„M-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia” – Interviu cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii

Elena Armenescu Ciuhrii, medic si scriitoare, este presedinta Fundatiei Mirabilis – Medicina Alternativa (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Nationale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepresedinte al Academiei Dacoromane, membra a Uniunii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania si membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. Nascuta la 22 mai 1948, in localitatea Tatarasti de Sus, judetul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii isi aminteste cu dragoste de parintii sai. Tatal a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare in spiritul respectului fata de valorile trecutului si ale dreptatii. Mama, fire visatoare si religioasa, iubitoare a curateniei interioare si exterioare, i-a oferit acesteia nu doar caldura unui camin, ci si intelepciunea vietii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licentiata in 1972, a Facultatii de medicina din Timisoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitarii”, “Dictatura iubirii”, “Strigat spre lumina”, “Memoria statuilor”, „Iubirea imparateasca”. Scriitoarea este casatorita cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu international, inventator in biotehnologie, detinator a numeroase brevete de inventie, si are doi fii, amandoi licentiati in medicina.

„Am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura”

– Cum s-a nascut pasiunea dvs. pentru medicina si pentru scris?
– Empatia pentru oamenii in suferinta, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate gasi doar in starea de bine, de sanatate, dorinta de a vedea in jurul meu oameni plini de viata mi-au indreptat pasii spre medicina. Dupa ce m-am linistit, in sensul ca terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut ragazul necesar si m-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram in perioada dictaturii comuniste si aveam timp mai mult decat in anii care au urmat dupa 1990. Carti, slava Domnului, gaseam de cumparat atat de la librarii, anticariat cat si din biserici – acum avem o biblioteca foarte bogata!
In ciuda aparentelor, eu fac parte din categoria oamenilor introvertiti. Aveam multe de spus si nu aveam cui sa le impartasesc, decat asternandu-le pe hartie, si nu oricum, ci de multe ori in mod subtil, greu de descifrat la prima citire pentru unii, si usor pentru cei care au „cheia”. Incepuse sa ma bantuie sentimentul singuratatii, desi aveam doi baieti frumosi, expansivi, dar cand ramaneam cu mine insami era altceva. Se spune ca un om care scrie nu este niciodata singur. Probabil, am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura, scriind eram permanent intr-un dialog imaginar cu cineva serios, demn de incredere, in contrast cu starea de non-comunicare din vremurile acelea cand eram urmariti de securitate. Acest lucru nu era o gluma, la CNSAS am vazut negru pe alb cum se spune, dupa anii 90- cand am avut acces la dosare, ca am avut microfoane in casa din anul 1984, ex-sotul meu fiind fost detinut politic. In acele dosare mi-am gasit doua poeme transcrise de „baieti” (dupa benzile lor audio) pe care le citisem unor prieteni in sufragerie, alaturi de alte convorbiri intregi.

Concursul literar “Tudor Arghezi”

– Stiu ca inainte de debut ati obtinut doua premii la concursul literar “Tudor Arghezi”. Ce anume v-a determinat sa incepeti sa scrieti?
– Trairea extatica este mult mai intensa decat se poate exprima in cuvinte! Acelasi fenomen se intampla si in momentele de inspiratie poetica… Adevarul revelat intr-o fractiune de secunda iti apare clar pe cerul mintii si la lumina lui vezi ce nu ai vazut o viata. Aceasta este diferenta intre cei care simt, dar nu vad si poetul care simte si vede ceea ce nu vad ceilalti si nici chiar el in toate momentele, ci doar cateodata si anume atunci cand asupra sa coboara harul de a scrie ce a simtit si vazut – chiar nevazutul. Initial, nu indrazneam sa arat nimanui priceput in ale scrisului ceea ce scriam, dar dupa ce am citit intr-un cerc restrans cateva poezii, am fost indemnata sa frecventez mai intai cenaclul „Clepsidre” din Bechet, apoi cenaclul „Haralamb Lecca” din localitatea Caracal, unde practicam profesia de medic.
Cum fiecare cenaclu trebuia sa se afirme prin activitatea sa, am primit propunerea sa fac o selectie a catorva poezii si sa le trimit la concurs. Intamplarea face ca au fost premiate. Acest lucru m-a incurajat si am trimis si in anul urmator, apoi chiar ma gandeam sa tiparesc o placheta de versuri.

Debutul

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Primul poem publicat intr-o revista literara de prestigiu a fost poemul: Confluente, aparut in “Luceafarul” din august 1989 ca o promisiune subtila a unei schimbari, si schimbarea a sosit! Se cunosc evenimentele din acel an!
– Cine sunt mentorii dvs., cei care v-au ajutat sa va descoperiti talentul si v-au incurajat sa scrieti?
– Incurajatori au fost colegii de cenaclu, mentorii, as putea spune ca au aparut mai tarziu, dupa ce am ajuns cu postul in Bucuresti, in urma unui concurs sustinut in anul 1990.
A inceput atunci o efervescenta perioada atat de dobandire a noi competente profesionale (diabet, boli de nutritie, acupunctura) si implicarea mea pe plan social, devenind membra fondatoare ori sustinatoare a diferitelor organizatii nonguvernamentale, in paralel cu afirmarea literara.
Am devenit membra a Societatii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania, condusa de Prof. Dr. C.D.Zeletin, ( cunoscut prin opera proprie, dar si prin traducerea celebrelor “Sonete” ale lui Michelangelo, ”Florile raului “ de Baudelaire), am colaborat sporadic la revista “ Viata medicala” condusa de dr. M.Mihailide, am participat la activitatile SMSPR din Romania.
Am cunoscut si alti scriitori, identificand printre apropiatii pe plan spiritual pe Vasile Andru, ( nascut in aceeasi zi cu mine, dar in alt an!) care, ca un adevarat initiat, sustinea cursuri de Oratio mentis la Universitatea Populara, Sala Dalles.
In acei ani am inceput colaborarea la diferite reviste literare periodice: Luceafarul, Convorbiri literare, Poesis, la radio, etc.

La cenaclu si la concurs

– Vorbind despre inceputuri, ce a insemnat cenaclul “Clepsidre” pentru dvs. si ce ati dori sa ne relatati din perioada cand participati la intalnirile acestui cenaclu?
– In 1981, ca medic specialist, am fost repartizata la Bechet, adica in Comuna Literara Bechet, cum le place catorva literati din zona s-o numeasca, localitate situata pe malul Dunarii, unde exista cenaclul literar “Clepsidre” infiintat in 1970 de filozoful Paul Bala si prof. D.Duta – carora li s-au alaturat profesorii : G. Boaghe, Janet Nica, cenaclu cu o bogata activitate animata de intalniri cu redactori ai revistelor literare: Luceafarul, Ramuri, Contemporanul. (Atunci am cunoscut-o pe I. Negreanu, poeta de mare sensibilitate, despre care din nefericire, nu mai scrie nimeni nimic) etc., cu scriitori romani (Marin Sorescu , Ioan Alexandru), bulgari (Crizantema Raseva) si sarbi (Petre Cardu-Varset, V. Barbu-Iugoslavia). Sa nu uitam ca eram in plina perioada de dictatura comunista, cand erau admise relatii de prietenie doar cu cei din lagarul (sic!) socialist.

– Un alt moment important in activitatea dvs. literara este cenaclul « Haralmb Lecca ». Va rugam sa ne prezentati pe scurt, in ce a constat contributia dvs. la acest cenaclu.
– Erau acolo cativa scriitori remarcabili de diferite profesii, ale caror nume se regasesc acum pe volume de versuri sau proza : Paul Aretzu, Dumitru Nicolcioiu, Ion Precupetu, s.a.
Contributia ? Le-am adus premii…, dar subliniez, toate acestea se intamplau inainte de anul 1989.

– La ce alte concursuri literare ati mai participat si cu ce rezultate?
– Am participat, cred ca prin 2005 la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universitatii din Bologna si acolo am primit un Atestat de merit.

„Din atasament pentru nespus, neauzit, nevazut”

– Cum v-ati defini propriul stil?
– Cred ca este bine ca la aceasta intrebare sa citez ceea ce scria in urma cu cativa ani in revista Luceafarul, Dan Stanca:
“Din fericire, la ora actuala in poezia romana contemporana mai exista un strat aproape necunoscut, ca si ignorat de critica literar sau considerat in cel mai bun caz ca diletant, care mai pastreaza un minim record cu spiritualitatea, reusind sa intemeieze ceea ce altfel ar fi iremediabil pierdut in vartejurile stilistice. Din acest strat- foarte interesant! – fac in general, parte femei (Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chttimia si iata, Elena Armenescu) toate fiind unite, contopite in acelasi atasament pentru nespus, neauzit, nevazut, toate slujind in acelasi altar al inefabilului, cu mai mult sau mai putin talent, dar crezand in capacitatea de transcendere, de depaasire a limitelor in perimetrul carora au fost sortite sa traiasca”.
– Am remarcat pe Internet ca scrieti frumoase poezii de dragoste…
– Da! Spre surprinderea si incantarea mea, ele sunt preluate de tineri si transcrise pe blog-urile lor. In urma cu cateva luni, am primit un e-mail in care cineva imi scria un lucru foarte frumos, intr-o singura propozitie, care mie nu mi-ar fi trecut prin cap: Ai seva vietii!

– Intr-adevar, frumos si profund! Dar scrieti si poezie religioasa. Cum explicati aceasta tendinta, aceasta chemare?
– Traim vremuri tulburi, se incheie un ciclu astrologic plin de zbucium, razboaie, nedreptati, minciuna, „ atat de apasat de chipul de Iuda…”, trebuie sa inceapa altul, luminos.
Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibratiei pamantului, scaderea magnetismului si chiar posibila schimbare a axei polilor pamantului.
Toate acestea si altele nestiute vor fi, altele nu, unele vor trece, dar cuvintele inscrise-n Cartea Sfanta nu vor trece! Apropierea de religie este o cerinta! Ea asigura respectarea legilor morale, da stabilitate atat individului cat si societatii. Tema este vasta, am scris si un studiu despre Puterea de vindecare a rugaciunii. Cred ca am fost printre primii medici din Romania, care vorbind – in calitate de presedinte – despre Fundatia Mirabils ( nume derivat de la Terra Mirabilis- Pamant minunat) si metodele naturale de vindecare, am subliniat Sacroterapia.

„Destinul calatorului”

– Scrieti si proza?
– Da! la inceput tot timid, pana intr-o zi cand i-am citit Silviei Chitimia urmatorul fragment din :

„Destinul calatorului”
Desertaciune a desertaciunilor, toate sunt desertaciuni! (Ecleziastul cap I-2)
Pe buna dreptate, afirmatia din Ecleziast a cutremurat toate generatiile prin adevarul care-l contine: „desertaciune a desertaciunilor, totul e desertaciune si vanare de vant!”
Masa pe care scriu, ieri a fost un copac falnic. Maine va fi cenusa…
Din mugetul taurului care m-a speriat alaltaieri pe izlaz, azi am auzit doar sunetele zdrangului si pocnetele biciului facute din pielea lui. Maine si ele vor fi pulbere sau cenusa…, se spune intr-o frumoasa lectie indiana de intelepciune. Toti am venit aici, pe Pamant, pentru o scurta perioada.
Azi este o zi aspra, geroasa, cu vant ascutit de decembrie. Zorile s-au lasat indelung asteptate. Perdeaua de nori nu vrea sa se retraga si cerul ramane in continuare intunecat. Obiectele din camera, din jur, care stau cuminti pe locurile lor, invaluite in gri, par mai triste ca de obicei. Asteapta cu siguranta, lumina triumfatoare a soarelui care sa patrunda rand pe rand pana la ele, sa le inveseleasca, iar tremorul, dansul razelor, pe suprafata lor, sa le aduca aminte de vremea cand erau insufletite.“
Dupa ce a ascultat, aceasta mi-a spus:
-Elena, apuca-te de scris proza!
Acelasi indemn l-am primit de la profesorul Ion Rotaru, cand cu prilejul lansarii celui de al saselea volum – “Memoria statuilor” – si-a exprimat convingerea ca voi scrie o proza interesanta, plina de substanta. De altfel, ma bucur de aprecierea profesorului Ion Rotaru prin faptul ca mi-a oferit onoarea de a-mi analiza scrierile de pana atunci, in monumentala sa opera “O istorie a literaturii romane de la inceputuri pana in prezent”.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Pentru ca suntem in luna ianuarie, cand recitim sau ne gandim mai mult la scrierile si mesajele operei eminesciene, vreau sa le reamintesc cititorilor dumneavoastra ( si ai mei!) sa fie la inaltimea acelor urmasi visati de poet, care prin comportamentul, daruirea si faptele lor, sa-i raspunda peste veac lui, poetului, care a identificat, demascat si condamnat dezbinarea ca fiind raul suprem in aceasta natie, si intr-o adevarata urare de mare sarbatoare, rostea:

“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor
Fii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca ai zilei zori
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!”

Confluente
Priveste cu ochiul acela nevazut
(imi spuse el)
Priveste insusi nevazutul
Nu simti ca este ceva
Ca un zvon dintr-o limba de clopot
Ca un dangat de clopot
Ce se revarsa si acopera o lume?
Priveste si povesteste lumii intregi
Despre razboaiele invizibile
Despre sabiile de aer
Si cuvintele injunghiate de cuvinte
Despre cercurile doncentrice
In jurul punctului care esti
Cercuri ce se departeaza, se apropie
Si-ti aduc miresme de sunete
Si culori dau cuvitelor neatinse
Ca un flux si reflux
Ce acopera si descopera desnadejdea tarmului
Ce ascund intrebari
Si semne pun implinirilor trecatoare
Ce dezgolesc cuvantul magic- raspunsul
Si-l acopera fulgerator cu nepatrunsul.
(poem aflat in vol Ferestrele somnului)

Fost ministru de externe si detinator al portofoliului de la Justitie. In ciuda celor 50 de ani are si o impresionanta cariera politica. Cristian Diaconescu s-a remarcat ca un diplomat de cariera precum dar si ca un diplomat in sensul strict al cuvantului.

– Stiu ca anul trecut ati fost invitat in SUA. Care a fost scopul vizitei si daca puteti spune cateva din punctele aflate pe agenda.

C.D.: Anul trecut a fost primul contact bilateral la nivel inalt dupa instalarea noii administratii democrate la Casa Alba. Aceasta vizita a fost extrem de importanta pentru Romania. Am reluat astfel dialogul politic la varf cu partea americana dupa schimbarea administratiei. Obiectivul nostru este sa consolidam parteneriatului strategic dintre Romania si SUA si sa identificam proiecte noi in care sa colaboram, pe masura potentialului nostru si a relatiei mature care leaga cele doua tari. Am avut intalniri cu secretarul de stat Hillary Clinton, consilierul pentru securitate nationala al vicepresedintelui SUA, Anthony Blinken, cu subsecretarul pentru afaceri politice al secretarului apararii, Michelle Flournoy, si cu membri proeminenti ai Congresului american (Richard Lugar, co-presedintele Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului, Benjamin Cardin, Solomon Ortiz, presedinte al Caucus-ului pentru Romania din Camera Reprezentantilor si presedinte al Subcomitetului pentru Pregatire din cadrul Comitetului pentru Forte Armate, Joe Wilson, membru al Caucus-ului pentru Romania si membru in Comitetul pentru Afaceri Externe, Robert Wexler presedintele Subcomitetului pentru Europa din cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentantilor.Pe agenda discutiilor au figurat teme legate de cooperarea in teatrele de operatii din Afganistan si Irak, precum si aspecte de interes prioritar in relatia bilaterala, cu accent pe aprofundarea componentei economice a parteneriatului strategic bilateral. Vizita a prilejuit, de asemenea, un amplu schimb de vederi pe ansamblul chestiunilor de interes comun de pe agenda internationala, o atentie speciala urmand a fi acordata evolutiilor din zona extinsa a Marii Negre.
De asemenea, am avut intrevederi si cu reprezentanti ai unor think-tank-uri prestigioase de la Washington. Am sustinut un discurs la think-tank-ul Atlantic Council, pe teme regionale de interes, ce a fost urmat de o sesiune de intrebari si raspunsuri. Am avut o vizita la Muzeul Memorial al Holocaustului, ocazie cu care am avut discutii cu Sara Bloomfield, directorul muzeului; Paul Shapiro, director studii avansate; Radu Ioanid, director programe arhivistice.
Am avut intalniri si discutii cu membri ai comunitatii romano-americane din zona Washington DC, cu lideri ai comunitatii si cu jurnalisti romano-americani.

