot timpul exista ceva de corectat in orice societate si pot sa spun ca si aici am vazut lucruri pe care nu le mai vazusem si nu mi-au placut. Mi-a fost greu sa accept sa vad tinere de varsta mea sau chiar mai tinere decat mine care erau insarcinate si locuiau singure sau cu prietenii lor. Asa ceva nu am vazut la mine la scoala in Romania si daca s-ar fi intamplat vreunei fete ar fi fost exmatriculata. Apoi sa aflu ca baieti si fete locuiesc impreuna de pe la 16 ani, departe de parinti, de capul lor si pe cont propriu, lucru care m-a socat de-a
dreptul. Casatoria pentru multi nu inseamna decat un act scris, nu o binecuvantare de la Dumnezeu. Faptul ca in scoli religia a fost scoasa, iar educatia sanatoasa din familie nu prea exista, cred ca este o greseala
care afecteaza cresterea si educatia sanatoasa a tinerilor. La scoala nu se prea dau sfaturi elevilor, iar educatia crestina este foarte superficiala sau chiar deloc, cu alte cuvinte scoasa din viata tinerilor americani.

Cum ti se pare viata de student la Colegiu? Care crezi ca sunt carentele sistemului educational dinAmerica? Dar ale celui din Romania?
Sincer, unul dintre motivele care ma face sa imi placa in America este viata de colegiu. Imi place foarte mult ca pot sa invat in conditii foarte bune atat din punct de vedere material, dar si din punct de vedere etic.
Respectul si rabdarea pe care o au profesorii de aici pentru studenti m-a impresionat. Imi place mult ca este aparata confidentialitatea elevului. De exemplu, cand profesorul aduce testele corectate nu striga nota pentru
fiecare student (cum se intampla in liceu in Romania), ci inmaneaza fiecaruia testul corectat si este strict treaba studentului ce nota este scrisa pe test. Alt lucru care imi place este varietatea de cursuri oferite si orarul cursurilor care este flexibil. De exemplu, acest semestru mi-am luat cursuri dupa amiaza, ca sa pot lucra dimineata. Imi place mult la colegiu si apreciez conditiile foarte bune de invatat care mi se ofera.
Din cate am inteles, inca nu esti decisa in privinta specializarii pe un anumit domeniu. Cred totusi ca ai anumite inclinatii. Care sunt acestea?
Inca nu m-am decis ce voi face exact pe mai departe, dar stiu ca am doua variante: ori sa fac o cariera in domeniul medical sau o cariera legata de computere. In Romania, ma pregateam intens sa intru la computere la Politehnica in Timisoara, dar viata nu se desfasoara intotdeauna cum iti imaginezi. De cand am venit in USA am inceput sa ma gandesc si la domeniul medical pentru ca sunt mult mai bune oportunitati de reusita decat in Romania. In plus, in acest domeniu am ocazia sa ma implic in viata oamenilor, oferindu-le un sprijin si un ajutor. Urmeaza sa decid ce voi face.

Ce sfaturi iti dau cei din jurul tau, in special cei din familie, in privinta profilului pe care sa te axezi?
Parintii mei sunt intelegatori si niciodata nu m-au fortat sa merg intr-o anumita directie fara ca eu sa imi doresc asta. Intotdeauna m-au sfatuit sa ma rog lui Dumnezeu pentru a primi calauzire si sa aleg ceea ce imi place, fara sa ma gandesc doar la bani. Ei sunt fericiti cu orice decizie as lua, atata timp cat sunt convinsa ca este ceea ce Dumnezeu vrea sa fac.

Am inteles ca ai inceput sa studiezi si despre Real Estate. Ce anume te-a determinat sa iei aceasta decizie?
Am auzit despre Real Estate de la mai multi prieteni care mi-au dat detalii despre acest domeniu. Cred ca este o cariera frumoasa de a ajuta oamenii si de a le arata ca iti pasa de viitorul lor. Consider ca fiecare om, cand este vorba de a cumpara sau a vinde o casa, isi doreste ce este mai bun si potrivit si de aceea ma face fericita sa stiu ca voi putea sa ofer ajutor si serviciu de calitate, altora. Pe de alta parte, stiu ca va fi un prilej prin care voi reusi sa am niste bani, cu care sa imi platesc cursurile de la colegiu si sa imi ajut familia.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Pot sa spun ca am multe pasiuni, dar de cand am venit aici am muncit mai mult, iar pasiunile le-am cam neglijat. In ceea ce priveste muzica, imi place sa cant, sa bat la tobe, sa cant la chitara si imi doresc foarte mult sa invat sa cant la pian. Imi place mult arta si cand mai am timp desenez sau chiar sculptez. In Romania obisnuiam des sa merg in tabere si in excursii la munte si in felul acesta mi-am descoperit pasiunea de a explora locuri noi si de a admira frumusetea naturii pe care Dumnezeu, artistul genial si perfect, a creat-o cu
atata maiestrie .

In final, te-as ruga sa adresezi cateva ganduri cititorilor revistei Romanian Times.
Tinerilor le spun ca pot intotdeauna sa reusesca oriunde se afla daca il au pe Dumnezeu alaturi. Cu atat mai mult ca ne aflam intr-o tara binecuvantata si plina de oportunitati merita sa munceasca si sa urmeze o scoala pentru a putea reusi in viata. Sa nu uite ca au un scop pe pamant si depinde extrem de mult de ei ca acest scop sa fie indeplinit.

Articol publicat in ziarul Romanian Times in Ianuarie, 2008

Fostul director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: "Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost"

Autor: Alex SAVITESCU
“It ain’t over until the lady sings. “Puneti dvs., anglofilii, atributul potrivit doamnei. Caci doamna solista de la Opera vrea sa devina personaj principal al intilnirii dintre publicul iesean si Ioan Holender, dindu-se de ceasul mortii si al institutiei pe care o reprezinta. “Va vaitati, dar nu faceti nimic!” , tuna vocea baritonala a lui Ioan Holender.

Stop-cadru: auditoriu numeros si curios, venit sa-l asculte pe unul dintre romanii care se asaza, ca o virgula intre subiect si predicat, intre fatalism si “hai sa schimbam ceva! “. O alta doamna, pictata de data asta de Balasa, pare sa scape din miini toata galaxia iubirii din “Aula Magna” a Universitatii iesene. Iar el, Holender, pare sa stie cum s-o aduca la loc, dar, pur si simplu, asta nu e treaba lui. Doamna?

Cartea dvs. de memorii se numeste Nu am terminat inca. Sint oameni de 20 de ani, care nu ar face niciodata promisiuni atit de raspicate. Unde va gasiti energia?

Afirmatia nu am nascut-o eu. “Ich bin noch nicht fertig” este o afirmatie pe care editura a gasit-o intr-o opera. Si asta este Capriccio de Strauss, in care directorul de teatru spune, la un moment dat, aceasta propozitiune: “Inca nu sint gata! “. Ar fi un titlu pe care il consider just pentru tot ce fac eu acuma.

Ar fi o traducere mai corecta.

Da, ar fi si o desemnare mai corecta, chiar si mai corecta decit in limba germana, a tot ceea ce fac acum. Si poate v-as si sfatui sa vorbim mai mult despre ce fac acum, in loc sa vorbim despre tot ce am facut. Aicea, toata lumea ma priveste ca “directorul Operei din Viena”. Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost, iar indeletnicirile de acum nu sint mai putin importante.

Nu sinteti mai putin decit ati fost, tocmai de aceea va propun sa vorbim despre omul Holender. Ati facut acum citiva ani o declaratie care poate parea paradoxala: anii de studentie de la Politehnica v-au ajutat in cariera dvs. in domeniul artei. Cum vine asta?

Este o analiza obiectiva si, fiind constient de teroarea si de frica, si de toate cele rele care au fost, totusi trebuie sa vad si lucrurile bune de atunci din invatamint si din arta, si din cultura. Sub presiune, da! Dar nisele, partile in care puteai sa te exprimi au fost si ele prezente si am stiut sa profit de ele. Nu ma consider un criptocomunist, daca spun ca am invatat, in Romania, foarte mult in acea vreme, la Politehnica, unde am avut profesori exceptionali. Si nu toti cei care au avut succese si au facut o cariera profesionala pina in 1989 trebuie pusi acum la perete. Si nu trebuie considerati acum criminali si dusmani si scosi din toate posturile. Si asta pentru ca n-au fost disidenti. Oamenii nu s-au nascut pentru a fi eroi. Oamenii traiesc pentru a supravietui si nu poti sa-i condamni ca au continuat profesiunea si ca s-au acomodat situatiei. Aici, nu sint de acord sa cauti ce a facut unul inainte de 1989. Sa-l condamni daca a facut, intr-adevar, din proprie initiativa lucruri pe care nu trebuia sa le faca. Atunci, oamenii astia sint criminali si sint de o moralitate care astazi ii scoate din circulatie. Dar asta este vinatoarea, asta este continuata de 20 de ani si unii o vor continua: cu asta nu ajungem mai departe.

