RISIPIRE SI RETICENTA

On January 16, 2010 By nelursIn Inspirational, literature, MediaLeave a comment

by Carmen CATUNESCU
6 ianuarie 2010

De cele mai multe ori cand merg pe jos, nu zeci de kilometri, dar macar sa ma apropii de unul, observ ca si „gandurile mele alearga – saracele!”, cum ii place unei persoane foarte dragi mie sa spuna… Fiind pe bulevardul cu castani al orasului natal si parcurgandu-l intr-un ritm sustinut cu ochii nu spre masinile care treceau vijelios, ci spre partea cu case avand, care mai de care, o arhitectura deosebita, construite cu stil, cu bun-gust, fiecare o bijuterie in felul ei, ma gandeam la toti prietenii mei, multi, foarte multi, din care majoritatea s-a vanturat ca pleava, ma gandeam ca ramasesera doar cate degete la o mana, dar acestia de mare nadejde.

O vreme suferisem cumplit. Acum traiam o stare de seninatate si multumire. Mai bine asa… Ma imbatasem destul cu apa rece, nu mai aveam nevoie sa-mi vanda iluzii nimeni… “Sarac si curat”, cum zice o alta persoana apropiata… Ma bucuram de priveliste, cand se infiltra un alt gand tremurat, obsesiv: “ma tem… ma tem… ma tem…”, cu ecouri in constiinta… dar, iata!, nu aceasta vorbise, ci o voce din afara, o persoana mergea pe langa mine, de cand? m-am intrebat si m-am uitat curios la ea. Femeia m-a salutat si mi-am dat seama ca o cunosc de undeva, insa nu stiam de unde, cunosc atat de multi oameni, incat cateodata astept sa-mi spuna ei cine sunt, inainte de a pune intrebari, pentru a nu parea prea agasanta. Deja m-am uitat oarecum circumspect la ea, aproape aratandu-i, in felul acesta, ca ma deranjeaza, ca ma inoportuneaza. Ea parca nici nu-mi observa crisparea, continuand concentrat, preocupat, fara sa raspunda curiozitatii mele neexprimate verbal: „Ma tem ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… mi-a placut teoria despre risipire a lui Marin Preda, am oftat de incantare la gesturile lui Vale Sterian, mi-am dat seama ca pot si eu sa fiu altruista, si dezinteresata, si buna, ingrozitor de buna, ani, ani intregi m-am intrecut pe mine… dar am ajuns la fundul sacului… tare mi-e teama ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… asemeni taietorului de lemne din povestea “Risipitorilor”, incep sa ma intreb cu ce le-am gresit de se poarta asa… pentru ca eu n-as fi in stare sa le fac ce mi-au facut ei…”//

Se opri rasufland greu, aproape horcaind si m-am oprit brusc si eu, gandindu-ma ca i-o fi rau. Iar ea, vazand slaba mea atentie, se uita cercetator in ochii mei si ma intreba rugator: “Ati citit romanul, nu-i asa?”. N-astepta cuvintele mele si continua in acelasi stil: “Tot doctorul Sarbu avea dreptate, sa aplici adica prudenta afectuoasa, daca vrei sa nu te arzi… daca vrei sa n-o patesti… uite asa, ca mine… Doamne, Doamne, ce le-am facut eu?! De cate ori a fost vorba sa le sar in ajutor, cu draga inima, cu mult drag, cu patos, si uite, tot ceilalti sunt mai buni, ca stau de lemn tanase, nu fac nimic pentru ei, ci doar zambesc usor si aproba: da, domne, nu, domne, bineinteles, domne etc. si cu mine nu sunt prieteni, dar asteapta o mana de ajutor de la mine, o straina, de parca eu as fi cine-as fi si eu, proasta de buna, intervin, sar, ma framant, cum e mai bine sa procedez, in timp ce prietenii stau cuminte si zambesc senin, da, da, asa e… ca p-orma sa-mi zica tu ajutor, ce ajutor, ca e echivalent cu un sut in fund… dar sa primeasca mana mea intinsa, ia-o, domne, nu te las sa te scufunzi… si intr-un final, dupa miau, chiau, a, parca ar fi mai bine… ca oare din cauza mea isi sapasera groapa… iar aia care-i doare-n cot de cestilalti, tot aia is frumosi si aratosi, aia-s cei mai buni prieteni, care nu zic nimica, ba chiar, cu zambetul pe buze, te lasa sa cazi si in prapastie… aia-s cei mai buni prieteni, nu eu… Doamne, Doamne, cum pot unii sa fie atat de orbi… si de ce m-as consuma eu pentru niste fraieri… tare ma tem ca n-am sa mai fiu cum am fost…. eu, cea de odinioara…”//
N-am inteles nimic din ce povestea, dar am simtit pentru o clipa o durere, ca si cum fusesem lovita la o rana veche, cicatrizata, insa ramasa sensibila, m-a cuprins o mila nesfarsita fata de fiinta de langa mine, care se zbuciuma ingrozitor. As fi vrut s-o imbratisez ca pe o sora si sa-i spun ca-i sunt aproape. Intre timp, tot mergand, ajunseseram in zona unei statii de autobuz. N-am reusit sa fac nici o miscare, nici sa deschid gura, pentru ca in momentul urmator a sosit o masina galbena, usile s-au deschis, iar ea a urcat grabita, fara sa-si ia ramas-bun, fara grija, sprintena, ca si cum mi-ar fi lasat mie povara ei chinuitoare… De parca, pacatele mele, eu nu le aveam pe cele proprii…

TEATRUL CU PRESEDINTI LEADERUL ÎNTRE POLITICA SI TEATRU

On January 13, 2010 By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Ioana MOLDOVAN
10 ianuarie 2010
Bucuresti

Criticul de teatru ar fi cu siguranta cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe totii tiranii, pe toti acei barbati cu sceptru si coroana care de 2500 de ani îsi procura Puterea. Le-a ascultat discursurile publice si monoloagele secrete, revelatoare. I-a vazut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi sa arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotarât autocratic.

Richard III, asa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreste cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorintei erotice de putere, a raului absolut. Scopul sau e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturba toate ierarhiile, sacrifica toate aliantele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în masura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstreaza ca cel ce doreste puterea, cu orice pret, o obtine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politica.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran si nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de lupta, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) si Harold al II-lea (1022-1066).

Batalia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte sa fi împlinit 33 de ani, marcheaza sfârsitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al carui mormânt nu a fost gasit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbracat, tavalit prin noroi si asezat pe cal. Cu aceasta prada Henric VII va intra în Leicester, oras din centrul Angliei, si-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi sa-l înmormânteze fara ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreste aici. O data cu Henric VIII si politica sa de distrugere a locasurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare ca a devenit jgheab pentru porci.

Daca Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui sa nu neglijeze presedintii si oamenii politici ca potentiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy si Nicolae Ceausescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridica la Los Angeles, New York sau Bucuresti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am facut-o din nevoia de a întelege teatrul american si limitele sale. Cu Nixon, lumea americana facuse un ocol de la principiile ce o asezasera ca natiune leader al lumii libere Occidentale, asa ca era interesant de vazut cum un presedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesa de teatru scrisa de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o varianta de raspuns la întrebarea legata de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea vestii decesului Dianei, fosta Printesa de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndragit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe si o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Presedintelui Nixon îsi anunta demisia de a doua zi, dupa un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval si urmarit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însa o alta perspectiva a acelei bucati de istorie, atât de profund ramase în memoria colectiva a unei generatii. Nixon apare pregatindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poza dramatica a unui presedinte care vroia sa-si duca la bun sfârsit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia sa renunte pentru ca Congresul nu mai era dispus sa-i ofere majoritatea necesara. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv si mereu pus pe câstig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui presedinte care a facut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibila orice tragere la raspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca sa scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus sa se scuze public pentru faptele Presedintelui, pentru ca ceea ce un Presedinte face nu e niciodata ilegal. În acest context trebuie înteleasa reusita senzationala a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizeaza cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeste jumatate de milion de dolari si îsi construieste interventiile încercând sa legitimeze tot ceea ce autorizase, curatându-si imaginea pentru posteritate. De cealalta parte, trei jurnalisti se pozitioneaza ca o instanta reala, încercând sa obtina marturisirea, ca si cum întreaga democratie americana ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lacrimeaza – un fel de recunoastere si totodata scuza oficiala adresata americanilor, carora le tradase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmpla pe scena sunt pura fictiune, dar tesatura dramatica este atât de bine îmbinata cu realitatea, încât spectatorii începeau sa se întrebe daca nu cumva se întâmplase asa.

Scena de teatru seamana mai degraba cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secventele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia ca totul se întâmpla atunci si acolo, pentru prima data.
Dramaturgul nu si-a dorit sa faca din Nixon un „baiat rau“ al Americii. Si nici nu are cum sa fie de vreme ce Nixon îmbina discursului politic pareri personale foarte amuzante despre lucruri marunte precum pantofii italieni – prea efeminati dupa gustul sau, sau despre Viena un oras superb, „un fel de Paris dar fara francezi“.