– In discutiile avute s-a abordat situatia vizelor acordate romanilor?

C.D. : Situatia vizelor a fost unul din principalele puncte de pe agenda mea. Noua administratie a SUA are un interes cu totul special privind intarirea Parteneriatului Strategic cu Romania si au afirmat ca eliminarea vizelor pentru romani este “top on the agenda”. Semnalele au fost foarte pozitive în acest sens, mai ales ca rata de respingere a vizelor solicitate de cetatenii români a scazut foarte mult. Cred ca întregul fundal al relatiilor dintre România si SUA ne poate încuraja în ideea de a promova si de a avea o decizie cu privire la libera circulatie a cetatenilor români în spatiul american.

– Stiu ca ati avut o intrevedere cu senatorul Richard Lugar, co-presedinte al Comitetul pentru Relatii Externe al Senatului SUA. Ce a rezultat din aceasta intalnire pentru Romania?

C.D.: Chiar Domnia Sa este cel care a afirmat ca problema eliminarii vizelor pentru romani este “top on the agenda” pentru partea americana. Au fost discutate in detaliu elemente privind proiectia strategica romano-americana din zona Marii Negre, cea a Asiei Centrale si a Orientului Mijlociu. Partenerii Romaniei sunt extrem de interesati sa afle evaluarile Bucurestiului in ceea ce priveste vecinatatea estica a spatiului nord-atlantic. Am prezentat cu aceasta ocazie o ampla analiza, dar si viziunea Romaniei in legatura cu evolutiile economice, politice si strategice din vecinatatea tarii noastre.

– Daca ati fi Presedintele Romaniei, care credeti ca ar fi principala dorinta a romanilor din diaspora?Ce le-ati oferi, in primul rand?

C.D.: Demnitatea! Asta as urmari sa le redau! Demnitatea, mandria de a apartine acestei tari. Cred ca s-au saturat sa fie bataia de joc a guvernantilor care-si amintesc de ei doar inainte de alegeri, doar in campaniile electorale. As vrea sa le ofer motivele necesare pentru a se intoarce in tara, si aici ma refer la tinerii plecati la studii, as vrea sa avem suficiente locuri de munca pentru ca romanii sa nu se mai transforme in sclavi, fiind nevoiti sa-si lase aici copiii in timp ce ei muncesc prin straini pentru a le putea oferi o existenta mai buna decat a lor. Acesta ar fi primul punct pe agenda mea.

– Sunteti o figura eleganta pe scena politica romaneasca, cu un stil pe care nu prea il regasim la colegii dumneavoastra. Este un atu sau din contra, va exclude din grupurile politice?

H.E., C.D.: va multumesc pentru aprecieri.. Da, este un atu pentru afdevarata lume politica. In nenumaratele contacte avute in afara granitei am reusit tocmai datorita acestui stil politic sa pot face negocieri foarte profitabile pentru Romania si am putut avea un limbaj comun cu toti cei cu care m-am intalnit. Cat despre excludere, da, ma exclude din gastile politice dambovitene care au drept punct comun arivismul, propriul interes politic, smecheriile de putere si manipulare. Si ma bucur ca sunt exclus din aceste gasti de interes, nu a facut si nici nu voi face tranzactii cu principiile mele atat ca am, cat si ca om politic. Eu cred ca demnitatea trebuie sa ne caracterizeze si daca pentru un anumit timp ocupam o functie, aceasta se datoreaza exclusiv celor pe care ii reprezentam acolo, a oamenilor pe care ii chemam sa ne voteze, si ar fi bine sa ne amintim mereu ca interesele lor trebuie sa le reprezentam si nu pe ale noastre. Din pacate in politica damboviteana ne-am obisnuit sa consideram puternic un om care poate da cat mai tare cu pumnul in masa, un posesor al unei voci cat mai stridente si cat mai puternice in decibeli, unul care sa poate face cat mai multe manevre politice si capabil de manipulari murdare. Ei bine, eu nu sunt si nici nu voi fi tipul acesta de om politic. Eu cred ca puterea si forta unui om politic deriva din capacitatea lui de a reprezenta cat mai demn si onorabil tara sau un segment al populatiei, din capabilitatile intelectuale traduse in legi sustenabile, in masuri sociale, in proiecte de viitor profitabile pentru cei pe care ii numim „electorat”.


DIALOG FLUVIU CU „BATRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, va stiu de foarte multi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator si producator de film… înca de pe vremea dinainte de 1989, când erati directorul Casei de Filme Nr. 4 si scriati romane istorice. Dupa câtiva ani de la aceasta data, eu i-am numit „mai dormanti”, v-ati facut reaparitia vertiginos si plin de har si dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie sa corectez titlul Domniei Tale. Din pacate, astazi sunt „batrânul scriitor”. Si chiar as vrea sa ne concentram privirea pe acest aspect fara sa fiu flatat cu alte atribute. Ma consider un profesionist al scrisului si ma concentrez pe beletristica si publicistica. Ca le fac pe hârtie, ca le fac pe pelicula, ca le fac prin viu grai convocând adunari, dezbateri publice, alte actiuni culturale, ca o fac, iata, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalitati de exprimare, dar nu depasiri ale domeniului meu. Daca, din ele rezulta idei care fac paleta mai larga, cu atât mai bine. Dar nu înseamna ca mi-as permite sa încalc meritele altor profesii si calificarea celor care s-au straduit, ca si mine, sa cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producator de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de initiative culturale publice (pentru ca si acolo tot „producator” trebuie sa fii, adica sa produci ceva daca esti om de initiativa, si nu sa controlezi doar, cum fac, din pacate, functionarii publici) constituie numai profesii de rezerva, pe care le-am învatat cinstit cu aspectele lor manageriale si de competenta artistica în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importanta. Este, de fapt, vorba de a sti sa investesti tu, sau sa administrezi banii altora în scop cultural; sa vii cu initiativa care este ca si talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult sa n-o avem, ca sa ne lasam condusi. Tocmai de asta, noi trebuie sa ne învatam sa o avem. Dar chiar si in initiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principala, trebuie sa abordam lucrurile numai si numai profesionist. Cu cât faci mai bine si mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabilesti o baza mai temeinica pentru actul de cultura si de creatie spre care aspiri.

George ROCA: Da, sa traiti… asa voi face! Voi modifica titlul, adaugând singtama „batrânul scriitor” dorita de dumneavoastra, dar numai dupa ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodata? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastra! Si… „Tempus Fugit”! Revenind la raspunsul anterior pot sa „declar” ca sunteti un „multilateral”… un om bun la toate cele!

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamna sa-ti depasesti domeniul si sa fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, as fi putut spune si „ca un politician”). Bunul simt si întelegerea culturala a lucrurilor ne obliga sa ne concentram pe ce ne simtim mai pregatiti. Cel mai penibil în viata literara actuala este labilitatea cu care diletantii dornici de glorie topaie de la poezie la proza si, neaparat, la critica fiindca de acolo ies laudele. Mi-e jena când vad aceeasi semnatura sub o poezie mediocra iar, apoi, luându-si permisiunea sa scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul asteapta la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l lauda. Cu asemenea naravuri, nu ne situam pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor gasti care scriu si se analizeaza în suc propriu. E o stare ridicola, subculturala, fiindca nimeni nu-i ia în serios în afara de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Si nu acelasi grup de persoane topaind laolalta pe toate laturile triunghiului! Asa ca, da-mi voie sa-ti spun: Când mi-ai însirat atributele alea toate, m-am si simtit înfundat în categoria acestor nedefiniti care încearca de toate numai si numai ca sa-si vada publicat numele dupa care se alege praful.

George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar asa! Simt eu ca doriti sa fiti modest! Aveti o multime de atribute (pozitive! Sic!). Si nu va descânt sau perii – ci asa scrie despre dumneavoastra prin carti sau pe internet. Este suficient sa cauti pe motorul de cautare „Google” numele „Corneliu Leu” si vor iesi la iveala acele atribute pozitive, calitati, aptitudini, chiar si meserii… Eu v-am pus sub lupa înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!

Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, daca ai auzit ca eu, cetateneste, astern în scris câte o problema de principiu sau, colegial, schitez portretul vreunui confrate sau scriu o vorba buna întâmpinând o carte, ma si faci mare critic, sau mare analist! Pai, ehe, sa fii cu adevarat „analist” e o imensa problema de cultura, de acumulare si sistemica si sistematica, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevarat critic literar, se naste si se formeaza cu adevarat atât de greu, încât nici nu vad sa-ti pot cita vreun nume de la Calinescu încoace!

George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Si argumentez cu faptul ca v-am citit destul de multe materiale de critica…

Corneliu LEU: Critice, desigur! De critica literara, niciodata. Scriitorul adevarat trebuie sa-si pastreze demnitatea si sa nu se preteze niciodata la asa ceva, numai pentru ca stie sa alcatuiasca fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literara adevarata e o meserie cu criteriile ei! Bine înteles, exista genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetarie, nu în literatura; gazetaria e o treaba obligata cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistica si aprofundare continua a acesteia, ceea ce gazetaria nu are nici macar timpul material sa o faca.

George ROCA: Atunci, mai bine sa revenim la acei „ani dormanti”. Unde ati fost „plecat” o perioada?

Corneliu LEU: Despre „anii dormanti” pot spune, jur, ca nu mi i-am permis tocmai din panica ce ma cuprinsese în 1989. Eram panicat ca ajunsesem la libertate prea târziu ca vârsta si nu voi mai reusi sa fac tot ce as fi dorit. M-am împrumutat cumparând imediat o tiparnita cu care n-am facut afaceri editoriale ci am trait satisfactia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzura. La ea am publicat si raspândit poezie religioasa pentru scolari, am facut brosuri prin care-i informam pe taranii români cum a evoluat agricultura occidentala câta vreme ei au fost tinuti în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalista, a respectului pentru persoana umana care fusese înjosita sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (si l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnati la moarte ca aparatori ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolsevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciati”…

George ROCA: Am înteles acum. Dumneavoastra ati transformat literatura într-un obiect de manufactura.

Corneliu LEU: În sensul de „facând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor prefera asta, în loc de a i se amesteca în opera mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamna literatura manufacturiera, despre care mi-am spus parerea si mai sus!

George ROCA: Voiam sa spun ca… în aceea „tiparnita” ati ascuns acei „ani dormanti”?

Corneliu LEU: Da, s-ar putea sa para niste „ani dormanti”, fiindca nu m-am amestecat nici în presa si nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat carti în fiecare an. Am pus accentul în literatura pe marea traditie a ortodoxismului din perioada interbelica, iar în educatia civica pe dezvoltarea ideilor de „Initiativa” si de „Democratie Locala”, care puteau salva societatea, tocmai fiindca aveam toate acestea de construit. Pâna am ajuns a organiza anual „Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Miscare pentru Progresul Satului Românesc”, asa cum initiase în vremuri normale – crestinesti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a si platit cu viata pentru aceasta. E drept ca nici nu m-am ferit de greutati sau atacuri. Satira politica am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” si rubrica „În gura leului”.

George ROCA: Ati intiat, condus (si conduceti în continuare!) câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina româneasca”, „Port@Leu” si altele. Puteti sa faceti cunoscut motivatia dumneavoastra în conceperea unor astfel de publicatii?

Corneliu LEU: Cred ca rezulta destule explicatii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina româneasca” si începuturile presei românesti am publicat o întreaga carte (de fapt, v-as putea oferi ca o addenda de final al acestei discutii, cronologia bibliografica a cartilor si actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenta în a pastra o linie dreapta de preocupari), o carte care descrie caracterul strict patriotic si de afirmare nationala al începuturilor cuvântului tiparit si aparitiei de periodice în limba româna. M-am simtit dator sa le continui tocmai prin aceasta straveche revista care, iata, dainuie prin veacuri; si m-a ajutat Dumnezeu sa-i adaug seria editata de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatura (care mi-am propus întotdeauna sa fie profesionista si de calitate) am slujit în permanenta trei idei magistrale pentru afirmarea noastra: 1. Emanciparea satului românesc si a familiei taranului român ca temei pentru progresul întregii societati; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate nationala oriunde ne-am afla si cultivarea solidaritatii românesti prin cultura pe care o exprima limba noastra si 3. Ideea politica a egalitatii de sanse pentru toti copiii familiilor de români, realizata prin Bunul Comun National de care trebuie sa beneficieze în mod egal fiecare familie.

„Albina româneasca” apare si pe hârtie si electronic, pastrându-si formatul clasic provenit de la zatul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalitatilor noi de comunicare mediatica pe care le ofera internetul, adica a nu fi robul coloanelor si paginii fixe din gazetaria clasica, am conceput, fondat si editat revista electronica „Port@Leu” gândita special pentru acest gen de comunicare si chiar propunându-si sa experimenteze necontenit inventivitatile tehnice pe care le ofera virtualul si chiar impactul lor asupra modalitatilor de exprimare artistica. Tematic, ea este asemanatoare „Albina româneasca” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii si initiativelor de dezvoltare”, dar beneficiaza atât de lejeritatea postarii virtuale cât si de avantajele exprimarii electronice, stimulând cautarile de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta esti maestru. Am initiat o pagina special dedicata unor productii semnificative în acest sens. Aici se publica orice se inoveaza prin internet sau inoveaza internetul: de la linkuri spre oferte de genul „You Tube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuala a artelor poate oferi si pâna la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.

Suntem deschisi la orice dezbatere si orice cautare în domeniu, care poate fi pusa la modul modern în slujba raspândirii culturii si a înfloririi artelor. Iar eu mai cred si ca, aceasta corespondenta rapida între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronica” va renova si va readuce în primul plan al comunicarii „genul epistolar” al literaturii eseistice, lânga a carui specie fosila a corespondentelor care faceau drumuri de saptamâni (depasind prin asta perioada istoriceste pragmatic-subintelectuala a comunicarii telefonice si telegrafice care a sufocat placerea de a scrie lejer si relaxat), va intra în scena specia noua, electronica, a comunicarii în timp real, stimulând din nou eleganta limbajului si subtilitatea tratarii ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astazi cu care se grabesc unii bloghisti sau messengeristi. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, apartin, cum am spus, maltratarii comunicarii prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însa, tot mai multi oameni cu har sa descopere ce sanse le da internetul pentru a dezvolta o pasiune coerenta a exprimarii ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectiva, a facut din stilul epistolar o arta. Iar noi, ca oameni de arta, nu trebuie sa lasam internetul sa tehnicizeze si mai mult viata, ci sa-i cultivam acele atribute prin care poate îmbogati artistic spiritualitatea.

Iar, pentru ca ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez – le vreau cât mai departate de amatorism, diletantism si veleitarism lipsit de talent sau chemare – anunt în pregatire o noua revista, de data asta numai de beletristica, intitulata „Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicatie interbelica întrunind semnaturi de adevarati profesionisti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia si în vremea noastra profesionalismul necesar în practicarea literaturii si delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngradim, dar îi impunem sa stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil si chiar demn de respectat ca atare, adica daca-si pastreaza proportiile la nivelul aspiratiilor modeste care-l caracterizeaza.

George ROCA: Cam cum ati defini aceste discutii critice pe seama literaturii amatoriste-decazute si a artei kitsch? Pictura de gang ne sufoca pe zi ce trece… Traiasca Victoras-Pictoras si importul de „produse kitai” care ne invadeaza!

