Adrian Botez: DETRACTORII LUI “AVVA”/PĂRINTELE GHELASIE SUNT ŞI DETRACTORII LUI EMINESCU…

Candidat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2017: Prof.dr. ADRIAN BOTEZ

Adrian Botez…DAR ŞI, CONCOMITENT, AI NEAMULUI DACO-VALAH!

PRELIMINARII

Se spune că un Părinte l-ar fi poreclit, pe Avva GHELASIE: „PĂRINTELE ACATIST”. Şi aceasta, pentru că Avva GHELASIE socotea acatistul drept “cea mai frumoasă formă de laudă adusă lui DUMNEZEU şi Sfinţilor după Întruparea Cuvântului lui DUMNEZEU.

Sub semnul acatistului-laudă adusă lui Dumnezeu stă (şi TREBUIE să stea!), în viziunea ghelasiană, şi MIHAI EMINESCU: “Acatistul Poetului Neamului Românesc – MIHAI EMINESCU”.

Dacă te uiţi pe unealta internetului, vezi cum, din păcate, chiar dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei Celei Curate îl consideră pe Avva GHELASIEun înşelat, un rătăcit”, ba chiar un…”mason”.

Urmând această logică strâmbă, s-ar putea trage concluzia că şi cel căruia Avva GHELASIE îi închină cel mai minunat acatist, din toată literatura religios-ortodoxă valahă (Eminescu), ar trebui să fi fost, şi el, vreun „rătăcit” şi vreun „mason”, din „secta” lui Avva GHELASIE…Căci, altfel, cum, oare, un iudeo-mason l-ar fi ridicat în slăvile cele mai înalte ale Duhului, pe un ne-mason…şi chiar şi ne-iudeu, ci tocmai „tipul valahului carpatin”?

Nu se face…!” Nu se obişnuieşte, nu-i aşa, preasfinţiţilor?

Adică, vezi, Doamne, cei mai vast-vizionari şi mai integri dintre valahi, sunt puşi, de detractorii lor, ÎN MOD EGAL, sub semnul întrebării, în legătură cu…”sănătatea lor spirituală”!

Şi, dacă Stăpânul şi Făurarul Logos-ului Daco-Valah ar fi desfiinţat, din punct de vedere spiritual, ce şi cine le-ar mai rămâne românilor năuci, de azi, drept călăuză? Păi, nu prea le-ar rămâne, dacă nu cumva dai în doaga celor care-ţi răspund (azi ca şi ieri…): „Băsescu este salvatorul României şi românilor! Johannis este salvatorul României şi românilor!” Curând, foarte curând, aşteptăm, în logica firii noastre valahe contemporane, să se audă şi lozinca: „Institutul pentru cercetarea Holocaustului din România, cu al său Sfânt Director, Alexandru FLORIAN, sunt…salvatorii României şi românilor!”…

Păi, eu zic că e bine…Din acest moment, de când amărâtul, şi jefuitul, şi prostitul, şi terorizatul de valah nu-i mai are, în ajutor, nici pe Dumnezeu-HRISTOS şi nici pe Faurul Logos-ului Daco-Valah (ca Limbă şi Rânduială Cerească!) – deci, CULTURA DACO-VALAHĂ, în genere! – el, valahul, se poate spânzura, bine-mersi, ca Iuda – pentru că nu mai are dincotro să i se arate vreo zare de nădăjduire!!!

…Să fie foarte atenţi detractorii (fără voie sau cu voie, din bârfă ori din plictiseală!), iscaţi ca de furtună rea (chiar în mijlocul Bisericii Ortodoxe a Daco-Valahilor!), ai lui Avva GHELASIE (de ieri şi de azi!): din orbire în şi mai mare orbire, se poate ajunge la trădare şi scufundare de NEAM DACO-VALAH SFÂNT!

Şi ăsta nu-i un păcat de…jucat cu el! „La Scaunul Judecăţii de apoi se vor înfăţişa Neamurile, cu regii şi împăraţii lor…” (Apocalipsa, cap. 20). Şi această din urmă afirmaţie a Cărţii Apocalipsei (…cu „regii şi împăraţii lor”) se traduce: „CU PĂSTORII LOR”!!!

Vrednici  – sau mai puţin…

*

I-DESPRE “FANII” LUI AVVA GHELASIE…

…Părintele Ioanichie BĂLAN, dialogând cu Părintele Arsenie PAPACIOC, şi înregistrat fiind de Florin Caragea, afirmă: “Nu numai că scrisul lui Ghelasie este mărunt, dar nu înţelegi ideile. Totul e pus cu litera mare şi, sus, numele lui, apoi titlul cărţii: <<Isihasm>>; mai jos: <<Dialog în absolut>>, şi mai jos: <<Editura Axis Mundi>>. Asta înseamnă <<Editura masonică mondială>>. Ca să ştiţi. Noi suntem informaţi în privinţa aceasta. Şi el colaborează cu ei, iar cartea înăuntru e plină de însemne budhiste şi yoghine: yin şi yang, idei de reîncarnare, nici un citat din Biblie, şi o semnează <<Ghelasie>>. Aţi auzit de cărţi din acestea? Iar pe coperta cărţii, culmea, pe coperta mare a cărţii, apare steaua lui David şi semnul Masonic, pus ca un blazon, ca o siglă, peste Duhul Sfânt. Deci, Duhul Sfânt este cenzurat de sigla masonică…).

Se afirmă (…nu doar de Părintele BĂLAN şi de Părintele PAPACIOC, ci chiar şi de Părintele Iustin PÂRVU, fie el în ceata îngerilor!) precum că:Părintele Ghelasie este un RĂTĂCIT! Aşa-zisa sa sacro-terapie ÎMBINĂ PRACTICILE ORIENTALE CU RUGĂCIUNEA INIMII!”  – la care vine răspunsul (nu ştiu cât de adânc gândit!) al Părintelui Ioanichie BĂLAN:

-“Are dreptate Iustin, scrierile lui Ghelasie sunt nişte ABERAŢII care nu se aseamănă nici pe departe cu nici unele din scrierile sfinţilor părinţi mistici ortodocşi, de exemplu Sf. Simeon Noul Teolog, sau Sf. Maxim Mărturisitorul. Sunt, însă, aproape identice cu DELIRURILE <<MISTICE>> YOGHINE, de altfel nu degeaba e foarte popularizat printre yoghini, editura Axis Mundi, la care i s-au publicat <<producţiile>>, fiind yoghină. Eu i-am citit prin anii ’93 cartea despre Rugăciunea inimii, publicată tot de yoghinii de la Axis Mundi, şi am decis că nu merită să-mi mai pierd vremea cu astfel de ABERAŢII, câtă vreme avem,  slavă Domnului, numeroase scrieri de la sfinţi părinti, bărbaţi vrednici duhovniceşti, inspiraţi de Duhul Sfânt, care ne învaţă TOATE cele necesare, ca să ne mântuim.


Şi ulterior am aflat de la un ucenic vrednic de încredere al părintelui Stăniloe că părintele, nu cu mult timp înainte să moară, le-a spus că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se pronunţe repejor (după părerea părintelui, ca SĂ NU SE PROPAGE MAI MULT ÎNŞELAREA) ASUPRA CÂTORVA RĂTĂCIRI ACTUALE, DINTRE CARE UNA ESTE ACEST PĂRINTE GHELASIE.


Iar Părintele Arsenie Papacioc le-a răspuns mai demult unor întrebători despre Ghelasie că SCRIERILE LUI NU SUNT CORECTE, NICI INSPIRATE DE DUHUL SFÂNT şi zicea, nu fără oarecare simţ al umorului, că fiind publicate cu o scriere atât de greu de citit (litere foarte mici, multe majuscule aiurea…) – măcar nu incită cu uşurinţă la studiat.; însă, din păcate, astăzi au mulţi cititori; şi GHELASIE ARE MULŢI <<FANI>>… – cf. http://www.scribd.com/doc/2450518/Ne-vorbeste-Pr1-Arsenie-Papacioc-vol-2?ga_related_doc=1

…Îl rog, cu înfrântă smerenie, pe MÂNTUITORUL HRISTOS-LUMINA LUMII, să mă ierte…că-I Mare şi Bun! – …dar, când citesc aşa ceva, aproape că nu-mi vine să cred cum nişte duhuri ameţitoare, înalt-trăitoare întru toate cele ale Ortodoxiei Valahe, pot discuta în aceşti termeni!

În primul rând, fiind eu doar un biet păcătos de laic, îmi iau încă un păcat asupra sufletului meu, PĂCATUL NEÎNCREDERII ÎN IERARHI şi chiar în MARI DUHOVNICI: un creştin savant, cum a fost şi rămâne PĂRINTELE STĂNILOAE, nu putea să spună, despre atât de firavul postitor, străveziu de Lumina Sfântului Duh, că…”una dintre rătăcirile actuale este acest părinte Ghelasie”!

Apoi, să afirmi despre un monah prin care trece Lumina Sfântului Duh şi a Revelaţiei Hristice, că este …”mason”! Pentru Dumnezeu, Sfinţiţi Părinţi – aţi greşit adresa, deci v-o dau eu, dacă nu v-aţi ostenit, încă, să întrebaţi, de Palatul Patriarhiei (acolo stă şi Preafericitul DANIEL, se zice…!), din Bucureştii anului 2016: Aleea Dealul Mitropoliei, nr. 25 ; RO-040163, Bucureşti; (tel) +40-21.406.71.66; (fax) +40-21.406.71.64, palatul.patriarhiei@patriarhia.ro...!

Şi nu numai acolo…se grăieşte (de către cumpliţii răuvoitori invidioşi şi clevetitori, desigur!), că mult prea mulţi înalţi ierahi valaho-ortodocşi L-au trădat şi răstignit pe HRISTOS…gurile rele zic că peste 50% dintre ei!

Dar aceştia nu s-au nevoit (precum Avva GHELASIE!), întru sărăcia lui Iov şi întru smerenie hristică –  …decât, cel mult, pe ecranele TV, făcând figuraţie vivace, precum dl Gigi Becali!

…Ai impresia, când citeşti, făcându-ţi cruce cu limba-n gură, ce zic şi cum zic sfinţiţii părinţi, că ai de-a face cu rockeri ori redactori TV…care-s invidioşi (auzi, dumneata, expresie!), pe “fanii” lui Avva GHELASIE!

Nu vă gândiţi, sfiţiţi părinţi, că, de acolo, de sus, Avva GHELASIE vă priveşte cu infinită milă…neputându-şi, însă, reprima hohotele de râs nespus de vesel, de copil curat – …care râsete, încet-încet, cuprind tot Raiul Ortodoxiei!

Avva GHELASIE are mare noroc (…grăit-a, cică, Părintele Arsenie PAPACIOC, cândva…) că nu-i vor înţelege tinerii scrierile sale, cu “litere foarte mici, multe majuscule aiurea”…nu va avea “fani”…dar nu este foarte sigur de această prorocită scădere de “rating”: “însă, din păcate, astăzi au mulţi cititori”.

…Dacă-i pe “numărul de fani”, apoi, azi, cei mai mulţi îi are AUTENTICUL SFÂNT VALAH – ARSENIE BOCA! “ex-legionarul” (?!) căruia televiziunile obediente, 100%, iudeo-masoneriei, vor să-i compromită aureola, transformându-l, din SFÂNT, în…”modă” (trecătoare, prin însăşi natura ei!) şi-n “brand”; dar lucifericii iudeo-masoni nu ştiu că morile Lui Dumnezeu macină-ncet şi sigur, şi un SFÂNT va rămâne, în Împărăţia Lui, din vecie pentru vecie, tot SFÂNT!

…Grăit-a, acum cca 2.000 de ani, Măreţul Evanghelist IOAN: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” – cf. 21/25.

Îhî…Iar sfinţiţii părinţi au pretenţia să le fi epuizat, ei, pe TOATE, chiar şi ajutaţi de “Sfinţii Simeon Noul Teolog, sau Maxim Mărturisitorul”: “Am decis că nu merită să-mi mai pierd vremea cu astfel de aberaţii ale lui Ghelasie, câtă vreme avem,  slavă Domnului, numeroase scrieri de la sfinţi părinti, bărbaţi vrednici duhovniceşti, inspiraţi de Duhul Sfânt, care ne învaţă TOATE cele necesare, ca să ne mântuim”.

Măi, să fie! Deci, după moda evreiasco-rabinică (în care rabinul e mai …“cool” şi mai “macho” chiar decât Dumnezeu-Iehova/Iahwe!), Taina Eternă a Mântuirii este “la degetul mic” al sfinţiilor lor! Păi, la ce bun să-L mai avem pe HRISTOSUL/UŞA, la ce folos să mai avem Sfintele Evanghelii, când Mântuirea “atârnă” de şi o aflăm, “pe daiboj”, de la aceşti rabini talmudici (care îmbracă haina ortodoxă, aşa, mai mult “de fiţe”, pentru “fani”!) – şi care sunt şi numai ei vor rămâne şi conta –  “bărbaţi vrednici duhovniceşti, inspiraţi de Duhul Sfânt, care ne învaţă TOATE cele necesare, ca să ne mântuim”…!

Sintagma “Sfântul Duh” este folosită, mai curând, ca figură retorică, iar însăşi realitatea aseică este (sau pare a fi, după atâtea acuzaţii aberante, aduse smeritului Avvă GHELASIE!) un soi de butaforie!

***

II-CELE PATRU PORUNCI ALE LUI AVVA GHELASIE

Ava Ghelasie…Deja, de când facem vorbire despre detractorii (din păcate, ignoranţi!) ai lui Avva GHELASIE, am şi încălcat TOATE cele patru porunci ale sale…!

E drept: noi considerăm că numai Dumnezeu poate şi stabileşte SFINŢII AUTENTICI, în Rai…noi, numai cu…”aprecierile”!

Calendarul Ortodox are destule “poziţii”, ocupate de sfinţi dubioşi, de tipul lui Cosma [1], ba chiar şi de tipul Împăratului Constantin cel Mare (despre care se zice că nu s-ar fi botezat până la moarte…!).

Vine un timp când numai smerenia şi dragostea contează, pe ele trebuie să lucrezi. Rostul suferinţei este dumnezeiesc, ne pregăteşte de trecere, ne apropie de Hristos, ne descopera, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cat de putina iubire am intrupat. Sa pazim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, căci, în fata bolii şi a morţii, rămân smerenia şi iubirea, celelalte daruri întorcându-se la Dumnezeu” .

*

NU TE ALARMA!

Nu te alarma!“, adică nu intra în panică, nu îţi pierde încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, indiferent de cât de grea este situaţia prin care trebuie să treci. Nu te pierde cu firea, adică rămâi cât se poate de linisştit, indiferent de câte valuri ale vieţii se năpustesc asupra ta. Mai ales în greutăţile şi necazurile vieţii se vede grija lui Dumnezeu, atunci când omul nu mai găseşte nicio soluţie de scăpare. Teama, frica, tulburarea gândurilor, pierderea liniştii sufleteşti şi împuţinarea curajului sunt trăiri ale celor care nu cred în Dumnezeu sau Îl socotesc pe Acesta mult prea departe de această lume, care pare părăsită de El. Aceştia se cred şi se simt singuri. Cuviosul Ghelasie spune: “Ţine-te tare, fii răbdător, suferinţa şi boala sunt în Taina Crucii; stai cu nădejde neclintită în Dumnezeu, în aceasta răstignire vie“. Ceea ce numeşte părintele “TAINA CRUCII” este tocmai planul de mântuire al lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi. Din nicio cale de mântuire nu poate lipsi Taina Crucii.

NU TE CONTRAZICE!