Daca subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de fictiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scena este un gest interesant de analiza culturala. Filmului implica nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însa în a categorisi în alb si negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozitatii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamna a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la largirea ariei de întelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesa biografica despre Robert F. Kennedy, care se joaca la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împartiti cu comentariile, lina generala fiind aceea ca este mai degraba un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezinta pe Robert Kennedy facând parte din comisia senatoriala care se ocupa de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânarul Robert Kennedy ar fi putut sa se afirme la nivel national, sa-si creeze un nume, sa devina cineva. Din pacate însa trebuie sa renunte la comisia de ancheta pentru a-si ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorala a carei miza este presedintia americana. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vietii pentru familie, de fiecare data obligat de un tata-patriarh care hotarâse rolul si locul fiecaruia atât pentru prezent cât si pentru viitor. JFK ajunge presedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: miscarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Presedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termina cu un monolog neasteptat al protagonistului care se lamenteaza din cauza timiditatii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenta scazut si a unei tinute nedemne, o alta imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisa de Brian Lee Franklin, actorul care si-a si asumat rolul principal într-o distributie cu noua personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lamurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate daca s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câstigat în profunzime. Dar pâna la urma chiar si în aceasta formula, spectacolul va reusi sa-si gaseasca public seara de seara. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineste o aristocratie politica a carei saga bate audientele si celei mai bune telenovele.

În urma cu 20 de ani, românii s-au simtit în siguranta în clipa în care a fost evidenta eliminarea fizica a sotilor Ceausescu. Au fost arse portrete, carti, demolate simboluri publice care faceau trimitere la existenta lor, într-o încercare de eliberare fara precedent în Estul Europei. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca peste ani, Elena si Nicolae Ceausescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Sa epilam spre Vest“, dramaturgul Saviana Stanescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigreaza în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceausescu, prezentati în ipostaza de clowni însetati de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic si-a pus pe afis un spectacol incomod: „O zi din viata lui Nicolae Ceausescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Calinescu si Coca Bloos în rolurile Nicolae si Elena Ceausescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii si ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu si acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care da masura comunismului în versuri ascutite: „Comunismul te ajuta si apoi te executa“.

Totusi valorificarea cea mai profunda vine odata cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreuna cu Institutul International pentru Crima Politica (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist si dramaturg, si Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elvetieni. Imaginile procesului sotilor Ceausescu si executarea lor au lasat o profunda impresie celor doi care, la vremea respectiva, erau adolescenti. Pe lânga stenogramele si înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multa lume, anonimi si oameni importanti, pentru a reusi sa creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trait în ultmii 20 de ani. Spectacolul are doua parti: o parte multimedia si una dedicata reconstituirii procesului sotilor Ceausescu. Prima parte este ca un fel de calatorie în timp. Sase ecrane proiecteaza imagini cu oameni care, din prezent, încearca sa-si aduca aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stanculescu vorbesc simplu si direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecventa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecaruia este întrerup si continuat cu o alta fraza a altui video-personaj, readuc haosul si nesiguranta acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reusit este Mircea Rusu care îl joaca pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revolutionare.

Partea a doua, foarte serioasa si grava, este o reconstituire minutioasa a procesului de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989. Atentia care s-a acordat acuratetii detaliilor salii de proces provoaca fiori reci. Odata ce toata lumea îsi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de sah începe sa curga. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanta, este cutremuratoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglinda a ceea ce fiecare român a vazut deja. Totusi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am vazut cu cele care au scapat aparatului de filmat dar care trebuiau cautate pentru conturarea fiecarui personaj, ofera o viziune sinistra asupra acelor zile – cu reminiscente atât de vizibile si în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cocias (Elena Ceausescu) si Constantin Cojocaru (Nicolae Ceausescu) de a se limita numai la a copia adevarul, gest cu gest, depaseste ratiunea teatrului de a exista ca arta. Totusi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde institutiile care ar trebui sa se implice, tac sau omit voit sa o faca.

„Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este prima masura adevarata a societatii românesti care e gata sa se confrunte cu ea însasi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare sociala.

INTERVIU CU SCRIITORUL ROMÂNO-AUSTRALIAN GEORGE ROCA, JURNALIST SI PROMOTOR CULTURAL

On January 13, 2010 By nelursIn Inspirational, Interview, literature, Media, poetry, RomaniaLeave a comment

By Prof. Dr. Adrian BOTEZ
noiembrie 2009

Adrian BOTEZ: Draga George, sa spunem, de la început, de ce folosim calda persoana a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoastere indirecta, Internet si telefoane – dar fiintele noastre sunt dovada vie ca si prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperita, de suflet, ideatica, aspirationala… Apoi, nu toti avem stofa de martiri – eu sunt primul care o marturisesc asta! Stiu ca ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog sa ne dai câteva date biografice, mai amanuntite si mai relevante, din existenta si evolutia ta de om de cultura si de atitudine civica.

George ROCA: Distinse domn, îti multumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar daca nu ne-am vazut fizic niciodata, virtual ne-am împrietenit dupa ani buni de colaborare si de întelegere. Îmi place cum gândesti si cum scrii, chiar daca esti (mai) „radical” câteodata. Dorind sa afli câteceva despre mine, ce pot sa spun…? Ma cunoaste lumea chiar daca stau aici la capatul pamântului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totusi am sa îti relatez câte ceva… Am copilarit în Oradea, un oras frumos situat în vestul tarii, unde cultura se îmbina cu traditia, acolo unde întâlnesti pe strada români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, si chiar si zarzavagii bulgari, traind cu totii în perfecta armonie si respect. Desigur ca îsi mai bagau politicienii si dracul coada si ne mai dezbinau câteodata.

Totusi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitala. Dupa terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înteles atunci ca locurile „erau date” celor cu pile. Ca sa nu ma ia în armata am intrat la fiologie. Nu prea mi-a placut, dar mi-a prins bine! Asa ca pentru câtiva ani am fost ocupat cu studiul limbii si literaturii române. Prin sai’sapte am ajuns în Bucuresti, chiar daca, mai apoi, am avut o perioada serviciul permanent la Ploiesti. M-am descurcat, facând naveta. Facusem dupa filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploiesti… si iata-ma angajat al unei institutii unde era director marele Tomita Caragiu. Ca actor nu prea am facut multi purici, deoarece eram mediocru, doream, dupa cum am spus mai sus, sa devin regizor de film, dar n-a fost sa fie… asa ca prin 1971 mi-am schimbat munca de scena cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai banoasa. Cunoscând câteva limbi straine am lucrat verile pe litoral, la Brasov si apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucuresti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut sa avansez. Mi s-au pus diferite piedici, pâna când prin ’79 m-am suparat pe „aia rosii” si mi-am depus actele sa plec. Unde? La capatul lumii… în Australia!

Adrian BOTEZ: Da ai plecat într-o perioada fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele si umilitoare în ?ara Valahilor… (nu ca nu fusesera asa si pâna atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel putin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinauntru” temnitele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).

George ROCA: Chiar daca nu ramasesem sa manânc cu voi salam su soia, sa nu crezi ca viata în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sarat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie sa pornesti de la zero! Sa te nasti din nou… Esti o antonomaza fara identitate, un emigrant fara rude, fara trecut. Doar amintiri! Trebuie sa îti reconstruesti imaginea. Cu timpul, daca esti si ramâi sanatos la cap, poti sa îti evoci trecutul si sa-l împletesti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!

Adrian BOTEZ: Acum, daca treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci fata de tarâmurile fascinante de altadata – si fata de oamenii „de altadata”, cei care mai supravietuiesc necrutatoarei treceri a timpului? Dar feciorasul tau, atât de înzestrat pentru a scrie si a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatalui sau? Simte el, prin verbul tatalui sau (si prin limba româna „în sine”!), fiorii mistici ai apartenentei (departate spatial, e drept, dar si spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul caruia traieste acum – cel australian?

George ROCA: Ma reîntorc cu drag „acasa” (caci tot asa îi zic si dupa 30 de ani de îndepartare…), sa vad locurile natale, oamenii, „sa aud iarba cum creste si o vorba-n româneste!” (dupa cum spuneam intr-o poezie de-a mea), sa vad schimbarile, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Si ma mir, ma bucur, ma revolt câteodata… precum voi toti cei de-acolo.

Feciorasu’? Feciorasul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult povesti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept si politica internationala. „Fiorii mistici ai apartenentei” cum îi numesti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar daca s-a nascut la Sydney… Parca copilul de chinez, sau de grec, nascut aici, declara ca e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei ramâne pâna moare, mai ales daca ambii parinti au aceeasi origine. Si mai stii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturala e un lucru democratic sa te declari român nascut în Australia. Astfel iubesti ambele tari, creezi punti de legatura si de întelegere între ele si nu îti developezi apartenete artificiale. Ei, desigur mai sunt si multi fanatici…

Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale constiintei se razbea în lumea scriitorilor/artistilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord sa le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Stiu ca, acum, dupa aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tau de poeme „Evadarea din spatiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Ofera, te rog, cititorilor tai români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut interventii si alocutiuni, cum scriu ziarele, cel putin doua personalitati ale culturii europeano-spaniole. Si, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansari de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revista virtuala ca acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid si scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de arta si literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).