Corneliu LEU: Definirea nu e simpla si, mai ales pentru a nu aluneca în exagerari sau elitisme, presupune o discutie atenta, pentru care am initiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ti dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog sa participi. M-as rezuma doar la un exemplu din pictura: pictura de gang este repudiata de pictura academica pentru ca îi lipseste tot ce se invata la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învatat sa le amestece ca la carte, nici sa cunoasca raporturile dintre pigment si solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina si umbra, cu importanta proportiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutatoare, cu simbolistica inventivitatii artistice sau cu istoricul cultivarii prin mestesug a tuturor artelor; precum si cu tot ce se mai deprinde prin scolire.

Pictorul de gang munceste de dimineata pâna seara, dar le plesneste asa cum a tras cu ochiul si-i recunosti nuantele nereusite de la o posta. Totusi, de ce munceste? Fiindca cerbii lui maro prin frunzis verde la izvorul albastriu, tigancile lui cu trandafir rosu între sânii albi si tigara alba intre buzele rosii, rapirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peste si fructe, etc. îsi au clientela lor. O clientela de gang, ca si pictura respectiva, chiar daca gangurile au fost înlocuite astazi cu holuri de hoteluri pretentioase, dupa cum a parvenit clientela respectiva prin emulatia subintelectuala a societatii de consum si, asa cum vrea haine de firma, vrea si rame mai scumpe; dar, în rama, îsi face gustul tot cu gangul la nivelul caruia se afla ca gândire. Intrati în mari hoteluri si veti vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru ca hotelierii n-ar avea gust, ci pentru ca parvenitilor cu bani asta le place si asta se vinde!

Între aceste doua categorii: academia si gangul, exista însa novatorii, rebelii, modernistii, cei care duc inovatia pâna la exagerare si cautarile pâna la descoperirea altui univers estetic. Nici pe acestia academistii nu-i agreeaza sau nu-i înteleg. Dar si ei se feresc ca naiba de tamâie de cei din gang, tocmai pentru ca au o formatie temeinica si s-au scolit bine înainte de a inova. Ei înseamna mai mult decât academistii, tocmai pentru ca pot face tot ce fac aceia si înca ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajeaza, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventeaza tot felul de hapeninguri, se asociaza si fac un „salon al refuzatilor” si se tot cern într-un asemenea ciur, unii cazând în transee altii perseverând pâna când, învingatorul dintre ei ajunge a avea un pret chiar mai mare decât al academistilor. Sa nu uitam ca avangardismul nostru, astazi la impresionante cote la Casa de licitatie Sotheby’s, a pornit de la „Laptaria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi gazduia numai pentru ca si fiu-sau (Gheorghe Dinu) se ticnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton si mauvaise culture” aveau pe pereti pepenii, strugurii si lelitele cu tâta scoasa, tocmite cu gangistii contra bautura de catre cârciumarul prosper.

George ROCA: Dar în literatura…?

Corneliu LEU: Gradina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toti. Dupa cum am vazut, poate chiar si clientela pentru toti; cu toate ca în literatura e mai greu si, de obicei, practicantii gangului literar sunt mai libidinosi fiindca se ling si se lingusesc mai mult ei intre ei, cum fac catelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie sa poata face ce vrea. Nu-i împiedica nimeni si nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însa, sa-si dea seama ce rasa sunt si de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate ca si acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns si frezat” daca aspiri la ciolanul lor! Dar, ca sa n-o mai lungim, ma explic printr-un exemplu si trecem apoi la altceva.

George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-ati luat brusc de tot… mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucuresti sa ma tund, iar Gogu-Foarfeca ma întâmpina cu „barba-rade?”! Sa aflam si explicatia „acelui” exemplu!

Corneliu LEU: Sotia mea e producator de spectacole cu public în transmisii directe de radio si televiziune. Face si desface mereu ansambluri de formatii, actori, cântareti, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucuresti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun ca-i geniala pentru ca, în felul acesta, tipa la interpreti, la soferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare si transmisie, la regizorii care nu tin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie si, astfel, scap eu de mustruluielile ei. Uneori, chiar ma amuza sa ma duc si eu cu aceasta caruta cu paiate, unde atentia ei nu-i concentrata pe mine ca acasa („fa asta!”; „lasa asta”; „vezi sa nu-ti faca rau paharu ala!” s.a.m.d.), ci n-are pic de timp si ma ia la brat doar dupa spectacol, la party-ul de triumf care-i aduna echipa si invitatii de elita.

La un asemenea spectacol, descoperise ea doua fetisoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au facut, mi se pare, bani si casnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie sa-l aduca pe bateristul care le era si bodyguard si le scria si versurile. Iar Madam Leu, ocupata cu protocolul, auzind ca-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca sa-l scot din timiditatea cu care bea apa, ca sa fie apt la plecarea pe strazi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreuna cu cineva?” – am mai gasit eu un subiect ca sa-i ridic gura de pe sticluta cu „Borsec” asupra careia statea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mica. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Esti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu stiu de ce, i-a contrariat timiditatea facându-l sa ma întrebe morocanoso-respectuos: „Sunteti de parere ca ar mai trebui sa ma ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce cautam un raspuns care sa nu-l supere, a disparut ducându-se la tobe. Fiindca avusesera multe aplauze în spectacol, nevasta-mea le dadea fetelor proaspat debutate sansa sa cânte si la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îsi demonstrara onorabil vocile educate si ritmul din sânge, într-o piesa foarte alerta, cu destula inovatie muzicala în play back-ul de orchestra, miscari de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum si refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicatie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toata lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamna ca si respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul sau caruia i se adresa; si, daca se pastreaza numai acolo, la publicul sau pentru care cuvintele sunt acelasi lucru cu batutul la tobe, e de bun simt. Asta e important… sa nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanti în universul meu, dar nici nu mi-as permite sa-i trimit la gazare, ci le-as respecta toata libertatea de a convietui cu publicul lor, fara sa vina sa-mi ceara mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din pacate, cu cât un nechemat e mai perseverent si scoate mai multe volume care nu fac decât sa-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatura, cu atât se considera mai îndreptatit sa-mi fie coleg si confrate. ?tiu ca nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simt.

George ROCA: Povestea cu cele doua fetite îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un cos cu viorele/ ?ade doua pasarele/ Amândoua ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Si totusi „arta si literatura kitsch” fac bani în zilele noastre… Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la moda… „Manele-manele”! Ce parere aveti despre…?

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! ?tiu ca vrei sa ma întrebi ceva care-mi da si mai multa dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei si, decât „gangisti” literari, e mai limpede daca le spunem „manelisti” acestor diletanti. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletantii cumsecade. Ci tocmai celor care forteaza la portile literaturii, fiindca asa i-a învatat Ceausescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el si voia sa faca din scriitori o massa cât mai mare si cât mai supusa la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înteles asta si îti multumesc, dar da-mi voie în acest moment sa-ti pun eu o întrebare: ?tii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?

George ROCA: Încerc sa stiu! Încerc… sa nu par în discutie ca un vitelus la poarta noua! Încerc sa va admir, încerc sa va descos – n-am zis sa va prind la înghesuiala! Caut totusi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanta când suntem mai liberi si ne putem lungi la vorba, dar respectuos si de bon-goût. Dumneavoastra ce explicatie aveti? Sau poate pentru faptul ca aflându-ma la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine pâna la Poiana Tapului, unde aveti „resedinta de vere”! Sau cine stie…? Please explain!

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru ca, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi sa vorbesc sau sa scriu despre o noua carte pe care o publica – si, te rog sa ma crezi ca, pâna la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de multi dintre acestia – ai fost singurul care nu te-ai suparat ca nu te-am facut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism sa spun ca esti numai pe jumatate genial, iar pentru cealalta jumatate mai trebuie sa faci efort. În vreme ce altii se supara chiar daca le spun ca mai au zece la suta pâna sa devina geniali!

Da! Îti cunosteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respira în ea exact niste elemente noi, acelea despre care am vorbit ca le-ar putea aduce exprimarea electronica si comunicarea virtuala între autor si receptor, posibilitatile noi de sugestie si experimentul de a conversa în timp real la mari distante, teleportarea noastra partiala, prin sentimente proprii plantate odata cu trairea lor, direct pe tarâmul celui ce ne citeste sau ne asculta fara a se mai simti îndepartat de noi, mirajul de a sti ca ceea ce gândesti pe ecranul tau se proiecteaza concomitent pe sufletele altora si, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configureaza pentru tehnicile literare si artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetica, sau artistica, sau de idei care creeaza într-un alt mod curente de opinie publica; atribute pe care trebuie sa le discutam, sa le clasificam, sa nu lasam nici tehnicismul sa ne îmbete cu apa rece, dar nici posibilitatea noastra de a ne exprima mai profund si mai direct sa nu sufere din pricina necunoasterii acestor noutati. Acesta este, de fapt, si mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenta în revista „Port@Leu”.

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune ca am gasit în volumul pe care ti l-ai lansat asta vara, autentice mostre de asemenea poezie care-ti face cinste, asezate lânga altele pentru care ti-am dat suturi undeva si ti-am admonestat editorul pentru ineficienta lui de prim sfatuitor. Ei bine, îti sunt recunoscator si îti declar prietenie în continuare pentru ca, nu numai ca nu te-ai suparat pentru faptul ca esti numai pe jumatate genial, dar ai pus sa se citeasca cele scrise de mine la prezentarile publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit si eu si, în ansamblu, cartea a avut succes fara sa ne fie rusine de faptul ca nu suntem fiecare perfectiunea întruchipata. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca si pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelasi lucru, adica o prefata sau o postfata, mi-a schimbat titlul pentru ca nu i se parea destul de laudativ.

George ROCA: V-ati suparat? Va întreb asta cu teama, pentru ca nu e bine sa ne suparam pe prieteni. O prietenie se construieste greu si consider ca trebuie sa facem eforturi deosebite pentru a o pastra…

Corneliu LEU: Îti înteleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul sa ma supar. Eu am dreptul cel mult sa constat. Si nu-mi permit constatari despre altii; la vârsta mea trebuie sa fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neaparat laudati dar, în egala masura, îi detest pe cei care simt aceasta slabiciune si o cultiva din interes. Fie interes pentru ca persoana aceea e mai sus pusa si te poate ajuta, fie strict interes de gasca ce vrea sa cucereasca manipulând opinia publica. Asa ca: decât laudator gratuit, mai degraba „analist”, cum zici dumneata. Cu toate ca eu nu am nici macar pretentia asta; ci sustin doar ca sunt un om care am învatat sa-mi exprim trairile, ideile, imaginatia narativa, parerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumita tehnica a reflectarii lor în pagina scrisa. Tehnica pentru învatarea, cizelarea si mai ales onestitatea careia am trudit din greu, tocmai pentru a ma simti un profesionist al ei. Însa unii nu vor asta. S-ar multumi si cu un limbaj mai putin analitic, dar care sa nu exprime rezerve, sa nu le dea sfaturi, sa nu le semnaleze macar hiatusurile peste care ar putea trece usor, daca ar trece si peste vanitatile seci ale placerii de a ti se spune ca esti mai mare decât esti.

Unii, nici nu mi-au mai trimis cartile tiparite pe care mi le-au supus atentiei înainte de aparitie. Altii m-au rugat de la început numai sa le frunzaresc atât cât e necesar ca sa scriu vorbe bune si s-au speriat când le-am spus ca, daca citesc, eu citesc temeinic. Unii si-au permis chiar sa ma corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le stirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud ca niste asa zisi recenzenti literari au si tarife pentru numarul de superlative folosite. Si atunci, pentru ca îi promisesem (virtual!) lui Ionut Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am facut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natura, si am anuntat ca punem PUNCTUM la acest capitol, rugând sa nu mi se mai ceara asa ceva… ?tiu ca, la cinismul actual, pot parea de moda veche însa, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemati cu atât se vor mai laudati, rezonantele paranoiei lui Ceausescu. Dar si a laudatorilor nesinceri care, daca nu-i gâtui bine din fasa, ar putea ajunge ca ai lui si duce societatea de râpa, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionut Caragea si poezia sa care trebuie ferita de asa ceva, poate fi citit în pagina 4 din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

George ROCA: Fiindca ati pomenit-o din nou, ati putea sa descrieti „faimoasa” revista „Port@Leu”, revista care este facuta dupa chipul si asemanarea dumneavoastra… caci ce naste din Leu (n-am zis pisica! Sic!), primeaza în literatura virtuala de limba româna!

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii si a initiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilant la sfârsit de an 2009.

În arhivele anuale, care se deschid foarte usor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douasprezece numere. Doua numere experimentale în anul 2008 si zece în anul 2009, periodicitatea noastra stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform traditiei caietelor academice care, pentru vacantele de vara si de iarna ofera numere mai mari, cu continut mai bogat si pauza respectiva pentru a da cititorilor posibilitate de meditatie, reactie si contributie la ideile si dezbaterile propuse.

George ROCA: Cum ati segmentat aceasta revista? Carui grup de cititori se adreseaza? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte sa definesc conceptia care ne-a condus la alcatuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele sase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicatie de sine statatoare pe tematica pe care si-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare sociala, cele ce urmeaza cautând afirmarea politicilor culturale si sustinerea creatiei artistice românesti si ultima, care este o miscelanee aplecata în special asupra impactului internetului cu creatia artistica si literara, creatia modalitatilor noi de exprimare publicistica si chiar creatia anonima, spontana, provenind în egala masura din cautari tehnice sau din dorinta de afirmare a unui anumit spirit de epoca; adica, în ultima instanta, asa cum am denumit-o: creatia folclorica pe care o produce acest nou mod de comunicare. Si, pentru ca am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez ca nu e vorba de rigorile clasicizante ale staifului academic, ci de esenta vie a comunicarii si dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschisi si moderni, chiar iconoclasti daca provoaca prin aceasta o adâncire a discutiei si, în ori ce caz novatori, largind orizontul domeniului respectiv, gasindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele sase pagini, ca sase publicatii pe câte o anumita tema, nu pastreaza titluri fixe; ci si le adapteaza conform parerilor, atitudinilor si inovatiilor pe care le primim de la cât mai multi colaboratori.

George ROCA: Prin ceea ce afirmati se întelege ca ati dorit ca revista sa fie un produs literar cât mai complex? O revista activa, de dezbatere?

Corneliu LEU: Desigur! Exista reviste de acumulare, care publica ceea ce primesc de la colaboratori, adica etaleaza ideile acestora, dar sunt si reviste de dezbatere, care îsi incita colaboratorii pe anumite directii si care chiar publica idei de directie. Directie artistica, estetica, filosofica, politico-sociala etc. adica o directie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristica. Din „„Port@Leu” am vrut sa fac, în mod deliberat, o revista de dezbatere si atitudine chiar si prin creatiile literare sau artistice pe care le publica, si nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realitatilor culturale la zi ale tarii si ale actului cultural în limba româna, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de stiri” si „Harta culturala a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creatiei românesti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promoveaza „Un autor român pe saptamâna” tocmai pentru ca, în lupta nedreapta cu traducerile de tiparituri comerciale, sa atraga atentia asupra valorilor aflatoare în cultura noastra.

George ROCA: Care este legatura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte si arte”?

Corneliu LEU: Aparitia de zece ori pe an a revistei vine sa completeze celelalte meniuri ale portalului http://www.cartesiarte.ro destinate informatiei, lecturii, învatamântului scolar si învatamântului continuu, contactelor directe dintre autori si cititori, popularizarii literaturii contemporane românesti, ca si formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Tinem paginile noastre virtuale la dispozitia oricui poate servi cu profesionalism aceste directii tematice dar, constienti de riscurile caderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezinta libertatea tiparului, ca si aceasta inventie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent fata de diletantism, amatorism, veleitarism si altor agresiuni la adresa creatiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

George ROCA: Ce ne puteti spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastra?