Nu te contrazice!“, adică nu intra în conflict cu aproapele tău. Puterea minţii de a înţelege un anumit lucru, de a-şi verifica propria stare şi de a primi o învăţătură este un dar de la Dumnezeu. Astfel, tăcerea, mai ales în întâlnirile cu persoane care gândesc în mod diferit, este un semn al înţelepciunii. Când aproapele greşeşte, dar nu acceptă sub nici un chip faptul că se poate înşela în faptele sau gândirea lui, atunci nu mai are rost să ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-l ajuta să înţeleagă ce anume greşeşte. Mintea lui este deja mult prea încordată spre a se apăra, deci nu mai poate privi liber lucrurile. Se întâmplă, de multe ori, ca acelaşi lucru să fie văzut de oameni în moduri diferite, în functie de experienţele şi trăirea fiecăruia. Trebuie să ştim că nu este obligatoriu ca să existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Pot fi mai multe unghiuri bune de a privi acelaşi lucru. Prin contrazicere se cade foarte uşor în mândrie, iar de la mândrie şi până la aprinderea cu mânie împotriva aproapelui nu mai este decât foarte puţin. Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie spunea: “Când eşti mânios şi pătimaş, în loc să te descarci, cere iertare, măcar şi formal, ca să îmblânzeşti fiarele patimii ce caută să te sfâşie”. Tot spre a evita contrazicerea, părintele mai spunea: “Mare e taina tăcerii, care opreşte dezbinarea şi căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ţi asumi tu însuţi vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, şi să le arunci în focul închinării tăcute şi răbdatoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine“.

NU ÎŢI ARĂTA NEVOINŢA!

Nu îţi arata nevoinţa!”, adică fii smerit şi nu căuta să arăţi oamenilor ce fapte duhovnicesti te întăreşte Dumnezeu să împlineşti. Acest îndemn se trage din cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, care zice: “Luaţi aminte că faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie într-ascuns şi Tatal tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în camara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatal tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-6).

NU BLAMA RĂUL!

Nu blama răul!“, adică nu îl judeca pe aproapele tău cel pătimaş, care nu ştie ce face. Nu omul, ci diavolul este cel care face răul în lume. Răbdarea răului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care “face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni“. Părintele Ghelasie spune: “TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ TRĂIEŞTI CU RĂUL, SĂ-L IUBEŞTI, CĂ DACĂ TE LUPŢI CU EL, ÎL ALIMENTEZI, ÎNSĂ DACĂ ÎL IUBEŞTI (DACĂ ÎL SCUFUNZI ÎN IUBIREA ŞI LUMINA LUI DUMNEZEU), ÎL DISTRUGI, MOARE. E O LUPTĂ RAFINATĂ, ÎN CARE TREBUIE SĂ LUCREZI CU ÎNŢELEPCIUNE, NU TREBUIE SĂ ALIMENTEZI RĂUL ÎN NICIUN FEL ŞI, PENTRU ACEASTA, NU TREBUIE SĂ INTRI ÎN CONTRADICTII ŞI DISPUTE”..

(Nota noastră: Şi pe autorul unor astfel de cuvinte de învăţătură creştinească, decât care alta mai înaltă şi mai sfântă, nu există, să-l numeşti “rătăcit”…! Mare păcat de cei cu adevărat rătăciţi, întru Duh – fie şi pentru câteva clipe de hulă şi năpăstuire!).

CUVÂNT, ÎN LOC DE TESTAMENT!

Vine un timp când numai smerenia şi dragostea contează, pe ele trebuie să lucrezi. Rostul suferinţei este dumnezeiesc, ne pregăteşte de trecere, ne apropie de Hristos, ne descoperă, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cât de puţină iubire am întrupat. Să păzim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, căci, în faţa bolii şi a morţii, rămân smerenia şi iubirea, celelalte daruri întorcandu-se la Dumnezeu“, zice Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei. Sursa: Creştin Ortodox/ Teodor Danalache, Patru îndemnuri ale Avei Ghelasie – cf. http://bit.ly/fxzulu

***

III-NEVOIA DE ÎMBINARE A CREDINŢEI CU…”CULTUL/CULTURĂ”!!!

…În Evul Mediu, numai datorită împlinirii misiunii sale, de păstrătoare, în mod egal, a CULTULUI şi CULTURII daco-valahe, Biserica Ortodoxă a ferit Neamul nostru să devină o adunătură (asemeni fiarelor din codri…), peste veacuri…adică, în zilele noastre!

Din păcate, nu mai trăim pe vremurile în care se recunoştea, fără greutate, că  vocabulele “CULT” şi “CULTurăau rădăcină comună!

Aşa că, despărţite silnic, azi, “cultura” de “cult”, avem impresia că-şi sunt duşmane ireconciliabile. Nu-i adevărat (şi nu mă refer, aici, decât la vremuri apropiate – la “interbelic”!): un Nae Ionescu sau Mircea Vulcănescu au fost, probabil, ultimii filosofi creştin-ortodocşi ai lumii, iar unii de felul lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic etc. (însă şi un Bartolomeu Anania!) sunt cei mai mari şi luminaţi poeţi/cărturari, dar şi cei mai capabili de revelaţii sacre (cf. Dimensiunea românească a existenţei (1943), de Mircea Vulcănescu, sau Iisus în celulă,  Întoarcerea din Cruciadă etc., de Radu Gyr…)!

Dacă nu ne vom da toată osteneala să facem a nunti, din nou, “cultul” şi “cultura”, într-un chip androginic, atunci, acest refuz de a-L recunoaşte pe Hristos-Rădăcina Tuturor Luminilor va constitui un păcat strigător la cer, din partea noastră!

Să refuzi a recunoaşte, în cuvântul “yoga”, vocabula arhaică indo-europeană “YUG” (adică, A UNI TOATE FORŢELE SPIRITUALE, pentru Împlinirea Lucrării de Mântuire! – a se vedea numele fostei YUGO-SLAVII – “UNIREA, ÎNTRU DUH, A  TUTUROR SLAVILOR”!) nu trebuie considerat doar fapt de ignoranţă, ci păcat contra Logos-ului Dumnezeiesc!

Şi Părintele GHEORGHE GHELASIE, şi Părintele ILIE CLEOPA (oameni care, în Cartea de Învăţătură, preţuiau Logos-ul HRISTIC şi căutau, deseori şi aflând, răspunsuri la cele mai diverse şi dificile întrebări teologice!) n-au negat, cu orbire, legătura de Duh indo-europeană: când Părintele ILIE CLEOPA este întrebat, de un student la Teologie Ortodoxă (din Bucureşti), ce părere are despre re-încarnare, n-o neagă, cu vehemenţă, în esenţa ei (să nu uităm că, în antichitate, strămoşii daci credeau în re-încarnare/metempsihoză!), ci se adresează, cu vehemenţă, unui păcat personal, pe care îl poate dezvolta (mai cu seamă în împrejurările şi cu datele spirituale pe care omenirea le are azi!) reluarea, ca normalitate teologică, a ideii de re-încarnare: LENEA ŞI ÎNTUNECAREA DUHULUI!Putoare ce eşti tu (notă: i se adresează Avva ILIE CLEOPA, studentului teolog bucureştean…), de ce nu vrei să-ţi rezolvi păcatele şi toate problemele Duhului tău încetinit, ÎN ACEASTĂ LUME?

Deci, Avva ILIE CLEOPA nu neagă “de plano” teoria re-încarnării, ci o pune în termenii realităţii spirituale de azi, şi constată că nu mai poate fi utilă MÂNTUIRII, prin Trezire şi Sprintenire, a Duhului nostru, spre HRISTOS-LUMINA LUMII!

…În definitiv, noi nu ştim ca Biserica Ortodoxă să fi dat, nici până azi, un răspuns definitiv, formulării biblico-apocaliptice: 14-Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: 15-Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! ; 16-Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs [variantă de traducere: “am să te scuip”] din gura Mea” – cf. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 3, vss. 14-16.

Şi încotro poate să-l scuipe/verse Dumnezeu, pe cel care nu  şi-a trăit viaţa, cu toată frenezia dragostei adorative de Creaţie Dumnezeiască? În niciun caz în iad, pentru că nu este, încă, judecat! În niciun caz înafara Creaţiei (…idee aberantă CU ADEVĂRAT,  pentru că NIMIC nu poate fi/exista, înafara Izvorului şi Templului Fiinţei!) – ci…înapoi în viaţa terestră, unde “căldicelul” va fi obligat, tocmai de starea sa jalnică, de respins, de “spânzurat între cer şi pământ”, ca Iuda… – …să-şi reia ciclul vital, să-şi ASUME VIAŢA, în mod responsabil! – pe un palier existenţial şi spiritual superior, mult mai apropiat de Vibraţia Logos-ului Originar IOANIC/Parashabda (“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”)!

…Ceea ce, până la urmă, tot re-încarnare ar însemna…! Să nu fim ipocriţi…

Strămoşii noştri, dacii zalmoxieni, credeau în reîncarnare – asta se ştie cu siguranţă ştiinţifică! O spune şi Herodot – iar Helanicos afirmă că “teryzii si crobyzii, două triburi trace, vecine cu geţii, credeau că nu vor muri şi că se duce la Zamolxis. Totuşi, şederea pe lângă zeu nu e definitivă, pentru că ei consideră că morţii vor reveni. Ei duc ofrande şi se distrează, pentru ca <<mortul să se întoarcă>>” (cf. Suidas).

…Şi Avva Ilie CLEOPA, şi Avva Gheorghe GHELASIE, întronaseră, în mânăstirile pe care le conduceau, întru Duh, modul de trăire duhovnicească ATONIT. În ce constă acest mod de trăire duhovnicească? În primul rând, în…”hesichia”/isihia, adică, în strângerea/unirea/condensarea (“YUG”) tuturor forţelor Duhului, spre a le fixa într-un Centru de Trăire Duhovnicească…acel “Axis Mundi”/AXĂ A LUMII DUHULUI COSMICO-DIVIN (sau: SINEA SPIRITUALĂ noiciană, care depăşeşte, întru EROS AGAPÉ, egotismul Sinelui Spiritual!), pe care părinţii mai sus-amintiţi, înşelaţi de ignoranţa unor colegi întru Ortodoxie, le-au socotit vocabule… “masonice”!

Adicătelea, vă place mai mult (şi mai “la-ndemână”!) a grăire, întru TRADIŢIA PĂMÂNTULUI (…cântat atât de frumos, în Acatistul lui Avva GHELASIE, pentru EMINESCU!): “buricul pământului” (care trimite, mai curând, la orizontala neputinţei copilului…), decât…”AXA LUMII”! Oare HRISTOS nu este, TOTDEODATĂ, şi Minunat Copilul Mântuirii Lumii, dar şi “COPACUL LUMII”, COPACUL-PUNTE A MÂNTUIRII – deci, “AXA LUMII”?!

…Am, şi eu, păcătosul de mine, o “tradiţie” personală (legată de această gâlcevire proastă, cu…”AXIS MUNDI”!): când eram, de vreo 2-3 ani, la bunicii mei, care m-au crescut o vreme – creştea, acolo, în ograda lor largă, un tei urieşesccare ajungea cu crăcile lui luminate drept la Poarta Cerului…şi eu, copil prostovan (…cum eram şi voi rămâne, până la urma-urmei!), stând eu în…“şezut”, la poale de tei, îmi ziceam, în sinea mea, cu oarece nădăjduire tainică (…n-am zis-o nimănui, de atunci, până azi…): “Măi, da’ dacă m-aş sui eu, din creangă în creangă, aşa, binişor, n-oi ajunge, oare, la Poarta Raiului, să vorbesc oleacă, nu mult, da’ oleacă de tot… cu Doamne-Doamne? Ce-ar fi…

N-a fost nimic, nu vă speriaţi! – …dar, pentru mine, TEIUL din Ograda Bunicilor era Scara Lumilor, “Axa Lumilor”, pe care te poţi sui, cu nădejde, dacă ai vrednicie de Duh… – …spre veşnica izbăvire!

Şi, zău, nu eram, la 3 anişori, “iudeomason”…dacă mă credeţi! Dacă nu…

…Nu, nu este nimic Masonic în…TRADIŢIA AUTENTICĂ, preasfinţiţilor! MITOLOGIA NEAMURILOR nu trebuie anatemizată/afurisită, pentru că, dacă o faceţi, intraţi în “coliziune” cu Însăşi Învăţătura Lui HRISTOS! Zeii nu sunt altceva decât…NIVELUL SPIRITUAL AL ARHANGHELILOR, din creştinism!

De ce credeţi, preasfinţiilor voastre, că HRISTOS-LUMINA LUMII s-a smerit, până la A SPĂLA PICIOARELE APOSTOLILOR, în Joia Mare – înainte, deci, de Cina Cea de Taină?

S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Drept răspuns, Isus i-a zis: Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea. Petru i-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla picioarele! Isus i-a răspuns: Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine. Doamne, I-a zis Simon Petru, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul! Isus i-a zis: Cine s-a scăldat, nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ”  – cf. Ioan, 13/4-10.

Cine s-a scăldat, nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ”. Adică, cine învaţă Tainele Sfinte, n-are de ce să-şi spele capul (şi inima!), unde şi-a pus, ca-n sipet de preţ, Tainele… – …că-şi spală, deodată cu capul, şi Tainele (…abia învăţate!)!

…Care era, de fapt, Taina Picioarelor Luminate? Era, preasfinţiţilor, ÎNSĂŞI TRADIŢIA! Să nu-şi uite oamenii RĂDĂCINILE FIINŢEI, aşa-zis “păgâneşti”!

Nu vedeţi că, până şi azi, cuvântul “păgân” nu este explicat, în mod corect, în SFÂNTA BISERICĂ, de către slujitorii Domnului? “Paganus” nu însemna altceva decât “countryman” (cf. Enciclopedia Britanica) – …asta însemnând, pur şi simplu, ŢĂRAN!!!

Adică, “cel încăpăţânat întru TRADIŢIE”!

Iar esenţa Ortodoxiei este TRADIŢIA…!

Iar nu ADN-ul şi ARN-ul, despre care tot zic iudeii de azi, pe la toate televiziunile lumii, că i-ar fi avut şi HRISTOSUL creştinilor! Că, de-ar fi avut, cu adevărat, AND şi ARN, de la maica sa, ar fi luat, odată cu “aminoacizii informaţionali”, şi PĂCATUL! Iar faptul că HRISTOS s-a “întrupat” de la DUHUL SFÂNT (…El TATĂ, tot El şi FIU – TATĂ AL FIULUI ŞI FIU AL TATĂLUI, aseic, întru “energeia” DUHULUI SFÂNT!) – …şi din Eterna Fecioară Cosmică – MARIA!), EXACT în Iudeea – ei bine, asta nu înseamnă, dar DELOC-DELOC, că HRISTOS a fost iudeu (chestia cu “tăierea împrejur” a Lui HRISTOS…mai rămâne de discutat, pe altădată!): ci înseamnă că acolo, în Iudeea, era starea spiritual-terestră mai ..”albastră, spre vânăt”…şi, cum însuşi HRISTOS le zice apostolilor: “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci CEI BOLNAVI. N-am venit să chem pe cei drepţi, CI PE PĂCĂTOŞI LA POCĂINŢĂ! (s.n.)” (cf. Marcu, 2/17!!!

…Şi să-l spurci, astfel, cu epitete ca “mason” şi “rătăcit/eretic”, PE CEL MAI BUN DINTRE PĂRINŢII ORTODOCŞI, CONTEMPORAN NOUĂ…?!

Bună treabă!

De aceea (adică, din pricini de ignoranţă crasă a slujitorilor Lui HRISTOS-LUMINA LUMII, socotit a fi, întru fiinţă, VALAH, de către Martirul Sfânt, MITROPOLITUL DOSOFTEI, din veacul al XVIII-lea!!!) îşi permit, azi, ADEVĂRAŢII iudeo-masoni, să ne INTERZICĂ TRADIŢIA!…ISTORIA…LIMBA…VIAŢA DUHULUI şi pe PURTĂTORII EI SACRI!!!