George ROCA: Cu toate ca lucrez foarte mult sa-i editez, public si promovez pe altii, nu prea am timp de „George Roca”! Stii matale parabola cu „cizmarul care are gauri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupti în fund”! La presiunile facute de o ilustra editoare-prietena, m-am mobilizat si am scos de curând o carticica de versuri. Asta asa, sa nu ma fac de râs, ca nu mai ies pe piata cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a ma întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de litere si de arta, cu prieteni raspâditi prin tara si prin Europa. Si uite asa am ajuns sa îmi lansez cartea „Evadare din spatiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a carei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasa lansare la Biblioteca Municipala din Piata Amzei. Apoi a urmat lansarile de la Madrid, Timisoara, Oradea si Baia Mare.

Pe cei de la Madrid îi cunosc de câtiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revista „Niram Art”. De fapt, acolo exita un grup de români, artisti, scriitori, jurnalisti, intelectuali, polarizati în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima tarii noastre pâna în saloanele curtii regale spaniole, unde pictura sa sta pe perete alaturi de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – dupa cum am afirmat mai sus – de mai multi ani, înca de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi „Fenomenul Niram”. Fara a face cultul personalitatii nimanui declar cu mâna pe inima ca acesti oamenii merita aplauze si recunoastere pentru promovarea culturii si a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghita, Rares Barbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Catalin Ghita, Lora si Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban s.a. au fost cei cu care am intretinut legaturi strânse de colaborare, trimitându-mi deseori materiale spre publicare la revistele unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncusi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram si conceptia lui plastica despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toata stima pentru ei! Nu numai ca scriu bine dar duc glorios flacara culturii românesti în afara perimetrului national, cu toate ca unii componenti ai „Grupului Niram” nu sunt de nationalitate româna ci doar simpatizanti sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Sa-i întâlnesc! Si i-am întâlnit. Nu chiar pe toti, precum as fi dorit, dar pe multi dintre ei.

Am ramas uimit câta efervescenta culturala exista la „Espacio Niram”, o cafenea literara, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere si arta originari din România, ci si de alte natii, predominat spanioli, interesati de literatura româna. Asa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germana Kerstin Ahlers si altii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat doua seri culturale. Prima seara a fost dedicata lansarii cartii mele, a doua – o masa rotunda – a fost o întâlnire de discutii cu câtiva scriitori si redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregatit! Au confectionat afise, au creat un cadru festiv, au adus invitati de soi, public… M-au facut sa ma simt important si onorat, fapt pentru care le multumesc! Deci înca odata afirm, nu stiu ca de importanta este carte mea – sa lasam critici sa-si spuna cuvântul – motivul „lansarii volumului” a fost dorinta de a ma întâlni cu prietenii mei virtuali. Ma bucur din toata inima ca am facut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!

Adrian BOTEZ: Articolele tale de atitudine, presarate în multe din revistele de limba româna din lume (online si „pe hârtie”), vadesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, muntilor, oceanelor si granitelor vor fi fiind: te-a durut si continua sa-ti sângereze condeiul pentru cauza basarabeana, pentru toti emigrantii români, pentru toti necajitii Neamului nostru… Ce anume te face sa nu te poti „debransa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al ranilor românesti?

George ROCA: Desigur implicându-ma în jurnalistica româneasca nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conatinalilor nostri, din tara sau din Basarabia. Am cautat sa nu fiu nici tendentios, nici prea sentimental, ci sa caut sa descopar si sa prezint adevarul. Cel mai de pret lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primaria Chisinaului, cu domnul Dorin Chirtoaca, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmpla „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am atasat imagini concludente si le-am raspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar si la românii din Nigeria si Noua Zeelanda. Si sunt convins ca au fost citite cu interes. Multi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin li atasament fata de fratii de peste Prut. Trebuie sa ne ajutam daca vrem sa supravietuim ca natie!

Adrian BOTEZ: As dori mult (consultându-ti, evident, si „memoriile” tale, dar si mai proaspetele amintiri ale fiului tau!) sa încerci a schita, pentru români, sistemul de educatie si de învatamânt australian. Difera mult de cel englez? Prin ce anume difera de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – si, daca da, de ce socotesti tu ca da? Vezi bine ca suntem dornici de a învata, mereu comparând…

George ROCA: Nu stiu în ce masura putem compara învatamântul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trait” eu. Desigur ca sunt tendentios si nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înteles, de confuzie, de decadenta, de neglijenta, de iresponsabilitate. Elevii nu înteleg ce fac la scoala si ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac asa… de „dragu’ lelii” ca asa „trebe sa mergi la scoala când esti mic”. Apoi au disparut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” si accesorii de parada modei pentru cei ai caror parinti sunt cu dare de mâna.

Aici scolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective si particulare. Toate sunt organizate dupa sistemul traditional englezesc. Scolile normale de stat sunt gratuite si pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai de copiii dotati intelectual. Se intra pe baza de teste, examene, si prin selectie. Si acestea sunt gratuite! Cele particulare costa! Sunt pentru cei cu dare de mâna! Dar, au în schimb educatori de elita. Se face si carte „buna”, dar costa. Cât? Între 8.000 si 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, dupa bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul scolilor, în functie de notele luate de elevi la examene. Predomina scolile selective! Am fost norocos sa am baiatul la o asemenea scoala! „Thanks to God!” vorba australianului. Si as mai vrea sa îti spun ceva important: mai toate scolile au uniforme! Si elevii sunt mândri de ele si le respecta! Si astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilas îngâmfat ca taticul lui este milionar care cumpara haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!

La scoala australiana se învata multe. Copii sunt indrumati de la început pe drumul care vor sa-l urmeze… Si astfel unii se specializeaza sa devina directori, macelari, zidari, balerini, manageri, cântareti, vidanjori sau vânzatori la piata. Desigur, se face si mult sport. Sport traditional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar si înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfectionare pentru toti în cadrul scolii, de la cea primara, pâna la generala, sau liceu. Si TO?I înteleg ca orice meserie este necesara societatii. Si ca munca omului se plateste… la adevarata ei valoare. Iar cu banii poti duce o viata decenta! Îmi spunea odata un plumber (instalator de apa-canal) cotrobaind prin toaleta mea înfundata, ca nu si-ar schimba meseria cu o alta mai curata, deoarece câstiga mai bine decât un ministru. Asa o fi! Trebuie sa îti iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al carui baiat este zugrav! Ei si! Când apar la o petrecere nu îti dai seama care e bogatul… Amândoi, însa, sunt oameni de calitate. Respectati si placuti! Iar seniorului nu-i zice nimeni „sefu” ca sa se puna bine cu el… ca doar-doar o „pica ceva”… Si culmea, milionaru’ – fara stea în frunte – bea acelasi „brand” de bere pe care îl beau si zugravii!

Adrian BOTEZ: care ar fi specificul culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spatiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? Dupa opinia ta, ar exista punti mistice, macar la nivel mitologic, între poporul român si cel australian? Si daca da, care ar fi acestea?

George ROCA: Stimate domnule profesor AB, ma cam treci prin toate sectoare vietii australiene de la A la Z. Iar eu ma simt ca un elev „scos la tabla”… dar îti raspund cu placere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine daca nu esti anglo-saxon, sau daca nu stii o boaba englezeste! (mai sunt si de acestia: parinti stabiliti la copii, sau noii refugiati!). Omul, natia, obiceiul de-acasa este bine venit daca nu produce „harm” (necazuri si probleme) celui de lânga tine. Poti vorbi cât de tare pe strada în limba româna ca nu o sa vina nimeni sa te traga de mâneca si sa îti zica „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea si comportamentul tau în societatea multiculturala australiana trebuie sa fie corect, decent si sa nu supere sau sa jigneasca pe nimeni! Cât despre spatiul cultural britanic, pot spune ca „s-a acomodat” si a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor sa spuna despre natia lor! Desigur principiile, limba oficiala, organizarea statala si legile sunt traditional britanice. Sa nu uitam ca Australia este o monarhie constitutionala, iar sefa statului australian este înca Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Si culmea… nu prea multi „aussies” (diminutiv dat australienilor) au de gând sa voteze o viitoare republica. Au fost câteva referendumuri pe aceasta tema si vesnic au câstigat monarhistii! Australienilor le place traditia!

Despre punti mistice si asemanari între români si australieni o sa vorbim cu alta ocazie. Subiectul este destul de vast… Si aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), povesti patriotice, Baricada Eureka, si chiar un legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine româna, Edward Teodorescu-Granville, supranumit si „Red Ted”.

Adrian BOTEZ: Îsi multumesc mult, în numele atât al românilor din România, cât si al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fara de sfârsit si fara de vina – mai ales al celor locuind, cel putin cu trupul, la… „antipozi”!

CARTEA LA RAFT: „IONUT CARAGEA SI GURU AMNEZIC”

On January 13, 2010 By nelursIn literature, Media, News, poetry, RomaniaLeave a comment

by Melania CUC
5 ianuarie 2010
Aparuta la finele anului 2009, cartea semnata de Ionut Caragea si intitulata, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare sa fi intrat deja în constiinta cititorilor de poezie contemporana.

Cu o coperta superba, care se potriveste cu textul, grafica realizata de Vlad Turburea, cartea de fata detine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizarile pentru un premiu international de poezie. Constantin Miu, în prefata, si Agela Furtuna, în postfata, gireaza prin prezentarile facute o carte care are deja viitor.

