RISIPIRE SI RETICENTA

by Carmen CATUNESCU
6 ianuarie 2010

De cele mai multe ori cand merg pe jos, nu zeci de kilometri, dar macar sa ma apropii de unul, observ ca si „gandurile mele alearga – saracele!”,  cum ii place unei persoane foarte dragi mie sa spuna… Fiind pe bulevardul cu castani al orasului natal si parcurgandu-l intr-un ritm sustinut cu ochii nu spre masinile care treceau vijelios, ci spre partea cu case avand, care mai de care, o arhitectura deosebita, construite cu stil, cu bun-gust, fiecare o bijuterie in felul ei, ma gandeam la toti prietenii mei, multi, foarte multi, din care majoritatea s-a vanturat ca pleava, ma gandeam ca ramasesera doar cate degete la o mana, dar acestia de mare nadejde.

O vreme suferisem cumplit. Acum traiam o stare de seninatate si multumire. Mai bine asa… Ma imbatasem destul cu apa rece, nu mai aveam nevoie sa-mi vanda iluzii nimeni… “Sarac si curat”, cum zice o alta persoana apropiata… Ma bucuram de priveliste, cand se infiltra un alt gand tremurat, obsesiv: “ma tem… ma tem… ma tem…”, cu ecouri in constiinta… dar, iata!, nu aceasta vorbise, ci o voce din afara, o persoana mergea pe langa mine, de cand? m-am intrebat si m-am uitat curios la ea. Femeia m-a salutat si mi-am dat seama ca o cunosc de undeva, insa nu stiam de unde, cunosc atat de multi oameni, incat cateodata astept sa-mi spuna ei cine sunt, inainte de a pune intrebari, pentru a nu parea prea agasanta. Deja m-am uitat oarecum circumspect la ea, aproape aratandu-i, in felul acesta, ca ma deranjeaza, ca ma inoportuneaza. Ea parca nici nu-mi observa crisparea, continuand concentrat, preocupat, fara sa raspunda curiozitatii mele neexprimate verbal: „Ma tem ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… mi-a placut teoria despre risipire a lui Marin Preda, am oftat de incantare la gesturile lui Vale Sterian, mi-am dat seama ca pot si eu sa fiu altruista, si dezinteresata, si buna, ingrozitor de buna, ani, ani intregi m-am intrecut pe mine… dar am ajuns la fundul sacului… tare mi-e teama ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… asemeni taietorului de lemne din povestea “Risipitorilor”, incep sa ma intreb cu ce le-am gresit de se poarta asa… pentru ca eu n-as fi in stare sa le fac ce mi-au facut ei…”//

Se opri rasufland greu, aproape horcaind si m-am oprit brusc si eu, gandindu-ma ca i-o fi rau. Iar ea, vazand slaba mea atentie, se uita cercetator in ochii mei si ma intreba rugator: “Ati citit romanul, nu-i asa?”. N-astepta cuvintele mele si continua in acelasi stil: “Tot doctorul Sarbu avea dreptate, sa aplici adica prudenta afectuoasa, daca vrei sa nu te arzi… daca vrei sa n-o patesti… uite asa, ca mine… Doamne, Doamne, ce le-am facut eu?! De cate ori a fost vorba sa le sar in ajutor, cu draga inima, cu mult drag, cu patos, si uite, tot ceilalti sunt mai buni, ca stau de lemn tanase, nu fac nimic pentru ei, ci doar zambesc usor si aproba: da, domne, nu, domne, bineinteles, domne etc. si cu mine nu sunt prieteni, dar asteapta o mana de ajutor de la mine, o straina, de parca eu as fi cine-as fi si eu, proasta de buna, intervin, sar, ma framant, cum e mai bine sa procedez, in timp ce prietenii stau cuminte si zambesc senin, da, da, asa e… ca p-orma sa-mi zica tu ajutor, ce ajutor, ca e echivalent cu un sut in fund… dar sa primeasca mana mea intinsa, ia-o, domne, nu te las sa te scufunzi… si intr-un final, dupa miau, chiau, a, parca ar fi mai bine… ca oare din cauza mea isi sapasera groapa… iar aia care-i doare-n cot de cestilalti, tot aia is frumosi si aratosi, aia-s cei mai buni prieteni, care nu zic nimica, ba chiar, cu zambetul pe buze, te lasa sa cazi si in prapastie… aia-s cei mai buni prieteni, nu eu… Doamne, Doamne, cum pot unii sa fie atat de orbi… si de ce m-as consuma eu pentru niste fraieri… tare ma tem ca n-am sa mai fiu cum am fost…. eu, cea de odinioara…”//
N-am inteles nimic din ce povestea, dar am simtit pentru o clipa o durere, ca si cum fusesem lovita la o rana veche, cicatrizata, insa ramasa sensibila, m-a cuprins o mila nesfarsita fata de fiinta de langa mine, care se zbuciuma ingrozitor. As fi vrut s-o imbratisez  ca pe o sora si sa-i spun ca-i sunt aproape. Intre timp, tot mergand, ajunseseram in zona unei statii de autobuz. N-am reusit sa fac nici o miscare, nici sa deschid gura, pentru ca in momentul urmator a sosit o masina galbena, usile s-au deschis, iar ea a urcat grabita, fara sa-si ia ramas-bun, fara grija, sprintena, ca si cum mi-ar fi lasat mie povara ei chinuitoare… De parca, pacatele mele, eu nu le aveam pe cele proprii…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.