Dacă, în mijlocul Bisericii, în fiece Sfântă Duminică (…CHIAR ŞI/FIE ŞI CU PREŢUL MARTIRIULUI!), aţi fi predicat, cu fulgere dumnezeieşti, DREPTUL ŞI OBLIGAŢIA LA PĂSTRAREA TRADIŢIEI, a poporului daco-valah! – adică, DREPTUL ŞI OBLIGAŢIA LA SENINUL CELEST AL ORTODOXIEI! – …mult mai puţini duşmani ai Duhului ar fi îndrăznit să ne scuipe drept în obraz, ZILNIC! – mult mai puţini duşmani ai Duhului ar fi îndrăznit să atace un popor care se uita, ŢINTĂ, MEREU, la NEAMUL SĂU MODELAR, din CERUL ORTODOXIEI! – …deci, mult mai bună ar fi fost lumea, în care trăim azi – şi despre care Hristos a grăit că-şi are Sfârşitul doar în Ştiinţa Sa… – …adică, se amână totul, spre a mai încerca HRISTOS, încă şi încă o dată, vrednicia sau nevrednicia noastră şi, mai cu seamă, a păstorilor noştri…!

….Dar, o dată şi o dată, până şi răbdarea Lui HRISTOS-JUDECĂTORUL va lua sfârşit…!

…Prin Acatistul Avvei GHELASIE, pentru EMINESCU, se afirmă tocmai necesitatea, pentru orbi, de a revedea LUMINA LUI HRISTOS-TRADIŢIA CĂII/ADEVĂRULUI/VIEŢII!

De ce, sfinţiţi părinţi, n-aţi făcut măcar cât Avva GHELASIE???!!! –  adică să-l apăraţi, cu toate forţele Duhului, cu tot curajul Duhului şi al Graiului Mărturisitor de ADEVĂR-HRISTOS (sau, cum spunea, citându-L pe HRISTOS, unul dintre cei ce-l luau peste picior, pe Avva GHELASIESfântul Părinte IUSTIN PÂRVU: “NU VĂ TEMEŢI!”) – pe Cel Care Arată Locul Luminii HRISTICE-VALAHE: EMINESCU/LOGOS-ul VALAH!!!

Şi, aşa cum (şi cât!) de tare adânc dormiţi, mulţi, întru Duh, vă mai miraţi, în mod burlesc-inconştient, precum că Avva GHELESIE scrie “aberant”, cu tot soiul de sublinieri…?! Păi, trăgea nădejde, naivul de el,“nebunul întru HRISTOS” de el, ca, măcar scriind cu “BOLD” , combinat cu “UNDERLINE”, să facă orbii lumii, a zărire măcar NISCAIVA SEMNE DE LUMINARE MÂNTUITOARE!!!

Nu mai huliţi ce nu ştiţi! Învăţaţi! Pentru că i-o fi zicând, unii, creştinismului (…în special, un histrion genial, Emil CIORAN : “religia sclavilor”…) – …dar, CU ADEVĂRAT, creştinismul este SUBLIM, însă şi cel mai greu de trăit-înfăptuit, ÎNTRU DUH, dintre toate crezurile lumii!!!

Fără creştinism (…deci, şi fără Avva GHELASIE şi fără de EMINESCU/AMINUL LOGOS-ului DACO-VALAH!), nu va fi lumină în lume, atunci când se vor stinge toate candelele popoarelor, întru Apusul Lumii (…fără de HRISTOS – VEŞNIC va fi Apusul Lumii…)!!!

***

IV-REVELAŢIILE LUI AVVA GHELASIE, DINACATISTUL POETULUI NEAMULUI ROMÂNESC – MIHAI EMINESCU” – ŞI CE S-AR MAI PUTEA ZICE, DUPĂ LECTURA ACATISTULUI…!

A-EMINESCU – ”CUVÂNTATORUL SFINŢENIEI NEAMULUI ŞI PĂMÂNTULUI ROMÂNESC” . EMINESCU – MODELUL HRISTIC

…Am văzut, într-un “Sinaxar românesc”, scos acum vreo trei ani, cu binecuvântarea Patriarhiei Române – aberaţia lingvistico-semantică: “Eminescu este SFÂNT LAIC…”!

Păi, ori e sfânt, ori e laic! E ca şi cum ai zice că, după Cincizecime, Apostolul Petru ar fi rămas tot şovăitor şi “călcător în străchini”, iar despre Toma, că-l iarăşi întreba, de zor, nerăbdător, pe HRISTOS, pe unde-şi mai are “plasate” rănile…sau că Pavel, după Revelaţia METANOICĂ de pe Drumul Damascului, s-a mai apucat, aşa, “de-un gust”, să mai răstignească niscaiva creştini…să vadă…”cum le stă”!

Păi, ori e METANOIA (“întoarcerea sufletului pe dos”!), ori…”la loc comanda”!

Starea de SFINŢENIE elimină, cvasi-total, orişice râvnă spre borboros-ul materialităţii hoitului…şi stimulează, la maxim, EX-STAZA, ieşirea Duhului din trup, spre o starea revelatorie neîncetat reiterată, ca şi cum omul ar sta cu “silueta” trupului pe pământ, dar cu Fiinţa Originară de Duh se află, deja, în Empireu!

Iată ce însuşi EMINESCU spune, despre astfel de aberaţii contradictoriale (în context, e vorba de pretenţia grecilor, de a-i considera pe aromâni, greco-români!): “Expresia asta e tot atât de improprie, ca şi afirmarea că IEDUL E FIUL ZIMBRULUI” (cf. Mihai Eminescu – art. Despre Apostol Margarit).

Aşa trebuie că este şi…”sfântul laic”: “ied ca fiu al zimbrului”!

Avva GHELASIE are un punct de vedere mult mai profund şi nuanţat, decât Patriarhia Română:

Dacă EMINESCU nu este un Sfânt în sensul strict, acest mare POET este ”CUVÂNTATORUL SFINŢENIEI Neamului şi Pământului ROMÂNESC”. Sunt şi ”Sfinţi ai Pământului”, care nu au ”Suprafirescul de Cer”, ci ”FIRESCUL Pământesc”, ce ”concurează” cu Cerul”.

CUVÂNTATORUL SFINŢENIEI Neamului şi Pământului ROMÂNESC”… Frumos spus, pentru a-l defini, pe EMINESCU drept LOGOS VALAH! – …deşi, din punctul meu de vedere, EMINESCU este, de multe ori, chiar mai hristic, în Duh şi comportament, decât…înşişi apostolii Lui HRISTOS:

     -Cf. IOAN SLAVICI, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 86:”…el/EMINESCU se înduioşa şi era răpus de dorinţa de a lua asupra sa durerile tuturor oamenilor şi a da tot ceea ce avea ca să fericească pe toată lumea”;

    -Idem, p. 33:”Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi” şi p. 29: ”Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora (…)”. Iar la p. 99:”Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea Eminescu: RĂUTATEA ŞI PROSTIA OMENEASCĂ (s.n.). ÎN  LUPTĂ CU ACEŞTI DUŞMANI N-AVEM SĂ DISCUTĂM, CI SĂ LUCRĂM ŞI SĂ MERGEM ÎNAINTE”( s.n.).

   – Când ne întorceam de la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo prin băltoace. Trecând peste strada Colţii (…) venea spre noi un om desculţ şi zdrenţăros. Uite – grăi Eminescu – arătându-mi-l. IATĂ MIZERIA LUMII ÎN CARE NE TRĂIM ZILELE. Rezemat apoi de unul dintre planchetele de cărămidă, el îşi dete silinţa să se descalce pentru a-i da nenorocitului aceluia încălmănintea sa. Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi tu desculţ? Eu?!, răspunse el. DE MINE SĂ NU-ŢI PESE. EU POT SĂ UMBLU ŞI DESCULŢ, DAR EL, SĂRACUL?! (s.n.)”

Dar şi, tot în Amintirile slaviciene: “Eminescu era UN OM DE O VESELIE COPILĂROASĂ (s.n.), care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui (…). Un om cu trebuinţe puţine şi apucături boiereşti care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă şi respingea tot ceea ce i se părea vulgar. (…)<<Mă înăbuşe bunăvoinţa – zicea Eminescu. Sunt destul de supărat şi pentru mine însumi, de ce să mai supăr şi pe alţii?>>, spunea geniul poeziei româneşti. (…) Slăbiciunile lui Eminescu erau CU DESĂVÂRŞIRE PLATONICE (s.n.), lucruri despre care se vorbeşte cu un fel de religiozitate – şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua în care a putut să-mi zică: ÎN SFÂRŞIT, AM SCĂPAT” (…) NIMIC NU ERA PENTRU EL MAI PRESUS DE SENTIMENTUL DE DEMNITATE. (…) TOATE I SE PĂREAU SPOIALĂ ŞI MINCIUNĂ ŞI MIŞELIE ŞI NEMERNICIE ŞI ÎNTREAGA FIINŢĂ I SE RĂZVRĂTEA CÂND VEDEA FURIOASA GOANĂ DUPĂ AVERI ŞI DUPĂ POZIŢIUNI ÎN CARE CEI MAI OBRAZNICI DĂDEAU ÎNAPOI PE CEI VREDNICI, CEI SLABI PROFITAU DE SLĂBCIUNILE CELOR TARI, IAR VIRTUTEA ERA LUATĂ DREPT NEBUNIE (s.n.)”…

Oare nu avem, în fiinţa şi fiinţarea lui EMINESCU, însuşi Modelul HRISTIC? Pentru că EMINESCU nu doar “zicea” despre rău, ci a şi murit, asasinat în lupta, fermă şi fără jumătăţi de măsură, cu răul!

Titu Maiorescu a acceptat să se transforme în “mâna ucigaşă de Logos Daco-Valah” (ghidată de evreul Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen!), atunci când EMINESCU a atacat, cu înverşunare maximă, cabala iudeo-masonică europeană (exprimată prin Tratatul din 1883, prin care Carol I şi miniştrii săi acceptau să nu mai pomenească, în relaţiile cu Imperiul Austro-Ungar, de SFÂNTUL ARDEAL AL SARMIZEGETUSEI! – dar Maiorescu deja era pornit împotriva lui EMINESCU, nu doar de “metrul Ghiţă”, iudeo-masonul de la Sinaia [evreul GHEORGHE BRUŞAN-BURSEN] – ci de însăşi demascarea, de către EMINESCU a Junimii, drept ceea ce şi era: LOJĂ IUDEO-MASONICĂ!!!

Asta, aşa, pentru cei care-i “bagă într-o oală”, şi pe Avva GHERLASIE, şi pe “acatistizatulAvvei GHELASIE –  EMINESCU (…CUVÂNTATORUL SFINŢENIEI Neamului şi Pământului ROMÂNESC”…! – iar “oala” numindu-se…iudeo-masonerie!!!

…În definitiv, ce înseamnă, esenţial, EMINESCU, pentru DACO-VALAHI?

I-MARTIR-PATRIOT CREŞTIN, în “linia” Sfinţilor Martiri BRÂNCOVENI;

II-Logos Re-Orânduitor/Re-ARMONIZATOR de Existenţă-prin-Limbă, a DACO-VALAHILOR (de ieri, de azi, dar, mai cu seamă, din viitor!);

III-Afirmarea DACISMULUI SACRU-HRISTIC, al DACO-VALAHILOR! – şi, deci,

IV-Vizionarism  – Profetic şi Poetic, TOTDEODATĂ.

*

B-MIHAI EMINESCU – MARTIR AL CREDINŢEI DACO-VALAHO-ORTODOXE

…Evident, nu e în intenţia noastră şi nici nu ne dorim a avea vreo şansă minimă, de a schimba, total, viziunea românilor asupra GENIULUI POETIC al lor – MIHAI EMINESCU (de la a cărui moarte fizică se împlinesc, la 15 iunie 2016, 127 de ani) – dar vrem s-o completăm, spre Adevăr: nu a fost „nebun”, decât prin „decret” masonic, n-a fost „sifilitic”, nici „paralizat general”, cum sunau aceleaşi „decretări” masonice de „asasinare civilă” a lui Eminescu… A scris (genial, cum altfel?), până-n ultima clipă (atât poezie, cât şi jurnalistică fierbinte, de atitudine!). Dar, aproape până-n ultima clipă a vieţii sale terestre, „a fost bătut cu funia udă (precum Hristos la curtea lui Pilat…), pentru…a-l <<calma>>”…!!! (cf. reţeaua culturală). Suntem în deplin dezacord cu mercenari culturali, de tipul lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori Horia Roman Patapievici (revista noastră, Contraatac, care, la primul ei număr, de exact acum 17 ani, s-a numit MANIFESTUL EMINESCU, a apărut TOCMAI ca reacţie/”contraatac”, faţă de infamia/blasfemia comisă, în 1998, de Dilema veche a lui Andrei Pleşu!), care, prin instigarea la iconoclastie, nu reuşesc decât „să întărâte”, întru deplină fiinţare, miturile româneşti, printre care cel eminescian ocupă un loc de frunte (aici, nu vom pierde vreme şi hârtie, cu oligofreni isteroizi, de tipul consilierului prezidenţial Cristi Preda…!) – şi suntem în deplin acord atât cu, să zicem, Rosa del Conte, care, în lucrarea Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Buc., 1990, pp. 385-386, afirma, cu referire directă la Eminescu: „Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă, ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredintează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică, în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent” – dar, în primul rând, cu apostolul eminescian, Perpessicius, care da smerită mărturie, în articolul Cultul lui Eminescu (din vol. Eminesciana, Junimea, Iaşi, 1983, p.574): „Cei ce gândesc astfel (având reticenţe asupra cultului lui Eminescu), fac o îndoită eroare. Intâi, că nu iau seamă la exemplele altor literaturi şi mai vechi şi mai aşezate decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al doilea raft. Şi greşesc, după aceea, pentru că nu sunt încă pătrunşi de vastitatea operei eminesciene şi de culmile la care s-a ridicat, în atât de scurta lui viaţă, cel mai desăvârşit dintre creatorii noştri”.

Însă nici nu putem eluda adevărul istorico-sacral al românilor, întru care, după 1989, au început a da tot mai viguros mărturie atât erudiţi, precum N. Georgescu (A doua viaţă a lui Eminescu, Cercul strâmt, Boala şi moartea lui Eminescu), Theodor Codreanu (Eminescu – drama sacrificării), Ion Spânu (Asasinarea lui Eminescu) – cât şi ziarişti de onestitate spirituală, precum George Roncea şi Victor Roncea… – sau, mărturisitori întru Adevăr, cu aplecare spre expertize ştiinţific-medicale, precum Ovidiu Vuia (Misterul morţii lui Eminescu) sau Vladimir Beliş, fostul director al Institutului de Medicină Legală din Bucureşti…

Voim a se şti, şi prin verbul nostru scris, precum ca Eminescu a fost, precum geniile protectoare ale sacralităţii CETĂŢII, din antichitatea eroică, de semizei (Eschil, participant la epopeile de la Maraton şi Salamina, sau Socrate, cel luptând, cu avânt semi-zeiesc, cu neîntrecută bravură, în Potidea, Delion şi Amphipolis… – amândoi având în suflet, ca scop al luptei lor, icoana Cetăţii Sfinte a Athenei… – care icoană, faţă de ultimul, s-a arătat extrem de nerecunoscătoare…!) – nu doar un devot al muzelor, ci, înainte de orice, un iubitor, până la mucenicie/martiriu, al CETĂŢII – adică, în lumea modernă: al României şi al Neamului Românesc.

Ca urmare, dăm mărturie că Eminescu a luptat „şi cu spiritul, şi cu spada” („Militat spiritu, militat gladio„…!), pentru Cetatea Română! – şi a crezut NEABĂTUT, ÎN SFINŢENIA CAUZEI PATRIEI-MOCŞĂ-MOSIE/NEAMULUI SALE/SĂU!!! Din păcate, trebuie să recunoaştem că oamenii CETĂŢII au fost la fel de nerecunoscători cu semi-zeul Eminescu, pe cât au fost cu semi-zeul Socrate…şi unul, şi altul, au căzut victime nu săbiei, pe câmpul unei lupte „pe faţă”, cavalereşti – ci victime ale unor cabale oribile şi ale unor trădări incredibil de extinse, precum pecinginea! Lui Eminescu nu i-a rămas, deplin credincios, dintre prieteni, decât sufletistul ţăran, rafinat iniţiat, povestaş genial, ION CREANGĂ…poate s-o socotim pocăită, acum, şi pe Veronica Micle (care-l trădase, anterior, cu Caragiale…) …în schimb, bucovinenii lui, Chibici-Râvneanu, fraţii Ioniţă şi Vasile Bumbac etc. nu numai că se dezic, ca Petru de Hristos, de CREZUL ARDEALULUI, precum şi de Apostolul Credinţei – AMINUL-EMINESCU – ci nu ştiu cum să trădeze mai cu zel, ca Iuda, atât Crezul, cât şi pe Sacerdotul Credinţei: „Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleiaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. In semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica, plini de zel, în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu”. (cf.reţeaua literară).