Cum ati ajuns sa fiti autorul acelei revolte din facultate, din cauza careia ati fost apoi exmatriculat din sistemul universitar, pus cu fata la zid, acuzat de colaborationism?

Eu nu vreau sa ma fac mai important si sa ma fac erou, ceea ce nu am fost. Imi amintesc perfect de ziua aia din octombrie, cind mergeam la un colocviu de teoria mecanicii, cu un lector de care mi-a fost frica, care era si un om de partid. “Nu se tine colocviul, este o sedinta!” , mi s-a spus. Eu am fugit in general de aceste sedinte, dar atunci eram foarte bucuros ca se intimpla asa ceva. Am intrat in sala mare a Politehnicii si, imediat cum am intrat, am simtit atmosfera, nestiind de dinainte ce e acolo – sedinta o pregatisera, din motive politice, studentii din anul al V-lea. A fost nu o rascoala, dar un protest. Si s-au spus lucruri acolo. Si nu stiu ce m-a apucat ca sa vorbesc, fara sa ma gindesc. Dar, stind sub dictatura si sub presiune, se deschide un mic ventil si tisneste dorinta instinctiva a oamenilor de a se pronunta si de a spune lucruri interzise. Si am spus primele cuvinte: “Daca aici sintem acum in aceasta atmosfera incarcata, in aceasta atmosfera pre-revolutionara…”. E!

“Pre-revolutionara” – ala a fost cuvintul care v-a atras nenorocirea.

Exact! Eu ii inteleg pe cei care m-au pedepsit pentru ca, intr-adevar, daca nu dai imediat cu ciomagul in ei, treaba asta devine din ce in ce mai mare. Asta nu am stiut eu atunci, ca era pe timpul revolutiei din Ungaria, si frica celor de la putere a fost ca revolta asta studenteasca va lua alte forme, apropiate de cele din Ungaria. Si dupa aia au venit represaliile normale, daca ti-ai deschis gura intr-un sistem de dictatura. Daca as fi gindit si as fi stiut ce urmari vin, nu stiu ce as fi vorbit, daca as fi vorbit.

Cum au trecut parintii dvs. peste toti acei ani? O matusa, victima a Pogromului, un bunic de-al dvs., disparut dupa ce fusese trimis la Canal, dvs., exmatriculat din facultate…

Foarte greu. Eu totdeauna am avut “origine nesanatoasa”: pina in ‘45, am avut “origine nesanatoasa”, iar dupa aceea, iarasi, “origine nesanatoasa”, pentru ca nu fusesera muncitori.

Ci proprietari ai unei fabrici de otet si marmelada.

Da, nu o fabrica mare, si nici nu au fost bogati, dar au fost burghezi. Dar am ajuns student, pentru ca un an de zile am lucrat pe tramvaie. S-a si scris la Viena povestea asta, ca “a condus tramvaie in Romania si acum conduce Opera noastra”. Da! Asa e. Am condus si tramvaie in Romania, dar nu ca vatman am devenit directorul Operei din Viena.

In ce ani ati condus tramvaie?

Intre 1952 si 1953. Dar nu am fost vatman in circulatie, ci in vagoanele de reparatie. Dar, in filmul ala pe care l-am facut la Timisoara si care a si fost premiat la Bucuresti (premiul APTR – 1999, n.r.), Holi, am condus din nou tramvaiul. Cei care au facut filmul au avut iscusinta sa ma roage sa reconduc tramvaiul. Si tot ce am spus, tot ce am vorbit a fost filmat in timp ce am condus. O chestie frumoasa.

Ati ajuns apoi antrenor de tenis in frac, intr-un frac al tatalui, ciuntit si adaptat. Cum de i-ati luat fracul?

Ha, ha, ha! Pai, ce sa mai faca el cu fracul pe vremea aia? Nimic, ca era imbracaminte de dusman de clasa! Am zis ca tai fracul ala si imi fac pantaloni scurti din el. Astea sint simboluri, totusi: “Ia uite unde a ajuns baiatul lui Holender si nepotul lui Donhelm!”. Donhelm, bunicul meu, a fost o figura de om instarit, vindea stofe. “Uite unde a ajuns familia asta, baiatul asta stropeste terenul de tenis in frac!”

Spuneati mai demult ca plecarea spre Viena a fost marcata de plins: tatal dvs. plingea de bucurie, dvs. de necaz. De necaz, dupa toate pe care le-ati patimit aici?

Da, pentru ca m-am simtit rupt de limba mea, rupt complet. Am plecat de nevoie, si nu de voie. Stiam ca plec ca un om ratat, la 24 de ani, un om care nu stie nimic, care nu e nimic, care nu a invatat nimic. “Ce fac eu cu 24 de ani, in lumea capitalista? ” Bine, si propaganda asta isi facuse efectul. Si am ramas la Viena. La 24 de ani, Viena mi-a displacut profund: pe strada erau curve, prostituate, decadere, Coca-Cola, eu sarac, ei bogati, si am continat sa fac pe omul de stinga.

Si cit v-a tinut?

Mult! Mult! Mult! Stii, devii fericit, te impaci cu viata, cind esti respectat, oriunde ai trai, daca primesti o anumita consideratie pentru ceea ce faci. Eu am primit multa consideratie, pentru ca am stiut lucruri pe care ei nu le stiau. De exemplu, literatura rusa: eu am cunoscut-o pentru ca, de nevoie, am invatat-o. Apoi, operele rusesti: eu le-am stiut, aia nu! Stanislavski, regiile rusesti… Si, stii, intotdeauna exista un interes si o curiozitate a unei parti pentru o alta parte pe care ei n-o cunosc: Brecht, Capitalul de Marx – eu le-am cunoscut. Ei, si asa am inceput acolo. Asa am fost atras de teatru. Dar nu am putut sa traiesc din asta, si atunci mi s-a spus: “Eee, daca ai avea voce!” … Si am zis: “Pai, eu am cintat la Timisoara si am luat si lectii de canto”. Am facut aceasta incercare (admiterea la Conservator, n.r.), si, cind mi-au dat bursa, mi-am zis eu, educat in spirit comunist: “Daca imi dau bani capitalistii astia, inseamna ca e ceva aici!”.

La Viena v-ati luat viata de la capat. Cind v-ati indragostit de opera?

Absolut, la Timisoara, la Opera si la Teatrul de Stat, prin ansambluri, prin repertoriile facute, prin artistii care au fost. Sotii Moruzan, Dinu Gherasim, Gheorghe Leahu – toti au fost zeii mei, asa cum astazi ii admir pe Domingo si pe Pavarotti. “Pavarotti”-i mei au fost cintaretii din Opera din Timisoara. De aia stiu ce rau e cind aceste teatre si opere – ca tot sintem la Iasi – nu fac spectacole, pentru ca pierzi publicul, pierzi o generatie care se dezobisnuieste de a se duce la opera. Si ei vor sa se duca intr-o cladire care e inchisa de ani de zile. Asta e o crima! E o crima fata de tineretul care creste in orasul asta si nimeni nu se sinchiseste, si pe nimeni nu deranjeaza. Nici un ministru al Culturii din Romania nu este deranjat ca, de ani de zile, cladirea Teatrului National din Iasi e inchisa. Acest fatalism este ingrozitor!

De care dintre marii artisti pe care i-ati adus la Viena va simtiti cel mai aproape?

Chestiunile private si apropierile mele nu sint asa de importante. Eu am fost prieten foarte apropiat, intr-adevar, de Ludovic Spiess, care a murit acum citiva ani si care a fost directorul Operei din Bucuresti. Simpatii am avut pentru multi si am adus aproape trei generatii la Viena, in activitatea mea de agent teatral, de la cei care nu mai cinta – Dan Iordachescu, David Ohanesian, pina la Ileana Cotrubas. Ea cred ca e cea mai importanta artista din istoria Romaniei, incomparabila cu altele, cu divinele dive ale mediatizarilor in Romania. Aceasta fata, cu o calitate absolut iesita din comun, a facut o cariera scurta, dar, de cele mai multe ori, exceptionala. Si au fost si altii, care n-au avut posibilitatea sa iasa pina atunci, daca nu ar fi fost conditiile politice de asa natura.

Va intreb, dupa 19 ani de condus un simbol al Austriei: munca de director al Staatsoper presupune si calitati de politician?

Acum trebuie sa va intreb eu ceva: ce intelegeti prin politician?

Capacitatea de a sublima si opiniile stingii, si ale dreptei, si ale tuturor celor care vor sa transforme o institutie de asemenea anvergura in propriul lor capital electoral.