Într-o maniera eleganta, prin nota lirica modernista dar fara vulgaritati si ricoseuri care sa deranjeze bunul simt, Ionut Caragea ne demonstreaza si în cea de-a 13–a carte a sa, ca lumea în care traim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrata, poate fi catalogata, dar mai ales poate si trebuie sa fie iubita.

Teme dintre cele mai tulburatoare din saga vietii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectiva, toate sunt detalii care vin si se prind în poem pentru a ne evidentia o Lume. Viata musteste printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acuratete aproape stiintifica, ca trasate din rigla.

Poetul nu doar priveste lumea reala, o traieste pe viu ca pe o experienta personala si care îi da dreptul sa traga concluzii. Nu o face la modul didactic, sfatos si declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasa pentru care Nasterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Exista cuvântul în fata caruia oamenii mor/ fara sa plânga/ fara sa-i doara…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieste magia care face dintr-un om obisnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forta care poate sta dinaintea Mortii cu capul sus, senina si chiar victorioasa.

Pentru un poet tânar, cum este Ionut Caragea, dar cu o experienta de viata vasta, cultura solida, si cu o vointa sisifica, poezia este aliajul pe care îl topeste în retorta sufletului, apoi îl toarna în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii.

Nu pentru sine însusi traieste extazul si agonia poemului, nu pentru persoana sa se lupta cu nimicnicia. ,,Sufar de foamea altora”, spune într-un context în care, pe strada, tot mai putini oameni se uita în ochii unui om care cerseste vise, nu pâine.

O balada frumos închegata este cartea aceasta, pe care, ca niste persoane care credem ca detinem la degetul mic informatia planetara, universul… trebuie sa o citim pe îndelete, sa revenim pe pagina, pentru a ne demonstra ca GURU AMNEZIC nu este doar o metafora.

Ionut Caragea stapâneste arta scrisului, are vocatia de poet în sânge, iar ceea ce rezulta din paginile cartii acesteia, sunt mostre de maturitate poetica certa.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera” de Iosif Ton – Cuvantul Evangheliei pentru vremuri de criza

On January 6, 2010 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, History, Inspirational, literature, Media, Ministry, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Cine isi mai aduce aminte in clipa de fata, de acele vremuri cand multi dintre noi stateam in fata aparatului de radio, ascultand cu teama, insa si plini de curiozitate, postul de radio „Europa libera”? Era ca si cum pret de cateva ore am fi evadat din Romania, dintr-un loc devenit un lagar de prizonieri in mana comunistilor. Sau cine isi mai aminteste de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, in limba romana? Ascultand emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia sa gandim ca exista un „dincolo” de realitatea cenusie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat in amintiri pline de farmec, dar si de nostalgie, amintiri din vremuri cand puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea libera, in genul lui Max Banus, Dumitru Stanisoara, Nestor Rates, Neculai Constantin Munteanu, precum si Iosif Ton, pastorul baptist care ne deschidea inaintea ochilor mintii comorile cunoasterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”

S-ar putea afirma ca flacara credintei a fost mentinuta vie in acele vremuri tulburi, de catre cativa oameni care au avut curajul, demnitatea si sansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvantul scris, dar mai ales rostit. Intr-o perioada cand cei mai multi faceau compromis cu puterea, cand glasul liderilor religiosi era amutit de interese personale sau de teama, oameni ca pastorul Iosif Ton au fost putini, insa lucrarea lor s-a dovedit nebanuit de mare.

Trimitandu-ne adevarate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC si Europa Libera, Iosif Ton a contribuit intr-un mod hotarat la caderea de mai tarziu a comunismului, pregatindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea romana a crezut ca exilandu-l peste hotare pe Iosif Ton, a reusit sa aduca la tacere glasul celui care cerea libertate pentru credinta crestina. Ei au considerat ca in opulenta si avantajele oferite de civilizatia occidentala, Iosif Ton se va multumi cu un statut de pastor bine platit, in strainatate. Nimic mai fals, fiindca in loc sa uite de tara de unde a plecat, el a raspuns chemarii de a vesti Cuvantul Evangheliei nu doar la cateva comunitati neoprotestante, ci intregii Romanii. De aceea, marturia acelor timpuri nu trebuie sa piara si nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decat sa consemnam cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”, scrisa de Iosif Ton.

„Sa ne intoarcem la valorile… de temelie”

Rasfoind aceasta carte, nu poti decat sa tresari plin de emotie, cand citesti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umana si compasiune, pentru ca romanii sa nu dea uitarii calitatile deosebite care ii distingeau ca natiune si popor, inainte de venirea comunistilor, exprimate prin „bunatate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate si adevar.”

„… Sa nu ne lasam ispititi sa devenim ca ei. Sa readucem in neamul romanesc bunatatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politetea – calitati care au fost zdrobite si ne-au fost rapite de partidul comunist si de securitate. Adevarata noastra razbunare este sa nu fim ca ei. Adevarata noastra reactie la rautatea lor fara margini este sa ne recapatam bunatatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea si adevarul. Comunistii s-au luptat sa ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia si credinta. Sa ne intoarcem la valorile acestea de temelie si sa reconstruim moralitatea si caracterul pe ele.”

„…cine sunt sfintii?”

In privinta mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ton a lasat deoparte diferentele ce separa diversele culte religioase din Romania si intr-un spirit cu adevarat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia marturia adusa de catre cei care sunt sfintii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem invata din experienta lasata peste timp de catre cei care au fost canonizati de catre bisericile istorice si respectati de catre confesiunile protestante, in genul apostolilor, dar si al sfintilor parinti.

„Asadar, cine sunt sfintii? Folosind limbajul modern, putem spune ca sfintii sunt oamenii de seama ai Bisericii Crestine, oameni care s-au ridicat in generatia lor, deasupra celorlalti si intr-un fel sau altul, au excelat, au facut fapte de seama sau au trait un fel de viata care a fost o pilda pentru altii sau si-au jertfit viata pentru altii ori pentru credinta lor crestina.”

Din aceasta marturie asupra vietii sfintilor, putem intelege ca a fi un „om sfant” presupune sa iei atitudine impotriva raului care exista acolo unde te gasesti, sa nu te lasi zdrobit de catre cei care-L ignora pe Dumnezeu, sa nu te sperii in fata imperiilor raului, din randul carora au facut parte atat Imperiul Roman cat si cel comunist si mai presus de toate, sa-ti dai viata, daca acest lucru este necesar, pentru idealul sfant al cunoasterii lui Dumnezeu si al predicarii Evangheliei. Putem spune ca acest model al „sfintilor” coincide aproape in totalitate cu cel al dizidentilor, care au refuzat sa faca pactul tacerii cu puterea comunista, care au stat tari in credinta, pana la moarte, mentinandu-si marturia lor, in ciuda tortionarilor sau persecutorilor.

„Oamenii acestia au iubit Biblia”

Un lucru neobisnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiti „parintii” bisericilor istorice ortodoxe si romano-catolice. De aceea, deschizand aceasta carte, nu putem sa nu remarcam noutatea unei astfel de situatii, insa pe de alta parte, nu putem decat sa apreciem calitatea prezentarii acestor persoane deosebite care au fost sfintii parinti. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. De asemenea, putem sa invatam din viata lui Tertulian, Ciprian, Lactantiu, Ambrozie, Ieronim si Augustin. Putem spune ca avem un curs sintetic de patristica, in cel mai bun sens al cuvantului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.

„De un lucru putem fi insa, siguri. Oamenii acestia au iubit Biblia si au considerat-o Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost in primul rand, interpreti ai Bibliei si in intentia lor, fiecare a cautat sa formuleze crezul crestin dupa Biblie, sistematizand in primul rand, ceea ce spune aceasta.”

„Crestinismul este o religie misionara”
Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ton s-au numarat, de asemenea, si cele in care ne-a vorbit despre diferitele personalitati ale lumi crestine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiti, in genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Staniloae si Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalitati, Iosif Ton ne-a facut sa intelegem ceva din universalismul religiei crestine contemporane si ca religia lui Hristos are reprezentanti de seama in fiecare natiune.

„Crestinismul este o religie misionara. Adica cel ce o imbratiseaza simte imediat impulsul de a o impartasi si altora. De la inceputul lucrarii Sale pe pamant, Domnul nostru Isus Hristos Si-a ales oameni pe care i-a format si i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol inseamna in greaca, trimis. Apostolii sunt trimisii lui Isus Hristos. De atunci si pana astazi, crestinii din diferite tari au plecat in alte locuri, sa duca si acolo vestea cea buna, adica Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”

„Niciodata nu e prea tarziu”

Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodata usoara, iar a predica Evanghelia in interiorul lagarului comunist a fost provocare careia putini i-au facut fata. Cu toate acestea, dorinta de a-L prezenta pe Dumnezeu in Romania epocii de aur l-a condus pe Iosif Ton sa nu taca si sa vorbeasca, oferindu-ne adevaratul model de „om nou, constructor devotat si constient al Imparatiei Cerurilor” si nu al societatii comuniste.