…De fapt, ce se întâmplase, în (şi în jurul) acel (ui) an blestemat, 1883, anul decretării „MORŢII CIVILE” a lui Mihai Eminescu (nu doar „capturat” de poliţiile secrete austro-româneşti, ci şi interzicându-i-se dreptul de „viaţă auctorială” – DREPTUL LA SEMNATURĂ/PUBLICARE!) – şi, mai ales, în jurul zilei arestării, de către poliţia secretă („o combinată” austro-română…)? Multe… În primul rând, se pregătea, la Viena şi Bucuresti, un TRATAT SECRET, prin care România trebuia „să uite”, pentru vecie, Ardealul – despre care Eminescu simţea, clar, ca este „inima României”, prin CETATEA SACRĂ A SARMIZEGETUSEI: „Intr-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite Regelui Carol I o telegram, prin care ameninţa România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi SOCIETATEA CARPAŢII, în care activa Eminescu. Este închis ziarul lui L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C.. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare” (cf. reţeaua literara).

…Dacă subsemnatul, autorul articolului de faţă, precum şi erudiţii mărturisitori, am putea fi acuzaţi de „deviere mentală” ori de „complotită”…– …apoi, ditamai Imperiul, cu tot cu serviciile sale secrete, nu pot fi supuşi la acelaşi soi de termeni imbecili, precum „deviere mentală” şi „complotită”: „pe coada” lui Eminescu (socotit PERICOLUL NR. 1, LA NIVEL DE IMPERIU AUSTRO-UNGAR! – fusese pusă o întreagă reţea de spionaj austriacă, „ghidată”, în plin Bucureşti, de la Viena! – şi condusă de catumai baronul: Von Mayr…: „La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire public, cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această intrunire (n.n.: după toate probabilităţile, sursa era chiar TITU MAIORESCU!!!). S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţamânt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia public, în direcţia unei Dacii Mari”. Această notă a dus, în final, la desfiinţarea Societăţii Carpaţii. Activitatea sa (n.n.: a lui Eminescu!) ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional”. Fireşte, nouă, celor învăţaţi de şcoala aproximativă, ba chiar parşivă, a ultimului veac, precum şi de profesorii, uneori laşi, dar, de cele mai multe dăţi, ignoranţi (dar, la rândul lor, poate nevinovaţi de ignoranţă, cât doar de lene intelectuală/tembelism! – pentru că secretul crimei/răstignirii Aminului a fost păstrat sub şantaje cumplite şi prin expulzări şi asasinate exemplare! – …a se vedea cazul inginerului de drumuri si poduri, Nicolae Făgărăşanu, cel tăiat de roţile „unui tren providenţial” spre-o pildă… – cf. N. Georgescu, op. cit., p. 43) – ne este cu totul peste mână să ni-l închipuim pe visătorul cu ochii mari, trăgând cu puşca…sau instruindu-i şi pe alţii, MII MULTE (cel puţin vreo 40.000!!!), s-o facă…! Dar Adevărul ne spune că patria ţi-o aperi din toate puterile pe care le-a sădit Dumnezeu în tine: cu „pana” muiată în foc şi amar, a Scrisorii III, partea a II-a, sau a Doinei scrâşnite, printre blesteme şi fulgere – sau în articole incendiare de ziar, documentate cu o acribie incredibilă! – …dar, când cuvântul nu mai este ascultat, ba chiar îţi este dispreţuit, iar patria, vorba revoluţionarului-mason Danton, „este în primejdie” – păi, pui mâna pe armă, aşa cum au făcut-o voievozii şi „crăişorii” acestui Neam!: faţă de patrie nu există scuze, dacă şi când o trădezi – PENTRU CĂ EA/PATRIA ESTE DARUL DE LUMINĂ ŞI DE MÂNTUIRE AL LUI DUMNEZEU! …Eminescu ne-a fost trimis de Ceruri, Eminescu a fost pogorât de Arhanghelul Duhului/MIKÄEL, precum s-a fost pogorât Hristosul, în mijlocul iudeilor, al celor ce nu L-au recunoscut nici măcar prin minuni!… nici măcar prin SUPREMA MINUNE, cea a Învierii… În economia divină, însă, până şi Iuda are rost, în Drumul spre Golgota Mântuirii noastre (de aceea îi şi zice Iisus, Cel din EVANGHELIA IOANICĂ: „Du-te şi fă mai repede ce ai de făcut!”), de aceea, nu ne miră câţi diavoli au roit în jurul lui/AMINULUI: „Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii românesti şi pro-românesti, numită Societatea MATEI BASARAB şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. <<O organizare între romani>>, scria el. <<Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă ca Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc>>.” Da, a face DACIA MARE (chiar mai mult decât România Mare…!!!) este un scop atât de sfânt pentru români, încât numai Mihai Viteazul ori Crăişorul Horia au mai putut să viseze şi să-şi pună visul pe firul tăişului spadei… Dar, fireste, Diavolul te va umple de bale, ca măcar să te spurce, dacă nu-ţi poate opri lucrarea cerească: „nebunul”, „sifiliticul„… – şi asta pentru dezvăluirea afacerii „regale” („AFACEREA STROUSSBERG” cu căile ferate…), pentru dezvăluirea „cârpelilor” liberale, cu „steagul Domnului Tudor”: „ţin’te pânză, să nu te rupi!” … – PENTRU TRĂDAREA (LA ORDIN EUROPEANO-MASONIC…) A DUHULUI ROMÂNIEI!!! Deh, orice martir îşi asumă, în primul rând, cununa de spini a martirajului, altfel n-ar exista martiri… – or, ROMÂNII CEI MULT PREA MODEŞTI ŞI PROSTIŢI AU CEI MAI MULŢI MARTIRI, DIN TOATĂ EUROPA CREŞTINĂ! …Deci, nu ne miră nici trădarea cumplită a lui Caragiale ori Maiorescu (poate şi a lui Slavici, prin “soţia” lui Slavici, ECATERINA SZÖKE MAGYAROSY…), Caragiale făcând-o pe agentul de legătura, între „Cartierul General Masonic” al lui Maiorescu – şi Baia Mitraşevschi, unde Eminescu era „preparat” pentru arestare de către Grigore Ventura… – nici parolele/formulele criminale masonice, la adresa Aminului: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a lui P.P. Carp, sau „Azvârliţi-l peste bord pe Eminescu” (a cărei paternitate s-ar putea să-i aparţină lui „metru”/MAESTRU MASON – “GHIŢĂ, DE LA SINAIA”…)…: „Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp şi Titu Maiorescu) şi mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere. In primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureşti, influenţat de Veronica Micle, şi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Deşi aceste articole sunt anonime, se află totuşi că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat şi internat iarăşi la sanatoriu. Urmează apoi interviul (…) luat bineînţeles de către un maestru în Francmasonerie, evreul GHEORGHE BRUŞAN (BURSEN), cunoscut ca „metru Ghiţă”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (în timpul vietii)” (cf. reteaua literara). Aşa cum Lui Hristos nu ne mai miră (cel mult ne revoltă şi ne face, pe moment, neîncrezatori în potenţialul soteriologic al speţei umane…) că i s-a strigat, la Gavafta, de către leproşii spălaţi, de orbii luminaţi, de toţi schilozii/schilodiţii Duhului, schilodire prin „mintea mincinoasă”, luciferizată şi laşă şi trădătoare de binefacere: „Să se răstignească Hristosul!” …Răstignirea lui EMINESCU-AMINUL MÂNTUITOR ŞI PROTECTOR DE NEAM a culminat, pe Golgota mizeriei umane, cu …”Deşteaptă-te, române!”, ca un fel de hristic „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”), atunci când, pe lângă otrava saturnismului mercurial, „oferită” de „medicul” ( – ???!!! – „comandat-teleghidat” de „metrul Ghiţă de la Sinaia”…), Isaac din Botoşani, Eminescu a avut parte şi de pietroiul în cap, zvârlit de ciudatul mason Petrache Poenaru (scriitor? actor? profesor?): „La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand <<DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!!>>. Confesiunea martorului ocular, care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, FRIZERUL SĂU, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul <<Boala şi moartea lui Mihai Eminescu>>: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi << DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>(…) Şi a inceput să cânte << DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: <<…Asta m-a omorât!>>”. (cf. Victor RonceaRăzboiul nevăzut al lui Eminescu).

…Ce putem să mai zicem despre orbii care-au dat cu piatra, care-au insinuat, parşiv, otrava, în trupul Hristosului Neamului Românesc, atunci – …dar si uitarea, in „trupul” cărţilor şi manualelor de azi?! Doar vorbele Aminului mai contează:

” (…) Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit…”

…Şi, când se vor sătura/plictisi de monotonul (pentru ei, fireşte, nu şi pentru mucenicul/martir…) spectacol al martirajului, „ei” vor da semnalul către călău (semnal convenit dinainte de începerea bachanalei criminale şi iresponsabile… dinaintea deşucherilororgiasticei dezlănţuiri a demonilor sabatici) să curme suferinţele celui de pe Cruce… Numai că, pe Golgota, s-a folosit suliţa, pe când în cazul lui Socrate şi al Aminului – otrava…Orbii şi smintiţii de diavol! Ei nu-şi dau seama că abia MUCENICIA, care i-a distrat atât de copios, este semnalul DIN CERURI al începutului lucrării mistice, de deasupra şi de dedesubtul conştiinţei celor orbiţi de jocul dement al lumii, aflate în mijloc de Sabat! Aminul a fost confirmat, ca Sfânt Militar, asemănător Arhanghelilor şi Sfântului Gheorghe, dar şi ca mucenic/martir, care prin Cununa Sa de Spini îşi pregăteşte de Revelaţie Neamul, deocamdată Neam aflat sub influenţa mahmurelii şi sub aparenţa idioţeniei de nevindecat… DE LA 28 IUNIE 1883, VEGHETORUL VEGHEAZĂ LA PLINIREA MISIUNII MIHAELICE, DE ÎNVIERE ÎNTRU DUH, A NEAMULUI SĂU ROMÂNESC!!!

VEGHEAZĂ SUB CHIP DE LUCEAFĂR DE DIMINEAŢĂ/SOARE MISTIC/ „SOARE NEGRU”…!!!

*

C-EMINESCU ŞI DACIA

GEOGRAFIE SACRĂ, GEOGRAFIE DINAMICĂ – ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

…Iată ce precis şi, deci, sacru-poetic (“POESIS” înseamnă, în semantica dezvoltată a elinei,  DESCRIEREA EXPRESIVĂ A SACRALITĂŢII!) este Avva GHELASIE, în nuanţările lui, privind starea spirituală a lui EMINESCU – aceea de “SFÂNT AL PĂMÂNTULUI” (…iar nu “sfânt laic”…!!!):

Taina prin care ”Cerul tinde să COBOARE şi să se ODIHNEASCĂ pe Pământ”, este o MEMORIE ancestrală. În sensul Creştin, Pământul nu mai este ”contrazicerea” Cerului, ci BISERICA în care Cerul se ”FACE TRUP-EUHARISTIE”.

”SFINŢENIA Pământului” este ”SFINŢENIA FIRII Pământeşti”, care poate să PRIMEASCĂ şi SUPRADIMENSIUNEA Cerului.

”SFINŢENIA Pământului” nu este în ”VIRTUŢI de Cer ”, ci în ”VIRTUŢI de Pământ”, ce se pot ”ÎMPLETI” reciproc. 

Dacă CERUL a fost ”zguduit” de ”păcatul căderii Îngerilor”, Pământul este şi el ”stricat de păcatul adamic”.

ADAM cel în sine, aşa cum l-a Creat DUMNEZEU, are ”FIREA Pământeasca BUNĂ” şi doar păcatul i-a adăugat şi o ”parte a răului”.

”VIRTUTEA FIRII BUNE Pământeşti” este de altă categorie, faţă de ”VIRTUTEA Suprafirească de Cer.

Mihai-Eminescu_1
MIHAI EMINESCU

Poetul MIHAI EMINESCU nu este un Sfânt de Cer, ci un ”SFÂNT DE PĂMÂNT”.

FIREA Pământului este ”CHEMAREA IUBIRII de CER ” de a VENI să se ”ODIHNEASCĂ pe Pământ”.

SFINŢENIA Pământului nu este ”transformarea în cer”, ci este ”PRIMIREA ŞI ODIHNA CERULUI pe Pământ (nota noastră: GENIAL!).

Este o Mare Taină această ”ODIHNĂ a CERULUI pe Pământ”, care este la toţi Sfinţii, dar şi separat, ca ”FIREA în sine a Pământului”.

Poetul MIHAI EMINESCU este,  prin excelenţă, ”EVANGHELISTUL SFINŢENIEI Pământului”.

”CRUCEA SFINŢENIEI Pământului” este o ”CRUCE a Pământului”. ”GOLGOTA CRUCII Pământului” – este Drumul ”INTRĂRII în ODIHNĂ-CASA Pământului”.

Este o ”dramă a CASEI pustiite” şi un RAI al ”CASEI VENIRII şi ODIHNEI celor ASTEPTAŢI”.

MIHAI EMINESCU este ”Sfântul dramei CASEI pustiite” şi, totodată, PROFETUL ”CASEI ODIHNEI ÎMPLINITE”.

La EMINESCU nu căutam ”Sfinţenia de CER”, ci ”Taina CHEMĂRII CERULUI-Luceafărului” de a VENI pe Pământ.

”DORUL Pământului” nu este de a se RIDICA la CER, ci de a COBORÎ CERUL pe Pământ, ca ”NUNTĂ Pământeasca”, ca o ”CINĂ de Taină Pământească(s.n.).

”NUNTA Pământească” nu este ”pat nupţial”, ci ”ODIHNA-VESELIA CASEI Pământeşti”.

Zisul ”Eros pământesc” este tocmai ”drama pământeasca”, ca o ”AŞTEPTARE a VENIRII Luceafărului CERESC”.

”IUBIREA este VENIREA şi ODIHNA”, iar Mireasa este ”DORUL” acesteia.

DOINIREA este CHEMAREA VENIRII Luceafărului, este însăşi ”IUBIREA Sfântă Pământească”, cea care nu se împlineşte decât în ”ÎNTÂLNIREA” reciprocă.

EMINESCU este ”EVANGHELISTUL DOINIRII IUBIRII Pământesti” şi asa îl putem considera ”SFÂNTUL Pământului”.

Aşa, şi Pământul poate ”STA FAŢĂ catre FAŢĂ cu CERUL”, fără amestecare.

”Patima păcătoasă” a Pământului este mereu în ”crucificare” cu ”Virtutea Pământului”, şi la Eminescu este, cu prisosinţă, evidenţiată aceasta. Dacă Eminescu, ca Persoană proprie, trece el însuşi prin toate ”patimile pământului”, tot el se zbate să iasă din această ”subterană a iadului pământesc”.

Viaţa lui EMINESCU este ”CRUCIFICAREA subteranei pământesti”, din care iese ”Biruitor şi ÎNVIAT”.

EMINESCU a ”LUAT toată subterana Neamului Românesc” şi a ”PURTAT-O” ca pe o ”ASEMĂNARE MESSIANICĂ”.

EMINESCU este ”Profetul Ilie ROMÂN”, care ”NU a MURIT”, ci a rămas cu ”Trupul pe Pământ”, să ”DOINEASCĂ” mereu Plânsul acestui Pământ; pustiirea CASEI Pământesti; IUBIREA părăsită; CREDINŢA uitată; cotropirea străină; micimea pervertirii urmaşilor nedemni.

”CASA ROMÂNEASCĂ” nu poate fi niciodată fără ”EVANGHELIA DOINIRII” lui Eminescu, Evanghelistul IOAN al acestui Pământ şi Neam.