Postul de director al Operei din Viena este asa de periculos si asa de periclitat, si asa de expus criticii pozitive sau negative, incit, daca acolo lucrurile merg cit de cit bine si politicienii nu au probleme din cauza asta, atunci ei te lasa sa-ti faci treaba. Cred ca de asta mi s-a si prelungit mandatul de patru ori: “Sint lucrurile in ordine acolo? Hai sa-l lasam pe Holender sa-si faca treaba, ca lucrurile acolo sint in ordine, si economic, si artistic! Si de ce sa ne incurcam cu altii, ni-i simpatic, e roman, simpatizeaza foarte mult si Austria, ne critica si pe noi, a adus o serie intreaga de lucruri care nu ne convin, ne tot reaminteste perioada ‘38-’45, pe care noi ne facem ca nici nu a existat, pentru ca noi am fost invadati de nemti”… Si eu le-am zis-o, ca nu au fost invadati, ci au facut-o de buna-voie…

Si nu v-au iubit pentru marturisirea asta…

Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: “Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera! “… “Slava Domnului ca asta nu se mai baga! ” Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in “The Times” si “New York Herald Tribune”. Deci notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: “De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii! “. Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala “Gustav Mahler”.

Asta inseamna ca austriecii nu sint sinceri cu istoria lor, nici “la bine”, nici “la rau”? Sint tentati sa-si duca valorile in purgatoriu, la fel cum ati constatat si dvs. ca fac romanii, iesenii, cu cladirile istorice?

Sintem rude indepartate… E ceva!

Ce sfaturi le-ati da managerilor de institutii culturale din Romania?

Daca ei nu sint patrunsi si daca nu conduc aceste institutii cu dragoste si iubire, si respect fata de artisti… Succesele mele le-au facut altii, dar eu am ales artistii! Daca aveti colaboratorii pe care trebuie sa-i aveti si daca ai cunostinte profesionale suficiente, important este ce joci si cu cine joci. Asta intereseaza, asta conteaza, asta e tot! Daca stii ce repertoriu sa alegi si cu cine, si daca lucrurile acestea sint interesante, daca stirnesc curiozitate, e suficient. Nu trebuie sa stii de ce iti place, dar trebuie sa pleci impresionat. Te duci si spui: “Prietene, ma, ai vazut spectacolul?”. “Nu, dar eu stii ca la Opera nu ma…” “Ma, da’ asta tre’ s-o vezi!”

Sa creezi reflexe si legaturi in rindul publicului.

Asta e important! Nu-i spunem propaganda, ci “propaganda din gura-n gura”. Asta e cel mai important! Dar, vedeti, la noi au disparut criticii, n-au un ecou, asta e cel mai trist lucru: mai bine sa fluieri artistul, decit sa nu se intimple nimic. Iar la noi nu prea se intimpla nimic.

Astazi, realizati o emisiune de radio si sinteti in continuare implicat in proiecte prin toate colturile lumii. Exista vreun vis neimplinit al baiatului blond de la Timisoara?

Pe asta v-o zic in premiera: din decembrie, sint angajat la un post de televiziune, pentru doua magazine de cultura pe care le fac din tara, dar si din strainatate. Si incep la Milano, cu spectacolul de deschidere de la Scala. Am posibilitatea sa talmacesc ceea ce fac altii: asta inseamna ca nu sint gata! Asta inseamna ca sint ascultat, pentru ca, altfel, dumneata nici n-ai vorbi acuma cu mine.

——–

REPERE:

» Nascut pe 18 iulie 1935, la Timisoara

» Cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena: 1 aprilie 1992 – 30 august 2010

» Consilier al Metropolitan Opera din New York, presedinte si director artistic al Festivalului “George Enescu” de la Bucuresti

» Premii si distinctii: Ordinul Artelor si Literelor din Franta (1999), Medalia de onoare in aur a orasului Viena (2010), Cetatean de onoare al oraselor Cluj si Timisoara, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti, Sofia), Marea medalie de aur pentru merite a Republicii Austria (2002), Medalia de aur “Franz Schalk” a Orchestrei Filarmonice din Viena

» Carti publicate: Ioan Holender. Viata directorului Operei de Stat din Viena. Autobiografie (2001), Inca nu sint gata! (2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro

GEORGE ROCA „DE VORBA CU STELELE”

Ziarist cu har si talent, personalitate marcanta a mass-mediei romanesti, a presei si nu numai, de formatie filolog si om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografica, poet si prozator, George Roca mi-a oferit bucuria participarii la lansarea volumului „De vorba cu stelele” in data de 26 mai 2010. Acest eveniment a avut loc la scurta vreme dupa lansarea volumului de poezii „Evadare din spatiul virtual” in 26 septembrie, 2009. Ambele volume au aparut la Editura Anamarol sub ingrijirea poetei si prozatoarei Rodica Elena Lupu. Lansarea a avut loc la Biblioteca Metropolitana din Bucuresti, fiind organizate de Revista „Romanian VIP”, Editura Anamarol si Liga Scriitorilor din Romania (reprezentata de catre doamna Elisabeta Iosif – presedinta a Filialei Bucuresti) si de Biblioteca Metropolitana Bucuresti, prin doamna Mihaela Sfarlea. Frumoasa sala in care s-au facut prezentarile a fost neincapatoare.
 
„De vorba cu stelele” este un interesant volum de interviuri cu personalitati romanesti din tara si din Europa, precum scriitorii Cristian Negureanu, Darie Ducan, Melania Cuc, Mariana Pop-Mion, fotbalistul Victor Paraschiv si artistul plastic Cornel Durgheu, ori din America, Mircea Badulescu, Ovidiu Creanga sau din Australia, cantareata Xonia (Loredana Sachelaru), Gheorghe Dragan, ca sa enumar doar cativa din cei 24 de intervievati.

Volumul „De vorba cu stelele” e o continuare a activitatii sale de publicist, acum  redactor sef la revista „Romanian VIP” din Dallas – Texas, aceea de a descoperi romani pierduti in negura strainatatii, de a se apleaca asupra procesului de emigrare si transformarile psiho-sociale prin care trec acestia, dar si pentru a le inlesni cunoasterea, pentru a le oferi sansa de a se afirma, sau pentru a stabili o punte de legatura intre ei si cei de acasa. Din aceasta stradanie se desprinde bine ideea ca autorul cunoaste gustul strainatatii si dorul de tara, caci vremurile l-au impins sa isi duca traiul in indepartata Australie.
 
Articolele sale sunt raspandite in nenumarate reviste de limba romana on-line sau tiparite pe hartie, aflate prin toate colturile lumii. E o munca uriasa pe care o face fara ragaz, manat doar de dragostea neconditionata pentru romani, din arzatoarea dorinta de a salva si a face cunoscuta cultura si limba noastra, ca o adevarata contrapondere fata de cei care vor sa sfarseasca neamul nostru. El ne spune cu convingerea unui mare roman: „Oriunde ne-am afla pe planeta Pamant, suntem intr-o oarecare masura raspunzatori de promovarea, conservarea si salvarea limbii romane.”

Rasfoind aceasta carte, te lasi sedus de modul lejer cu care se misca prin viata si personalitatea complexa a persoanelor intervievate, te cucereste prin finetea observatiilor, inteligenta si subtilitatea intrebarilor. Ca si in intreaga sa activitate de jurnalist cultural, te trimite cu gandul la arta cu care stie sa se retraga din fata persoanelor dificile, a celor depasiti de situatie, ingusti la minte, incarcati de rautati, invidii si stapaniti de dorinta razbunarii neinduplecate importiva rivalilor. El stie sa puna in lumina spiritualitatea romaneasca, intamplarile vietii, efortul la adaptare, dorul de tara, problemele vietii de emigrant. „N-as vrea sa mor pana inainte de a vedea Basarabia alipita la patria Mama – Romania” spune la pagina 46, ca un adanc oftat, scriitorul aproape nonagenar, Ovidiu Creanga, roman nascut in Basarabia si traitor in Toronto-Canada.  Si in aceasta carte George Roca ne reuneste visele si principiile noastre fundamentale, iar strainii au inlesnirea de a cunoaste mai multe despre poporul si tara noastra. Cu caldura si pricepere scoate in evidenta multe din valorile perene ale poporului nostru pe care le face cunoscute si peste hotare. A trezit in mine ecouri deosebite descrierea orasului Oradea din anii `50 ai secolului trecut, (pag. 186), oras care mi-a marcat anii tineretii, descriere facuta de promotorul, mentorul si managerul Facultatii de Arte Vizuale din Oradea, Dr. Cornel Durgheu. Cu cateva trasaturi de condei a pus in lumina valori si frumuseti acum apuse si despre care tinerii de astazi abia daca au aflat cate ceva:  „…ne-am intersectat pasii, pe vremea adolescentei, pe strazile acoperite cu sticla ale orasului Oradea – pasajul Vulturul Negru sau soasu cum ii ziceau localnicii – sau pe renumitul si aristocratul Corso, strada principala a urbei, pe acolo pe unde, de cum se lasau umbrele serii, lumea buna, si nu numai, iesea la promenada… Lume relaxata si nobila, pregatindu-se pe la orele 20:00 sa descinda elegant intr-unul din somptuoasele restaurante oradene Transilvania, Szedosz, sau la minunatele gradini de vara Crisul Repede, Pescarus, sau chiar sus pe deal la Ciuperca, locuri unde nu prea aveai acces daca nu erai tras la patru ace, cravata, papion, sau lavaliera. Era vremea cand jocurile de tot felul: billiard, rummy, poker, etc, traditionale perioadei interbelice, faceau noptile orasului Oradea sa aminteasca  de ambientalul parizian, barcelonian sau napolitan.”