Corneliu LEU: Prima, a si fost enuntata mai sus. Ea porneste de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatura si adevarata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numarul 9 pag. 4 (dupa grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) si continuata în numarul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnata de Ioan Lila. Aceasta lanseaza un semn de întrebare greu de rezolvat în legatura cu mostenirile poluarilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

Alta dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul ca, din motive comerciale, multe edituri nu numai ca prolifereaza amatoristice volume lipsite de valoare artistica, dar s-au format în jurul lor recenzenti dispusi sa laude orice, a caror ignoranta sau rea credinta ataca grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistica?” Propunem sa ducem mai departe aceasta dezbatere facând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinitati elective provenind dintr-un adevarat mesaj artistic si gastile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiaza la nesfârsit unii pe altii, grafomanul laudat azi devenind recenzentul care-l elogiaza mâine pe cel care l-a laudat ieri; totul mirosind a minciuna si taraba comerciala, cu marfuri expirate de care negustorul vrea sa scape facându-i reclama desantata.

George ROCA: Interesant! Si alte teme de dezbateri?

Corneliu LEU: Multiple si complexe… Dintre dezbaterile pe tema salvarii si dezvoltarii satului românesc mentionam cea despre „Bunul comun” care înca nu a fost restituit proprietarului agricol modest asa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în traditia legislatiilor europene si românesti publicat înca din primul numar care a aparut în 2008 si continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum si cea intitulata „Cine hraneste România” lansata în numarul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) si continuând în pagina a doua a numarului 10.

Dintre dezbaterile pe teme sociale si de filosofie politica o mentionam pe cea „Despre meritocratie” prezenta sub diverse forme în toate numerele revistei si dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democratie reala” spre care tinde societatea moderna europeana, pentru depasirea sechelelor populiste si demagogice, ca si aprecierea fiecarei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O alta tema de dezbatere este „Români realizati în strainatate ca model pentru conationalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urma „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) si continuata în urmatoarele.

Pe temele politicilor culturale mentionam dezbaterea permanenta, largita  prin manifestari sustinute în multe localitati din tara si comunitati de români de pretutindeni pentru „Sarbatoarea nationala a limbii române” si extinderea ei în judetele tarii si diaspora, cât si cea despre diferite aspecte pe care le prezinta internetul ca suport de dezvoltare culturala si artistica si formele sale concrete de manifestare sau creatie, despre care am vorbit mai înainte si care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde înca din numarul 2 (pag.5) al anului 2009.

George ROCA: Pentru anul 2010 v-ati propus si alte teme importante si utile de dezbateri?

Corneliu LEU: În continuare, propunem si de aceasta data o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o consideram importanta pentru redresarea societatii noastre, pe tema: „Partide de doctrina, sau grupari de interese fara principii” si, ca o prima interventie, propunem o scrisoare deschisa pe care am conceput-o si publicat-o deja si al carei cotinut face doar impresia ca ar avea caracterul unei interventii de actualitate electorala. Raportându-se, desigur, la realitatile românesti imediate, ea pune însa (si încearca sa explice) o problema de principiu esentiala, consider eu, pentru destinul politic al societatii românesti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisa si, pe marginea ei, astept punctele de vedere ale cititorilor nostri. Dupa cum am spus, numarul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanta prin care revista noastra le da cititorilor timp de a medita pâna în februarie, pentru a gasi raspunsuri si argumentari.

George.ROCA: Ce ne puteti spune despre numarul viitor din „Port@Leu”?

Corneliu LEU: Este în pregatire acum. Venind foarte multe raspunsuri la dezbateri, procedam la o selectie.

George ROCA: Puneti accentul pe ceva?

Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ti-am spus: Nu agreez acele reviste în care se arunca orice, venind de la oricine, ca-ntr-o pravalie de telal. Revista are o directie, iar fiecare numar are o dezbatere prioritara pe care o subliniaza, sau o lanseaza. Numarul în pregatire îsi propune sa reia si sa repuna pe tapet chiar dezbaterea cu care am început revista: Cea despre BUNUL COMUN.

George ROCA: Veniti cu puncte de vedere noi?

Corneliu LEU: Nu neaparat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arata ca întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însa, nu ma refer la istorie, ci la legislatia moderna a Bunului Comun în raport cu nu prea placutele realitati ale recentelor guvernari românesti.

George ROCA: Aveti vreun punct de vedere personal?

Corneliu LEU: Bine înteles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea româna actuala si am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democratiei, dar si pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obliga la a se recunoaste fiecarui om dreptul la proprietatea personala care îsi are statute clare, ca si dreptul la proprietatea indiviza a bunului comun pe care, de obicei, îl administreaza statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înteles: Cetatenii emiratelor beneficiaza cu totii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetateni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicati în industria petrolului. La noi, cu toate ca avem modeste resurse petroliere, guvernantii de dupa 1989 nu au facut decât sa vânda aceste bunuri altora, fara a urmari ca, pentru cetatenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere sa aiba un pret ceva mai mic decât în tarile care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea, productie energetica hidroelectrica la pret mai mic, datorita apelor noastre care sunt un bun comun national si alta produsa la pret mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, pretul mai ieftin sa se îndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei tari daruita de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernantii au facut însa invers: Dau patronilor rusi si de alte cetatenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftina si îl taxeaza pe cetatean cu cea scumpa. Sper ca e destul de clar?!

George ROCA: Prea… clar. Aveti dreptate!

Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legatura cu taranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, si-au avut proprietatea lor de familie: pamântul si gospodaria respectiva, precum si bunul comun local, al fiecarei comunitati: apa comunala, pasunea comunala, padurea comunala, celelalte bunuri comunale administrate de primarie în folosul tuturor; pe lânga apele, padurile, zacamintele si toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernarile de dupa 1989 nu le-au restituit pâna acum nici jumatate înapoi. Le-a dat numai terenul, fara mijloacele de productie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizati si fara nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grija numai de „restitutio in integrum” pentru un numar mic de favorizati, dar taranimii sau urmasilor ei înca le e furata mai bine de jumatate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma noua a lucrarilor mecanizate si BUNUL COMUN despre care principiile politice europene si nu numai, spun ca trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernari preocupate numai de „restitutio” pentru unii.

George ROCA: Sa înteleg ca sunteti împotriva lui „restitutio in integrum”?

Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticalosi care fura cu nerusinare drepturile populatiei, asa cum ti-am dat exemplul cu pretul electricitatii care ar putea fi mult mai scazut pentru consumul casnic! Bunul comun e o problema foarte complicata pe care smecherii democratiei cu cultura de la învatamântul seral PCR, sau direct de la parintii mafioti, nu o pot întelege nici în esenta ei divina, pentru ca e vorba de mediul lasat de Dumnezeu oricarui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun sa nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or, guvernarile noastre ce-au facut? Nimic pentru tarani si totul pentru familia fosta regala si alti câtiva latifundiari!

George ROCA: Contestati acesti pasi, totusi facuti spre legalitate?

Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e sila de nesimtirea unor asemenea acte arbitrare de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revina, ca orice cetatean, în tara sa. Apoi, aceeasi mâna „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice, oricât, numai ca sa-si stearga rusinea de mai înainte. Asta au facut cei de stânga, fosti comunisti obisnuiti sa dispuna de bunurile tarii pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esentiala: pentru taranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare facute de Cuza, de Ferdinand I si chiar cea de dupa al doilea razboi mondial facuta tot sub regimul monarhic al carui principiu national demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietari pe cei care au luptat si si-au dat sângele pentru pamântul tarii. Ei bine, ultima reforma, cea pusa în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca taranimea întoarsa din razboi sa poata fi împroprietarita, asa cum s-a întâmplat si la 1918. Or, asta fiind masura legalizata si promulgata dupa care ne putem ghida, te întreb: Mai respecta cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale, sau, pentru acest „in integrum” guvernarile iresponsabile au atentat la bunul comun al taranimii? Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindca nu dadeau de la ei si au lasat taranimea nedreptatita pâna astazi, dupa douazeci de ani, din care cauza s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrana pentru noi, care hraneam Europa!

Reformele agrare sunt consfintite istoriceste ca atare la toate popoarele si, odata legea promulgata, sau recompensarea exproprierii facuta, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridica; e o Lege a Istoriei. Pentru ca, daca omenirea va accepta si pretentiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmasii feudalilor si-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea sa-si dovedeasca originea antica le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru ca, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Si, in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar raspândi în Gradinile Sale si ne-ar spune „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!” Da! Macar aceasta simpla logica crestina ar trebui sa o bage la cap nepriceputii si necinstitii care dau din bunul comun pentru a-si face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totala nesimtire, chiar în cadrul STATULUI care a luat fiinta tocmai pentru ca sa existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de baza a tot ceea ce înseamna Administratie Publica moderna.

George ROCA: Multumesc pentru aceste amanunte detaliate despre „restitutio in integrum”. Sunt foarte… de acord cu dumneavoastra! Dupa prezentarea revistei „Port@Leu” sa încercam sa facem o radiografie si celei de a doua publicatii pe care o conduceti. Ma refer la „Albina româneasca”.

Corneliu LEU: Revista „Albina româneasca” este cea mai veche publicatie în limba româna. Aceasta intra în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de catre Gheorghe Asachi. Ultimul nostru numar, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Miscarii pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O tara bogata cu tarani bogati”, program în cadrul caruia, anual se întruneste Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate. Revista prezinta problematica editiei acestei Consfatuiri ce se va desfasura în anul 2010.

Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicatii „Literatura si Arta” care apare la Chisinau sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revista de la care a pornit miscarea de emancipare pentru limba româna din Basarabia si, despre care, Vlad Pohila scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenta prin cultura”.

George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul numar al acestei reviste? Ce subiecte atrag atentia?

Corneliu LEU: În afara de cel citat mai sus si de colaboratorii permanenti ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragos, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteti citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Tene si altii. Un documentar intitulat: „Completari la biografia lui Eminescu?” pune în lumina continutul anumitor studii aparute în ultima vreme, care reconsidera aspecte esentiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editoriala expun recenzii si comentarii despre carti ale caror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” si „Dor de dor” si „Monografia comunei Gradina”.

Prezentarea unei noi institutii culturale românesti „Asociatia scriitorilor de limba româna din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din tara si din întreaga diaspora româneasca este facuta cu prilejul aparitiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evoca preocuparile beletristice din celebrul supliment de aproape aceeasi venerabila vârsta cu revista: „Alauta româneasca” publica un amplu grupaj de versuri antume si postume de Gheorghe Tomozei si fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu: «Femeia, fie ea regina…»”.

George ROCA: Ce puteti sa ne spuneti despre „Fluxul de stiri” al revistei?

Corneliu LEU: „Fluxul de stiri culturale” contine stiri venite din toata tara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturala a României contemporane” demonstrând cum orice publicatie poate folosi aceste stiri. Pentru ca aceasta HARTA CULTURALA A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul careia este construit întregul „Portal de Carte si Arte”, a devenit un document spiritual viu si în continua împlinire prin noi informatii care vin consecvent din localitati si comunitati românesti.

Fluxul de stiri are în pagina principala a portalului o feresastra în care oricine, din orice localitate sau comunitate româneasca, poate introduce o stire, o informatie sau o prezentare de 500 de semne, care intra automat, direct de la autor si asa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de stiri pe care tot asa, liber si imediat le poate prelua orice agentie sau publicatie. Pentru cititorii nostri, informatiile astfel venite se difuzeaza pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de stiri” care publica imediat orice stire în ordinea în care a venit, apoi aceleasi stiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes national”, adica se pot gasi separat informatiile despre spectacole si concerte, despre carti si lansari, despre simpozioane si dezbateri publice, despre expozitii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural si reabilitarea lui, despre initiative civice, etc, asa cum apar ele cand se da click pe butonul submeniului respectiv.

Tot prin clic, de data asta pe judetul de pe harta tarii (avem si un al 42-lea judet denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judet, fiindca nu are nici prefectura, nici politie corupta, nici serviciul tartor românesc de taxe si impozite), se ajunge la fluxul de stiri culturale al judetului respectiv unde stirea apare iarasi repartizata pe judete. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însasi „Harta culturala a României contemporane” ce apare înca de la deschiderea portalului, noi realizam o adevarata institutie culturala a întregii tari si a întregii culturi în limba româna din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formula originala, inovata de noi si detinându-i patentul, prin care, în permanenta se poate vedea ce evenimente culturale traiesc românii si care este nivelul culturii lor în lume. O harta culturala în continua înnoire prin stiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizarile specifice internetului despre care am vorbit.

Arhiva acestei Harti Culturale contine astazi milioane si milioane de informatii, se înnoieste în fiecare clipa si poate fi consultata în fiecare clipa devenind o adevarata institutie de studiu si, în acelasi timp, o agentie de stiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovarii, macar a acestei culturi cu care ne putem mândri, daca vicisitudinile si realitatile contemporane nu ne dau sansa sa ne mândrim cu mult mai multe. Descriind aceasta realizare a noastra informativa atât în arhivare cât si în timp real ca pe o adevarata institutie culturala neguvernamentala, absolut necesara afirmarii românesti si ca pe o contributie a noastra la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declaram deschisi la orice colaborare, asteptam cât mai multa introducere si preluare de informatie pentru a realiza prin virtual o retea temeinica de prezentare a culturii care ne leaga si, în ultima instanta, a creatiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simtim ca avem datoria sa ne strângem eforturile în jurul unei asemenea institutii.

George ROCA: Ce alte detalii ne puteti oferi despre ultimul numar al revistei „Albina româneasca”?

Corneliu LEU: Împreuna cu acest numar se difuzeaza doua suplimente ale publicatiei, unul dedicat problemelor dezvoltarii satului românesc intitulat: „Cine hraneste România? – partea a doua: Mica proprietate agricola, salvarea si reabilitarea ei”, iar altul care prezinta ultima parte si concluziile importantei dezbateri „Despre meritocratie” ca o forma de perfectionare a democratiei românesti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umana si realizarile ei, de depasire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.

Revista apare tiparita pe hârtie si în format electronic. Aceasta poate fi accesata la adresa internet http://www.cartesiarte.ro, iar apoi, dupa deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina româneasca”.

George ROCA: Survolând portalul „Carte si arte” descoperim ca acesta contine chiar si o „editura on-line”. Câteva lamuriri pentru cei neinitiati va rog!

Corneliu LEU: Editura noastra on-line expune în vitrina ei – pe care o gasiti pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet http://www.cartesiarte.ro – un buton activ cu titlul „Un autor pe saptamâna”. Acesta are menirea de a populariza si a impune în lupta, uneori nedreapta, cu traducerile comerciale din autori straini, creatia autohtona prin cele mai reprezentative lucrari editate în ultima jumatate de veac.

Lucrarile, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor si comentariile pe care le-au provocat, pot fi descarcate gratuit direct din aceasta vitrina dar, în acelasi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale caror adrese însotesc prezentarea. În acest mod, consideram ca ne îndeplinim o importanta îndatorire culturala atragând atentia asupra unor lucrari românesti din diverse domenii, totodata punând în contact direct publicul cititor cu autorii si editorii a caror activitate vor sa o cunoasca.

George ROCA: Puteti sa enumarati câtiva din autorii care si-au expus cartile în „vitrinele” editurii dumneavoastra?

Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 si pâna în prezent, aceasta vitrina a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pitut, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipas, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionut Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almajan, George Anca, Constantin Lupeanu s.a.

George ROCA: Si cu ce începe noul an?

Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Craciun tuturor celor care-mi sunteti prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regina…”.

George ROCA: Aha! În loc sa scrieti despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine… si încalzirea globala” (glumesc!), dumneavoastra tot cu „Cherchez la femme” va ocupati! Si ma rog, cine este „femeia-regina”? Puteti face un mic rezumat sau o prezentare a cartii?

Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regina…” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivata intelectual, camarada pâna la a refuza în relatiile private protocolul regal, inventiva si de-o gratie artistica ce trezea admiratia articolelor unor mari personalitati ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisa ca gândire si îmbratisând idei mult mai liberale decât îi permitea conditia monarhica, regina Elisabeta a României a avut o casnicie si nefericita, prin moartea singurului ei copil, dar si neînteleasa, prin faptul ca sotul ei Carol, dupa parerea altui cap încoronat, împarateasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaica fiinta din câte exista si între ei se casca o mare prapastie…”. Pe aceasta tema, a unei drame asemanata celei a Printesei Diana, dar într-o epoca în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis sa întocmesc, sa fabulez uneori, sa analizez alteori starile sufletesti posibile, sa ma chinuiesc pentru a da o arhitectura cât mai coerenta alegoriei acestei povesti de dezamagire, dragoste, cinism politic, revolutionarism, rabufnire de sentimente, nevoie umana de mângâiere si minciuna, etc. si sa prezint „cronica apocrifa a unei iubiri imaginate” dintre regina si Ion C. Bratianu, cel care, în ciuda sotului ei, îi da si satisfactia impunerii unor politici liberale, dar si cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditatie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman sa surprinda printr-un epilog în care urmasa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story si tot cu un barbat frumos din neamul Bratienilor, aduce o mare contributie la politicile liberale de înfaptuire a României Mari.

George ROCA: Am înteles acum cine este personajul descris de dumneavoastra… Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenita prin casatorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatura, pe Carmen Sylva! Sunt convins ca ati evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogata în evenimente. Întotdeauna istoria împletita cu fapte romantate a placut citiorului si i-au atras atentia. Ce alte surprize ne asteapta în 2010?

Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre aceasta noua initiativa a portalului nostru cultural http://www.cartesiarte.ro îi anunt pe colaboratorii nostri ca în aceste zile definitivam planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line si fac apel la ei sa ne propuna carti pe care le considera cu adevarat semnificative pentru personalitatea lor si care, în acelasi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la stradania de a aseza creatia noastra pe treapta pe care si-o merita atât în perimetrul culturii europene, cât si în constiinta publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comerciala facuta unor creatii cu nimic superioare valorilor noastre nationale.

George ROCA: Va multumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanta, când timpul ne-a permis sa dam discutiei noastre o asemenea dimensiune! Consider ca faceti un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spatiul virtual si nu numai.
Sa ne citim de bine!

A consemnat,
George ROCA
4 –14 ianuarie 2010
Sydney – Poiana Tapului – Bucuresti – via internet

„ASTA SUNT EU”: CEL „CU INIMA ÎN PALMA”

by Angela Monica Jucan

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu si vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzatoare calitatii celui care ma citeste sau ma asculta (Al. Florin Tene)

A aparut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMA. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Tene realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif.

Pe coperta, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanta sugestiva si de o forma superba, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplator închisa într-o asemenea coperta – a avut, în ce ma priveste, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipa înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redactie, dorind sa facem cunostinta, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a aratat o semnatura si a spus: „Asta sunt eu”. Numele si omul erau Al. Florin Tene.

Citind, acum, dialogurile strânse în prea putinele pagini ale cartii Cu inima în palma, concluzia se contureaza în vechea prezentare. „Asta” este cel care semneaza Al. Florin Tene – omul care a raspuns „cu inima în palma” la toate întrebarile; scriitorul care îsi afirma plastic punctul de vedere, observatiile, explicatiile, marturisirile, chiar destainuirile din viata personala, omul care contribuie la reusita dialogului (cu dezvoltari si completari ale temei propuse, când e cazul) scapând de banalitate ori de saturatie unele întrebari; promotorul cultural care nu e loc unde sa nu vorbeasca si despre altii.

În relatia de dialog cu Monica Muresan, care a dorit sa creeze câteva focare de interes, Al. Florin Tene face transari ale chestiunilor, emite obiectii si trece sub tacere cele câteva perle din întrebarile partenerei de discutie. Raspunsurile catre Costel Iftinchi sunt frumoase, relaxate, chestionarul acesta fiind cel mai economic conceput, echilibrat, elegant si cu rost.

Costel Iftinchi conecteaza interlocutorul (daca, în afara comunicarii vorbite, se pot folosi termenii „locutor” si „interlocutor”) la problema, apoi îl lasa „singur”, asa încât e asigurata si favorizata anatomia replicii. Menut Maximinian este mai posesiv, pare ca nu suporta opinii diferite si, o data cu întrebarea, traseaza orientari raspunsurilor (pune întrebari de influentare, „reinekeniene”) si este interesat (cam o patrime) de cuantificari. Al. Florin Tene nici nu-l lasa sa piarda.

„Din toate timpurile, scriitorul a fost în… criza”. Ionut Caragea încearca sa nu-si divulge preferintele, totusi exista un punct vulnerabil: „Putem sa ne nastem pe Internet?”, la care „poetul nascut pe google” primeste un raspuns obiectiv: „Nu! Cu NU mare”. Sigur ca da. Nu mai departe, Ionut Caragea – scriitor veritabil si activ (nu virtual), cu scris reliefat, caruia „cu fiecare cuvânt [i] se scurge o picatura din viata”, doar ca gândul si fantezia nu se coaguleaza la contactul cu papirusul, ci, cum ar zice Steinhardt, „undeva, printre infinituri si abstractiuni si idei pure” si unde nu se pierde, ci unde e receptionat.

Interviul Mariei-Diana Popescu, si ea poeta (poeta si în versuri, si în proza) este senzational, surprinzator, chiar putin ofensiv, dar întrebarile sunt prevenitor redactate si au un nu stiu ce aristocratic. Maria-Diana Popescu initiaza tratative. Este o arta a expresiei si una a diplomatiei în interviul ei, din care îsi asuma partea de problematizare, lui Al. Florin Tene revenindu-i rezolvarile.

Elisabeta Iosif prefera cozeria, întrebarile sunt compuse în doi timpi (unul preparator si, totodata, proba de eruditie, altul propriu-zis interogativ) si impune un schimb de pareri (nefacând un secret din ale ei). Dialogul cu Elisabeta Iosif are o mai pronuntata urma de oralitate, desi, probabil, ca si celelalte, interviul se va fi… nascut pe internet (!), a fost publicat în format electronic si abia apoi a fost fixat si, traditional, pe hârtie – presa si carte.

Desi nu agreez cifrele (considerabila, e drept, cantitatea nu are, totusi, capacitatea de a asigura perenitatea operei), as vrea sa semnalez o informatie depasita, în prezent. Al. Florin Tene nu mai are publicate 26 de carti, ci, cu aceasta, s-au facut 28. Alaturi de ele sunt si realizarile „altcumva”: Liga Scriitorilor, cenaclurile, revistele întemeiate demult sau mai de curând, multe alte activitati culturale doar în parte pomenite în interviuri.

Si înca o obiectie. Ceea ce face, pe lânga scris, scriitorul Al. Florin Tene neaga ideea exprimata de nimeni altul decât Domnia Sa, în încheiere, cum ca, „în contradictie cu largirea orizontului de cunoastere si de transmitere a informatiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor”. Al. Florin Tene este si cel putin un mentor. Daca este si profet, vor afla-o cei care vor urma dupa noi.

„Exist atat cat va mai exista lumina”. Interviu cu poeta Felicia Feldiorean

Felicia Feldiorean este autoarea volumului de versuri “Celor fara vina”, talmacit in limba franceza de Prof. Constantin Frasin, cu titlul „A touts les innocents“. Licentiata a Facultatii de Medicina din Cluj-Napoca, pe care o absolva in 1996, autoarea munceste mai intai ca medic de familie, iar apoi ca medic generalist si la un spital de psihiatrie din judetul Covasna. In anul 2000, aceasta paraseste Romania si se muta in Germania. In prezent, scriitoarea locuieste in orasul Münster si este mama unei fetite in varsa de sapte ani, Anna Elisabeth. Felicia Feldiorean s-a nascut in anul 1968.

„Celor fara vina”

– Locuiti in Germania. V-ati gandit sa scrieti si in germana?
– M-am gandit, dar nu cred ca as face-o atat de bine, asa incat ma opresc la limba mea materna, limba dulce romaneasca.

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Am debutat in anul 2009, cu volumul de poezii „CELOR FARA VINA” , volum aparut la Editura Anamarol din Bucuresti. Lansarea cartii a fost facuta la Brasov in luna mai 2009, o lansare foarte frumoasa, acolo am facut cadou celor prezenti la lansare si un CD cu poezii recitate de mine, scrise de mine sau de alti poeti cunoscuti , A. Paunescu, M. Cartarescu, etc. Atunci am fost si la trei emisiuni de televiziune, la Brasov si Bucuresti.

“Mi-e cantecul crez”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Tin minte ca eram la tara si invatam pentru facultate, nu mai suportam sa vad cartile de anatomie, fizica si chimie, plus ca avusesem o dezamagire in dragoste. Aveam vreo 19 ani cind am inceput sa scriu. A fost cea mai prolifica perioada in privinta scrierii poeziilor. Majoritatea poemelor din volumul „CELOR FARA VINA” au fost scrise acum 20 de ani.

– Despre ce va place sa scrieti?
– Despre iubire, bineinteles, sunt o romantica incurabila, despre viata, oameni, destine, frumos.

– “Mi-e cantecul crez”, afirmati in poemul “Crez”. Cum v-ati defini pe scurt, propriul dvs. crez literar?
– Crezul meu literar? Nu am nici o definitie…, scriu ceea ce simt si ceea ce traiesc. Atat. Totul e simplu si firesc ,la fel ca si viata, pe care din pacate, noi, oamenii, prea ades o complicam.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu neaparat… Imi place enorm “ULTIMUL SARUT”.

„Poezia e iubire si speranta”

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Avand in vedere ca am fost mare fan al Cenaclului Flacara, stilul meu e impregnat de stilul de a scrie al d-lui Adrian Paunescu. Imi cereti o metafora? Pai…sa ma gandesc…
„ EXIST ATAT CAT VA MAI EXISTA LUMINA ” sau „IN CLIPA ASTA EU AS VREA SA FIU, IN INFINIT SAU POATE MAI DEPARTE”…

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Poezia e o forma de exprimare, de comunicare, poate fi un manifest, poate fi zbor sau cadere…, poate fi totul. Poezia pentru mine este o forma de reinviere, de retraire a iubirii pierdute, moarte sau regasite. Ea poate fi lumina sau intuneric, viata sau moarte. Poezia e iubire si speranta. Si eu ma identific cu ea.

“Radacinile sunt cele care isi pun amprenta pe toata viata”

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Germania?
– Nu prea multe din pacate, pentru ca nu cunosc prea multi romani… Cei mai multi sunt in zona de sud, iar eu traiesc in nord-vest. Am fost in vara, la un festival romanesc in Nürnberg, unde am cantat si recitat.

– Vorbind despre locuri, ca poeta, ce tinuturi va inspira mai mult, cele de acasa, din Romania sau cele din Germania?
– Cele de acasa, din Romania…, e si firesc…, desi sunt aproape de 10 ani in Germania. Radacinile sunt cele care isi pun amprenta pe toata viata ta. Asa este cu mine, cel putin.

– Ce va place si ce nu va place in Germania?
– Imi place faptul ca este o tara civilizata, unde omul este o valoare si se face totul pentru ca omul sa aiba un anumit statut social civilizat si decent.
Ce nu-mi place este ca nu sunt spontani, totul trebuie organizat pe ore, minute, secunde…, le lipseste spontaneitatea si inventivitatea romanilor.

– Cat de des veniti in Romania ?
– Cam o data, de doua ori pe an, pentru ca mama mea este acolo si fratele meu cu familia si este pacat sa nu ne vedem cat de des putem…, macar atat cat mai traim.

« Sper sa ajung intr-o zi sa recit in fata oamenilor”

– La ce lucrati in prezent ?
– Serviciul imi ia foarte mult timp si energie, lucrez la un spital de psihiatrie si fac si garzi de noapte, am si un copil de crescut, asa ca imi ramane prea putin timp pentru altceva… Scriu pe apucate din pacate…, incerc sa incropesc al doilea volum de poezii. Urmeaza traducerea primului volum in limba germana, pentru ca traiesc aici si foarte multi nemti vor sa vada si sa inteleaga ce am scris.

– Ce planuri de viitor aveti ?
– Sa imi termin specializarea ca psihiatru , sa am putere si sanatate sa o cresc pe Anna si ce o sa-mi mai ajute Dumnezeu, sa scriu in continuare, sa cant., sa recit, sper sa ajung intr-o zi sa recit in fata oamenilor. E visul meu!

“Imi place sa observ oamenii »

– Cum va petreceti timpul liber?
– Am putin timp liber….citesc, ma plimb, ascult muzica, scriu poezii, vorbesc cu prietenii pe net, ma joc cu Anna, etc.

– Ce hobby-uri aveti?
– Muzica buna, opera, cititul, imi plac filmele bune, lucrurile frumoase, estetice si imi place sa observ oamenii….

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Doresc cititorilor D-voastra, romani, americani si de alte nationalitati, un din inima « La multi ani! » cu multa sanatate, pentru ca este extrem de importanta, vieti cat mai senine, pace si lumina in suflete si sa traiasca fiecare clipa ca si cind ar fi ultima. Viata ne-a fost data fara sa o cerem si vom pierde-o fara sa fim intrebati…asa ca sa invatam sa luam din ea ce este mai bun. Iar pentru cei singuri si tristi, nu uitati ca acolo sus Cineva va iubeste si exista cate un inger pentru fiecare!

ULTIMUL SARUT

Striveste-mi lacrima-ntre gene
Striveste-mi ultimul sarut
Caci am jucat pe atatea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Striveste-mi visele in palma
Striveste-mi sufletul sub pasi
Caci a venit ultima toamna
Si poti prin frunze sa ma lasi.

Striveste-mi lacrima iubirii
Striveste-mi si privirea -n zori
Dar nu uita ca fericirii
I se cuvin atatea flori.

Striveste-mi lacrima-ntre valuri
Striveste-mi viata in zapezi
Si vino-apoi cantand pe maluri
Din cand in cand sa ma mai vezi.

Striveste-mi clipele in noapte
Striveste-mi noptile in zori
Caci ultimele mele soapte
Se pierd incet, printre ninsori.

Striveste-mi gandul si-amintirea
Striveste-mi ochii verzi in flori
Si-n veci sa nu-ti intorci privirea
Caci m-ai uitat de atatea ori.

Noi am jucat pe atatea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut
Striveste-mi lacrima-ntre gene
Striveste-mi ultimul sarut.

Felicia Feldiorean

9 FEBRUARIE 1990-ARINI

Interviu cu Bogdan Tataru-Cazaban: Despre relatia dintre politica si religie cu unul dintre cei mai tineri si mai competenti sfetnici ai Romaniei

Bogdan CazabanIn universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de asteptat sa gasesti numai “buldogi” necrutatori si intelepti incruntati. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultura si culte al Presedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic si de o eleganta inactuala. Desi astazi succesul tine de domeniul galagiei si al duritatii, el reuseste prin forta convingerilor sale interioare. Si reuseste in tacere. Faceti, va rog, cunostinta cu cel mai tanar sfetnic al Romaniei.

Stelian Gombos: Domnule Tataru-Cazaban, desi sunteti foarte tanar, de 5 ani detineti functia de consilier in Administratia Prezidentiala. Cand oamenii se gandesc la un consilier isi  imagineaza mai degraba un venerabil sfetnic. Trebuie sa va marturisesc ca din acest motiv, existenta dumneavoastra in vecinatatea intima a resorturilor puterii pare a fi suspecta…
Bogdan Tataru-Cazaban: Se pare ca este ceva plauzibil in ce spuneti din moment ce va las aceasta impresie chiar si dupa cinci de ani de „vecinatate suspecta”… Dar stiti cum se petrec lucrurile: putem controla in mai mare masura ceea ce facem si in mult mai mica masura ceea ce cred ceilalti despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, in serviciul public: tensiunea dintre fapte si receptarea lor, dintre intentii si rezultate. Sper, totusi, ca prin ceea ce sunt si am facut sa nu fi lasat loc prea multor suspiciuni, desi in viata publica si chiar in viata academica, retorica suspiciunii este predilecta. Cat despre varsta, ceea ce spuneti era valabil in anul 2005, cand am venit in serviciul Presedintelui. Vedeti, cu ceva timp inainte, doctoratele se sustineau la o varsta mai tarzie si, trebuie sa recunoastem, erau contributii majore. Acum se sustin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemanator se intampla si in zona expertizei. In plus, cred ca implicarea pentru care am optat este mai potrivita cand ai mai multa energie si mai mult entuziasm decat la o varsta venerabila, pe care poti sa o traiesti mai detasat si mai contemplativ.
S.G.: Mai concret, ce forte v-au deschis usile pentru a intra in Palatul Cotroceni? Fortele politice, cele ale prestigiului academic sau pur si simplu recomandarile din partea unor personalitati importante, cum ar fi domnul Andrei Plesu?