EMINESCU este PROFET, APOSTOL, ”OMUL cel de TAINĂ şi cel MARE al Pământului” este ”SFÂNTUL Pământului”, este ”VEŞNICUL TÂNĂR-FĂT-FRUMOS”, este LUCEAFĂRUL, este ”ICONICUL pământesc” din noi… “(s.n.)

…fireşte, cu icosurile şi condacele de BUNĂ ŞI SFÂNTĂ RÂNDUIALĂ/ARMONIE DUMNEZEIASCĂ:

Condacul 1
Şi Pământul are un Chip, din care se Nasc Făpturile şi Neamurile lor, şi acestea se OGLINDESC ca STELE si LUCEFERI pe Cerul de SUS, în care se ODIHNESC ÎMPREUNĂ, şi tu un LUCEAFĂR fiind, îţi Cântăm:

Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Icosul 1

Însuşi DUMNEZEU DOREŞTE să COBOARE pe Pământ şi FERICIT eşti tu, Mihai Eminescu, că ”DORUL Pământului” l-ai avut şi DOINITORUL său te-ai făcut, ”LACRIMĂ de Pământ”:
Veseleşte-te, Lacrimă de Făt-Frumos;

Veseleşte-te, Lacrimă de HRISTOS;

Veseleşte-te, Lacrimă de TAINĂ;

Veseleşte-te, Lacrimă de ICOANĂ;

Veseleşte-te, Lacrimă din LACRIMĂ;

Veseleşte-te, Lacrimă de VEŞNICIE;

Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 2-lea


LACRIMA de cer nu este ”plâns”, ci IUBIREA Cea Mare cu ”DORUL de Pământ” ce Coboară în jos, în Cântarea de: ALILUIA!


Icosul al 2-lea


O, ce Necuprins este în LACRIMA de Cer, ce LUMINĂ de LUCEAFĂR cu DORUL de Pământ, ce Chip, Chip Născut din APĂ şi din DUH, CHIP de BOTEZUL Lui HRISTOS:

Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL Românesc;

Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Pământ;

Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Neam;

Veseleşte-te, Veşnicul TÂNĂR de Taină:

Veseleşte-te, Veşnicul COBORÂTOR din cer;

Veseleşte-te, DOR de ”DORUL SFÂNT”;

Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

                                                          (Nota autorului: sublinierile din textul Avvei Ghelasie ne aparţin!).

…Deci, vine vremea pentru versul hesiodic, despre „SPĂTOASA GLIE” – vers hesiodic care l-a inspirat pe EMINESCU, în demersul său de a ieşi din „haosul” non-creştin, şi, prin METANOIA, să se situeze, poetic, existenţial şi vizionar, TOTDEODATĂ! – într-un CREŞTINISM-ÎNTRU-LOGOS-DIVIN, cu rădăcini vajnic înfipte în TRADIŢIA ZALMOXIANĂ (…Zalmoxis s-a răstignit, a înviat şi s-a înălţat la ceruri…deci, DACO-VALAHII au avut, prin El, de la DUMNEZEU-HRISTOS – atât BUNĂ VESTIRE, cât şi INVESTIRE, ca POPOR ALES, după ce foştii „aleşi” au decăzut spiritual, până la deicid şi terracid spiritual…):

“La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea / Spătoasa Glie – trainic sprijin menit să poarte-n veci pe toţi / Nemuritorii ce tronează asupra ninsului Olimp…”

(Hesiod, Theogonia)

Starea-Chaos (în rânduiala sensurilor eminesciene ale zămislirii psiho-cosmice), este umbra Spiritului, congenetică acestuia şi cooperantă cu acesta la crearea lumii, prin acceptarea amprentelor-forme – rămânea să vorbim, imediat, despre “spătoasa Geea” (Titanul Pământ, cum îl consideră Eminescu), cea (cel) care sprijină şi naşte-poartă Nemuritorii-Entelehiile Zei.

La fel ca grecii vechi, Eminescu a considerat Pământul ca fiind cea mai stranie cunoştinţă umană (cu cât mai cunoscută, cu atât mai stranie), cu personalitatea mitică cea mai complexă (de la care se pleacă în Misterele Eleusine şi la care se ajunge, atunci când se proslăveşte, în şoaptă milenară, misterul reînvierii-nemuririi). La Eminescu, într-o necunoscută de noi continuitate a Misterelor Eleusine, Pământul este investit cu sensuri soteriologice de o vehemenţă covârşitoare.

Am şovăit, am aşteptat…Am aşteptat să apară Erosul, “cel mai chipeş din rândul zeilor eterni”, apoi Noaptea mistică să-i fie Eros-ului “noapte bogată”, după ce am fost martori la misterioasa naştere a Somnului cu “numerosul neam de vise” – şi abia după ce am asistat la odrăslirea tuturor Zeilor-Entelehii şi la ascunderea, tot mai profundă, mai esenţială, a Dumnezeului – îndrăznim să ne îndreptăm Privirea către temelia stranie a tuturor “Nemuritorilor ce tronează asupra ninsului Olimp” (Muntele Cosmic de Lumină) – dar, în acelaşi timp, ipostaza forţei spirituale (evoluate ocult, prin diverse stadii de iniţiere trecută), care ne face a) să fim-să arătăm aşa cum suntem şi arătăm noi, b) să ne transfigurăm, mereu, în Chipul Divin (Ocult): PĂMÂNTUL.

*

a-GEOGRAFIA EMINESCIANĂ

Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate – în schimb, este enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca mit. Geografia eminesciană devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.

*

În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic) unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul GE = PĂMÂNT): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic, răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator, răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul.[2]

Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului – şi întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul ormuzdian, dreptate – ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-răutate.

Pământul, ca lume ocultă* , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca “grandioasă panoramă spirituală”, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în plan suprasensibil), alcătuiesc “cronica acaşă” [3]. Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER, MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al IV-lea: Pământ) [4]. În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în Povestea magului călător în stele; un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii = SPIRITE ALE PERSONALITĂŢII-ARHAII şi SPIRITE ALE FORMEI-EXUSIAI-STĂPÂNIRI, Cugetătorul-Orbul-Orfeu = SPIRITELE MIŞCĂRII DYNAMIS-PUTERI, Triada Zeilor = SPIRITELE ÎNŢELEPCIUNII KYRIOTETES-DOMNIILE şi Nordul = SPIRITELE VOINŢEI-TRONURI, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină,arfe atârnate-n crengi”, apă Vie – zonă în care pot fi deduse SPIRITELE FOCULUI-ARHANGHELII, SPIRITELE ARMONIILOR-HERUVINII şi SPIRITELE IUBIRII-SERAFIMII, dimpreună cu FIII AMURGULUI, FIII VIEŢII-ÎNGERII).

Pământul, ahrimanic şi evolutiv – ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr (Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului), devine un alter ego al Spiritului Poetic-Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de fluctuaţiile imagistice).

Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii – evoluţie spre centrul Ocult – Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303. Povestea magului: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul-o stea.”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa tranzitorie (luntre, fulger etc.).

De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului, I-304), sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) – conduce, invariabil, spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii (Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari – Scrisoarea IV, I-114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului, I-304).

Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor (“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului – Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului I-301, se naşte din fluidul – Oglindă, iar visele se nasc din fluidul – vin magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin – Hephaistos, sau prin vinul – apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic – ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) stea, ca ideal (nu ca pluralitate – stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) hieratismul ultim al imaginii exprimabile: Soare-Lună, Cosmic) hieratismul ultim sugerat: Cântecul – gând neînţeles (II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265-268, Memento mori), ca ARMONIZARE OCULTĂ A SPIRITELOR ARMONIEI-HERUVIMII. De fapt, cântecul devine gând nenţeles, ca gând părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal (sinele Suprem).

Apa-Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei – trestie – templu înecat = bidirecţionalitate simultană, spre Hades – Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat prin îngurgitare – iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând amurgul Zeilor!), pajul Cătălin (care “împle” cupele cu vin-Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]doi copii cu plete lungi, bălaie).

Apa-izvor este apa-impuls spre cercul-munte (severa şi neîntrerupta iniţiere):codrul cu izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului (codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, MUNTELE KOGAIONIC) şi energia resurecţională (izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă (orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări, deja, în registrul acvatic, ale MUNTELUI KOGAIONIC (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul Mag = Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).

Deci: I. Planete – Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată: a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării finalităţii tensionării), muntele [5]. Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul (suprema hieratizare a Sinelui – Pământ, sine-psiho-cosmic al Poetului – Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-energetizează, prin cercurile albe – negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali Soare-Lună). Deci: Magul este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el tensiunea (marecodru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi cântecul   – ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul – căldură a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos    –   Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul [Sinele] Spiritual – foc).

Antropocentrismul” întru Duh eminescian este şi funcţionează, de fapt, ca DUBLARE INTERIORIZATĂ/HRISTICĂ a geocentrismului, conduce la o posibilă antropo-cardinalitate geografică sacră (ipostaze umano-divine care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor, realizează expresia umano-divino-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem-HRISTOS-CEL-RĂSTIGNIT):

I – Verticala Mag Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit, Restaurator – Mircea – Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea – fata de împărat, Ea – chipul ispititor din altă lume – cf. Povestea magului etc.). Magul are autoritate şi dominanţă asupra schemei – cruce, prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei – cruce (Povestea magului). La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub apa Okeanos (sau Lethe), zeii reenergetizaţi şi apa vie reenergetizantă (neamurgirea zeilor).

*

Demiurgos devine sinonim cu sincopa dintre stadiile evolutive ale Eului Spiritualizat – Pământ (Pământul Ocult), prin determinanta Uitare pentru Anamneza – Remitizare. “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” nu e decât prima condiţie a realizării sinelui Spirit: a doua parte este promovată de vis: Grădina (Memento mori) imperiul cetăţilor solare din stea (Povestea magului), mândre maluri… unde sfinţii se preîmblă (I-247, Memento mori), sau chiar cuplu hyperionizat – ahrimanizat – paradisiac (Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţa, în care cuplul este expresia ocultă a Pământului, ahrimannizat, semnul regăsirii de sine – fire – dreptate – adevăr), echilibrat întru armonia – cântec veşnic, prin somnul – armonie a codrului (I-61 sau I-81): “visând visul codrului / Amândoi ca-ntr-o poveste”, sau sunetul dulce, sunetul greu al cornului (Povestea teiului sau Peste vârfuri), în care moartea-pieire este trecerea Styxului-umbră şi depărtarea vegetală-acvatică, spre mit – sub semnul Lunii: sau, ca în La mijloc de codru, prin dubla direcţionare semantică a trestiei, sub semnul Lunii şi al Soarelui (ca hieratizare, după depăşirea zbuciumului fenomenal zbor de rândurele ), Luna şi Soarele hieratizează energia Eros şi energia orfică, în imaginea Eros, sintetizatore a tuturor potenţelor demiurgice; chipul dragei mele (echivalenţă semantică a la fel de hieraticei flori albastre).

*

  1. PĂMÂNTUL-TITAN  ŞI  OMUL

Rău este tot ce nu e drept şi nu se conformează firii. Aceasta este concluzia pe care o lasă spre intuire Eminescu – contrastiv faţă de situaţia pe care a creat-o Dumnezeu-Ormuzd oamenilor, de a nu se mai auzi, decât in mod excepţional, glasul doborâtului Titan-Pământ (geniul aude glasul Titanului): “În van pământul mort ne-nspiră câteodată / Din sântul suc al stinsei sale vieţe / Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: / Întoarcerea la fire şi dreptate” (Demonism, I-229).

Adică, rău este tot ce nu-i echilibrat, tot ce nu se supune Legii Armoniei, căci Firea este gândită de Eminescu conform idealurilor platoniciene: totalitate a ideilor eterne (specii şi noumen), plutind (intuibile) deasupra phainomenon-ului, refăcând unitatea absolută a păcii (Nirvana de după ciclul reîncarnărilor, sanscritul sansarana).

Pe traseul dintre starea-Om şi stare-Geniu, răul este revelat, delimitat faţă de existenţa spirituală şi convertit în forţă contrarie, de creare mitică a lumii (în dimensiunile adevărului şi dreptăţii) revelarea şi delimitarea n-ar fi posibile fără intermediarul-Pământ (instigator la revolta anti-ormuzdiană, dar şi proiectant al lumii exorcizate de ormuzdianism).

În legătură cu depăşirea vălurilor Māyā, trebuie subliniat că, de fapt, nu Pământul este inhibat în funcţiile sale benefice. Nu acesta este blestemul din partea lui Dumnezeu-Ormuzd, pentru că dacă Pământul ar fi cu adevărat afectat, nu ar mai fi posibilă existenţa cadrului spre care îndemnă el însuşi să se efectueze revenirea: Firea, căci pentru oamenii-viermi, el, Pământul, este Firea (cel puţin exprimă Firea, sau prima treaptă de percepere a Firii; Fire = starea normală a armoniei orfice, potrivirea dintre obiect şi specia eternă). Cunoscător al lui Rousseau, Eminescu pune semnul egalităţii între firea eternă (armonia eternă) şi Pământ-Natură. Blestemul, deci, nu priveşte decăderea funcţională a Pământului, ci decăderea-orbire a Omului, individ empiric învăluit în Māyā şi crezând în înşelăciunea-Māyā; Omul este blestemat să vadă Pământul ca stând sub blestem, omul este prizonierul propriei becisnicii-percepţie, prizonier al Māyei, care-i anulează forţa de comunicare cu vigurosul, eternul Titan-Pământ-Natură. Starea de vierme este starea omului pasiv, care se lasă înşelat de aparenţe, iar starea de Geniu este starea activă de detaşare de phainomenon şi ajungerea la noumen, la viziunea asupra formelor eterne, deci, refacerea canalului de comunicare cu mitul şi cu componentele acestuia, deci şi cu Pământul-Titan. Blestemul Pământului este unul indirect; acela de a nu se putea face perceptibil, în măreţia sa esenţială, decât celor aleşi, care, prin forţa lor de împotrivire şi conştientizare a blestemului-Māyā, pot reface starea de Mythos; Geniul se detaşează de simţiri şi intră cu armele Fantezie şi Eros – din nou, în cântul mitic, regăsind Firea Eternă (implicit, Pământul, izbăvit şi izbăvitor).

Euthanasius respinge vălul Māyei şi descoperă Firea-Pământ prin Eros-Artă (noţiuni care fuzionează). Ieronim redescoperă Firea-Pământ, prin intermediul pseudo-testamentului lui Euthanasius, dar vălul Māyei nu se dă la o parte decât odată cu fuzionarea lui Ieronim-Geniul cu forţa-Eros; abia atunci descoperă el Natura Eternă, insula lui Euthanasius (vezi Cezara, II-343). Insula lui Euthanasius este spaţiul de exorcizare a lumii (prin conjugarea celor două forţe care animă orice insulă sfântă, subacvaticul lunar şi văzduhul solar-jupiterian) şi demonstrarea măreţiei şi purităţii Firii celei Drepte, care metamorfozează moartea în Stare Extatică Eternă (Eul metafizic se contopeşte cu Firea şi participă activ, prin ea, la Dreptul Mers cosmic: starea de mit înlocuieşte starea de putrefacţie – ca stare de tranziţie între ciclurile istorice).

Odin, sinonimul Titanului-Pământ, afirmă că nu trebuie crezut în înşelăciunea vălului-Māyā (lumea de furtună, durere, arderea şi amestecul hidos al gândurilor neferice – Odin şi Poetul, I-243); trebuie depăşită starea de nelinişte (cauzată de credulitatea, angajantă a eului empiric) şi ajungerea în starea de contemplarea a ideilor eterne dintre care se detaşează, ca linie de forţă fundamentală, Frumuseţea Senină şi Eros-ul (dimensiuni ale viziunii poetice de tip clasic): a) “În seninul, / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumuseţe”; b) “O, fecioară, / Vin’lângă mine, să mă uit în ochii-ţi, / Să uit de lume, ah! să pot uita / Fierea cu care ei m-au adăpat în lume… O, Odin, / Pune-i un sceptru-n mână… Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii”(Odin şi Poetul, I-242-247). Prin amnezie, cauzată de revelarea Frumuseţii Senine şi a Eros-ului (în spaţiul, maxim activant, al visării poetice), se impune realitatea noii lumi – cea a ideilor eterne. Se realizează anamneza.