Cu discretie si modestie iesite din comun, George Roca inspira incredere, confort sufletesc creatorilor romani de pretutindeni, care traiesc si simt romaneste, indiferent de varsta, studii, numarul de carti publicate. E remarcabila caldura cu care s-a aplecat asupra multor suferinte ale romanilor, a sprijinit scriitori incepatori sau pe cei care nu aveau cum sa-si faca cunoscute scrierile lor. Munca sa se aseamana cu cea a culegatorilor de folclor pentru ca a tezaurizat scrierile multor autori romani din tara si de pretutindeni care ar fi putut ramane total necunoscuti. Sfera preocuparilor lui este mai larga, ii are in obiectiv nu numai pe scriitori, ci si pe creatorii picturii, sculpturii, dansului, chiar si ai jurnalismului.
 
Simpaticul om de cultura, jovial, cald si prietenos, inteligent, George Roca, cu figura sa luminoasa, senina, cu firea pasionala, fara orgolii, cu inclinatii ludice, a reusit sa stabileasca o comunicare amicala cu toti cei care l-au cunoscut, asa cum s-a intamplat si cu mine.

In randul „Stelelor” prezentate in volum, un loc deosebit il are „Steaua” sa proprie, ca o adevarata „Stea intre Stele”. Valoarea sa este frumos si viu conturata in randurile cu care se deschide volumul cu titlul „Profil de personalitate creatoare” semnat de scriitoarea Carmen Catunescu, membra a Uniunii Scriitorilor. George Roca este prezentat ca „un individ vulcanic, intempestiv, jovial, simpatic, superprietenos”… „un artist profund (cu studii aferente), cu calitati actoricesti, dar si de regizor, si de scenarist, proteic, plin de posibilitati, poznas, gata oricand sa interpreteze un rol, sa-si valorifice pasiunile, inclinatia spre ludic…” Despre prodigioasa sa munca ne spune: „Numai daca vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor facand parte din colegiul de redactie: „Arcada” (Bucuresti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Romana” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Romanul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit romanesc” si „Viata Parohiala” (Sydney); “Romanian VIP” (Dallas); “Miorita” (Sacramento), etc, ne vom intreba cand a avut, are, va avea timp sa le cuprinda pe toate… (pag. 5-6).

Asa l-am cunoscut si eu, la inceput prin intermediul internetului, publicandu-mi scrierile fara sa ma cunoasca, iar apoi a venit o neasteptata bucurie pentru mine, ocazia de a-l cunoaste personal la lansarea acestui volum. Il consider un fericit prilej in care mi s-au intarit convingerile despre trasaturile lui de caracter si am descoperit alte valori nobile  care-mi amintesc de oamenii din mijlocul carora s-a inaltat, bihorenii tineretelor mele fragede. Ne-am despartit luand cu mine lumina albastra a ochilor care raspandesc in jur calda intelegere umana. Ma simt onorata si norocoasa ca am avut prilejul sa-l cunosc si mai ales pentru ca ma considera si pe mine o apropiata ca pe toti cei carora le-a dedicat pasionata sa munca.

Elena BUICA
Toronto, Canada
septembrie 2010

Despre diversitatea stilurilor in muzica crestina contemporana, intr-un dialog cu solista Oana Seman

by Octavian Curpas, Surprise,  Arizona

“De dorul Tau” este titlul albumului de debut, cu care solista de muzica crestina Oana Seman se face remarcata, in 1995. Cantecele interpretate de ea se disting si castiga prin naturalete, dar si prin calitatea executiei si a mesajului. Oana Seman aduce prestigiu muzicii crestine, inaltand si sustinand, prin melodiile ei, sufletele iubitorilor de frumos si de spiritual.

Oana Seman s-a nascut pe 11 iulie 1979 la Sighisoara, in judetul Mures si este absolventa a sectiei de pictura, din cadrul Universitatii de Arta si Design din Cluj- Napoca. Dragostea ei pentru melosul crestin incepe in copilarie. Dintre numeroasele amintiri frumoase pe care le pastreaza din acea perioada, Oana Seman a ales sa ne daruiasca tihna si culoarea unei livezi inflorite, in primavara. La umbra inmiresmata a copacilor, aceasta se bucura alaturi de parinti, de clipele de ragaz si partasie ale unor picnicuri de neuitat. Anii trec si aduc cu ei, evenimente noi in viata viitoarei interprete. In 2000, Oana se casatoreste cu Dani Seman. Un alt moment de reper pentru ea este 2002, cand impreuna cu partenerul de viata emigreaza prin Loteria Vizelor, in Statele Unite. Ajunsi aici, Oana si Dani Seman locuiesc timp de cateva luni in California, dupa care se stabilesc in Portland , Oregon. In prezent, cei doi se pregatesc sa devina pentru prima data, parinti.

– Când te-ai îndragostit de muzica?
– Personal, cred ca te nasti cu anumite inclinatii mai puternice decat altele. Cred ca m-am nascut cu o sensibilitate fata de muzica , fiindca mi s-a spus ca am cantat dintotdeauna, de cand am inceput sa vorbesc.

– Ce înseamna pentru tine sa fii artist crestin?
– Datorita pregatirii profesionale, am avut de- a face mult cu termenul de ‘’artist ‘’. Nu astfel mi-as descrie identitatea, in slujirea prin muzica. Sunt un crestin si cant muzica crestina.

– Te-ai întrebat vreodata de ce te-a ales Dumnezeu sa-L vestesti prin muzica ?
– Toti crestinii suntem chemati sa slujim Domnului. Fiecaruia i s-au dat unul sau mai multe daruri. Darul meu e sa pot canta si multumesc Domnului pentru acest dar pe care El a hotarat sa mi-l dea.

– Când ti-ai dat seama ca ai aceasta chemare ?
– Crescand  in biserica, am realizat in timp, ca aveam aceasta chemare, inca din copilarie.

– Cine ti-a fost mentor în slujirea prin muzica?
– Parintii mi-au fost mentori dintotdeauna, dragostea lor pentru muzica mi-a fost inspiratie. Obisnuiau sa cante in biserica si acasa. Mama avea voce buna si amandoi aveau bun -simt muzical, deci am crescut astfel, intr-un mediu optim, invatand de la ei.

– Vorbeste-ne despre perioada începuturilor. Cum a devenit visul tau de a-L sluji pe Dumnezeu prin muzica, realitate?
– Ca evanghelist, tatal meu era, uneori, chemat sa participe la evanghelizari. Astfel, am ajuns sa merg cu el cand era nevoie si cred ca asa a inceput slujirea mea, prin muzica. Un eveniment  important a fost infiintarea statiei de radio Vocea Evangheliei Sibiu, la a carei festivitate de deschidere am fost invitata sa particip. Cu acea ocazie, mi s-a oferit perspectiva de a inregistra un album, in studioul Radio Vocea Evangheliei Oradea. Albumul, inregistrat in anul 1995, si intitulat “ De dorul Tau”, a reprezentat inceputul colaborarii mele cu radioul crestin, colaborare ce continua pana in prezent. Inceputul nu a fost usor, singurul ajutor financiar si “ sponsor” fiind , intotdeauna, doar tata.

– În ce consta în prezent, colaborarea ta cu Radio Vocea Evangheliei?
– In prezent, colaborarea mea cu Rodio Vocea Evangheliei se rezuma la difuzarea muzicii pe care o cant, distanta restrictionand posibilitatea mea de a mai participa la concerte crestine, in Romania.

– Cum se reflecta Dumnezeu în muzica pe care o interpretezi?
– Mesajul cantarilor mele Il prezinta pe Dumnezeu ca Salvator al fiecaruia si al oricui Il alege astfel.

– Dar propria ta personalitate?
– Caut sa reflect nu personalitatea mea, ci relatia mea cu Dumnezeu.

– De unde te inspiri atunci când îti selectezi repertoriul?
– Urmaresc in principal, mesajul cantarii, aleg piese care consider ca mi se potrivesc ca linie melodica si aproape orice sursa de inspiratie poate fi buna.