„Convingerea pe care o am este ca trasaturile de caracter se invata. Copiii le vad la parinti si le copiaza. Sau parintii le imprima niste principii de comportament si astfel, ei cresc cu ele, ramanand cu acestea pentru toata viata. Dar nu numai in copilarie se formeaza caracterul. Omul este reeducabil. El insusi se poate reforma. El poate decide sa abandoneze anumite principii si sa adopte altele. El isi poate desfiinta anumite deprinderi si isi poate forma altele. Niciodata nu e prea tarziu, nici chiar la adanci batraneti.”

„Loialitatea pana la capat…”

Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de catre Iosif Ton au avut ca scop sa remodeleze gandirea ascultatorilor din Romania, in vederea dezvoltarii acelor trasaturi de caracter care au fost reprimate in mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevar, curajul si bunatatea, alaturi de acceptarea de sine, recunostinta si loialitatea, precum si atentia acordata problemelor altora, omenia si marinimia au fost amplu ilustrate in apelurile transmise catre tara. Era ca si cum semintele adevarului ar fi fost aruncate cu speranta in ogorul romanesc, cu credinta ca ele vor rodi, in cele din urma.

„In jurul celui ce cadea in dizgratia partidului si a securitatii se facea un gol imens. Toti cei ce i se aratasera a-i fi prieteni cautau sa-l evite, nici macar nu-i mai zambeau, pentru a nu fi vazuti fraternizand cu un dusman de clasa. Atunci s-a ucis in multi romani floarea aleasa a credinciosiei fata de un frate, fata de un prieten. Loialitatea pana la capat si mai ales, cand prietenul sau cei dragi ai lui sunt in necaz si au nevoie de ajutorul tau, iata o trasatura de caracter pe care ar trebui sa o recultivam, sa o reintroducem in structura alcatuirii noastre launtrice.”

In consecinta, era necesara refacerea natiunii, a societatii romanesti, care sa fie astfel, eliberata de comunism, de teroare si de cultul personalitatii. Numai asa, oamenii puteau sa isi invinga frica de a fi ei insisi si sa renunte la mastile impuse de sistem. „Romania are nevoie de vizionari si de eroi, dar neamul nostru are nevoie si de profeti care sa indrepte privirile si inimile natiuni spre Dumnezeu. In felul acesta, natiunea romana va reinvia, va renaste, se va reface si va intra intr-o epoca de lumina si de bogatie spirituala, asa cum o ofera Dumnezeu.”

„Adevarata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost intr-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Libera, oferindu-ne ocazia sa intelegem cum adevarul ne va face liberi si cum putem fi eliberati de frica, un slujitor credincios al sistemului totalitar.

„Adevarata libertate este o libertate launtrica, o libertate a spiritului. Aceasta libertate este conditionata de Adevar. Spiritul nu poate fi liber daca este dominat de minciuna. Spiritul este eliberat numai prin Adevar. Deschide-ti spiritul fata de Adevar. Lumina Adevarului va arunca din tine intunericul minciunii si dintr-o data, vei fi liber. Primeste lumina Adevarului, caci primesti libertatea si din clipa cand primesti Adevarul, increde-te in el si mergi inainte descatusat si liber.”

Dintre mesajele transmise de Iosif Ton in acea perioada, fac parte si cele care vorbeau despre lupta crestina, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu in istoria si viata neamului romanesc.

„Adevarata biruinta”

„Poporul roman trece printr-una dintre cele mai grele incercari ale istoriei sale. Foametea si frigul sunt greu de suportat. Dar si mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce detin puterea, faptul ca nu te poti exprima cum doresti si nu te poti implini cum crezi tu ca ar trebui sa te implinesti. Mai greu, mai apasator si mai inspaimantator decat toate este intunericul, intunericul prostiei, intunericul ingustimii ideologice, intunericul minciunii si intunericul spiritual.”

Pornind de la o astfel de realitate trista prin care trecea Romania in acele timpuri, Iosif Ton a cautat sa ne indrepte atentia catre Dumnezeu si catre puterea eliberatoare extraordinara a Sfintelor Scripturi. „Greseala intelectualilor romani este ca ei au asteptat o eliberare fizica prin distrugerea de catre cineva de afara a celor rai. Ei nu au inteles ca adevarata biruinta sta in eliberarea spirituala ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Si cand mii si mii de oameni se vor elibera spiritual de frica fortei brute, cei rai vor deveni neputinciosi tocmai prin taria spiritului celor eliberati de frica.”

Apeluri patriotice

In mod deosebit, Iosif Ton a facut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentari aniversare la trei sute de ani de la tiparirea Bibliei in limba romana. Pe masura ce comunismul se apropia de sfarsit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbarile ce aveau loc in rasaritul Europei. Putem spune ca mesajele pe care Iosif Ton le-a transmis la postul de radio Europa Libera, au avut ca scop renasterea spirituala a neamului romanesc, preluand modelele biblice si transpunand invatatura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ton a demonstrat ca un crestin protestant poate fi un roman autentic si ca invataturile oferite de Sfanta Scriptura sunt de natura a contracara influenta nefasta a oricarui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.

„Calauzire, putere si har”

Se poate spune ca Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricarei forme de oprimare a spiritului, indiferent de forma, timp sau loc. In felul acesta, vocatia pastorala a lui Iosif Ton se implineste in cea de invatator pe calea ce duce spre liberate. In finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC si Radio Europa Libera, imediat dupa caderea comunismului in Romania, Iosif Ton adresa un apel care ramane de actualitate:

„Fratii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbavit. Slavit sa fie El in vietile noastre si in tara noastra, in veci. Atatia ani am dorit si ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trai acum, in liberate? Vom folosi libertatea sa ne apropiem de Dumnezeu si sa fim mai buni, mai curati, mai drepti sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmat si pacat? Eu ii chem acum pe toti crestinii din toate cultele, sa ne rugam lui Dumnezeu mai mult ca oricand sa ne dea calauzire, putere si har, ca sa stim cum sa participam activ la construirea Romaniei libere.”

La 20 de ani de la Revolutie si de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ton la Radio Europa Libera, consemnat in acest volum, ne putem pune pe drept, intrebarea daca am reusit sau nu sa ne eliberam de acel sistem totalitar, nemilos si aducator de rau. Insa indiferent de situatie, aceste mesaje raman de actualitate, atata timp cat Antihrist poate reveni oricand, daca nu veghem, pentru a ne prinde din nou, in robia fricii si a supunerii oarbe fata de un sistem opresiv si distrugator de liberate. Fie ca aceasta istorie sa nu se mai repete niciodata!

"DIALOGUL CU ASCULTATORUL E PROVOCATOR"

On December 13, 2009 By nelursIn Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor sef, revista de literatura, carte, arta „Cetatea lui Bucur”, Presedinte Liga Scriitorilor Romani, Filiala Bucuresti

Elisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj romanesc si a celor dintai interviuri ale Radiodifuziunii Romane in direct, in dialog, pe parcursul unei expeditii stiintifice aflata in Antarctica. Autoare a volumelor „Zeita fara chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, avand o experienta de peste 15 ani in radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeste in 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Nationala a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distinctii i se adauga in 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistica in domeniul reportajului de turism cultural, iar in 2004, PREMIUL DE EXCELENTA pentru intreaga activitate scriitoriceasca. Elisabeta Iosif este Vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor de Turism si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania si a Uniunii Internationale a Ziaristilor.
„Singura bucurie erau cartile”
Spuneti-ne, pentru inceput, cateva date despre dumneavoastra: unde si cand v-ati nascut.
Cred ca, de cand ne nastem visam, ca in basme, ca traim intr-un castel in luminisul unei paduri. De fapt, totul e altfel in lumina sacra a copilariei, simbol al protectiei. Pentru mine adapostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranta a fost orasul in care m-am nascut, Bucuresti, intr-o dimineata a anului 1939, luminata de soarele ce aprindea stele in zapada proaspata a lui februarie, intr-o zi de 20.
In copilaria in care s-au rostogolit anii razboiului si ai secetei (ce a urmat), am invatat sa pretuiesc painea, pentru ca atat eu cat si sora mea, consideram o sarbatoare ziua, cand se impartea o franzela. Singura bucurie erau cartile imprumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla in coltul strazii. Aveam cea mai incarcata fisa de cititor. Cred ca atunci mi-am jurat, ca imi voi cumpara carti , cand voi avea banii mei. Astazi, biblioteca pe care o am, este singura bogatie a mea. Dorinta cea mai mare a copilariei era sa avem si noi, ca multi alti copii, rude la tara, sa ne petrecem acolo vacantele, in natura. Desi adoram Bucurestiul si eram constiente ca era cel mai frumos si mai mare oras al Romaniei.

Bunicii de unde erau?
Bunicii dinspre tata (care s-a nascut in Bucovina – un loc de vis), emigrasera la 19 ani in Canada, fara a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lasandu-l bunicii. Iar parintii dinspre mama, se mutasera in Bucuresti, dupa ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunarii a fost inundata, desfiintata de pe harta. Asa ca nu aveam bunici la tara.

„Mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului”

De aici nevoia de mai tarziu, de „fuga” in mijlocul naturii. E o coincidenta faptul ca ati realizat la Radiodifuziunea Romana o emisiune de turism cultural si in presa scrisa de specialitate multe reportaje de calatorie in tara?
Dupa absolvirea Facultatii de Filologie am fost angajata la o revista a „Revistelor Agricole”. Intr-un fel tot cu „evadare”, cum spuneti, ( destul de rar) la sat. Au trecut cativa ani pana m-am transferat la Postul National de Radio, unde facusem practica ziaristica din timpul facultatii, fiindca, din anul al 3-lea fusesem admisa (scriam poezie) la cursul de „Specializare in Ziaristica”. Asadar, acum ma intorceam oarecum in Radio, pentru care facusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practica la Actualitati, unde faceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seara” mini reportaj de week-end, maxim 2 minute. Si ma intorceam tot la Actualitati, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viata satului”, o emisiune cu durata de o ora. Atunci mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului.

Si cand ati inceput sa faceti emisiuni de turism ?
Am avut privilegiul sa fiu solicitata, in urma unui concurs, sa fac parte din prima echipa , care a realizat emisiuni inca de la infiintarea Programului 3 ( noul program pentru tineret, 1973). La inceput am realizat „Femina club”, aflata in proiectul de „cluburi radiofonice”, atat de gustate de tinerii carora ne adresam. Apoi a aparut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism si calatorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam inafara tarii (rar si pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese , burse si conferinte diverse, de ziaristi, dar si de diplomatii cu reale inclinatii spre scris, aflati in diferite zone ale globului. Plecam cate o saptamana in tara, facand proiecte pe cate o idee, care era respectata si de colaboratori. Pana intr-o zi , cand ni s-a spus „sa ramanem pe meridiane romanesti, ca indemnam lumea la plecare din tara”. Si am facut un nou proiect „Drumuri de inima si tara”.

„Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca”

Apoi ati luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite institutii de cultura, nu?
Si pana atunci. A fost apreciata emisiunea, in ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care ramaneau pe lungimea noastra de unda. Atrasesem atentia miilor de ascultatori , nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, in care ne multumeau. Aflau astfel, noutati despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” in muzee, case memoriale cu ei, prezentam parcurile si rezervatiile Terrei. Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca. O parte erau cartile personale. Daca vrei sa faci reportaj, eseu, interviu, publicistica de calitate, citesti mult, te documentezi.

Si in ce context v-a cerut Muzeul National de Arta emisiuni?
Facusem, de exemplu, o editie „Potecile care duc la Brancusi”. Pe aceasta idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brancusi aflata si in muzeele lumii. Emisiunea incepea la Hobita si se termina la Paris si New York. Au mai fost si alte emisiuni, de pilda, scenariul ce l-am scris, mergand pe urmele „Romaniei Pitoresti” a lui Vlahuta.

„Simbolul calatoriei este extrem de bogat”

– Prin ce se deosebeste reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisa?
Nu i-as mai spune reportaj de „turism”. Notiunea de „turism” s-a golit de continut. La noi exista numai turism de week-end. De fapt, noi trebuie sa vorbim de calatorie, ca o forma de turism a secolului al XXI-lea. Fiindca simbolul calatoriei este extrem de bogat. Nu se rezuma numai la cautarea, la cunoasterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Calatorie mai inseamna si initierea in cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier si Grison Pierre, scriitori francezi, specialisti in istoria civilizatiilor, vorbesc despre drumetii care au dat nastere la aventuri nenumarate, de exemplu la „Calatoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoasterii (ce facem si noi, cand plecam in excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc si de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Calatoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeste, asadar, nu o opera literara, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisa?
Intr-un fel nu trebuie sa se deosebeasca. Un reportaj e reportaj.

„Radioul este credibil de cand exista”

Imi imaginez, ca urmeaza un „dar”,..
Dar…pentru reportajul de radio trebuie sa se tina seama de cel putin doua caracteristici. Cand cineva scrie ceva ce se transmite in eter, acel material trebuie sa treaca dincolo de microfonul care transmite cuvantul scris. Mesajul reporterului sa fie facut „vizibil”, propozitia e concisa. Cateva idei in cuvinte putine, pe care si le imagineaza…Uneori se introduc si scurte interventii ale celor din jur. Materialul se „coloreaza” cu alte voci, se da o anume credibilitate cu rumoarea de la fata locului, etc.

Cu alte cuvinte „sa vezi” ceea ce se spune la radio si pentru ca e o vorba „asa s-a spus la radio”, adica e exact, e adevarat…
Radioul este credibil de cand exista, incepand cu ora exacta.

Si ce mai trebuie ?
E o adevarata scoala , se fac lectii si de dictie pentru aceasta. E o maiestrie a captarii ascultatorului, se intra chiar in dialog cu el, printr-o intrebare retorica, de exemplu. Dar foarte importanta e vocea care retine atentia. E o arta care se invata citind la microfon, refacand frazele. Vocea sa vina din interior. Fiindca, o voce plata, egala, nu ajunge la cel caruia i te adresezi. O voce calda atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logica, intr-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisa , e spus in putine cuvinte. Se tine cont ca, „vorba zboara”, nu te mai poti intoarce la idee, ca pe pagina scrisa. Si mai e ceva. Vocea particularizeaza. O recunosti de la distanta. Asa dar, „dialogul’ cu ascultatorul e provocator, cand transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinatie de calatorie (veniti sa vedeti!). Iar un loc cu valente culturale te atrage mai mult, cand se porneste de la o legenda, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei.

„Calatoria are loc in interiorul insusi al omului”

O adevarata lectie de Radio, utila tuturor ! Dar, dupa parerea dumneavoastra, turismul da posibilitatea dezvoltarii unei legaturi intre natiuni? Putem crea prin calatorie punti intre culturi ?
Intotdeauna, calatoriile au avut ca punct de plecare cunoasterea culturii civilizatiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi si alte civilizatii. Experientele noi ne imbogatesc cunostintele. Numai printr-o deplasare la fata locului (informandu-te inainte) aflam cum traiesc alte popoare, ce cultura au, vizitandu-le muzele, rezervatiile naturale. ?tiind istoria acelui popor, descoperim uneori traditii sau obiceiuri apropiate noua. Pelerinajul la fata locului starneste dorinta de cunoastere concreta si spirituala, deschide o poarta spre intelegere. De fapt, in ultima instanta, calatoria are loc in interiorul insusi al omului.

”Inteleptii Cetatii”

Sa revenim la activitatea dumneavoastra de la Societatea Romana de Radio. Timp de aproape 7 ani ati realizat o emisiune cu personalitati din diverse domenii. ”Inteleptii Cetatii” a fost si o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului National de Radio. Ati dori sa ne impartasiti un eveniment special, o intalnire neasteptata, o surpriza placuta de la una din editiile acestei emisiuni?
Desi Seneca spunea ca, „nimeni nu ajunge la intelepciune din intamplare”, iar Ovidiu sustinea ca, „ intelepciunea vine o data cu anii” am constatat, totusi indiferent de varsta, o coordonata comuna a inteleptilor invitati in emisiune: respectul pentru adevar, despre care A.I. Herzen afirma ca : „reprezinta inceputul intelepciunii”. Fiecare intalnire cu „inteleptii cetatii” a fost un eveniment, o intalnire in care s-au spus multe adevaruri, in care vorbeau faptele. E minunat cand descoperi o personalitate in complexitatea ei. A fost fascinant sa cunosc atatia intelepti ai neamului de diferite profesiuni. De aceea imi este greu si ar fi nedrept sa vorbesc despre cineva si sa nu-i numesc si pe ceilalti. Am sa amintesc totusi, doua personalitati care nu mai sunt printre noi, dar care au lasat viitorimii lucrari si lucruri de necontestat. Am sa povestesc pe scurt. Am asteptat trei zile, intr-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream sa-l realizez cu IPS dr. Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului, Crisanei si Maramuresului. Era foarte bolnav, si m-a primit stand intr-un scaun cu rotile. Vocea sa insa, avea duritate de cristal, era puternica, atunci cand dorea sa sublinieze ceva. Am fost ultima si singura persoana careia i-a dat un interviu inainte cu cateva luni de a trece in nefiinta. De aceea consider dialogul, intr-un fel, un testament lasat noua si poate, Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Ma impresionase lucrarea sa „Academia Sambata”, pe frontispiciul careia scrie „de spiritualitate, cultura, arta si stiinta”, pe care o vazusem cu diferite ocazii, in timp ce se ridica sau se finisa. Am sa redau cateva idei din dialogul purtat:
„Rolul Academiei de la Sambata de Sus”, mi-a spus, „este cel de culturalizare a neamului romanesc. Este facuta absolut independent fata de alte academii din lume. Am gandit-o sa fie pentru poporul roman, in primul rand un mijloc de repunere in prim plan a valorilor crestine. Dar am gandit-o ca un loc de organizare de conferinte si ceva mai mult: sa fac un spatiu de vacanta pentru preotesele si preotii de la noi. La inceput nu i-am dat importanta pe care o va lua si a dobandit-o intr-un an de zile, ca o casa, care sa fie locuita de cei care vor sa participe la congrese, fiind acum mult mai mare si mai importanta. Pe mine ma intereseaza un singur lucru si anume, ca poporul roman sa beneficieze de aceasta Academie. Am ridicat-o langa ctitoria ortodoxa a lui Brancoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Muntilor Fagaras, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc placut”… Am profitat si l-am intrebat de prestigiosul muzeu ce are si o biblioteca cu incunabule, cu sute de volume incepand din secolul al XV-lea: „acolo am si scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau sa le expun si pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor sa ia model. Pentru ca intotdeauna modelul il face pe cel ce vede sa doreasca sa realizeze si el ceva”. Tot despre modele mi-a vorbit si Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfarsit de noiembrie. El gandise pentru mintile luminate ale romanilor de pretutindeni adevarate „foruri” pentru „ideile- forta”, adunate ca pe un patrimoniu al tarii in imperiul sau mediatic, unde le-a dat incredere scriitorilor si publicistilor romani, mai putin cunoscuti, in valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au ramas modelele neamului ii numea „Inteleptii secreti ai natiei”: „Scoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate ”pe ulita”, in biblioteci, la Academie, intr-o Academie care avea marile gradini de Lyceum; asa imi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigureaza si explica, marile gradini in care ii intalneam….Si am incredintare ca traim intr-o lume ce ne vorbeste in fiecare clipa…intr-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate sa ascunda si o alta realitate, cu sensurile ei indistincte si care vor sa comunice cu noi…Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un „undeva” ce se recapituleaza tot timpul si se repeta, traducandu-se in ceva ce ne vorbeste”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunata este gandirea inteleptilor neamului. Printre ei se afla si aceia, care au participat la scrierile adunate in cartile colective, gandite pe cate o idee de Artur Silvestri. Stiu ca ei sunt prezenti in continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri in Asociatia Romana pentru Patrimoniu, acum sustinute si ingrijite de sotia sa, Mariana Braescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla si „Cetatea lui Bucur” a carei redactor sef sunteti, adunandu-i pe scriitorii despre care vorbeati si in jurul revistei si al cenaclului cu acelasi nume. Ce ar trebui sa stie o persoana care doreste sa participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?
Cenaclul e o sansa pentru toata lumea. Totul e sa vada, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor si sa le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvantului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte putin sa descoperim miracolul. Nu avem decat sa intindem mana, ca in rai, si sa le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gandirii sale , cum spune Noica, intr-o carte este invitat sa-i lansam acea carte in cenaclul nostru. Fiindca , fiecare carte e plina de intelepciune, iar cum spunea Blaga, ”intr-o cultura, substanta ei se revela in subiecte”.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
As raspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: ”Cuiva care ne cuprinde, sa-i cerem in fiecare inceput de ziua: <<Fiinta noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi. Fa astfel, incat faptele si iubirile noastre sa aiba sens si ca ziua noastra sa tina>>.”