Atunci când Luceafărul vede perechea erotizată (a cătaţilor Cătălin şi Cătălina, emisferele sferei perfecte-mit) în mijlocul Firii, Hyperion se detaşează de sinele său (empiric) înşelat (se detaşează de ultimele urme de văl-Māyā); el lasă specia eternă să dăinuie întru Eros – deci, să exorcizeze lume. Demonizarea lui perfectă, prin autoconştientizarea ei: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.

Semnul Victoriei Satanei-Luceafăr-Ahriman nu stă în împlinirea personal-individuală, ci în împlinirea Eros-ului depersonalizat (“Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”), în spaţiul remitizat al Pământului (şi reciproca e valabilă, evident: Pământul determină re-spiritualizarea totală Fiinţei-Eu).

*

  1. SĂMÂNŢA-CAIN

Există, între postumele eminesciene, cel puţin trei poeme care pun problema existenţei unei entităţi metafizice originare în lumea-omenire: Sămânţa-Cain (Gemenii, II-72, Preot şi filozof, I-337, dar, mai ales Confesiune, II-137). Sămânţa-Cain nu reprezintă doar o variantă a Răului, ci şi un germene cu profunde valenţe antimalefice.

Geniul-Satan face confesiuni omenirii (II-137, Confesiuni:V-am aruncat în viaţă, plecaţi sub anateme, / Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain, / V-am semănat în spaţiu pe voi, sămânţa Cain, / Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat, / Şi pentru voi anume creai al vieţii iad”.

Expresia “Sămânţa-Cain este nu doar un sinonim al omenirii (viermii care rod, spre Revelaţie din Putrefacţie, Titanul-Pământ), ci denumeşte, în primul rând, antidotul antiormuzdian pe care Ahriman-Satan l-a injectat omenirii, ca vehemenţă paroxistică, cu funcţie soteriologică (autosoteriologică), încă de la Creaţie (Ahriman este coparticipant la prima fază a Creaţiei). Prin agresarea reciprocă a formelor imperfecte şi individual-empirice, se va produce exorcizarea lumii ormuzdiene, ajungându-se la eliberarea într-un nou mit al perfecţiunii. Contaminarea lumii cu sămânţa Cain însemna măcinarea reciprocă şi accelerată a cojilor-măşti, a elementelor componente ale phainomenon-ului-distrugerea lumii pervertite a lui Ormuzd-pervertitul şi instituirea (sau promisiunea de instituire, ceea ce-i totuna, căci, în mit, posibilitate = realitate, vezi Arhaeus, II-495) lumii lui Ahriman-Satan cel revoltat – doritor de întoarcere la Fire şi Dreptate.

Astfel, prin sămânţa-Cain, Pământul-titan se purifică, pentru a-şi pregăti Revelarea ca stadiu spiritual-Pământ.

*

  1. PĂMÂNTUL OCULT. MEMENTO MORI

Poemul Memento mori este cel mai “geografic” dintre poemele eminesciene, în sensul că Eminescu spaţializează şi identifică în spaţiul lumii reale (a falsului ormuzdian) mai mult şi mai insistent decât în oricare alt poem al său (antum sau postum). Poemul pare, la prima vedere, o “vrăfuire” ciclopică de cicluri de false sau zadarnice eforturi civilizatorii pământeşti. Pentru că este o alcătuire gigantescă, ea pare şi ciclopică, iar pentru noi, oamenii, ciclopii clădeau neorânduieli, cultivau haosuri. Or, impresia noastră umană nu se potriveşte cu intenţia sacrală, liturgică, a ciclopului. Avem de a face cu cea mai rafinată şi mai complexă Construcţie Simbolică (în poezie şi în geografie) un aranjament liturgic al formelor, aranjament care răspunde unor impulsuri semantice cu scop soteriologic şi exorcizator. Pe scurt, poemul Memento mori este poemul geografiei sacre, în cel mai propriu şi mai pur înţeles. În plus, se sugerează o evoluţie implicită, paralelă şi ocultă, a Pământului şi a omului, spre un punct final, pe care îl revelăm doar prin privirea panoramică, atotînglobatoare (o panoramă nu a deşertăciunilor, ci a autorealizării astrului-Pământ, prin evoluţia în spaţiu spiritualizat).

Atunci când “asiatul” răspunde: “Unde este? Nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost” – afirmă inexistenţa, în permanenţă, a uneia şi aceleiaşi forme – centru energetic al Pământului. Dar, chiar dacă Ninive nu mai există în calitate de centru energetic, ea rămâne ca amintire a unui punct energetic (cândva central) – şi, în plus, ceea ce e încă şi mai important, se supune unui topos al punctelor energetice, unei scheme a unei geografii energetico-sacrale.

Toată desfăşurarea panoramică a punctelor schemei energetice sacrale se produce în interiorul Roţii (Cercului) – Visare poetică (visul cu imagini, din stadiul Pământ al evoluţiei lumii şi omului întru spirit – cf. R. Steiner): “Las’să dorm… / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază… Când posomorâtul basmu – vechea secolilor strajă – / Mi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la templul unde secolii se torc – / Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele …/ Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc / Şi privesc … Codri de secoli, oceane de popoară … icoanele-s în luptă … tot privesc la vo piatră ce înseamn-a istoriei hotară / Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară…

Somnul-Visare poetică este calea de abstragere de la fenomenalitate şi participare la mit: cântec vecinic, sfântă rază, sub semnul Eros: îndrăgit de-o sfântă rază. Spaţiul în care se substanţializează ca pietre, hotare de istorie, pentru energetizarea pe trasee noi (într-o mistică a timpului şi a geografiei) este unul sacru, deci pietrele-puncte energetice, subordonate traseelor energetice (scheme energetico-sacrale) stau sub semnul veşniciei, cel puţin ca funcţionalitate (subordonare faţă de schema energetico-sacrală), dacă nu şi ca permanentizare-fixare a punctelor energetice: templul “unde secolii se torc”. E adevărat, ”icoanele-s în luptă”, adică formele energetice se golesc reciproc de forţa centrului universului (forţa sacră individuală): prin lupta dintre icoane, rămâne sacru ansamblul, planul energetico-sacral, nu individualitatea energetică. De observat nuanţarea identităţii semantice: secolii sunt codri, popoarele sunt oceane. Codrul reprezentând un stadiu de tensionare şi conştientizare a finalităţii tensiunii, superior faţă de ocean (apă), care nu e decât zonă de protecţie, delimitare şi acumulare a energiilor-tensiuni, fără conştiinţa clară a finalităţii tensionării – rezultă că secolele sunt plănuiri temporale ale cuiva superior stadiului popoare: planul traseelor energetice este nu doar imanent, ci, în primul rând, transcendent.

Deci:orice se va petrece în punctele energetice, se va petrece sub ochii şi din voinţa transcendenţei, a unui “ceva” sacru, dinafara a tot şi a toate, dar implicat în tot şi toate.

Înainte de a fi însemnate pietrele-traseele energetice, Eminescu creează Semnul Tutelar al Necunoscutului Sacral: Masca. De sub măşti, cei fără casă, fără vatră (I-248), deci cu casa în ei şi cu vatra în ei: ZEII – aleargă, deci se implică, au topoare = fulgerele lui Thor, focul sacru, prin care modifică traseele energetice, după voinţa lor: “Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umăr, piei de urs”. Masca-lup este mască şi lup, în acelaşi timp. Este zeul-lup. Dacii-daci erau lupi (FII AI LUPULUI). Dar dacii se intersectează semantic (extrem de semnificativ pentru schema energetico-sacrală a geografiei sacre eminesciene) cu Nordul, unde LUPUL FENRIR îl înghite pe Odin, şi rezultă Amurgul Zeilor, apoi îl vomită ca Vidar (fiul lui Odin), reenergetizând o nouă lume. Trupul pulsatil al Lupului este Stomacul Energetic al Părintelui-a-Toate, al aceluia care nu se arată, deci nu poate amurgi, deşi provoacă şi conţine şi revocă toate amurgurile sacrale.

Încă un personaj înainte de a marca punctele energetice ale hărţii sacre: MAGUL KOGAIONIC. Ca forţă abstrasă din semantica temporală, dar care influenţează prin semantica temporală. Deci, Magul nu aparţine esenţial timpului, dar locuieşte, ca nucleu de influenţare-răzvrătire, în fiecare punct (centru energetic), subminându-i, prin forţa mistică a semnului ,semantica, deci subminându-i valoarea de centru energetic. În concluzie, nemulţumirile Magului (nici măcar ştiute de om – idolatru de rând) au cauze şi finalitate sacrală “Colo magul idolatrului îi scrie pe o piatră strâmbe semne / Să nu poată-a le-nţelege lungul secolilor curs” – e clar că semantica nemulţumirii-semn nu aparţine temporalităţii istorice, ci unei zone transcendente) vor determina reconsiderarea centrilor energetico-sacrali ai lumii, includerea foştilor centri, acum cu statut de puncte energetice, în schema globală, energetico-sacrală, a lumii-evoluţie spirituală. MAGUL KOGAIONIC este, deci, substitut al Părintelui-a-Toate, anonim deci, sub masca insolitului: MAGUL KOGAIONIC e mereu nepotrivit cu zona energetică ce-l include. Mâna nemulţumirii lui întoarce semnele (“Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors” I-251): se porneşte de la un fond de violenţă şi se rămâne în acest semn de violenţă ocultă: este labirintul infernal al iniţierii. Nu e răzbunare în sine, ci gard al răzbunării, deci obligaţie de a urma Prestabilita Cale, mânat mereu şi sever de forţa violentă (cu cauzalitate într-un punct mereu anterior: punctul initium, păcatul originar, prin care se dezlănţuie traseul energetic al reiniţierii, permanente, a lumii). Magul este în turnul maur, deasupra a toate pe care le neagă, adică le mână mereu spre singura afirmaţie posibilă: re-sacralizarea. Deci, Magul se arată profanului, mereu, ca fiind ceea ce nu e (esenţa Magului fiind, mereu, una ocultă). Şi atunci se pune întrebarea: finalitatea către care conduce Magul-gard al răzbunării, guru al iniţierii, va deveni o finalitate evidentă prin schema sacrală (traseele descrise, prin subordonarea punctelor energetice, desfiinţate mereu ca centri-ombilicuri universale) – sau va rămâne ocultă, o finalitate ascunsă ochilor? Evident, ochilor neiniţiaţi va rămâne ocultă. Finalitatea, pentru ochiul iniţiatului, va fi ceva ca rezultantă a schemei-geografiei sacrale, ceva care să fie mai mult decât (şi să cuprindă) geografia sacrală; ceva de dincolo de simpla însumare (după consemnare) a punctelor geografiei sacre. De aceea, încă de la început semnalăm aparent nefireasca lipsă a unor zone energetice importante şi cunoscute lui Eminescu: perioada creştină, civilizaţia hindusă, civilizaţia chineză (cu religiile aferente: brahmanismul, buddhismul, taoismul etc.) şi, chiar, de ce nu, Continentul Atlantic-Atlantida (Figura 2). Toate aceste puncte energetice rămân ocultate, într-un Răsărit (vom vedea că Atlantida înseamnă tot Răsărit, căci tentaţia permanentă spre Apus-Amurg, deci spre renunţare, duce la Răsărit-Revelaţie, iar Atlantida, după R. Steiner, este zona energetică ocultă în care adepţii lui Christos, oamenii solari, s-au retras, spre a salva lumea: abia apoi au migrat spre sudul Asiei, India-hinduismul şi spre centrul Steiner: “Cel care este atins de puterea Fiinţei solare, îl vede pe Hristos venind spre Pământ” [6].

      

LUPUL FENRIR

ONOMASTICA SACRALĂ FUNCŢIONALĂ

ÎN CÂMPUL VISĂRII POETICE TOPONIMIA

SACRALĂ FUNCŢIONALĂ

  1. – BABILON
  2. – NINIVE
  3. – EGIPT
  4. – IUDEEA
  5. – GRECIA
  6. – ROMA
  7. – DACIA

NOTĂ: Editorul postării n-a reușit să posteze Fig.2 (Precum și celelalte, Fig.3, Fig.4, Fig.5 – se vor posta cât de curând …)

                                                                        Figura-2

Totul trebuie purificat. Aceasta este semnificaţia răzbunării iniţiatice a Magului – un sinonim al lui furor sacer, prin care se recreează (re-sacralizează) lumea. Trebuie revenit mereu în punctul initium, în illo tempore, dincoace şi dincolo de orice stare tensionată. De aceea, punctele energetice nu dispar decât pe harta profană a lumii, nu şi pe harta sacră. Nici oamenii, nici zeii nu dispar – căci oamenii prin iniţiere, se zeifică, iar zeii depăşesc, mereu, Amurgul, printr-un etern Răsărit. Dincoace şi dincolo sunt halele albastre ale mării (halele luminate, I-279), dar şi adâncurile Nilului, şi adâncul nisipului, izotopic semantic cu marea, apa detensionată, protectoare a sacralului) a) în halele luminate ale mării se retrag, pentru reenergetizare, zeii dacici înfrânţi, aşteptând nu înfrângerea învingătorilor, ci transformarea stării Mare (starea acvatică este starea ocultă a Lunii – vezi R. Steiner, op. cit.), în starea generală a evoluţiei lumii şi umanităţii; aici, în halele mării, este veşnicul ospăţ cu VIN-LETHE, descris de Eminescu în Odin şi Poetul; aici se vor întâlni zeii dacici, Zalmoxis în speţă, cu Nordul (Odin şi ceilalţi zei ai Valhallei);

  1. b) “Nilu-n fund grădina are, pomi cu mere d-aur coapte [n.n.: o grădină a Hesperidelor, o Hiperboreea Sacră] / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor / Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce / Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce. – / Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori…” “…Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc”, I-252; Memphisul este un spaţiu în care iniţierea a avut loc, pe verticala-Munte (piramidă): “Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi… / Au zidit munte pe munte… ca un vis al mării sfinte … / … Colo se ridic trufaşe / Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, / Racle ce încap în ele fantezie unui Scald” – , dar şi iniţierea prin Logos sacru, căci piramida devine rezultantă-scară iniţiatică a fanteziei lui Scald (deci visarea poetică eliberatoare de contingent, de fenomenal) şi au trecut proba iniţiatică supremă: Moartea (Racla). Deci, e normală eternizarea Memphis-ului-Egipet în zona Grădinii Paradisiace, protejată de apa-stare detensionată, sustrasă stării activ-iniţiatice, infernale, din labirintul-codru, protejată şi de apa-uitare (Lethe) – vinul băut “până-n zori” (deci, zonă de protecţie este şi zona nocturnă) şi de chiot, ca semn al sacrei resurecţii.

Deci: schema punctelor energetice, organizate în geografie sacră, are ca finalitate: re-sacralizarea Lumii şi Omului (în cadrul stării de visare poetică-apa-vis, ca formă de cunoaştere suprasensibilă – cf. R. Steiner, op. cit.). Este o schemă realizată dinafară şi dinăuntru, de către Dumnezeu Ocult, care-şi are ca agent, implicaţi intern în construcţia Ocultă (precedată de Oculta Deconstrucţie): Magul (cu alternativele formale Cugetătorul pitagoreic şi Orbul sculptor: de fapt, Cugetătorul şi Orbul sunt subdiviziuni spirituale, componente ale Magului: acesta se adânceşte în cunoaşterea suprasensibilă, care-i dictează nemulţumirile, având drept consecinţă distrugerea formei energetice, distrugerea funcţiei ei de ombilic universal, prin cugetare, astfel el vorbind pentru fenomenal şi căpătând viziunea sacră, ocultă, spiritualizată, datorită căreia semnul pitagoreic devine realitatea adevărată, răsturnând realitatea pretins reală), precum şi taumaturgii (situaţi, din punct de vedere energetic, între Zei şi Regi, Orfeu şi Dochia).