Bogdan Tataru-Cazaban: A fost foarte simplu. Am fost invitat sa discutam pe problemele care mi-ar fi putut reveni ca responsabilitate. Am fost placut impresionat ca CV-ul meu era cunoscut. De altfel, era public. Si am primit increderea Presedintelui, ceea ce m-a onorat foarte mult. Desigur, faptul ca domnul Andrei Plesu cunostea bine profilul meu profesional a fost foarte important pentru mine.
S.G.: Care este reactia omului politic de pe Dambovita, in fata unei aparitii atat de rafinat politicoase si elegante ca a dumneavoastra?
Bogdan Tataru-Cazaban: Sunt magulit. Dar nu sunt singurul si nici nu as vrea sa ducem lucrurile inspre stilistica aparentelor sau a comportamentului. In orice caz, nu este greu sa observi ca de cele mai multe ori si pe termen scurt politetea nu este o arma si ca eleganta provoaca mai degraba consternare decat respect. Dar chiar si intr-o lume in care trebuie sa invingi cu orice pret, trebuie sa fie loc pentru o atitudine cavalereasca. Personal, am convingerea lui Alexandru Paleologu ca „politetea este o arma”. De ce sa nu vedem in politete fair-play-ul, iar in eleganta fidelitate si tarie de caracter?
S.G.: Pentru ca in lumea politica romaneasca, fair-play-ul si fidelitatea asigura un bilet catre esec. Modelul practicat de dumneavoastra nu ar avea nici o sansa. Glosand pe marginea acestei afirmatii, cat de viabila credeti ca este o schimbare reala a universului politic romanesc provocata de tinerii prezentului?

Bogdan Tataru-Cazaban: Aceasta schimbare poate avea sanse daca tinerii vor rezista la presiunea lumii in care intra si nu vor imita exact acele lucruri care ne displac tuturor la actuala clasa politica. Puterea de schimbare sta efectiv in decizia acestor tineri de a nu imita, ci de a aduce cu adevarat ceva nou: un suflu de incredere si de profesionalism, de care sunt convins ca avem nevoie cu totii.
S.G.: Sunteti un competent specialist in medievistica. Desi cele doua epoci difera foarte mult, va propun un exercitiu de imaginatie: ce ar putea sa invete un om politic contemporan de la un om politic al evului mediu?
Bogdan Tataru-Cazaban: Ar fi destul de greu sa invete ceva – in sensul inspiratiei directe si eficace – pentru ca viziunea politica fondatoare a modernitatii este complet diferita de cea a Evului Mediu. Dar intotdeauna se poate invata prin recuperarea memoriei. Nu ma sfiesc sa spun ca sunt adeptul unei viziuni istorice care pune in lumina contributia esentiala a crestinismului medieval la Europa pe care o traim astazi, chiar daca diferentele adaugate in timp nu mai lasa loc unei perspective clare si recunoscatoare asupra trecutului.
In planul gandirii si al practicii politice, cred ca este bine sa cunoastem conceptia asupra legislatorului uman la Marsilius din Padova, considerat de multe ori drept precursor al modernitatii, sau teoriile asupra consimtamantului politic, ori pledoariile pentru rezistenta civila in fata tiraniei, sau practica reprezentarii politice in Adunarile de stari in Europa.

Bogdan Tataru-Cazaban s-a nascut in anul 1977 si este doctor in filozofie la Universitatea din Bucuresti. Din anul 2005 este consilier de stat pentru cultura si culte la Administratia Prezidentiala. A fost beneficiarul mai multor burse de cercetare la Ecole des Hautes Etudes din Paris, Universitatea din Genova sau New Europe College. Este membru fondator al Asociatiei Romane de Istoria Religiilor, co-editor si redactor al unor reviste de specialitate. Bogdan Tataru-Cazaban este deja un traducator consacrat al autorilor patristici medievali, fiind totodata si autor, editor sau coordonator al unor volume de spiritualitate si teologie crestina.

S.G.: Se reclama si se acuza din ce in ce mai des scaderea ponderii, atat a culturii cat si a religiei (cea din urma  fiind totusi necuantificabila) in viata generatiei tinere. La mai mult de un deceniu de la aparitia religiei ca materie de studiu obligatorie in scoli, ce efecte mai poate avea asupra tinerei generatii mentinerea acestei obligativitati – ce a fost cat se poate de contestata si de disputata in ultima vreme?

Bogdan Tataru-Cazaban: Stiti ca despre situatia publica a lecturii, de pilda, s-au facut sondaje si s-a discutat mult. Unii s-au ingrijorat (printre care ma numar si eu), altii au spus ca este firesc. Dar despre practica religioasa a romanilor, nu am prea intalnit studii. Se vorbeste mai mult despre increderea in Biserica si se studiaza prea putin practica, frecventa, raportarea la sarbatori. De foarte multe ori, cultura publica in care traim se afla in zodia impresiei si a subiectivismului generalizat. Ceea ce vedem in jurul nostru si ceea ce se prezinta in mass-media devin reperele pe care ne construim atitudinea. Numai ca un raspuns corect la intrebarea dumneavoastra trebuie sa aiba la baza un studiu foarte detaliat. Abia astfel vom putea aprecia si efectele publice, sociale, ale predarii religiei in scoala, care nu este obligatorie, ci facultativa. Generalizarile pripite sunt lipsite de relevanta. Opinia mea este ca educatia religioasa poate participa, atunci cand este onesta si deschisa fata de alteritate, la o cultura comuna, alaturi de alte tipuri de formare. Cand se discuta pro si contra prezentei religiei in educatia publica, intrebarea fundamentala este: ce semnificatie se atribuie religiei? Daca vezi in ea o adeziune privata si mai ales un germene de intoleranta, atunci vrei sa-i limitezi prezenta. Dar de ce sa nu vedem in religie nu doar mostenirea, ci mai ales potentialul de frumusete si generozitate umana, de solidaritate si de creativitate?

S.G.: Credeti ca acest potential de frumusete si generozitate este corect si multumitor transmis de manualele de religie care sunt folosite in prezent?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am vazut si manuale bine intocmite. Desi nu sunt un specialist in pedagogie religioasa, cred ca este loc de mai bine. In orice caz, decontextualizarea exemplelor asupra carora s-a insistat pana acum in presa trebuie sa fie luata in calcul atunci cand formulam o judecata. Din punctul meu de vedere, manualele de educatie religioasa ar avea tocmai rolul de a pune in valoare, in contextul spiritualitatii proprii fiecarei religii ori confesiuni, dimensiunea profund etica a vietii religioase, capacitatea sa de a fi integrata vietii civice prin valori care, dupa cum vedem, lipsesc de multe ori si la care se ajunge greu fara o educatie religioasa. Educatia religioasa are sansa de a conduce la aceasta descoperire a frumusetii si a generozitatii umane, justificandu-si astfel locul care i-a fost recunoscut in invatamantul public.

S.G.: Unul dintre rolurile dumneavoastra este acela de a fi o punte de legatura intre Stat si Biserica. Ce aspecte mai sunt de rezolvat in privinta chestiunii dependentei Stat-Biserica?

Bogdan Tataru-Cazaban: Nici nu poate fi vorba de o dependenta. Vedeti, chiar si in regimurile juridice de separatie, relatia stat-culte exista si tinde sa devina din ce in ce mai complexa, in functie de relevanta sociala si, prin urmare, politica a religiei. Fac apel din nou la campul care imi este cel mai indepartat: cel al sociologiei politice, in care se recunoaste caracterul inevitabil, in democratiile moderne, al recunoasterii de catre stat a religiei. Religia nu este un hobby, ci este o angajare personala cu efecte multiple in plan comunitar. Prin urmare, nu este corect sa vorbim de dependenta, ci de interdependenta, de un tip de relatie pe care politicul o are cu orice alta forma de coeziune sociala. Cu atat mai mult cu cat Bisericile – care sunt organisme venerabile, daca ar fi sa le definim dintr-o perspectiva strict seculara. La noi, va exista, cred, multa vreme, o tensiune intre conceptia celor care vad in separatia radicala o solutie de onestitate din perspectiva autonomiei (politica si religioasa), si cei care vor sustine cooperarea ca o solutie de onestitate din perspectiva relatiei dintre cele doua domenii, pentru ca religiosul si politicul pot fi separate complet doar in mintea noastra, ele continuand sa inter-reactioneze in mod real de la nivelul comunitatii celei mai restranse pana la nivelul global si diplomatic. Exista un „purism” al scepticilor si al indiferentei lor in materie religioasa, care socotesc ca religia are de-a face atat de putin cu pamantul, incat suntem datori cu totii sa-i asiguram decolarea. Insa cei care cunosc cu adevarat istoria crestinismului, de pilda, stiu ca lumina cea mai clara a sfinteniei a coexistat cu implicarea cea mai directa in cursul istoriei. Credinta poate conduce in mod legitim atat la o teologie a istoriei, cat si la o teologie politica. Limita relatiei cu politicul si in general ca lumea vine atunci cand credinta este ispitita sa cedeze, sa coboare de la inaltimea menirii ei, care este adevarul si libertatea.

S.G.: In alta ordine de idei, este binevenita intrarea, vreodata, a preotilor in viata politica a comunitatilor, in cadrul diferitelor alegeri locale?

Bogdan Tataru-Cazaban: Inteleg ratiunile prezentate, care tin de exigentele comunitatilor locale. Personal, cred ca este nevoie de multa prudenta. Reglementarile venite dupa hotararea Sfantului Sinod reflecteaza aceasta nevoie de echilibru. Recunoastem, desigur, rolul preotului in viata comunitatii locale, dar implicarea sa in alegeri va fi ca un mers pe sarma. Totul depinde de personalitatea, discernamantul si recunoasterea publica ale celui care doreste sa candideze, candva. S-ar putea sa fie comunitati care se vor simti reprezentate de preotul lor in consiliile locale, iar altele care vor fi reticente.

S.G.: Stimate Domnule Cazaban, multe familii tinere parasesc Romania. Nu a fost si cazul familiei dumneavoastra. Aceasta alegere se datoreaza (si) succesului dumneavoastra?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am decis sa ramanem in tara inainte de a avea vreun ecou public a ceea ce faceam ori facem. Trebuie sa va spun ca desi aveam, poate, mai mult decat alti colegi posibilitatea de a ne stabili in alt loc, din motive si convingeri familiale, am simtit, fara sa dezbatem prea mult, ca ar fi bine sa ramanem si sa incercam sa construim ceva aici.
Ceea ce ne-am propus era in plan strict cultural si, mai precis, academic: participarea la construirea unei reviste de istorie a religiilor, o revista de studii medievale, un institut de cercetare, care sa semene cu cele din strainatate, o colectie de texte ale autorilor medievali, tradusi pentru prima data in limba romana, o carte care sa gandeasca teologico-politic relatia dintre ortodoxie si modernitate. Sunt doar cateva exemple de proiecte. In general, lucruri care ar putea avea un efect public dupa ani si ani. Sansa noastra a fost sa intalnim la timp oameni care ne-au dat incredere si ne-au oferit sprijinul lor generos, in primul rand uman si intelectual. Am primit aceste investitii de incredere si simpatie cu sentimentul ca trebuie sa confirmam si sa le dam si celorlalti incredere. Le sunt foarte recunoscator acestor oameni. Fara ei, in atmosfera publica incarcata de la sfarsitul anilor 1990, am fi putut lua alta decizie.

S.G.: Acum, la implinirea a cinci ani de la intrarea dumneavoastra in serviciul public al Administratiei Prezidentiale, vedeti gestul parasirii turnului de fildes al savantului ca pe o sminteala sau ca pe o adaugare si o implinire?

Bogdan Tataru-Cazaban: Cand faci o alegere, nu poti castiga 100%. Este in firea lucrurilor sa si pierzi ceva. Uneori ajungi sa recuperezi, alteori acel ceva dispare pentru totdeauna, desi a facut la un moment dat parte dintre posibilitatile tale. Prin urmare, am pierdut o tihna, un ritm recules si interior, care imi caracteriza, cu rare exceptii, viata de pana in anul 2005.
Dar am castigat o experienta pe care nu as fi avut-o altfel. Scriu mai putin si nu pot avansa prea mult la proiectele mele, in schimb am cunoscut arii culturale si religioase care mi-ar fi ramas, poate, indepartate. Ceea ce am practicat dinainte a fost lucrul in echipa si o vocatie a relatiei care, cred, m-au ajutat in mod deosebit. In rest, asa cum spunea Fericitul Augustin, ordinea lumii, ca si a destinului individual, as completa, nu poate fi apreciata decat la sfarsit.

S.G. : Acestea fiind zise, acum, in incheierea acestui dialog de suflet, doresc sa adresez calde multumiri pentru amabilitate si sa va doresc mult succes, mult spor si multe impliniri, in continuare!

Interviu realizat de
Stelian Gombos

"DIALOGUL CU ASCULTATORUL E PROVOCATOR"

Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor sef, revista de literatura, carte, arta „Cetatea lui Bucur”, Presedinte Liga Scriitorilor Romani, Filiala Bucuresti


ElisabetaIosifElisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj romanesc si a celor dintai interviuri ale Radiodifuziunii Romane in direct, in dialog, pe parcursul unei expeditii stiintifice aflata in Antarctica. Autoare a volumelor „Zeita fara chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, avand o experienta de peste 15 ani in radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeste in 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Nationala a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distinctii i se adauga in 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistica  in domeniul reportajului de turism cultural, iar in 2004, PREMIUL DE EXCELENTA pentru intreaga activitate scriitoriceasca. Elisabeta Iosif este Vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor de Turism si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania  si a Uniunii Internationale a Ziaristilor.
„Singura bucurie erau cartile”
Spuneti-ne, pentru inceput, cateva date despre dumneavoastra: unde si cand v-ati nascut.
Cred ca, de cand ne nastem visam, ca in basme, ca traim intr-un castel in luminisul unei paduri. De fapt, totul e altfel in lumina sacra a copilariei, simbol al protectiei. Pentru mine adapostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranta a fost orasul in care m-am nascut, Bucuresti, intr-o dimineata a anului 1939, luminata de soarele ce aprindea stele in zapada proaspata a lui februarie, intr-o zi de 20.
In copilaria in care s-au rostogolit anii razboiului si ai secetei (ce a urmat), am invatat sa pretuiesc painea, pentru ca atat eu cat si sora mea, consideram o sarbatoare ziua, cand se impartea o franzela. Singura bucurie erau cartile imprumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla in coltul strazii. Aveam cea mai incarcata fisa de cititor. Cred ca atunci mi-am jurat, ca imi voi cumpara carti , cand voi avea banii mei. Astazi, biblioteca pe care o am, este singura bogatie a mea. Dorinta cea mai mare a copilariei era sa avem si noi, ca multi alti copii, rude la tara, sa ne petrecem acolo vacantele, in natura. Desi adoram Bucurestiul si eram constiente ca era cel mai frumos si mai mare oras al Romaniei.

Bunicii de unde erau?
Bunicii dinspre tata (care s-a nascut in Bucovina – un loc de vis), emigrasera la 19 ani in Canada, fara a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lasandu-l bunicii. Iar parintii dinspre mama, se mutasera in Bucuresti, dupa ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunarii a fost inundata, desfiintata de pe harta. Asa ca nu aveam bunici la tara.

„Mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului”

De aici nevoia de mai tarziu, de „fuga” in mijlocul naturii. E o coincidenta faptul ca ati realizat la Radiodifuziunea Romana o emisiune de turism cultural si in presa scrisa de specialitate multe reportaje de calatorie in tara?
Dupa absolvirea Facultatii de Filologie am fost angajata la o revista a „Revistelor Agricole”. Intr-un fel tot cu „evadare”, cum spuneti, ( destul de rar) la sat. Au trecut cativa ani pana m-am transferat la Postul National de Radio, unde facusem practica ziaristica din timpul facultatii, fiindca, din anul al 3-lea fusesem admisa (scriam poezie) la cursul de „Specializare in Ziaristica”. Asadar, acum ma intorceam oarecum in Radio, pentru care facusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practica la Actualitati, unde faceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seara” mini reportaj de week-end, maxim 2 minute. Si ma intorceam tot la Actualitati, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viata satului”, o emisiune cu durata de o ora. Atunci mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului.

Si cand ati inceput sa faceti emisiuni de turism ?
Am avut privilegiul sa fiu solicitata, in urma unui concurs, sa fac parte din prima echipa , care a realizat emisiuni inca de la infiintarea Programului 3 ( noul program pentru tineret, 1973). La inceput am realizat „Femina club”, aflata in proiectul de „cluburi radiofonice”, atat de gustate de tinerii carora ne adresam. Apoi a aparut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism si calatorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam inafara tarii (rar si pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese , burse si conferinte diverse, de ziaristi, dar si de diplomatii cu reale inclinatii spre scris, aflati in diferite zone ale globului. Plecam cate o saptamana in tara, facand proiecte pe cate o idee, care era respectata si de colaboratori. Pana intr-o zi , cand ni s-a spus „sa ramanem pe meridiane romanesti, ca indemnam lumea la plecare din tara”. Si am facut un nou proiect „Drumuri de inima si tara”.

„Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca”

Apoi ati luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite institutii de cultura, nu?
Si pana atunci. A fost apreciata emisiunea, in ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care ramaneau pe lungimea noastra de unda. Atrasesem atentia miilor de ascultatori , nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, in care ne multumeau. Aflau astfel, noutati despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” in muzee, case memoriale cu ei, prezentam parcurile si rezervatiile Terrei. Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca. O parte erau cartile personale. Daca vrei sa faci reportaj, eseu, interviu, publicistica de calitate, citesti mult, te documentezi.

Si in ce context v-a cerut Muzeul National de Arta emisiuni?
Facusem, de exemplu, o editie „Potecile care duc la Brancusi”. Pe aceasta idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brancusi aflata si in muzeele lumii. Emisiunea incepea la Hobita si se termina la Paris si New York. Au mai fost si alte emisiuni, de pilda, scenariul ce l-am scris, mergand pe urmele „Romaniei Pitoresti” a lui Vlahuta.

„Simbolul calatoriei este extrem de bogat”

– Prin ce se deosebeste reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisa?
Nu i-as mai spune reportaj de „turism”. Notiunea de „turism” s-a golit de continut. La noi exista numai turism de week-end. De fapt, noi trebuie sa vorbim de calatorie, ca o forma de turism a secolului al XXI-lea. Fiindca simbolul calatoriei este extrem de bogat. Nu se rezuma numai la cautarea, la cunoasterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Calatorie mai inseamna si initierea in cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier si Grison Pierre, scriitori francezi, specialisti in istoria civilizatiilor, vorbesc despre drumetii care au dat nastere la aventuri nenumarate, de exemplu la „Calatoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoasterii (ce facem si noi, cand plecam in excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc si de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Calatoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeste, asadar, nu o opera literara, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisa?
Intr-un fel nu trebuie sa se deosebeasca. Un reportaj e reportaj.

„Radioul este credibil de cand exista”

Imi imaginez, ca urmeaza un „dar”,..
Dar…pentru reportajul de radio trebuie sa se tina seama de cel putin doua caracteristici. Cand cineva scrie ceva ce se transmite in eter, acel material trebuie sa treaca dincolo de microfonul care transmite cuvantul scris. Mesajul reporterului sa fie facut „vizibil”, propozitia e concisa. Cateva idei in cuvinte putine, pe care si le imagineaza…Uneori se introduc si scurte interventii ale celor din jur. Materialul se „coloreaza” cu alte voci, se da o anume credibilitate cu rumoarea de la fata locului, etc.

Cu alte cuvinte „sa vezi” ceea ce se spune la radio si pentru ca e o vorba „asa s-a spus la radio”, adica e exact, e adevarat…
Radioul este credibil de cand exista, incepand cu ora exacta.

Si ce mai trebuie ?
E o adevarata scoala , se fac lectii si de dictie pentru aceasta. E o maiestrie a captarii ascultatorului, se intra chiar in dialog cu el, printr-o intrebare retorica, de exemplu. Dar foarte importanta e vocea care retine atentia. E o arta care se invata citind la microfon, refacand frazele. Vocea sa vina din interior. Fiindca, o voce plata, egala, nu ajunge la cel caruia i te adresezi. O voce calda atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logica, intr-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisa , e spus in putine cuvinte. Se tine cont ca, „vorba zboara”, nu te mai poti intoarce la idee, ca pe pagina scrisa. Si mai e ceva. Vocea particularizeaza. O recunosti de la distanta. Asa dar, „dialogul’ cu ascultatorul e provocator, cand transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinatie de calatorie (veniti sa vedeti!). Iar un loc cu valente culturale te atrage mai mult, cand se porneste de la o legenda, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei.

„Calatoria are loc in interiorul insusi al omului”

O adevarata lectie de Radio, utila tuturor ! Dar, dupa parerea dumneavoastra, turismul da posibilitatea dezvoltarii unei legaturi intre natiuni? Putem crea prin calatorie punti intre culturi ?
Intotdeauna, calatoriile au avut ca punct de plecare cunoasterea culturii civilizatiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi si alte civilizatii. Experientele noi ne imbogatesc cunostintele. Numai printr-o deplasare la fata locului (informandu-te inainte) aflam cum traiesc alte popoare, ce cultura au, vizitandu-le muzele, rezervatiile naturale. ?tiind istoria acelui popor, descoperim uneori traditii sau obiceiuri apropiate noua. Pelerinajul la fata locului starneste dorinta de cunoastere concreta si spirituala, deschide o poarta spre intelegere. De fapt, in ultima instanta, calatoria are loc in interiorul insusi al omului.

”Inteleptii Cetatii”

Sa revenim la activitatea dumneavoastra de la Societatea Romana de Radio. Timp de aproape 7 ani ati realizat o emisiune cu personalitati din diverse domenii. ”Inteleptii Cetatii” a fost si o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului National de Radio. Ati dori sa ne impartasiti un eveniment special, o intalnire neasteptata, o surpriza placuta de la una din editiile acestei emisiuni?
Desi Seneca spunea ca, „nimeni nu ajunge la intelepciune din intamplare”, iar Ovidiu sustinea ca, „ intelepciunea vine o data cu anii” am constatat, totusi indiferent de varsta, o coordonata comuna a inteleptilor invitati in emisiune: respectul pentru adevar, despre care A.I. Herzen afirma ca : „reprezinta inceputul intelepciunii”. Fiecare intalnire cu „inteleptii cetatii” a fost un eveniment, o intalnire in care s-au spus multe adevaruri, in care vorbeau faptele. E minunat cand descoperi o personalitate in complexitatea ei. A fost fascinant sa cunosc atatia intelepti ai neamului de diferite profesiuni. De aceea imi este greu si ar fi nedrept sa vorbesc despre cineva si sa nu-i numesc si pe ceilalti. Am sa amintesc totusi, doua personalitati care nu mai sunt printre noi, dar care au lasat viitorimii lucrari si lucruri de necontestat. Am sa povestesc pe scurt. Am asteptat trei zile, intr-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream sa-l realizez cu IPS dr. Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului, Crisanei si Maramuresului. Era foarte bolnav, si m-a primit stand intr-un scaun cu rotile. Vocea sa insa, avea duritate de cristal, era puternica, atunci cand dorea sa sublinieze ceva. Am fost ultima si singura persoana careia i-a dat un interviu inainte cu cateva luni de a trece in nefiinta. De aceea consider dialogul, intr-un fel, un testament lasat noua si poate, Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Ma impresionase lucrarea sa „Academia Sambata”, pe frontispiciul careia scrie „de spiritualitate, cultura, arta si stiinta”, pe care o vazusem cu diferite ocazii, in timp ce se ridica sau se finisa. Am sa redau cateva idei din dialogul purtat:
„Rolul Academiei de la Sambata de Sus”, mi-a spus, „este cel de culturalizare a neamului romanesc. Este facuta absolut independent fata de alte academii din lume. Am gandit-o sa fie pentru poporul roman, in primul rand un mijloc de repunere in prim plan a valorilor crestine. Dar am gandit-o ca un loc de organizare de conferinte si ceva mai mult: sa fac un spatiu de vacanta pentru preotesele si preotii de la noi. La inceput nu i-am dat importanta pe care o va lua si a dobandit-o intr-un an de zile, ca o casa, care sa fie locuita de cei care vor sa participe la congrese, fiind acum mult mai mare si mai importanta. Pe mine ma intereseaza un singur lucru si anume, ca poporul roman sa beneficieze de aceasta Academie. Am ridicat-o langa ctitoria ortodoxa a lui Brancoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Muntilor Fagaras, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc placut”… Am profitat si l-am intrebat de prestigiosul muzeu ce are si o biblioteca cu incunabule, cu sute de volume incepand din secolul al XV-lea: „acolo am si scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau sa le expun si pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor sa ia model. Pentru ca intotdeauna modelul il face pe cel ce vede sa doreasca sa realizeze si el ceva”. Tot despre modele mi-a vorbit si Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfarsit de noiembrie. El gandise pentru mintile luminate ale romanilor de pretutindeni adevarate „foruri” pentru „ideile- forta”, adunate ca pe un patrimoniu al tarii in imperiul sau mediatic, unde le-a dat incredere scriitorilor si publicistilor romani, mai putin cunoscuti, in valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au ramas modelele neamului ii numea „Inteleptii secreti ai natiei”: „Scoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate ”pe ulita”, in biblioteci, la Academie, intr-o Academie care avea marile gradini de Lyceum; asa imi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigureaza si explica, marile gradini in care ii intalneam….Si am incredintare ca traim intr-o lume ce ne vorbeste in fiecare clipa…intr-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate sa ascunda si o alta realitate, cu sensurile ei indistincte si care vor sa comunice cu noi…Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un „undeva” ce se recapituleaza tot timpul si se repeta, traducandu-se in ceva ce ne vorbeste”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunata este gandirea inteleptilor neamului. Printre ei se afla si aceia, care au participat la scrierile adunate in cartile colective, gandite pe cate o idee de Artur Silvestri. Stiu ca ei sunt prezenti in continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri in Asociatia Romana pentru Patrimoniu, acum sustinute si ingrijite de sotia sa, Mariana Braescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla si „Cetatea lui Bucur” a carei redactor sef sunteti, adunandu-i pe scriitorii despre care vorbeati si in jurul revistei si al cenaclului cu acelasi nume. Ce ar trebui sa stie o persoana care doreste sa participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?
Cenaclul e o sansa pentru toata lumea. Totul e sa vada, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor si sa le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvantului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte putin sa descoperim miracolul. Nu avem decat sa intindem mana, ca in rai, si sa le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gandirii sale , cum spune Noica, intr-o carte este invitat sa-i lansam acea carte in cenaclul nostru. Fiindca , fiecare carte e plina de intelepciune, iar cum spunea Blaga, ”intr-o cultura, substanta ei se revela in subiecte”.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
As raspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: ”Cuiva care ne cuprinde, sa-i cerem in fiecare inceput de ziua: <<Fiinta noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi. Fa astfel, incat faptele si iubirile noastre sa aiba sens si ca ziua noastra sa tina>>.”

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

ileana-andrei-cudalbIleana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

S-A STINS DIN VIATA PICTORUL NICOLAE SPIRESCU

Galati, Romania, Galeriile „N. Mantu” 2003
Angela BACIU, poet,publicist,membru U.S.R.filiala Iasi

INTERVIU CU PICTORUL NICOLAE SPIRESCU – in memoriamcu pictorul N SPIRESCU-foto

MOTTO:
„Niciodata nu ma gandesc la timp.”
„Cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta.”
„Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi.”

S-a stabilit in orasul de la malul Dunarii in 1946, iar in 1952, alaturi de Nicolae Mantu, infiinta primul Cenaclu Artistic.
A fost initiator de scoala de pictura la Galati si a oganizat nenumarate expozitii in tara, dar si peste hotare, in Anglia, Austria, Canada, Grecia, Italia, Israel, Iugoslavia si SUA. De asemenea, are numeroase tablouri in colectii private.
Din 1939, incepe sa primeasca diferite premii si medalii la concursuri nationale si internationale,printre acestea, cele mai importante fiind: trei medalii de aur in Italia, iar in 1990 Distinctia internationala „Grandosso”, Brescia, tot in Italia.
In 2006 devine cetatean de onoare al Galatiului, dar…in Venetia i s-a acordat aceasta distinctie inca din anul 1977, pentru parteneriat cultural Italia-Romania
S-a numarat printre putinii artisti care au stiut sa faca donatii orasului, astfel un spatiu pentru suita „Eminesciana” a fost gasit la Biblioteca „V. A Urechia” din Galati, dar …galeria voievozilor sai a ramas in garajul / atelierul sau.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, doresc sa va felicit din toata inima pentru acest nou vernisaj!
Cum si cat timp lucrati pentru pregatirea unui asemenea vernisaj?

N.S.- Niciodata nu ma gandesc la timp,(zambeste) nu se poate incadra in timp lucrul la un tablou, am sute de compozitii, portrete, peisaje, nu pot spune in cat timp le termin.
?i doresc sa va dau un exemplu: un tablou lucrat in Venetia, cand mergeam acolo, il lucram in aproximativ 2-3 zile, lucram doar de la 7 la 8.30 dimineata, o ora si jumatate, pentru ca cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta, deci trebuia sa revin a doua zi, la aceeasi ora, sa prind culoarea, nuanta pe care o doream.
?i, totusi, timpul pe care il folosesc pentru crearea unei lucrari este indefinit.
Alta data, am terminat un tablou in 2 ani sa zicem, il intorc cu fata la perete, dupa un timp il privesc cu mare atentie, sa vad ce ii lipseste, sau dimpotriva, daca are ceva in plus.

A.B. – Intotdeauna reveniti asupra unei lucrari?

N.S. – Da, asa fac, revin la o lucrare, asa cum faceti si dumneavoastra probabil cand scrieti, este necesar.

A.B. – Ce cuprinde aceasta expozitie?

N.S.- Aceasta expozitie cuprinde lucrari facute mai demult, asa cum am spus multe lucrari le refac, desigur in aceeasi tinuta.
Va dau un exemplu, am un portret inceput acum… 16 ani, mi-a placut o anumita ipostaza, o anume privire, un zambet, pe care numai cel care priveste cu ochi artistic stie ce inseamna. Am rugat un anume model sa-mi pozeze numai fata, sau numai gura… privirea.

A.B. – Ati avut modele speciale, frumoase?

N.S.- Nu stiu cum s-a intamplat, dat toate modelele mele au fost frumoase, si ma gandesc acum cand o sa primesc un „angel radios”, ca sa va fac o bucurie, mi-ar placea foarte mult sa va pictez pe Dumneavoastra …frumoasa poeta Angela Baciu.

A.B. – Ar fi pentru mine o mare onoare si bucurie, va multumesc foarte mult.

N.S.- Va astept sa colaboram.

A.B. – Acest vernisaj a fost foarte bine primit de iubitorii de arta din Galati. Ce mai urmeaza?