BOTTLENECK

On December 13, 2009 By nelursIn Inspirational, literature, Media, poetryLeave a comment

by Daniela Voiculescu ce pret trebuie sa platim in viata… cum ne mintim… doar lacrimile pe care le varsa ochiul sufletului, stiu! ce sfasietor, ce alergare fara rost! si aripile ni se smolesc, uita sa zboare, ne incoltesc in friguri, in blesteme… cum sa mai scapi, cum sa te mai regasesti? prin ce minune? si te intrebi, si te intrebi, si te intrebi… ramai sa numeri intrebarile, ramai in asteptare, visand iubirea cea adevarata, chiar daca e departe!

BUCURIA DE A TRAI

On December 13, 2009 By nelursIn Inspirational, literature, MediaLeave a comment

by Daniela Voiculescu

Am inceput sa scriu… dintr-o joaca! Era prin 1983, in august, pe malul marii! Ne faceam declaratii de dragoste… in versuri! Timpul acela nu se mai intoarce, dar il vad cu ochiul sufletului, care este mai pretios decat zece mii de ochi obisnuiti! Frumos inceput!
Apoi am scris din dorinta de a scrie, de a ramane ceva in urma mea… Pana intr-o zi, cand mi-am dat seama ca Dumnezeu este adevaratul cod al iubirii… Asa pot sa-ti creasca aripi! Si scrisul sa fie primul si ultimul dintre lucruri – eternul prezent! Paradoxala balanta, care tine intr-o stare de perfectiune, atat unitatea, cat si pluralitatea… Inima lui Dumnezeu!
Cat de valoroasa poate fi samanta constientizarii! Norii trec, cerul ramane! Viata este traire, spirit si nu slova moarta! Sa scriem si noi in Carte…

Votantii din strainatate ii ofera presedintia lui Traian Basescu

On December 10, 2009 By nelursIn Europe, Media, News, RomaniaLeave a comment

de Petru CLEJ
www.romanialibera.com

Traian Basescu a obtinut victoria in alegerile prezidentiale, potrivit datelor complete provizorii la o diferenta de 70000 de voturi, dar in sectiile de votare din afara tarii a avut un avans asupra contracandidatului sau Mircea Geoana de vreo 85000 (115831 la 31045).
Deci votantii din strainatate, care reprezinta circa 1% din totalul celor care s-au prezentat la urne, au decis rezultatul prezidentialelor.
Cei mai multi votanti au fost in Italia – peste 42000, Spania, aproape 36000 si Republica Moldova – peste 12000. Numarul mare de votanti din Italia si Spania este firesc, dat fiind ca in aceste tari se afla in fiecare peste jumatate de milion de cetateni romani. Dar numarul votantilor din Republica Moldova este de-a dreptul impresionant, dat fiind faptul ca numarul persoanelor din aceasta tara care au redobandit cetatenia romana este de maximum 100000, iar o mare parte a acestora sunt plecati.
Republica Moldova detine si recordul procentajului in favoarea lui Traian Basescu – aproape 95%. Scorul plebiscitar e firesc, dat fiind faptul ca actualul presedinte a militat constant si energic in favoarea atribuirii cetateniei romane unui numar cat mai mare de persoane din Republica Moldova. In rest, votul a fost mai mult unul sentimental: referendumul privind demiterea lui Traian Basescu din 2007 a generat mult interes si mult sprijin in afara tarii. In plus, Traian Basescu este varut de multi din Diaspora ca un candidat de “dreapta”, mai ales in comparatie cu Mircea Geoana, candidat al PSD, care este in continuare privit de multi romani din afara tarii ca urmas direct al fostului PCR.
Electoratul romanesc din afara tarii este traditional anti-comunist si mai mult, presedintele Basescu, prin raportul Comisiei Tismaneanu este vazut ca fiind un anti-comunist convins.
Fostul premier si lider al PSD, Adrian Nastase, spunea ca electoratul din Europa Centrala, Occidentala si Americi are un avantaj incorect prin faptul ca voteaza si dupa inchiderea urnelor in Romania la ora 21. Este adevarat, dar cred ca exemplul Statelor Unite, unde se voteaza pe patru mari fuse orare, iar la inchiderea urnelor pe coasta de est – cand se afla rezultatele exit-poll-urilor – se mai voteaza inca timp de trei ore pe coasta de vest, de milioane de americani, nu de cateva mii, ca in alegerile din Romania, arata ca dimensiunea problemei nu este asa de mare.
Faptul ca rezultatul a fost strans si ca votul cetatenilor din Diaspora a fost determinant este o intamplare si daca tot se acorda cetatenilor din afara Romaniei drepturi egale, optiunile lor trebuie respectate. ?i va spun asta ca unul care nu a votat si daca ar fi votat si-ar fi anulat votul, deci nu am avut nici cel mai mic parti-pris in aceste alegeri, dupa cum au aratat-o toate articolele publicate in revista ACUM.

Sursa: Revista ACUM
www.romanialibera.com

Omul Dincolo de sine (7)

On December 4, 2009 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Media, News, TheologyLeave a comment

by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada

Exista, aproape in fiecare miscare or intentie a noastra, o tendinta exprimata or salasluind in chiar dincolo de cunostinta noastra, menita sa ne duca inca un pas dincolo, unde, satui de limitele noastre, sa mai regasim o parte din noi, din natura divina pe care o caram in sufletele noastre prin dorul nostru dupa Edenul pierdut…

Este, cu alte cuvinte, dorul treceri noastre in dincolo de tarmurile sinelui spre limanul unei impliniri mult dorite. autarea implinirii, deseori o notiune total neinteleasa, este vazuta ca o calatorie fie sucombata in labirintul propriei noastre fiinte, fie continuata intr-un urcus greu dar datator de nadejde prin tinta acesteia. In primul caz, necunoasterea propriilor limite, ne duce la eforturi itanice inspre atingerea punctului de “regasire”. Ne cream astfel o indentitate falsa, o iluzie care ne va hrani doar pentru o perioada foarte scurta. Atat de acuta si de intensa este durerea descoperirii ca nu exista implinire in omul in sine incat pentru unii efortul de scapa de aceasta durere a dus la actiuni extreme cum ar fi sinuciderea. Budismul de altfel propune o cale al carei sfarsit este Nirvana, starea in care omul nu mai are dorinte ori suferinte, in care omul isi pierde constiinta sinelui. Este starea a asa numitei “fericiri depline”. Ceea ce aceasta cale ofera este de fapt o autoanihilare prin suprimarea a tot ce este mai nobil ca resursa in fiinta umana. Sunt de fapt elementele care definesc fiinta umana ca persoana, cele care sunt anihilate prin nirvana. Care este finalitatea acestei stari pentru societate? Nu exista nimic in filosofia nirvanei care sa implice omul in ceva dincolo de sinele lui inspre ceva constructiv. Omul, ca sa folosesc o metafora, devine o piatra de rau, rotunda si deseori placuta la vedere dar care nu pate fi parte din nici o
zidire.