Schema geografiei sacre cuprinde toponimicele, pentru a putea surprinde orientarea funcţională a schemei (dinamismul ei extern) precum şi, într-un plan simbolic şi suprasensibil, semnificaţia simbolurilor-semne, apărute prin dezvoltare schemei (dinamismul ei intern) – în paralel cu onomastica legată de toponimice: de menţionat că, întreaga schemă (deci, dubla schemă, toponimică şi onomastică) stă sub semnele Visării Poetice (Cunoaştere suprasensibilă) şi ale Măştii (Zeitatea Ocultă, revelată doar prin ultimul stadiu al cunoaşterii suprasensibile şi dincolo de ultimul stadiu; atâta timp cât Eminescu mai e perceput prin logosul profan, zeitatea rămâne ocultată; trebuie perceput Logos-ul Sacru, Grădina cu Apă Vie – numele mistic al eliberării spirituale, al împlinirii Eului):

Deocamdată, la o primă vedere, se pot observa următoarele:

  1. a) cele zece toponimice sunt în cifra tetraktys-ului pitagoreic (10 = numărul creaţiei, numărul lui Dumnezeu-Demiurgos, Dumnezeu Tatăl);
  2. b) prin ultimele trei toponimice se intră în zona ocultă, extrem de labilă semantic; în schema toponimicelor, Nordul apare şi în gruparea trei (ocult), şi ca zece = 9+1, numărul final, de nerostit (numărul divinităţii);
  3. c) Nordul (în esoterismul lumii, este locul de origine a Soarelui), deci, va fi cheia revelaţiei, mai ales că îl aflăm şi în schema onomastică (Nordul, în Memento mori, apare cu natură dublă: spaţială şi antropomorfă – este loc şi zeitate (Mag) în acelaşi timp, este o combinaţie astro-umană, stihie spirituală cu dublă forţă de influenţare, în real şi în suprasensibil, în acvaticul-lunar, în mineralul-pământesc foc şi în zona uranică: “stuf de raze lungi, senine”: “Şi când steaua se-nalţă de pe fruntea lui de rege, / Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece. / De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine / Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, / Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit”; de observat epitetul amar, pentru infinitul mării: la fel ca în finalul poemului Memento mori, unde starea de amărăciune şi oboseală-scepticism este starea iniţiatică, iar nu, aşa cu se interpretează de obicei, atitudine de renunţare şi necredinţă: Eminescu-cel-ocult renunţă (dacă tot e să se afirme ceva despre renunţarea eminesciană) la fenomenalitatea fiinţei sale: el se va înscrie, definitiv, în zona cunoaşterii suprasensibile, regăsindu-şi Eul Spiritual);
  4. d) schema onomasticii din Memento mori îl exclude pe Nero, pentru că acesta nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei către mit-cântul despre Troia (evident, nici Troia nu poate fi integrată în schema toponimicelor, din acelaşi motiv: ea nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei, al revenirii, prin moarte iniţiatică, ardere a etapelor, la cântul-armonie-mit; dinspre Regi, stadii degenerate ale sacralului (stadii istoricizate), se regresează, mitic, spre Zei; Zeii, la rândul lor, sunt ipostaze, aparente încă, ale divinului; stadiul cel mai profund, stadiul ocult, fondul cosmic divin, îl constituie stadiul Măşti);
  5. e) în schema onomasticii se înregistrează 13 nume; sacralitatea lui 13 este cunoscută: este 12+1, numărul vieţii şi morţii; este numărul lui Christos, deci (divinitate solară-vegetală, coborâtă în infern şi autopropulsându-se în stadiul resurecţional);
  6. f) de observat, de asemenea, dispunerea numelor-cifre, în funcţie de zona taumaturgiilor Orfeu-Dochia (Orfeu, ca şi Dochia, sunt făpturi androgine: Orfeu conţine în el cugetătorul Pitagoreic-masculin şi Orbul Sculptor-feminin – efeminarea este dată de creaţia interiorizată: “…înmoaie cu gândirea-i temerară / Piatra rece”; de fapt, Orfeu-Androginul este demiurg neputincios şi prin aruncarea arfei sfărâmate, prin care se produce căderea universală-semnalizată, redublat, prin Nero; Dochia este androgină pentru că este stăpână peste Lună şi Soare, confundându-se cu Luna-Monastirea lunii şi cu Soarele-a soarelui cetate): Orfeu şi Dochia sunt, ambii, în zona mare-oglindă (Orfeu e lângă marea-întunecată, Dochia e în zona mii de valuri, luntre… ce uşor juca pe valuri, argintul apei, fluviul cântării… “a mărei / Mare-oglindă, lâng-izvoarele-nflorite pasc albi c-a mării spume”), ceea ce face ca zona Regi să se oglindească, prin intermediul mării, în zone Zei – şi invers (acesta şi este motivul pentru care zeii se retrag în halele luminoase ale mării, întâlnindu-se cu Regele Decebal – vezi Odin şi Poetul (-243). Astfel, deasupra şi dedesubtul mării-oglindă (trecere spre zona Mythos) sunt grupări de câte cinci (Eminescu, în zona Regi, suplimentează, tocmai cu acest scop, Iudeea, cu încă un Rege: pe lângă Solomon, care formează serie de trei [SSS] cu Semiramide-Babilon şi Sardanapal-Ninive, apare şi David), 5 conţinând şi el semnificaţia divinităţii, împlinite total prin reflectarea-însumare (SS formează crucea nordică) a ceea ce e deasupra oglinzii şi ceea ce este scufundat în Mythos-ul-halele mării, adâncul oglinzii; deci: 5 Regi + 5 (3 ZEI + 2 MĂŞTI Robbespierre este cu masca tigru, iar Napoleon Nenumit este Prometeu “ce-a-adus lumei a luminei fericire” şi Neptun care “priveşte linguşirea mării-adânci”, în acelaşi timp – deci foc şi apă) + 2 TAUMATURGI (ORFEU – DOCHIA)= 12 (3×4 = ciclu cosmic); se adaugă Nordul (Capul Lui HRISTOS!). Eminescu este foarte insistent asupra NORDULUI-CAPUL LUI HRISTOS. Şi nu în zadar, fireşte! Surpriza, ulterioară dezlegării enigmei, este mare. Şi nu poate fi dezlegată decât fixând în schema geografică-hartă sacră toate punctele energetice stabilite de Eminescu prin toponimicele din coloana din stânga (descifrând schema geografică se justifică, în mod clar, şi alegerea acestor toponimice, şi nu a altora, de către Eminescu: FRANŢA ŞI NORDUL –  apoi NORDUL ŞI DACIA –  apoi FRANŢA-NORDUL-DACIA îţi au punctele lor comune în zona ocultă a gândirii, îşi au justificare, într-o cunoaştere suprasensibilă) – Figura 3:

NORDUL

CONTINENTUL

ATLANTIC

FRANŢA

ROMA DACIA

GRECIA

NINIVE

IUDEEA

BABILON

EGIPET

SENSUL ÎN CARE SE DEZVOLTĂ SCHEMA ENERGETICO-GEOGRAFICĂ

A GEOGRAFIEI OCULTE – Figura 3

se observă: a) zona REGI este marcată, ca topos, de un patrulater (în ocultism, patrulaterul-pătrat este semnul Pământului, ca simbol al stabilităţii);

  1. b) în raport cu patrulaterul, GRECIA devine punct (în ocultism, punctul este semnul Aerului, ca simbol al mobilităţii spirituale);
  2. c) GRECIA şi NORDUL sunt puncte polare (ambele simbolizând re-căderea în Mythos);
  3. d) prin unirea extremei NORD cu punctele ROMA, respectiv DACIA (în Strigoii, I-69: “Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă / Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară (…) curgând spre vechea Romă / Pe Nistru tăbărâse (…)” – dar şi prin unirea GRECIEI extreme cu punctele ROMA şi DACIA (ORIGINEA LUMII!!!), se obţine un romb, care poate fi împărţit în două triunghiuri: triunghiul cu vârful în GRECIA, triunghi având , deci, vârful în jos, este semnul apei şi simbolizează instabilitatea şi melancolia: Triunghiul cu vârful în NORD, triunghi având, deci, vârful în sus, este semnul focului şi subliniază energia maximă şi mistică. Focul pe apă, însă, nu oferă stabilitate;
  4. e) de aceea, apare migraţia spre alte puncte, care să ofere stabilitate; în felul acesta, FRANŢA nu este altceva decât modul de a ajunge, energetic, la spirit neliniştit, pe de o parte – dar. În primul rând, modul de a ajunge la ATLANTIC. E vorba de CONTINENTUL ATLANTIC, care în cunoaşterea suprasensibilă, este locul unde oamenii solari, atlanţii, s-au sustras influenţei elementelor luciferice (vezi R. Steiner, op. cit. la Eminescu, elemente luciferice ar trebui tradus prin elemente fals-ormuzdiene): atlanţii au fost cei care au putut vorbi, primii, în numele Spiritului Focului-Christos. Atlanţii au migrat, apoi, în India şi în Persia, aducând principiul solar să se reflecte în formele divine Brahma şi Buddha, respectiv Zarathustra. Iată cum se poate revela Răsăritul Etern (Hristos) migrând, cu credinţă nestrămutată, spre Apus. Iată cum cele mai importante religii, cele mai spiritualizate şi mai solarizate (prin atlanţi), sunt revelate prin cunoaşterea suprasensibilă: creştinismul, hinduismul, buddhismul, zarostrismul.

Să nu se uite insistenţa eminesciană asupra NORDULUI: NORDUL este, geografic, dar şi ocult, în contact cu CAPUL LUI HRISTOS, dar şi CONTINENTUL ATLANŢILOR LUMINII HRISTICE (este zona Soarelui esoteric); NORDUL ESTE AL MAGULUI KOGAIONIC  (poziţia Magului Kogaionic este, totdeauna, în punctul cardinal al Nordului). NORDUL este ŢINUTUL-GRĂDINĂ A HESPERIDELOR (PARADISUL OCULT). Deci, MAGUL-NORD ne-a condus (aşa cum l-a condus, iniţiatic, şi pe Eminescu) spre Mythos-ul recuperat: “Suliţa (lui Odin) pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce.” Suliţa-rază (indicaţie şi chemare-invocare a solarităţii) va călăuzi cunoaşterea suprasensibilă spre cruce-Christos (Spiritul Suprem al Focului, al Solarităţii), trecându-se prin infernul iniţiatic-moartea iniţiatică.

Este victoria ocultă: “Odin moare – Tibrul este a credinţei lui sicriu” (moarte iniţiatică-sicriu, pentru resurecţia prin CREDINŢA-CRUCE-AURUL LUMINII ÎNVIERII HRISTICE) – de observat că versul are trei majuscule, repartizate stânga-centru-dreapta: O – T – C. Să le analizăm, conform ocultistului englez George Muchery:

O: Venus-Balanţă-Aer (cercul = spirit);

T: Soare-Leu-Foc (cruce = natura: sacrificiu şi suferinţă);

C: Mercur-Gemeni-Aer (semicerc = suflet).

Deci: focul-energie spirituală maximă se înalţă, pe vârfurile triunghiului mistic = desăvârşire autonomizare a Spiritului-Sine. Victoria obţinută de Leu se află printre semnele instabilităţii, ale labirintului ocult şi ale dualităţii, care trebuie stăpânită energic, prin iniţiere: Balanţa şi Gemenii – stăpâniţi de Leu (central). Soarele este dobândit prin înfrângerea instabilităţii (Mercur jos) şi apropierea semnului Iubirii-Credinţă: Venus sus. Apa vie devine, astfel, în finalul demersului iniţiatic, numele mistic atât pentru a) o modalitate de cunoaştere (visarea poetică), cât şi pentru b) stadiul ultim, de iniţiat, transcens în starea Paradis:

  1. a) “Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei / E o picătură-n vinul poeziei… / Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate”;
  2. b) “… în ţara unde fug a lumii zile… / E un loc cu apă vie într-un şes încântător. / Cine bea din el nu moare”.

În ce priveşte finalul aparent disperat: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” – aceste versuri sunt CAPCANA, INFERNUL INIŢIATIC – căci, este evident că acela ce urmează cale iniţiatică, din geografia iniţiatică, descrisă de noi mai sus – depăşeşte fenomenalitatea-mizerii-suferinţă-absurditate: ajuns în stadiul de atlantul-fiinţă solară, iniţiatul va reconsidera fundamental datele fiinţei sale şi ale drumului iniţiatic parcurs. Nu rămâne nici o îndoială că stadiu atlant-Hristos elimină, tocmai prin statutul său de stadiu mitic, orice percepţie de ordin fenomenal (percepţie infiltrată, şi acesta este firesc, cu elemente fals-ormuzdiene, mizerie, suferinţă, absurditate, zădărnicie). Deci, însuşi titlul (subtitlul) Panorama deşertăciunilor este o capcană iniţiatică: pentru omul profan, aflat în precaritatea fenomenală, lumea s-a desemantizat, rezultând deşertăciunea; pentru omul care s-a iniţiat, prin intermediul traiectoriilor geografiei sacrale, lumea (cu totul altă lume decât cea fenomenală, din punct de vedere calitativ) s-a resemantizat, devenind Mythos-puritate-apă-vie.

*

e – POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

Nu părăsim (temporar) poemul Memento mori (foarte dens în sugestii asupra geografiei sacre eminesciene), decât pentru a sugera că Eminescu îşi răsfrânge concepţiile esoterice (viziunea suprasensibilă) asupra întregului cosmos. Se va observa, însă, că întreg cosmosul înseamnă tot Pământul, mereu Pământul – de fapt, nu doar în sensul geocentrismului, ci, în primul rând, în sensul concepţiei ocultiste conform căreia Spiritul Uman se autoperfecţionează în paralel cu astrul său (Pământul), parcurgând, în sens evolutiv, o serie de stadii cosmice: Saturn, Soare, Lună, Pământ etc.

Pentru ca afirmaţiile de mai jos, legate de semnificaţiile oculte ale poemului Povestea magului călător în stele, să nu fie suspectate (prea mult) că merg în direcţia unei atrageri a textului eminescian spre o interpretare gata confecţionată – este necesar a stabili, încă dintru început, o premiză necesară (se va putea vedea dacă şi suficientă). Premiza se referă la modul de a aborda textul poemului Povestea magului călător în stele: este sau nu este un text iniţiatic, sau, măcar, despre iniţiere? Răspunsul îl vom da abia după o scurtă problematizare, implicând ştiinţa mitologică:

  1. a) însuşi titlul dat de Călinescu (Povestea magului călător în stele – conformându-se conţinutului manuscrisului eminescian, ms. 2259, f.52-81, fragm. şi în ms. 2276, II, f.27-29) implică termenul de basm; or, basmul, conform folcloristicii secolului nostru, este un mit degradat;
  2. b) mitul este, după Mircea Eliade, o “povestire sacră[7], mitul, deci, implică revelarea, prin cuvânt, a forţelor ce ajută omul căzut să revină în illo tempore; textul mitului este, prin el însuşi, tentativă de recuperare a lui illo tempore – deci, implică demersul iniţiatic (cuvânt şi acţiune sunt concomitente în mit);
  3. c) în Povestea magului, ca şi în mitul folcloric, există schema iniţierii: împărat = stadiul consumării forţei sacre fecior de împărat = stadiul de germene pentru re-iniţiere (recuperare a energiei sacre) magul-guru, iniţiatorul; în plus, există trasată, în mod clar, calea iniţierii, calea obstacolelor, a probelor iniţiatice: urcarea muntelui, de către feciorul de împărat, spre zona Mag.

Aceste lucruri trebuie acceptate, altfel ar fi anulate orice demersuri de consolidare a ştiinţei mitologiei. Odată acceptată premiza (Povestea magului este poem despre iniţiere), nu este înafara posibilului ca toate afirmaţiile şi acţiunile Magului să aibă conţinut iniţiatic; prin urmare, se poate deduce că Povestea magului este un poem iniţiatic, un poem care comunică rezultate ale demersurilor cunoaşterii suprasensibile. Partea cunoscută (sensibil) – mitul aparent este doar vârful icebergului suprasensibil, disparent, ocult (spiritul nevăzut, autorecuperat în divin).