– Numeste-ne câteva melodii din repertoriul tau.
– “Clipe minunate”, “ De dorul Tau”, “ Sa nu privesti n-apoi”.

– Pe care o simti cel mai aproape de suflet?
– “Sa nu privesti n-apoi” e piesa la al carei mesaj ma reintorc adesea, pentru intarire spirituala.

– În ce limbi îti place sa cânti?
– Am inregistrat in limba romana , desi ascult dintotdeauna, si muzica americana. Ca membra in Worship Team-ul bisericii Agape, din care fac parte, cant mult in engleza si apreciez diversitatea si calitatea repertoriului crestin anglo-american.

– Care este instrumentul tau preferat ?
– Consider pianul ca fiind favorit, suficient de complex  ca unic instrument de acompaniament. Indragesc in egala masura, chitara.

– Dar compozitorul tau preferat?
– Imi sunt dragi atatea compozitii si compozitori crestini, incat mi-e greu sa aleg unul singur, preferat. Cu siguranta, intre cei romani se numara Mircea Ciugudeanu, Dan Damian, Nicolae Moldoveanu si  multi altii.

– Ce urmaresti sa transmiti prin muzica ta?
– In primul rand, aduc laude si multumiri Domnului . Apoi , caut sa raspandesc vestea buna a mantuirii, oricarui om ce intra in contact cu muzica pe care o cant.

– Cum ai descrie stilul tau de interpretare ?
– Mi-e greu sa ma autodescriu ca apartinand unui stil anume. Dupa cum am mentionat anterior, spectrul autorilor de cantare crestina din care ma inspir, este larg. Cu fiecare noua generatie , in bisericile neoprotestante romanesti , muzica s-a diversificat ca stil , mentinand totodata un numitor comun, o identitate general valabila in orice moment si la orice varsta.Cred ca in ce ma priveste, inclin spre acel nucleu comun, spre un stil un pic clasic  si cu tenta poate putin conservativa.

– Ce întelegi prin un stil un pic clasic  si cu tenta poate putin conservativa?
– Cea mai buna sugestie ce o pot aduce este sa va invit sa ascultati si sa constatati. De exeplu, intr-un concert  crestin din ziua de azi, din  Romania, sunt intalnite piese ce deriva ca structura, de la imnul crestin clasic , la influenta moderna rock sau pop sau rap ori uneori folk, pana in latura populara a folk-ului.Este o buna diversitate de stiluri . Cred ca eu nu ma incadrez strict, doar intr-unul din acestea. Piesele mele  au pornit in general, de la constructia clasica a imnului crestin , cu o dezvoltare spre un Gospel modern , poate, uneori, cu tenta de Jazz.

– Cine sunt cei care te asculta ?
– Nu pot raspunde cu precizie la aceasta intrebare. Pot doar sa sper ca orice crestin , de orice varsta poate gasi, la un moment dat , in vreuna din piesele din repertoriul meu, o reincurajare, o remotivare in umblarea zilnica cu Dumnezeu si pot sa sper ca pentru orice om care se afla inca, in cautarea sensului vietii , pot transmite un mesaj al sperantei, al garantiei unei vieti innoite in Dumnezeu.

– Cum se îmbogatesc spiritual, cei care te asculta ?
– Mesajul cantarilor mele indeamna pe oricine la pocainta, singura cale de a-L cunoaste pe Hristos si de a incepe  sa devenim astfel, asemanatori Lui si placuti Tatalui.

– Ce reactii ai primit pana acum, din partea celor care te ascult??
– In marea lor majoritate , reactiile primite au fost incurajatoare. Este un sentiment minunat sa constientizez ca oameni pe care de multe ori, nu-i cunosc, afirma ca muzica pe care o cant are un impact pozitiv, in viata lor.

– Esti doar interpreta de muzica religioasa sau îti place sa si compui ?
– Interpretez muzica crestina. Ocazional, am scris o piesa sau doua , suficient cat sa consider ca darul de a compune nu e neaparat darul care mi s-a dat.

– Ce alte daruri crezi ca mai ai?
– Tot ce am e ceea ce Domnul mi-a dat ca dar. Tot ce intampin in viata e dat sau ingaduit de Dumnezeu . El face toate lucrurile bune si fiecare zi binecuvantata e un dar de la El. Intreaga viata in Hristos este un nemeritat dar.

– Ai participat la concursuri de muzica creatina ?
– Nu am participat direct la vreun concurs . Indirect, imi amintesc ca la unul din concursurile pe care Radio Vocea Evangheliei Bucuresti le-a organizat, albumul meu  ‘’Stele de Craciun ‘’, ar fi fost apreciat ca fiind favoritul ascultatorilor.
Personal, nu consider concursul, competitia, ca adecvate cadrului crestin . Suntem cu totii chemati , in egala masura , sa ne aducem , dupa puteri, aportul. Mi se pare inoportuna evaluarea comparativa a calitatilor unor interpreti a caror menire este sa aduca lauda Domnului. Suprem este numai Harul lui Dumnezeu aratat fata de noi toti, in mod egal, iar o ierarhizare a slujirii noastre in fata Lui, este irelevanta. Concurenta poate alimenta prea multe neajunsuri umane. A lasa un interpret crestin sa inteleaga ca munca lui e apreciata, ramane totusi, un lucru bun si veritabil crestinesc.

– Care au fost provocarile cu care te-ai confruntat de-a lungul timpului, în calitate de interpret de muzica crestina ?
– Provocarile sunt multe si diverse. Acest gen de slujire aduce cu sine un nivel de expunere  la provocari specifice. De exemplu, poti avea parte de o critica constructiva sau poti deveni tinta unei critici intentionat distructiva. E trist ca, uneori, desi suntem crestini, avem inclinatia accentuata de a critica mult si a intelege putin, noi , cei chemati sa nu judecam.
Dar mai presus de toate aceste provocari, ramane bucuria de a sti ca ai adus o contributie, fie ea si modesta, la raspandirea vestii bune a mantuirii.

– Ce altceva te mai atrage, în afara de muzica ?
– Imi place pictura, ma intereseaza artele vizuale, in general.

– Esti un crestin implicat, activ?
Nu cred ca poti fi crestin inactiv. Mai mult sau mai putin vizibil din exterior, viata autentica de crestin consta intr-o nesfarsita lupta de a trai in lume si a nu fi al lumii.

– Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
– Viata crestinului este un sir de experiente cu Dumnezeu. Zi dupa zi, bunatatea Lui straluceste pentru noi si nimic din ce face El pentru noi nu e marunt. Raspunsul corect ar fi ca intreaga mea existenta este o experienta personala extraordinara, cu Dumnezeu.

– Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?
– Increderea in Dumnezeu , cu tot ce implica ea , cred ca e cheia succesului spiritual. Din El, prin El si pentru El, sunt toate lucrurile. Asumandu-ne acest adevar si traind in ascultare suntem placuti Domnului, si asta inseamna succes spiritual.

– La ce lucrezi în prezent?
– Adaptarea la un nou stil de viata , intr-o noua tara, mi-a ocupat majoritatea timpului, in ultimii ani.Toate albumele mele sunt inregistrate sub numele de Oana Fisca . Noi inregistrari, pe numele de dupa casatorie, nu exista decat in perspectiva.

– Ce planuri de viitor ai?
– Data fiind situatia economica generala , actualmente este greu sa construiesti planuri precise de viitor. Credinta imi da taria de a merge inainte , constienta ca Domnul va purta de grija, in fiecare zi.

– Ce recomandare ai dori sa le faci celor ce intentioneaza sa cânte sau sa compuna muzica religioasa?
– Nu pot decat sa incurajez pe oricine are incredintare ca e chemat la aceasta lucrare. Perseverenta si rabdarea vor aduce roade. Este un privilegiu  sa Ii poti inchina aceste daruri lui Dumnezeu.

– Ce hobby-uri ai? Cum îti petreci timpul liber?
– Putinul timp liber de care dispun, prefer sa il petrec in natura. Impreuna cu sotul meu merg, uneori, la munte, in camping si (depinde de anotimp) pescuim sau innotam in raurile si lacurile frumoase din Oregon.

– Pastrezi legatura cu patria mama? Cand ai vizitat ultima data România?
– Pentru mine, “acasa” a ramas inca, Romania. Avem acolo, familie si prieteni cu care tinem legaturi stranse.Ultima data, am vizitat Romania anul trecut si, daca am avea posibilitatea, am merge acolo saptamanal.

– Ce mesaj vrei sa le transmiti cititorilor nostri?
– Avem un Dumnezeu Viu. Mai presus de tot ce e firesc , El este Atotputernic . El este Calea, Adevarul si Viata. Daca nu-L cunosti, cauta-L si-L vei gasi. E cel mai minunat lucru ce ti se poate intampla.