Implinirea, daca este sa fie gasita, nu poate fi gasita in sine, ci in ceva dincolo, intr-o cauza, intr-un
tel, cand omul cu toate atributele personalitatii lui, este parte din ceva cu mult mai maret… Omul se
regaseste nu in sinele lui ci cu mult dincolo.
Iubirea este mijlocul cel mai ilustrativ al regasirii, al jubilarii fiintei umane prin regasirea dorintelor si a
suferintelor si nu prin anihilarea lor. Identitatea fiintei umane se cristalizeaza prin raportul de
interdependenta cu semenii. Emotiile, dorintele, vointa, nu sunt suprimate ci mai degraba amplificate. Ce
ardere nobila este trairea intensa a fiintei umane intr-o cauza care depaseste limitele sinelui! Obstacolele
unitatii in Biserica au fost succint descrise in articolul precedent cand vorbeam despre Biserica ilustrata
ca Trup sau ca Zidire. Dragostea este liantul unitatii si lipsa acesteia este dusmanul ei. Dragostea
acopera imperfectiunile individului prin ansamblul zidirii sau al trupului… Ei bine, ma veti intreba, cum se
integreaza crestinul si implicit Bisericain ansamblul social al vremii cand mai intotdeauna doctrina
crestina este in direct conflict cu tendintele gandirii unui sistem social in intregime secularizat? Iata ce
spune Cuvantul in 2Cor 6:14:

“Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si
faradelege? Sau cum poate sta lumina impreuna cu intunericul?”
Cuvantul este tot atat de cert in Iacov 4:4:
“Suflete preacurvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu? Asa ca cine vrea sa fie
prieten cu lumea se face vrajmas cu dumnezeu.”
Cu toata vrajmasia dintre felul de gandire al copiilor lui Dumnezeu si felul de gandire al lumii,
dumnezeu nu a intentionat niciodata ca lumea si biserica deci si crestinii implicit sa traiasca intr-un
permanent conflict. Continue reading “Omul Dincolo de sine (7)” →

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

On November 10, 2009 By nelursIn Interview, literature, MediaLeave a comment

Interviu realizat de,

ANGELA BACIU

(publicat in vol.”Marturii la sfarsit de veac”, publicistica, Ed.Arionda si in vol.”Marturii dintre milenii” publicistica, Ed.Limes, – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

Interviu in memoriam cu RADU G.TEPOSU
***
Radu G. Teposu (n. 19 aprilie 1954, Sirnea, judetul Brasov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist si cronicar literar roman, reprezentant al generatiei optzeciste.
Pleaca din satul natal la Brasov, unde absolva Liceul „Andrei Saguna”. Intre 1974–1978 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, sectia romana-spaniola. Dupa absolvire ocupa functia de secretar general de redactie al reviste literare Echinox.
Cu repartitie de profesor de limba si literatura romana, a lucrat in satul Marsa, din judetul Giurgiu, in perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat intr-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacara, Viata studenteasca si Amfiteatru.
Dupa 1989, a devenit directorul revistei Cuvantul, conducand in aceeasi perioada si alte publicatii din Bucuresti si Baia Mare. Reprezentant de marca al gruparii clujene de la Echinox, figura proeminenta a generatiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din Romania,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Teposu a murit intr-un accident de masina la varsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

***
“CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE”

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor noastre ?

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !… »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii – preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani, cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…

Atunci cand munca inseamna satisfactie deplina si implinire in viata. Dialog cu Alice Nastase, redactor-sef la revista „Tango”

On October 25, 2009 By nelursIn Family, Interview, MediaLeave a comment

Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

– Cum a inceput “Tango”?

– „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

– De ce acest nume, ce poveste ascunde?

– „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

– Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

– „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

– Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

– „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

– Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

– Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

– Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

– La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

– Care este cea mai grea parte a muncii tale?

– Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

– Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

– Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

– Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

– Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

– Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

– „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

– Ce sunt cartile „Tango”?

– La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

– Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

– Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

– Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

– Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

– Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

– Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

– Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

– Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

– Ce reviste pentru femei citesti?

– Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

– Ce planuri de viitor ai?

– Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

– Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

CRAIASA ZAPEZII DIN ORICE CARTE Recenzia unui volum needitat (inca)

On October 25, 2009 By nelursIn Inspirational, literature, Media, poetryLeave a comment

by Angela Monica Jucan

Octavian Curpas n-a repovestit, pana acum, basmul lui Andersen, dar e oricand dispus sa istoriseasca pe-ndelete despre carti pe care le-a citit. Si spune cu atata har, incat nu incape indoiala ca operele comentate au fost vrajite de mana cui le-a scris, spune despre carti pe care multi dintre noi niciodata nu le vor citi, ele negasindu-se prin partile noastre. Ti le inchipui, dupa descrierea lui, extraordinare, dar le stii inaccesibile, cel putin pe moment, si e ca si cum luminile spiritului emise de ele ar fi de-adevaratelea lumini fastuoase si intangibile ale unei perdele boreale nascute din ionizarea emisiunilor mintii sub influenta radiatiilor fanteziei (conform definitiilor fizicii).

Cronicile literare ale lui Octavian Curpas sunt, de obicei, ample, lucru care da impresia de redare in detaliu a volumului prezentat, unii crezand chiar ca nu mai au nevoie sa citeasca si cartea, ceea ce nu e si adevarat. Octavian Curpas are un spirit sintetic. El prinde imediat fondul mesajului si, pe langa aceasta, opteaza totdeauna sa realizeze monografii concise.

Intai, este priza: titlul rezumativ pe care il pune cronicilor sale – de exemplu, la o cronica despre o carte a Vavilei Popovici („«Cartea mamei» – Amintiri cu parfum de altadata, intr-un poem in proza semnat Vavila Popovici”), la recenzia despre una din cartile de poezii ale Danielei Voiculescu („Cum este sa traiesti din poezie intr-un timp de inger”), la articolul de critica literara dedicat unui roman al Melaniei Cuc („«Dantela de Babilon» sau cum este sa traiesti pe viu experienta de a fi ostatic intr-un roman istoric modern despre tragismul unor destine si criza psihologica a omului obisnuit”), la textul despre un roman semnat de Ligia Seman („Imaginea lui Dumnezeu reflectata intr-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii”), la prezentarea facuta unui volum de poezii al lui Petru Lascau („Stihuri religioase la intersectia dintre meditatie si contemplare. «Semnatura iubirii» de Petru Lascau”), ori la exegeza celui mai nou volum de poezii al Victoritei Dutu („«Vreau o alta lume» de Victorita Dutu – Poezie crestina despre vesnicie, dragoste si smerenie”); dupa titlu, vine, de multe ori, un moto simpatetic, ales, de obicei, din cartea explorata („Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”; „Nu stiu de ce, preferam totusi culoarea gri”); apoi lansarea expunerii: abrupt si frapant („Este usor sau greu sa te lupti cu somnul?”), sau sobru-informativ („Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza”), ori gnomic („Petru Lascau este un poet al fiorului religios”), sau printr-o introducere in atmosfera, facand asociere cu alta epoca („La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca”), sau „preparator” („In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, «Love story»”).

Din cateva referiri biografice si suma realizarilor literare ale autorului discutat, din datele esentiale ale continutului cartii, din prezentarea si analiza actiunii, dintr-un raport referitor la personaje (daca lucrarea este un roman), din relevarea eventualelor filiatii literare si nu numai literare, si din cateva esantioane de text, Octavian Curpas face un tot bine conturat si perfect echilibrat (ceea ce presupune corecte proportii), pe care-l inchide intr-o idee finala. Pe parcurs, cronicarul pune in lumina elementele care fac arta din cartea recomandata si descopera lectorului sugestia de substrat, mai greu perceptibila, a creatiei, fixand, totodata, valoarea literara a lucrarii.

Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist prin formare (cu studii superioare in jurnalism, asistenta legala si business), Octavian D. Curpas este un nume ales si insemnat, cum tot mai rar poti intalni in presa zilelor noastre. Scrie cu dar, daruire si darnicie. Suntem incredintati de el (si ne simtim indreptatiti sa credem) ca fiecare titlu propus atentiei publicului cititor este al cartii epocale, ca realizare tehnica, si al cartii neinchipuit de frumoase, ca realizare artistica – ceva absolut si splendid, asa cum numai un tinut ingropat in nameti vesnici poate fi. Dar, in textele lui Octavian Curpas, e chiar mai mult decat in „Craiasa Zapezii”, pentru ca aceste povesti ale lui despre carti nemaiintalnite se termina totdeauna inainte ca Gretchen sa-l readuca pe Karl in decorul banal.

„In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca, atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi.” „De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.” O inzestrare, o inspiratie si o munca „risipite” in avantajul altora si, deocamdata, neadunate intr-o meritata (de autor si de noi, toti) carte.

„De azi inainte, Marea Imbrium isi va purta, si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, intr-un final, poeta care i-a cantat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o intrebare ce pare retorica, in momentul de fata: «cine este Regina din Saba?»”. Craiasa Zapezii. Orice culoare ar avea muza (nu neaparat istorica – dar enigmatica – „muza” a lui Solomon).

Fiindca, in plus, aici, in cronicile lui Octavian Curpas, spre deosebire de povestea lui Andersen si spre deosebire de realitatile vietii, totul e oglindit intr-o intelegere care reflecta numai frumosul.