Grigore Vieru,biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca

Trecuse parca prea mult timp de cand Eminescu cobora sara pe deal ascultand  buciumul ce suna a jale, iar glasul mamei, din negura de vremi, il chema sa mai fie baiet prin padurile ce le cutreiera si se  culca ades langa izvor privind lacul codrilor albastri incarcat cu flori de nufar. Poporul roman avea nevoie de cineva care sa-i aduca aminte ca toate trebuiau sa poarte un nume, asa ca, nu a fost nevoie de multe secole, nici macar doua implinite, ca sevele acestui pamant sa irumpa  si sa scoata la iveala lujerul de crin alb al limbii romane, cum zicea George Calinescu despre Eminescu. La mijloc de faurar, in 1935,  in Basarabia,  avea sa vada lumina zilei,  si mai tarziu itunericul politic azvarlit pe nedrept peste un popor, omul care-si cauta identitatea furata, omul caruia-i cazuse granita peste picior.
L-am descoperit in urma cu aproape 25 de ani, bland,  suav ca o mangaiere pe frunte de mana mamei, ca palma pe umar a fratelui,  sau ca albul un ghiocel ca se incapatana sa impunga gerul politic ce inghetase pana si Prutul. Eram la Deva, unde cultura literara nu era doar ”un punct”  pe ordinea de zi a cenaclurilor literare. Constelatia Liri era un volum colectiv care insa m-a introdus cu luare aminte in linistea de dincolo de cuvinte, era un volum care reunea vacile cele mai mari ale Modovei de dincolo de Prut. Acolo l-am descoperit pe Grigore Vieru, apoi a venit Radacina de foc, primul volum al lui Grigore Vieru editat in Romania.
De atunci am simtit ca nu mai sunt singur. L-am citit si recitit, de la cap la coada si invers, de nenumarate ori, dar de fiecare data descopeream ceva in plus fata de precedenta. Anii au trecut, iar viata, nu stii niciodata ce iti ofera. La Slatina, la una din manifestarile  prilejuite de Festivalul Ion Minulescu, unul dintre invitati era… Grigore Vieru, iar al doilea, George Tarnea. Cu acea ocazie , cei doi poeti aveau sa-si prezinte si ultimele volume scoase de sub tipar.
Ei bine, George Tarnea venise cu ele, dar Grigore Vieru un stia daca sunt gata la editura din Craiova. Ei bine, nu am mai stat pe ganduri si l-am cautat pe prietenul maestrului, editorul, si am luat cateva zeci de exemplare, altfel prezentarea era sortita esecului. Si am mai luat ceva, cateva cd-uri proaspat inregistrate, de muzica populara din Moldova, pe versuri de Grigore Vieru, lucru de care maestrul chiar ca nu avea stire. A fost o surpriza mare, dar si mai mare a fost placerea cu care s-a asezat  “la sfat” cu noi, ca si cu niste prieteni pe care nu-i vazuse de  mult timp.
Am vorbit, am plans, am ras,  si iar am plans,  si ma gandeam cat de bogat sunt sa strang la piept plansetul limbii romane. Nici un banuiam ca numai peste cativa ani aveam sa vorbesc despre Grigore Vieru la timpul trecut. Ne povestea, cu oarecare tristete, cum, la inceputul anilor 90, cand era vazut mai des prin Bucuresti, a fost intrebat ca…ce tot cauta. “Romania caut, Romania”. Prietenia sa cu Adrian Paunescu si mai inainte, cu Marin Sorescu, l-au atras mai mult spre Oltenia de care se simtea foarte legat. I se urase cu marele oras si, parca, prea multi erau dintre cei care radeau in dos de idealurile unirii. Nu stiu daca a gasit acea Romanie pe care o cauta si pe care o iubea, cert este ca Romania , prin versul lui, si-a prelungit, pentru mult timp biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca spre alta lume unde valorile raman nealterate.

Marin Trasca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s