Problema emigratiei hispanicilor in SUA privita prin ochii unui roman din Mexic

Ce a insemnat pentru omul si scriitorul Marcel Vasilache plecarea in Mexic?

Plecarea in Mexic pentru mine, sincer sa fiu, a insemnat o schimbare radicala a fiecarui simtamant si percepere a vietii. O schimbare de atitudine si chiar a felului de a vedea viata prin Domnul Isus.

Eu, in Romania, locuiam la Barlad si veneam dintr-o biserica penticostala doar cu o suta de membri, pe acele timpuri, si am ajuns in Ciudad de Mexico, unde am locuit patru ani si care are 28.000.000 de locuitori, cu sapte milioane mai mult decat toata Romania, si m-am facut membru al unei biserici care avea 5000 de membri. Ca eu sa ma adaptez acestui nou stil de viata, am avut nevoie de cel putin doi ani si nopti intregi de plans dupa pamantul care m-a vazut nascandu-ma si crescand 26 de ani pana cand m-am putut adapta si iubi aceasta noua tara, unde Domnul a permis sa ma naturalizez mexican doar dupa patru ani de la venirea mea aici. Am avut un adevarat sprijin in sotia mea, Blanca si in soacra mea, Maria Elena Sandoval.

• Realizari literare si planuri de viitor.

Cartea La Cizaña (Neghina) inca nu este publicata, dar deja se pot gasi poeziile din aceasta carte pe pagini din foarte multe tari din America Latina, ultima tara unde s-au publicat poeziile mele este Costa Rica.

Dupa tiparirea acestei carti, voi incepe sa scriu alta, tot in limba spaniola, dar de data aceasta o voi dedica sotiei mele. Noua carte va cuprinde poezii de dragoste, avand ca influenta Cartea Sfanta, ceea ce simtea Sulamita pentru iubitul ei si invers. Va fi o carte care va arata celor care sunt casatoriti cum trebuie sa se iubeasca si sa se daruiasca unul altuia, cu frica de Domnul, dar folosind un romantism sanatos, nu unul murdar si departe de orice simtamant spiritual.

• Repercusiunile crizei mondiale asupra vietii din Mexic.

Criza economica, sincer sa fiu, a speriat pe foarte multi, mai ales pe cei care aveau investitii enorme la bursa sau la companii care dadeau semne de slabiciune, dar mai ales pe toti cei care aveau ceva de pierdut si nu se incredeau in Dumnezeu. Oamenii de rand din Mexic sunt obisnuiti sa treaca prin probe economice si sa le suporte muncind si luptand. Ultima devalorizare a monedei a fost in 1994. De fapt, datorita faptului ca mexicanii sunt foarte muncitori s-a reusit sa se iasa din criza economica foarte repede, ca in momentul de fata tara sa aiba o crestere a pib-ului simtitoare si imbucuratoare, Mexic fiind una dintre tarile cele mai bogate din America Latina impreuna cu Brazilia.

• Reactii locale in urma legii adoptate in Arizona cu privire la imigratia ilegala.

Reactii in urma adoptarii legii SB1070 au fost foarte multe in Mexic si in toata America Latina. Guvernatoarea Statului Arizona fiind catalogata de catre ziarele de pe continent drept nazista. Cred ca este femeia pe care o urasc mase intregi de persoane de toate nationalitatile. Mie, ceea ce imi place la mexicani e ca sunt foarte curajosi si nu le este teama de nimic cand este vorba de propria lor demnitate. Guvernul condus de catre Felipe Calderon inca lupta impotriva acestei legi, care, cu siguranta a fost inspirata de catre cel rau, imigrantii fiind considerati cu totii drept niste criminali si tratati ca atare. Imaginati-va!

• Exemple de viata din comunitatea in care Marcel Vasilache este pastor.

Domnul a gasit cu putinta sa ma aduca tocmai din Romania, fara sa cunosc limba spaniola, fara sa cunosc mentalitatea de aici din Mexic, sa fiu pastor intr-o biserica in care nici macar nu se vorbeste romaneste. Biserica, la care sunt pastor, se numeste “Fuente de Vida” (Fantana Vietii). Domnul Isus a ridicat biserica folosindu-ma pe mine si pe sotia mea, multi erau impotriva si spuneau ca suntem nebuni si nu este posibil ca un strain sa faca asa ceva. Ca in momentul de fata biserica sa creasca intr-un ritm foarte accelerat. Acum facem parte din Ministerios Elim, cei care ne sustin in tot ceea ce facem.

Multi dintre membrii bisericii, inainte sa se pocaiasca aveau vieti distruse. Unii erau alcolici, sechestratori de persoane, criminali, oameni care isi bateau sotiile pana la sange din cauza machismului implementat atat de puternic in cultura Americii Latine, avand copii cu diferite femei, oameni care inainte de a-L cunoaste pe Domnul, se drogau si umblau cu tot felul de arme la ei fiindca faceau parte din benzi criminale. Unul din frati mi-a marturisit ca inainte sa se pocaiasca mergea inspre casa lui decis sa isi impuste familia fiindca isi batea joc de el, avand deja o arma automata la el. Dar in drum spre casa, fiind drogat si beat, ajunge in fata unei biserici evanghelice, pe poarta careia iese pastorul si il intreaba, ce are de gand sa faca? Cu dragoste ii lua arma din maini, il invita in biserica, acolo unde ii aduna pe frati si pe surori sa se roage pentru el. Dupa cateva ore omul pleaca acasa la el fara arma, ci cu pace in inima.

A doua zi se hotaraste sa mearga din nou la biserica unde l-au iubit si s-au rugat pentru el. Cand ajunge… in acel loc unde el vazuse biserica si a cunoscut pe pastor, de fapt era doar un teren gol, nu avea nici macar o constructie ridicata. Fratele mi-a marturisit ca el era sigur ca pastorul care l-a intampinat in fata bisericii era chiar Isus. Cu lacrimi in ochi marturisesc ca ii iubesc foarte mult pe membrii bisericii Domnului unde sunt pastor, fiindca astfel se implineste cuvantul din 1 Corinteni 1:27-29 „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu.”

Marcel Vasilache (Queretaro, Mexico) in dialog cu Tatiana Munteanu (Bruxelles, Belgia).

http://www.bruxellesmission.org

„Prin muzica, omul poate fi inaltat spiritual sau coborat” – Interviu cu Amalia Cimpean, din Arizona, interpreta de muzica crestina

Amalia Mihaela Cimpean, interpreta de muzica crestina, a ajuns in Arizona in iarna lui 2005, cand sarbatoarea Craciunului batea la usa. La scurt timp, mai precis pe 22 Ianuarie 2006, aceasta se casatoreste cu Calin R. Cimpean, la biserica penticostala Happy Valley. Lansarea primului album de muzica, “Fii cu mine pas cu pas”, al interpretei Amalia Cimpean, se datoreaza intr-o mare masura, ajutorului acordat de sotul ei, Calin, despre care solista spune ca este o binecuvantare de la Dumnezeu. Incurajarea si sprijinului lui au sustinut-o pe  Amalia in pregatirea si editarea albumului. Amalia si Calin au doi fii, Andrew Joseph (3 ani) si Nathaniel (10 luni), pentru care isi doresc in primul rand, sa ramana langa Dumnezeu si sa Ii slujeasca. Amalia Mihaela Cimpean s-a nascut pe 29 octombire 1985, la Valenii de Munte, Prahova. Interpreta provine dintr-o familie numeroasa si spune ca parintii au fost cei care au facut tot ce le-a stat in putinta pentru ca ea si cei cinci frati si surori pe care ii are, sa ajunga sa isi vada visele devenite realitate. Ei si-au incurajat, si-au spirijinit financiar copii, chiar daca lucrul acesta a insemnat sacrificii serioase. Amalia locuieste in prezent in Surprise, Arizona si afirma despre sine ca este, pe langa interpreta de muzica crestina, studenta si full-time mama.

