“Nu-mi intră în cap că un copil poate creşte ca lumea fără prezenţa feminină a mamei, sau spunînd „mamă” unui domn… Ştiu că, afirmînd asta, mă fac antipatic preopinenţilor mei, mai „branşaţi” decît mine la corectitudinea politică. Dar şi aici am o mică nedumerire. Cum se face că partizanii „diferenţei” legitime, ai democraţiei nediscriminatorii, ai dreptului la opinie şi la autodefinire nepoluate de dogmatism totalitar, îmi interzic să fiu, eventual, de altă părere decît ei. De unde ştiu ei că adevărul şi dreptatea sînt, necondiţionat, definitiv şi irevocabil de partea lor. Că dacă nu zic ca ei în toate cele sînt într-o gravă eroare. Bun. Şi dacă sînt, cu adevărat, în eroare la ce să mă aştept? Stigmat? Oprobiu public? Arestare? Păi nu tocmai cu astea ne luptăm?“ (Andrei Pleșu)

Ori de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecţia despre partenerii „nedialogabili“, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piaţa noastră de idei: Alexandru Dragomir. Ideea lui era că, în anumite condiţii, în ciuda tuturor aparenţelor, schimbul de replici între doi sau mai mulţi parteneri de discuţie nu se încadrează în categoria „dialog”. Continue reading “ANDREI PLEȘU: Cum se ratează o dezbatere” →