N.S.- In septembrie a.c. voi pleca la Viena cu o expozitie, la baiatul meu. Sper ca si aceasta expozitie sa fie bine primita, desigur totul se va filma, fotografia si se va aduna intr-un material.
Mai concret, sper sa se alcatuiasca un album ce va aparea cat mai curand, cu aproximativ 80 de pagini si voi sintetiza pe etape, ani, decenii, pe jumatate de secol ceea ce am lucrat eu de-a lungul timpului.

A.B. – Pictorul Nicolae Spirescu este un om implinit? Dar fericit?

N.S.- Imi place, este o intrebare filosofica, as putea face filosofie pe marginea acestei teme, am muncit mult, implinirea vine cu timpul. Fericit?
Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi…

A.B. – O ultima intrebare: v-ati dori sa va scrie cineva biografia?

N.S.- Nu, biografia mea …mi-am scris-o singur, prin munca si lucrarile mele.

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, va felicit pentru tot si va multumesc.

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

Interviu realizat de,

ANGELA BACIU

(publicat in vol.”Marturii la sfarsit de veac”, publicistica, Ed.Arionda si in  vol.”Marturii dintre milenii” publicistica, Ed.Limes, – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

Interviu in memoriam cu RADU G.TEPOSU
***
cu Radu G Teposu si D S Boerescu, 1998 MLRRadu G. Teposu (n. 19 aprilie 1954, Sirnea, judetul Brasov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist si cronicar literar roman, reprezentant al generatiei optzeciste.
Pleaca din satul natal la Brasov, unde absolva Liceul „Andrei Saguna”. Intre 1974–1978 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, sectia romana-spaniola. Dupa absolvire ocupa functia de secretar general de redactie al reviste literare Echinox.
Cu repartitie de profesor de limba si literatura romana, a lucrat in satul Marsa, din judetul Giurgiu, in perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat intr-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacara, Viata studenteasca si Amfiteatru.
Dupa 1989, a devenit directorul revistei Cuvantul, conducand in aceeasi perioada si alte publicatii din Bucuresti si Baia Mare. Reprezentant de marca al gruparii clujene de la Echinox, figura proeminenta a generatiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din Romania,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Teposu a murit intr-un accident de masina la varsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

***
“CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE”

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor noastre ?

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !… »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii – preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani,   cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

GeorgeFilipCetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea… Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi!…” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita… ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa…, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire : de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l : asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri…, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem… si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist !

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !

“Jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi” – Dialog cu Mariana Cristescu, sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Mariana Cristescu s-a impartit in viata, intre jurnalismul radio si presa. In 1972, imediat dupa ce termina Facultatea de Compozitie si Muzicologie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, aceasta primeste repartitie guvernamentala la Radioteleviziunea Romana. Aici, activitatea sa principala este aceea de redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava. In paralel, Mariana Cristescu colaboreaza la emisiunile TV realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle, devine membra a Asociatiei Tinerilor Muzicologi si semneaza cronici muzicale in „Luceafarul”, in cadrul unei rubrici saptamanale. Dupa numai sase ani, in 1978, Mariana Cristescu paraseste Radioteleviziunea Romana si se transfera la Targu Mures, ca redactor muzical la Studioul de Radio teritorial. Ramane aici, pana la desfiintarea acestuia, in 1985, pentru ca apoi, sa lucreze timp de un an, ca bibliotecar la sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. MarianaCristescu

In 1986, Mariana Cristescu revine in mass media, insa in presa, ca redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Dupa 1990, aceasta devine sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”, precum si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania. Mariana Cristescu este cunoscuta de asemenea, si ca autoare a volumelor „Clovnii de ceara”, „Conversatie de seara”, “Parfum de roscove”, “Editori@le”, etc. Printre distinctiile obtinute de aceasta se numara titlul de „Cetatean de onoare al culturii” acordat de revista „Ambasador”, Premiul revistei „Tarnava” a Uniunii Scriitorilor, Marele Premiu al Festivalului „Prima iubire”, Diploma de Excelenta la Festivalul de poezie „Romulus Guga”, etc. Mariana Cristescu s-a nascut pe 20 iulie 1948, la Bucuresti si are doua fiice. In prezent, aceasta locuieste in orasul Targu-Mures.

“Ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului”

– Ati fost redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava, colaborand, in paralel, la emisiunile TV, realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle. Cum este lucrezi cu oameni de o asemenea valoare, ce ati invatat de la ei?

– Desi vorbim despre doi disparuti, parca a fost ieri. Nu am reusit niciodata sa ma distantez cat ar fi trebuit – pentru a ma proteja emotional – de acea perioada. Domnul Sava era un monument de cultura si avea o energie debordanta, molipsitoare. Adora muzica, nu se multumea sa vorbeasca despre ea, isi cauta pretexte sa si cante pe scena, la orga, la clavecin, la pian… Era „nascut, iar nu facut” in „lumea muzicii”, nu cred ca ar fi putut sa traiasca fara sa asculte, fara sa respire muzica. Oriunde era muzica, era si domnul Sava. Cred ca toti tinerii de atunci – „boboacele” fiind majoritare – pe care ne pastorea, desi eram foarte bine pregatiti profesional si nu pe toti ii alesese in sectia lui – ii datoram imens si acum, peste ani, pentru toata viata.

– Ce rol aveau in acea perioada, astfel de emisiuni culturale?

-Emisiunile aveau, evident, un rol educativ, in primul rand. Dar ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului, pentru a acccede dezinvolt la marile repere culturale. Erau gustate si nu cred ca exista neaparat un public-tinta. In vremea aceea, indraznesc sa afirm, indiferent de pregatire sau categorie sociala, romanii erau mult mai cultivati, citeau enorm, ascultau muzica buna. Posturile de radio nu erau atat de… permisive ca acum, repertoriul era extrem de atent monitorizat, cultura de „gang” nu avea acces.

– Stiu ca, in paralel, ati semnat o serie de cronici muzicale in cadrul unei rubrici saptamanale in revista “Luceafarul”. Prin ce se distingeau articolele dvs.?

– Cred ca prin tineretea semnatarei. Eu eram aproape o pustoaica, inconstienta… Nu realizam ca ma citesc zeci de mii de oameni si ca rubrica mea se invecina cu cea a Sanzianei Pop, pe care o adoram.

Despre „Istoria Romaniei in pagini muzicale”

– Intre 1985-1986 ati lucrat ca bibliotecar in sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. Aici ati realizat o impresionanta monografie – „Istoria Romaniei in pagini muzicale”, un veritabil instrument de lucru pentru realizatorii spectacolelor vremii, lucrare disparuta la ora actuala, cu desavarsire. Va rugam sa ne prezentati pe scurt, aceasta carte.

– Monografia aceea am alcatuit-o din disperare, pentru a-mi omori vremea in biblioteca aceea superba, a carei liniste nu se impaca deloc cu neastamparul meu si cu durerea de a-mi vedea sfaramate ultimele iluzii radiofonice. Studiourile de radio teritoriale fusesera desfiintate dintr-o toana a cuplului prezidential. O luasem de la inceputul inceputurilor, de la primele inscrisuri de pe metope, de la descoperirea pe teritoriul tarii a primului corn celtic, trecand apoi in revista, cronologic, toti compozitorii romani care scrisesera pagini muzicale – indiferent de gen -, consacrate unor evenimente istorice (prezentand si opera), pana in zilele noastre (de atunci). M-am cufundat in munca de cercetare pentru a nu mai vedea nimic altceva in jurul meu. Am si dactilografiat lucrarea in 10 exemplare si, dupa ce m-am intors in presa, ani buni, echipa ramasa la biblioteca s-a folosit de ea pentru a organiza diverse montaje literar-muzicale. Era un bun instrument de lucru.

– Mai sperati ca s-ar putea recupera „Istoria Romaniei in pagini muzicale”?

– Nu. Banuiesc cine a luat-o si unde este, dar„hotul neprins este om cinstit”. Nu au indraznit s-o foloseasca „la vedere”, fiindca eu mai am fise cu care imi pot dovedi… paternitatea. Desi am promis ca nici macar nu voi divulga numele celui care a luat-o, daca imi va fi inapoiata, acest lucru nu s-a intamplat nici dupa 20 de ani. Nu o inapoiaza din rautate, din invidie si micime sufleteasca.

De la „Steaua rosie” la„Cuvantul liber”

– Incepand cu 1986, ati fost redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Ce legatura exista intre studiile dvs. muzicale si experienta jurnalistica dobandita pana atunci, si „Steaua rosie”?

– Niciuna, daca facem abstractie de faptul ca semnasem in acel ziar cateva cronici de concert. Dar doream sa raman in presa cu orice pret. Iar jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi. Mi-au placut totdeauna provocarile. Cum Studioul de Radio avea sa-si reia activitatea abia dupa 1989, era singura posibilitate. Dar aveam ocazia de a ma confrunta cu un domeniu nou cu desavarsire. Si nu am regretat. Si nici nu m-am mai intors la Studioul de Radio, desi am fost rechemata. Am ramas la ziar, „imbolnavita” definitiv de sangele negru al cernelii tipografice.

– Dupa 1990 sunteti membru asociat la S.C. „Cuvantul liber” si sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului cu acelasi nume. Cum este sa conduci o sectie de cultura si arta, ce provocari si ce satisfactii v-a adus aceasta slujba?

-Desi, in aparenta, sunt doua lucruri diferite, a fi patron de ziar si a conduce sectia culturala, aici, sunt preocupari complementare. Nu fac numai cultura, scriu si editoriale, carti, fac tehnoredactare, ingrijesc editii ale altor scriitori…, „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain” – cum ar spune filosoful. Mi-am propus sa dovedesc forta creatoare a romanilor de aici, si i-am cautat pe cei de valoare, i-am mediatizat. Cand spun romani, ma refer la cetateni romani, nu la etnie. Pentru mine, valoarea nu are etnie, dupa cum nici jigodismul nu are. Asadar, am debutat si incurajat romani, maghiari, evrei, tigani, turci, cehi… Valoarea a fost singurul criteriu. Fara discriminari. Iisus S-a rastignit pentru noi toti.

“Presa si-a castigat dreptul la libera exprimare”

– Aveti o exprienta de 40 de ani in jurnalism. Daca ar fi sa va ganditi la o comparatie intre cum se facea presa la inceputul carierei dvs. si acum, ce vi se pare ca s-a schimbat?

– Cred ca, desi, dupa 1989, in Romania, presa si-a castigat dreptul la libera exprimare, la nivelul societatii s-a rasturnat tabela de valori. Ca atare, parte componenta a societatii fiind, unii jurnalisti dau dovada de o crasa lipsa de bun-simt, de cultura si mai ales, de lipsa celor sapte ani de acasa. Desigur, nu toti, dar destui. Exista insa si jurnalisti straluciti. Nu cred ca Romania face nota discordanta din acest punct de vedere. Am intalnit destui nesimtiti, mai ales in asa-zisa lume civilizata a batranului continent, care mint de ingheata apele, de dragul ratingului.

– Considerati ca atunci, se facea presa mai serioasa?

– Depinde ce intelegeti prin presa serioasa. Va asigur ca, pe atunci, nu putea intra in presa oricine, indiferent al cui copil era sau cat de bine arata. Presa, in sine, nu era mai „serioasa”, daca citim publicatiile timpului, care, evident, erau la cheremul conducerii de partid si de stat. Motiv pentru care „culturalele” erau devorate de public, fiindca mai puteai strecura si lucruri interesante, printre pozele „tovarasilor” si osanalele de rigoare care deschideau si impestritau orice carte sau revista. In fond, erai serios si… de frica, fiindca orice gresala, cat de mica, s-ar fi putut transforma intr-un „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Si, mai ales, exista ochiul vigilent al cenzurii, care veghea la mentinerea „puritatii” moralei comuniste si a exprimarii in dulcea „limba de lemn”. Acum, desigur, exista alte prioritati, desi, in substanta, mai ales in campaniile electorale, am impresia ca multe lucruri au ramas la fel. Ca doar decorul s-a schimbat si ca privim „aceeasi Marie, cu alta palarie”.

“Eu cred ca deja traim in viitor”

– Din alt punct de vedere, este normal ca presa sa evolueze. In prezent, dispunem de mijloace tehnice mult mai avansate si avem acces la informatii mult mai rapid. Avand in vedere acest aspect, cum ati comenta modul in care a evoluat presa?

-Pe mine ma fascineaza informatica, ador Internetul, acest „rau necesar”, pentru ca iubesc oamenii si imi place sa comunic, sa cunosc, sa schimb impresii cu semeni de pe intreg mapamondul. Cred ca presa a evoluat, sub acest aspect, in tandem cu cele mai noi domenii. Si ma bucur. Mai mult decat atat, incerc sa tin pasul – desi nu e chiar usor – cu tinerele generatii, incepand cu fetele mele – Ioana si Alexandra, tineri gazetari, la randu-le.

– Care credeti ca va fi trend-ul in presa, in viitor ?

– Eu cred ca deja traim in viitor, atata vreme cat, sub ochii nostri, se implinesc cele mai fanteziste proiectii ale autorilor SF. Cred ca timpul e scurt, cred ca trend-ul va fi tot al informatiei de ultima ora, nervul jurnalistic se pliaza pe modul de viata al societatii, pe conditiile de mediu, pe relatiile interumane. Sunt convinsa ca nicio societate nu poate functiona fara buni profesionisti. Presa, fiind a patra putere in stat, nu poate functiona nici ea altfel. Chiar daca viata ne ofera si… negativul, kitsch-ul, mediocritatea nu pot rezista la infinit. „Consumatorul” de presa e primul care te simte si te amendeaza, daca nu esti cinstit cu el si cu tine insuti.

« Cand iubesti, totul e posibil”

– Sunteti un jurnalist specializat pe sectiunea de cultura. In acelasi timp, sunteti si detinatoarea unor importante premii pentru poezie si publicistica. Va rugam sa ne explicati cum combinati jurnalismul cu muzica si cu literatura?

– Nu le combin, le iubesc. Ascult muzica in timp ce scriu. Desigur, Bach si Vivaldi, nu Jesus Christus Superstar. Cand iubesti, totul e posibil.

– Cu ce va ocupati in prezent?

– Comunic, prin Dvs., cu cititorii publicatiei „Clipa”, salutandu-i cu drag si trimitandu-le un manunchi de frunze roscate desprinse din trena padurii de aici, de sub dealul pe care gandul meu evadeaza in pauza de… mangaiat cateii.

– Ce planuri de viitor aveti?

– Sa-mi vad fetele casatorite si sa imi plimb nepotii in parc.

– Cum va petreceti timpul liber?

– Nu am timp liber. Nu as sti ce sa fac cu el. Nu am fost in concediu de 15 ani.

– Ce hobby-uri aveti?

– Viata. Natura. Muzica. Baletul clasic si modern pana la Bejart. Imi place sa inot si sa pictez. Ador animalele, in special cainii si caii. Imi place sa calatoresc prin lume, sa vizitez muzeele. Iubesc fantanile Romei si poezia partenerului meu de viata, scriitorul Lazar Ladariu.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor revistei „Clipa”?

– Sa se iubeasca. E cel mai frumos dar lasat de Dumnezeu. Sa pretuiasca viata. Si cartea. Si sa nu uite de unde au plecat, oricat de fericiti si impliniti ar fi departe de pamantul natal. Sa nu uite si sa fie mandri ca sunt Romani.

Atunci cand munca inseamna satisfactie deplina si implinire in viata. Dialog cu Alice Nastase, redactor-sef la revista „Tango”


Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

– Cum a inceput “Tango”?

– „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

– De ce acest nume, ce poveste ascunde?

– „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

– Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

– „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

Alice Nastase

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

– Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

– „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

– Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

– Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

– Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

– La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

– Care este cea mai grea parte a muncii tale?

– Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

– Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

– Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

– Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

– Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

– Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

– „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

– Ce sunt cartile „Tango”?

– La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

– Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

– Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

– Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

– Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

– Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

– Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

– Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

– Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

– Ce reviste pentru femei citesti?

– Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

– Ce planuri de viitor ai?

– Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

– Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.