“Fii cu mine Pas cu Pas”
– Cum ti-ai descoperit pasiunea pentru muzica crestina?
– Dorinta de a canta s-a nascut in inima mea la varsta de 5 ani. Pot spune ca mama mea si matusa mea, Any Mehedinti, sunt cele ce au descoperit talantul meu. Ele au fost cele care m-au invatat prima mea cantare – „Biblia ma-nvata” – si de atunci incolo am laudat mereu pe Domnul prin cantare.
-Este “Fii cu mine Pas cu Pas” primul tau album muzical?
– Da, “Fii cu mine Pas cu Pas” este debutul meu muzical.
– Stiu ca anul trecut ai fost in vizita in Romania, ocazie cu care ai si lansat “Fii cu mine pas cu pas”. Cum s-a nascut acest album?
– Dorinta de a lansa un album cu muzica crestina s-a nascut in inima mea dupa ce eu si surorile mele am inceput sa cantam in duet in biserica, in urma cu zece ani. Totusi, acum doi ani, in urma rugaciunilor si la indemnul si incurajarea sotului, parintilor, fratilor si surorilor crestine din multe biserici de aici si din Romania, si nu in ultimul rand, la incurajarea prietenei mele, Romelia Radu, interpreta de muzica crestina, am inceput colaborarea cu Vali Mocanu. El este compozitor de muzica crestina si organist al unor formatii si interpreti ca Ruben Filote, Romelia Radu, grupul Saron, grupul Eliezer si chiar grupul Speranta, anumite melodii.
Un vis indeplinit
– Te rugam sa ne spui in cateva cuvinte ce inseamna pentru tine “Fii cu mine pas cu pas”?
– Pentru mine, albumul „Fii cu mine pas cu pas” este un vis indeplinit, o dorinta indeplinita pe care Dumnezeu a pus-o in inima mea de multi ani. Prin acest album am vrut si vreau sa aduc oamenii mai aproape de Dumnezeu, sa le ating inimile, sa ii incurajez, sa ii imbarbatez si sa le aduc aminte ca sus in cer avem un Tata care ne iubeste si ne-asteapta.
– Cine sunt colaboratorii tai la albumul “Fii cu mine pas cu pas?”
– Colaboratorii albumului ‘’Fii cu mine pas cu pas’’ sunt Vali Mocanu (compozitor si organist), Calin Cimpean (interpret voci aditionale), Samuel Buduleanu (interpret voci aditionale), Ema Mocanu (interpreta voci aditionale), Studio Targoviste (mixaj si procesare) si Studio Speranta (timbru si multiplicare).
– De ce acest titlu?
– Am ales titlul « Fii cu mine pas cu pas », pentru ca doresc ca Dumnezeu sa fie cu mine in orice clipa a vietii mele pe acest pamant. In acelasi timp, pot spune ca piesa numarul cinci, « Fii cu mine pas cu pas », are o insemnatate aparte pentru mine si de aceea i-am ales titlul ca sa caracterizeze albumul meu.
O muzica inaltatoare

– Cum ai defini stilul care caracterizeaza primul tau album de muzica crestina?
– Am dorit ca acest album sa cuprinda cat mai multe categorii de oameni, de aceea stilul de muzica prezentat este divers. Nu pot defini un stil anume.
– Ai si compozitii proprii? (muzica, text)
– Prefer a fi mai mult interpret decat compozitor, de aceea pe albumul meu muzical am introdus doar o singura melodie compusa de mine, muzica si versuri – Deschide-ti inima.
– De ce ai ales muzica crestina si nu un alt gen muzical?
– Nu mi-as imagina vreodata ca as putea canta un altfel de gen muzical decat cel crestin. Dumnezeu m-a inzestrat cu acest talant si vreau sa-l pun in negot pentru lucrarea Lui.

– Prin ce se deosebeste muzica crestina de celelalte genuri muzicale?
– Pentru mine, muzica crestina este muzica ce imi sensibilizeaza inima si ma aduce mai aproape de Dumnezeu. Prin muzica, omul poate fi inaltat spiritual sau coborat. Muzica crestina este o muzica inaltatoare care incurajeza descurajatii si le da speranta celor pierduti.
Un mesaj special
– Canti si in engleza? Intentionezi sa scoti pe viitor si un album in engleza?
– Obisnuiesc sa cant si in engleza, dar prefer sunetele muzicii romanesti pentru ca nu o aud la orice pas si in acelasi timp imi aduce aminte de patria mama, Romania. In legatura cu a doua intrebare, raspunsul meu este da, as dori pe viitor sa public un album in care sa introduc cateva piese in limba engleza, pe langa cele in limba romana.
– Ce simti atunci cand interpretezi o melodie crestina?
– Am o bucurie enorma cand stiu ca pot sa  laud numele Domnului prin vocea pe care El mi-a daruit-o.
– Care este mesajul pe care il transmiti celor care te asculta?
– Fiecare melodie pe care am ales-o pe album are un mesaj special si este indreptata spre toate categoriile de oameni (tineri, varstnici, mantuiti, nemantuiti, descurajati, incercati, asteptatori ai venirii Domnului, doritori de umplerea cu Duhul Sfant, etc).
O impletire de genuri muzicale

– Cum ai defini muzica crestina contemporana?
– Muzica crestina contemporana este o impletire de genuri muzicale care aduce inovatii repertorului crestin muzical in fecare zi.
– Cine sunt cantaretii tai de muzica crestina preferati, atat romani cat si americani?
– Pot spune ca am multi cantareti crestini preferati, dintre acestia amintesc grupul Speranta, grupul Ierusalim, Ramona si Catalin Lup, Simina si Gabriela, Marius Livanu (cantareti romani), Selah, Third day, Mathew West, Michael W. Smith, Jaci Velasquez (cantareti americani) si multi altii.
Bachelor in Business Adminstration
– In prezent, impreuna cu sotul tau, esti studenta in ultimul an in programul de Bachelor la Universitatea din Phoenix, specializarea Business Administration – tu, Business Management – sotul tau. Anul acesta in septembrie iti vei lua licenta in “Business Administration” tu, „Business Management”, sotul?
– Da, anul acesta in septembrie voi lua diploma de Bachelor in Business Adminstration eu, iar sotul in Business Management”.
– Ce intentionezi sa faci dupa terminarea studiilor? Ai in perspectiva un anumit job sau vrei sa-ti deschizi un business? Dar sotul tau?
– Dupa terminarea studiilor, am in perspectiva dorinta de a incepe a lucra ca si Academic Councelor la Universitatea din Phoenix. In acelasi timp, doresc sa continui studiile de master in Business Administration. Oricum,  eu astept sa mai creasca cei mici, ei fiind mai importanti decat profesia mea.
– Pe de alta parte, Calin insa, dupa terminarea studiilor, are in vedere pozitia de Postal Inspector, in prezent lucrand ca si supervisor la United States Postal Service (USPS).
„Arizona, un fel de Californie”
– Ce anume gasesti atractiv aici in Arizona?
– Cred ca pentru noi, romanii, cel mai atractiv lucru pe care il gasim in acest stat este clima superba din timpul iernii si al primaverii. Arizona este asezata strategic, daca dorim zapada, mergem la Flagstaff (3 ore de noi), iar daca dorim „Marea Neagra”, mergem la ocean, in California (5 ore de noi). Pe deasupra, in ultimii ani, s-au facut atat de multe constructii si s-au plantat atat de multi palmieri, ca nici nu iti mai dai seama ca locuiesti in desert. Arizona a devenit un fel de Californie mai uscata…
– Tii legatura cu comunitatea romana din Surprise? Cum ai caracteriza aceasta comunitate?
– In general, tinem legatura cu romanii din Surprise, Arizona, dar si din celelate zone ale Phoenix-ului. Obisnuim sa ne bucuram impreuna la seri de rugaciuni romanii punandu-si casele la dispozitie pentru a avea partasie cu cei din neamul lor. In acelasi timp, ne bucuram impreuna la bisericile din zona Phoenix-ului si uneori la un lunch dupa programul de dimineata. Poate, pe viitor, vom organiza evanghelizari si concerte in oraselul Surprise, pentru ca si ceilati romani ce nu Il cunosc pe Dumnezeu sa isi predea viata in mana Lui.
– Cat de usor ai reusit sa te adaptezi la cultura americana?
– La inceput mi-a fost foarte greu sa ma adaptez, dar Ii multumesc lui Dumnezeu pentru sotul meu care m-a ajutat foarte mult la aceasta. Si in acelasi timp Ii multumesc Lui, ca a ingaduit ca parintii mei si cea mai mica surioara sa participe la nunta mea si sa stea aici, timp de trei luni. Si nu in ultimul rand, multumesc Domnului ca m-a ajutat sa invat limba engelza inca din clasele primare. In acest fel, tranzitia a fost mai usoara.
„Imi place gastronomia”
– Am inteles ca iti place sa calatoresti. Ce state ai vizitat si care dintre ele ti-a placut cel mai mult?
– Da, imi place sa calatoresc. Statele pe care le-am vizitat sunt California, Texas si Portland. Pot spune ca toate mi-au placut, fiecare au ceva deosebit. In California mi-au placut oceanul si numeroasele activitati pe care le poti face acolo, in Texas mi-au placut constructia caselor moderne si istoria acestui stat, iar in Portland m-au incantat clima din perioada de vara si tendinta acestui stat de a semana foarte mult cu relieful Romaniei.
– Cum iti petreci timpul liber?
– Momentan, scoala si copilasii imi ocupa tot timpul. Totusi, in putinul meu timp liber ma bucur sa am oportunitatea de a ma implica intr-unul din grupurile de inchinare de la biserica Happy Valley.
– Ce hobby-uri ai?
– Pe langa hobby-ul de a canta si de a calatori, imi place gastronomia.
– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?
– Mesajul meu pentru cititori este sa priveasca in jurul lor, la natura, la flori si chiar la fiinta lor si sa creada ca avem un Dumnezeu mare, care tine in mana Lui ziua si noaptea, pamantul si cerul, viata ta si viata mea. El doreste sa ne inchinam Lui cu reverenta si sa Il slavim pe El cu darurile pe care ni le-a dat.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

PAMFLET: „DE LA SUPLEANT LA DISIDENT”

by Corneliu FLOREA
Ianuarie 2010
Winnipeg -Canada

„…rescriu SUPLEANTUL în engleza,
probabil sub titlul The Disident,
sau THE LAST DISIDENT.”
Petru Popescu, din interviul cu Marius Tuca
publicat în Jurnalul National din 20.11. 2009.

Scriu acest pamflet la sugestia unui conational pe care-l pretuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toti admiratorii romancierului orasenesc Petru Popescu, din trecut si mai ales de astazi. Îl scriu direct pentru Alex ?tefanescu, Marius Tuca si alte elite publice de acelasi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, tîrziu dar nu prea tîrziu, cu o mica rectificare the last among disidents…

Nu stiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despartit de Zoia pentru ca mi-era frica de Ceausescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postura foarte proasta, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odata si jumatate, pentru ca fricosii nu pot fi disidenti, nici chiar dupa Bula. Apoi, sa nu ne apucam sa comentam si valoarea sentimentelor fata de Zoia ale lui Petru Popescu, daca a luat-o la sanatoasa, hat peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, dupa atâtea decenii si fara Zoia de fata, Petru Popescu vrea sa rescrie relatia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

În recenta scriere „Supleantul”, actiunea începe pe vremea cînd autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC si s-a dus în Berlinul de Est pentru a aduce de acolo o valijoara de prezervative si sa asculte formatiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua varianta de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoara de documente anticeausiste si planul secret de actiune al disidentilor.

Marius Tuca începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftina si stupida în ce limba viseaza Petru Popescu, la care raspunsul e pe masura întrebarii: e bilingv în vise! Trecem la una mai usoara, despre venitul în România. ?i Petru Popescu (în continuare PP) da o mica nota explicativa din care reiese ca… „a disparut o mica placa de bronz, o forma ovala” de la mormintele familiei sale „si o sa vin în România mai des, o sa am ocazia sa le rezolv”. Punct, dar nu am înteles ce are sa rezolve în cimitirul Sfânta Vineri, unde cu respect fata de sentimentele sale, de sentimentele noastre fata de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cît de des venim în România, indiferent în ce limba visam.

Caracaleanul Marius Tuca este iscoditor din calea afara si dupa ce a aflat în ce limba viseaza PP, acum vrea sa afle si în ce limba gîndeste. Raspunsul vine pe banda rulanta a interviurilor care nu spun decât vorbe… e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, asa-s marii scriitori. ?i nu numai atât, PP face diferentierea între nuantele interesante pe care le are limba româna fata de altele, dîndu-ne exemplul clasic, mereu folosit, al cuvîntului dor fara echivalent în alte limbi si mai departe ne vorbeste despre un anumit simt al sexualitatii, foarte bucurestean pe care îl va folosi in versiunea engleza intitulata „The Last Disident”! Zapacitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualitati bucurestene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fara de sfârsit de douazeci de ani de când Ceausestii au fost executati în stil KGB.

În alta ordine de idei, stiam ca bucurestenii au tot felul de simturi suplimentare fata de noi, provincialii, dar pâna acum nu am citit ca au si un simt al sexualitati, foarte bucurestean! ?i Marius Tuca nu insista cu întrebarile pe aceasta pista, sa mai aflam si noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) si pare plin de acest simt foarte bucurestean (the megasex, nu ?!). Din „Supleantul” nu am aflat decât banalitati de bloc bucurestean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: „Ma fac curva. Se cauta cadre noi, se elimina si aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie sa-nveti e sa sugi si sa oftezi” (pag.113). Acesta-i simtul bucurestean, asta-i practica simtului? Exagerez! PP poate fi si grav în „Supleantul” (care pe americaneste va fi tradus „The Last Disident”), cititi: „românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta” (pag.109) si însira niste motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu exceptia neamului sotiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenti bucuresteni, care în Întoarcerea scrie: „hormonii colcaiau în mine” (pag.126). Normal la vârsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Doua pagini mai încolo, descoperim ca îl colcaiau si grosolaniile insultatoare la adresa României: „mi-am vazut tara de bastina într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, tradarea, moartea si sexul. Sexul le tinea laolalta pe toate”. Bravo disident, si America din ce lichide e formata ?

Mai departe dam peste ceva ce toata bucurestenimea stie si spune, cum ca Marius Tuca nu citeste nimic, el doar vorbeste si se tutuieste cu PP, sa vada telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu „you”, nu ca la Caracal cu „‘mneavostra” sau cu „mata”. Pai din cauza folosirii pronumelor de politete am avut probleme cu intratul în NATO si UE, stie orice talkative de talk-show din televiziunea bucuresteana. Întrebarea cu „tu” s-a legat de ce efort literar a facut PP sa scrie „Supleantul” în româneste dupa 30 de ani. La care PP raspunde: „nu ma îndoiam ca as putea scrie un text de proza substantiala, lung…”. Nu ai înteles întrebarea, draga disident, el, Tuca-Tuca, nu te-a întrebat de substanta, pe care eu cititorul nu am gasit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatal dvs. Dupa care, Marius Tuca se repede cu „eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra – ca poti sa scrii vazându-te cât de pasionat esti de limbaj si de limba româna”. Extraordinar, chiar asa nea-Tuca, cine a mai vazut vreodata un Popescu pasionat de limbajul român!? ?i PP, ca o primadona de music hall, îi multumeste de compliment si înfoindu-se îi povesteste o conversatie comica de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristica Ilie Rad, care saracul de el, s-a dat si peste cap sa-i faca o primire triumfala la Cluj în toamna 2009 si multamul a fost ca PP nici nu i-a retinut macar corect numele. Pacat de Ilie Rad, îmi pare rau de el mai ales dupa ce mi-a scris, într-un mesaj, ca a citit „Întoarcerea” cu sufletul la gura… universitar clujean ce sa-i zici, ca numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gura. L-a rasplatit PP!

Revin la Marius Tuca care începe o alta întrebare cu „tu încerci acum sa traduci în româneste termeni în engleza?”. Adica cum… nu are importanta, fiindca PP zice ca se poate si mai departe, vorba lui Nea Marin, si da cu mucii în fasole, cititi: „pentru noua mea cariera de scriitor în limba româna…”, ceea ce înseamna ca, abia în viitor va fi scriitor în limba româna, lasîndu-ne încurcati cu ideea ca în trecut el a fost doar un „supleant” în limba româna, nu scriitor român. Fara sa ne mai dea alte detalii despre noua sa cariera de scriitor în limba româna, revine mereu si mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gura, asteptam de la Domnia Sa sa ne spuna câte ceva despre marea sa cariera, de peste treizeci de ani în limba engleza, despre operele sale în limba engleza, de unde le putem procura si citi… Asteptam sa ne spuna ceva, ceva din activitatea sa de disident, daca a folosit limba engleza sau limba româna, sau a fost bilingv… A scris articole, eseuri, a participat la manifestarii ale românilor? Doar din 1978 pîna în 1989 a fost timp destul sa-si manifeste si sa sprijine disidenta româna din Statele Unite, daca… si asa se considera „The Last Disident”, ceea ce realistic si istoric este un non-sens fiindca disidenti au fost dintotdeauna si vor fi întotdeauna! Ramâne valabila doar varianta „ultimul dintre disidenti” (the last among disidents)!

Sa ramînem tot la datul cu mucii în fasole… Citim în „Supleantul”: „am putut sa scriu exact cum tineam minte lucrurile”. Multi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru! Pentru aproape toti, câti au citit „Supleantul”, volumul nu a fost decât o fictiune facila, vulgar-erotica, Hollywood-style, iar pentru cititori sai fideli a fost un soc neplacut. Cât ma priveste pe mine, cititorul lui din trecut si de astazi, îl compatimesc cât a decazut iar în noua lui cariera de scriitor în limba româna, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitica dura nu cea de complezenta alexstefaneasca.

Spre finalul interviului, întrebarile si raspunsurile contrazic pe cele anterioare. PP ajunge la explicatia ca sunt doi scriitori Petru Popescu, ca: „aventura mea cea mai importanta ca scriitor este ca am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit sa ma transplantez, dupa care am redevenit scriitor în limba româna”. Tot zig-zagul acesta de vorbe fara temei PP îl considera un alpinism fara coarda, fara sa stii unde te duci, pe ceata. Asta cu dusul si pierdutul în ceata i se potriveste de minune!