Dacă aceste lucruri sunt acceptate, nu mai rămâne decât să ne punem întrebări în legătură cu tainele revelate de Mag, cu semnificaţia acţiunilor Magului, cu obiectele-stadii cu care ia contact Magul (căci Magul este ombilicul universului energetic, spiritual, al poemului) – şi să încercăm să găsim răspunsuri, care să liniştească, într-o măsură cât mai mare, efervescenţa întrebărilor noastre. Din punctul de vedere al autorului acestei lucrări, răspunsurile cele mai apropiate de logica internă a poemului Povestea magului le oferă indicaţiile cunoaşterii suprasensibile, conţinute în cartea lui Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală.

În legătură cu poezia eminesciană (dar nu numai: multe dintre problemele poeziei le regăsim, sub o formă sau alta, şi în proza eminesciană), întrebările care se ridică sunt multe. printre altele, de ce apare Luna, la Eminescu, ca spaţiu a) transcendent b) dar, totodată, geamăn Pământului, conformată din elemente pământeşti (cf. II-303, Sărmanul Dionis, viziunea asupra topografiei lunare: munţi, stânci, bucăţi de pădure, codru antic, fluviu măreţ, insule cu scorbură de tămâie şi cu prund de ambră, dumbrăvi, flori, gândaci etc.); mai exact, Pământul şi Luna, în mod egal, apar la Eminescu re-structurate ideal – dar, repet, amândouă în mod egal (în mod similar “descojite” de vreo eventuală faţă reperabilă în cadrul lumii reale). Şi, apoi, de ce spaţiul transcendent nu este numit cu nume de spaţiu mitic: rai, paradis, Eden etc. – de ce Lună? Şi, apoi, tandemul Soare-Lună apare, la Eminescu, nu atât ca un simbol al succesivităţii cosmice implacabile, ci ca o simultaneitate de imagini şi stări (fata de împărat, Lună şi Luceafărul-Soare Negru, în Luceafărul, Soare-Lună şi “chipul dragei mele”, în La mijloc de codru, “Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni”, în Sărmanul Dionis, II-3303, sugerându-se, prin 2 sori şi 3 luni, o progresie gradual-calitativă dinspre Soare spre Lună, lucru pe care ocultiştii îl au în vedere, când discută evoluţia spiritului şi astrului său-Pământ, în seria Saturn Soare Lună Pământ etc.) – simultaneitate care patronează şi semantizează structuri şi stări pământeşti, (a se vedea hyperionizarea Ei şi lunificarea Lui, în tandemul mitic final, doi tineri singuri doi copii cu plete lungi, bălaie, tandem care re-sacralizează Pământul, în Luceafărul; revelarea Erosului, ca structură de profunzime a Pământului, în La mijloc de codru…; “mobilarea” Lunii cu elemente pământeşti, dar cu impulsuri luciferice, care vor produce, în Sărmanul Dionis, căderea cuplului instaurat prin palingenezie etc.). Deci, nu e vorba, la Eminescu, doar de un geocentrism ptolemeic, ci de viziunea Pământului, ca un şir de ipostaze care, poate, au fost cândva, succesive şi disociate, dar pot fi revelate şi ca stări dinamice, evolutive, în cadrul stării numită Pământ – stare unitară în dinamismul ei ocult. Pământul-stare spirituală reuneşte titanismul (vezi Demonism) cu starea pirică (“Şi-n urmă pământul rămâne – o stea”, I-202). În Luceafărul, Luna (fata-lună între stele) şi soarele Negru (Luceafărul; ocultiştii menţionează că, în stadiile Saturn-Soare lumina este întunecată, lumina este una interioară, spiritualizată) [8] apar întâi , în spaţiul-vis al Pământului (starea de vis cu imagini este specifică stărilor Lună-Pământ, afirmă Steiner în op. cit., p. 156 şi p. 178), apoi, Pământul se etaşează, împlinit mitic, lăsând înafara sa Luna şi Lucefărul-Soare Negru.

Viziunea cosmică eminesciană, atunci când apare pregnant (Luceafărul, Povestea magului…, Scrisoarea I), este o viziune circumscrisă viziunii pământeşti, stării-Pământ (în Scrisoarea I – “lume, lună, soare şi stihii” înseamnă, de fapt, Pământ + Lună +Soare + Spiritele-stihii, care produc evoluţia spirituală a aştrilor). E altceva decât Pământul, atunci când Eminescu descrie zboruri şi trasee cosmice – dar, mereu, în relaţie cu Pământul, convergente spre Pământ etc.

Cel puţin în Povestea magului, descrierea acestor lumi care formează preajma spirituală a Pământului, care se raportează la Pământ şi intersectează, în mod constant şi necesar, Pământul – este una în care cititorul pătrunde ca într-un labirint de neînţeles pentru conştiinţa lui limitativă la realitate-raţiune. Pământul, aici, a dispărut ca element de descriere, fiind păstrat, mereu, ca o stare deschisă, nedefinitivată, aflată într-o permanentă efervescenţă semnificativă a formelor şi structurilor, într-o permanentă stare de erupţie către alte locuri decât cele intuite ca fiind proprii Pământului – şi, totuşi, abia aşa, prin circumscrierea sa unor structuri colaterale, oculte, Pământul devine o realitate complexă (o complexitate care impune o dinamică ontologică şi gnoseologică, întreruptă, de sincope existenţiale, în stadii – şi, apoi, reluată, de fiecare dată, în fiecare stadiu ajungându-se pe planuri diferite şi superioare).

Pentru descifrarea labirintului efervescent absolută nevoie de un alt demers decât cel eminamente raţional (care este ratat de la început, căci este respins de însăşi natura iniţiatică a textului): este nevoie de cunoaşterea suprasensibilă, de demersul analitic de tip ocultist – ceea ce ne-a determinat la o lectură paralelă a textului eminescian şi a Ştiinţei spirituale a lui R. Steiner (cel mai important ocultist al secolului XX, care a sintetizat datele ocultismului milenar). În capitolul de faţă, nu facem decât să sugerăm ocultismul care nutreşte semantica versului eminescian – căci o adevărată paralelă completă (pornind de la calea sugerată de noi) poate face oricine, punând cele două texte alături. Se va vedea (în cazul în care va fi acceptată lectura sugerată de noi) că George Călinescu a aruncat mult prea neglijent afirmaţia sa, în legătură cu Povestea magului

Povestea magului călător în stele este foarte asemănătoare cu Mureşanu (n.n.: nici vorbă: Mureşanu schiţează funcţionalitatea ahrimanică a Pământului, antrenând în scepticism şi revoltă ahrimanică pe anumiţi oameni – Geniile, pe când Povestea magului este poem de iniţiere ocultă întru evoluţia spirituală a Pământului)… Mult mai stângaci, aruncată în vălmăşeala inspiraţiei (N.n.: şi totuşi, câtă ordine suprasensibilă!), ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărâtă”[9]. La fel, pripită ni se pare şi catalogarea drept “sideromanie” (G. Călinescu, op. cit., I-288) a preocupării eminesciene de a explica, la modul ocult, legătura dintre lumina stelară şi corporalitatea pământească.

La început, a fost spiritul pur. MAGUL KOGAIONIC şi ÎMPĂRATUL sunt Oreste şi Pilade – deci, sunt acelaşi spirit în două trupuri-conformaţii: deci, esenţial, există ambii întru permanenţă (cf. R. Steiner – corpurile căldurii aduc Timpul, celelalte sunt Permanenţă), doar că, în evoluţia spirituală, se produce impresia unei diferenţieri-departajări, în care se păstrează fondul spiritual (Magul), ca fond de energie primară, iar pe acest fond se produce sincoparea stărilor-faze de evoluţie a spiritului stare-Pământ (aparenta moarte a împăratului) urmată de reluarea stadiilor de pe prima treaptă, până, mereu, la o treaptă superioară celei a precedentului stadiu (fiul de împărat, care se duce spre Mag, spre a fi iniţiat; apoi, reluarea cercului pe spirală, urmând stadiul călugăr, ca irosire a forţelor sacrale, dobândite ca Fiu de Împărat – dar nu o irosire totală, dusă până la capăt: Călugărul, ca fost împărat-decrepitudine sacrală, s-a oprit la stadiul zbuciumat: claustrat în mânăstire, cu zvâcniri tot mai slabe spre cenuşa fostei fiinţe, cuprinsă de febra autodistructivă: “Pe focul cugetării a presurat cenuşă, / Ci sub cenuşă-ard însă consumatori cărbuni. / Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gând / Când peste spuza sură se va turna pământ”. Treptat, impulsurile spre trecuta stare se transformă în impulsuri spre o viitoare stare-lume, stare viitoare care-l ispiteşte sub forma unei fiinţe-înger care nu se poate materializa în stadiul următor: “E-aievea acea fiinţă… / Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici – Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Se observă:

  1. a) insistenţa asupra ideii imposibilităţii împlinirii-cu-ideal aici:Aicea de viaţă n-are parte”,“nu aici” –
  2. b) pe de altă parte, oscilaţia între ideile de reluare şi continuare: “E sufletu-unei moarte, / Pe care … să-l reaprind” – “vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe”. Concluzia firească: noua lume este stadiul de depăşire calitativă şi extensivă a lumii-aici, preluându-i şi restructurându-i lumii-aici atât trecutul, cât şi viitorul – deci, lumea nouă este o lume care include şi presupune anterioritatea lumii-aici, înglobează, îşi circumscrie fostul stadiu, lumea-aici).

Cunoaşterea stadiului consecutiv este, mereu, rezultatul unui dat suprasensibil, deci este cunoaştere suprasensibilă: a) fie drumul de urcare a muntelui, depăşirea ruinelor (“acolo printre ruini ” I-291), a prăvălirii (“stejar prăvălit“), a îmbătrânirii-decrepitudine prin tolerarea invaziei vegetale (“stanuri bătrâne cu muşchi acoperite”), depăşirea furtunii infern iniţiatic (“Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă…/ Vuieşte a vântului arfă de-aramă”) în favoarea invaziei semanticii luminii revelaţie (“Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”) şi transcenderii în Mythos (“Şi dracii la râuri adun licapodii” – forţa Lupului Mistic-Fenrir, Amurgire şi Zori ai Zeilor, prin îngurgitare şi regurgitare), ajungere în piscul-Âthman, de deasupra fenomenalului-nori-Māyā: “Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul.”, b) fie prin zbor şi starea de visare revelatorie a Mythos-ului, stare obţinută prin mijloace magice, oglinda-ochi magic deschis spre lumea de dincolo, de aici-acum: “Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă, / Încet-încet pare o umbră de-argint (somnul, prin care se revine la originar, la visul-Mythos: stele-imperii I-303, steaua somnului redătător de visare-Mhytos “de visuri, de umbre, de cântec e plină”), c) fie cunoaşterea suprasensibilă a lumii ca stadiul viitor, prin ochiul magic din frunte*, ochiul ciclopic, sau ochiul reptilian, prin care se emit şi se receptează, precum afirmă parapsihologia, bio-radiaţiile α, β şi mai ales γ: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte… / La mijlocul de aer, în sfera de lumini / Din frunte-mi se retrage raza de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafamină, / Înger cu aripi albe…” (I-308).

Magul, ca fond energetic permanent pentru evoluţia spirituală a Eului-Pământ, în lumea suprasensibilă, este sinteza Spiritelor Înţelepciunii (Kyriotetes-Domnii), a Spiritelor Voinţei (Tronuri) şi a Spiritelor Mişcării (Dynamis-Puteri)[10]. (Aceste spirite îşi reiau de la capăt misiunea, de fiecare dată când se trece la substanţializarea evolutivă a următorului stadiu-astru spiritual din serie). Magul este întruchiparea spiritelor înţelepciunii, deoarece dinspre fondul de înţelepciune cosmică-Mag i se transmite fiecărui novice rezumatele fiinţării oculte întru cosmos (vezi I-293), mitul despre stele, moarte, geniu, trup, spirit, cosmos, haos etc.). Magul stăpâneşte mobilitatea exacerbată a stihiilor eterice ale lumii, stăpânire exercitată prin privirea-spirit: “Aruncă pe lume el ochii lui suri” – şi prin cartea zodiilor: “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte /Cu semne strâmbe întoarse-arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (semne strâmbe, întrucât deviază şi depăşesc această lume, mereu în favoarea altei-altor lumi). Deci, Magul uneşte Înţelepciunea cu Voinţa, pentru a reflecta Voinţa în spaţiul ceresc [11]. Magul se azvârle în cosmos, provocând substanţialitatea să-şi găsească refugiu mereu sub ocrotirea altor şi altor Spirite ale Formei (Exusiai-Stăpâniri), revelate, treptat, în fiecare din stadiile astrale ale Pământului-Spirit evolutiv: “Se suie-n vârf de munte… / … în infinit el zboară”, “Din vârf de munte-n în spaţiu iar s-aruncă” etc. (I-305).

Fiul de Împărat apare după stadiul stele-copile (“…când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond…” I-287) şi lumi grădini: “ţările-nflorite” (I-287), stăpânite, încă, de îmbătrânitul Împărat (părintele decrepit, stadiul care cere reînnoirea, prin moarte iniţiatică şi naştere ocultă, a forţelor sacrale). Acest stadiu este al stării de agregaţie “căldură”, “corpuri de căldură[12]: este stadiul Saturn (“iarna e blândă primăvară”, plus vagi senzaţii vizuale şi olfactive: “umbre cu miros pe-a salei întins rond”). Fiul de împărat devine formă distinctă, urcă muntele spre Mag, deci, contribuie, alături de zona Mag, la activitatea Spiritelor Formei şi Spiritelor Personalităţii (Archai-Începători): stadiul fiu de Împărat, alături de stadiul de Mag, este, mereu, întemeietor, în fiecare din succesivele lumi. Magul, ca fond cosmic, va rula, drept co-autor la ctitorirea lumilor, stadii similare, dar specifice, totuşi, fiecărei etape-lume-astru din serie: Fiul de Împărat, succesor al Împăratului, este succedat de Călugăr – fost Fiu de Împărat. În atmosfera de căldură a lui Saturn (primul stadiu de evoluţie suprasensibilă a Pământului) se ivesc acum (vezi R. Steiner, op. cit., p.127), “lumine care când se-aprind, când se sting… câte o fulgerare care brăzdează spaţiul”. Iată expresia acestei stări la Eminescu, după desprinderea distinctă a Fiului de Împărat, ca Spirit al Formei şi Spirit al Personalităţii: “Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă”. Acestea sunt Spiritele Focului (Arhangeloi). Vocea care se aude vibrând în mintea Fiului de Împărat este aceea a serafului (SPIRIT AL IUBIRII HRISTICE-AGAPÉ): “Seraful îşi sfârşise vibranta-cugetare” (I-297), seraf care precede, ca voce expozitiv-înfăptuitoare, povestea în-făptuirii îngerilor (SPIRITELE VIEŢII, FIII AMURGULUI-ANGELOII). Datorită Magului, unit cu Fiul de Împărat, se dezvoltă Armonia (HERUVIMII-SPIRITELE ARMONIILOR), şi se ajunge de la somn fără vise (“O umbră de argint”, I-301), la stadiul evoluţiei spirituale a Pământului, numit Lună, ca stare de vis cu imagini: I-302 “ Te duce [somnul] cu dânsul în lumea de vis… Aici lumea-antică urmează-a ei trai”… “Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regii sunt îngeri cu aripi de-arginţi”.

În stadiul Saturn al evoluţiei Spirituale a Pământului, lumina e întunecată (faţa îngerului: “mărgăritar vânăt” – în “oglinda neagră”).

Aşa cum din apă, prin îngheţ, apar sloiurile (tot apă, dar alt stadiu) [13], tot aşa apar Soarele, din stadiul Saturn, şi Luna, din stadiul Soare. Luna şi Soarele se însoţesc, însă, în simultaneitate, Luna învârtindu-se în jurul Soarelui [14], dar existând şi stadiul când Soarele şi Luna formează un singur astru (la Eminescu, vezi forma gregară a luminii din debutul Luceafărului, când stadiul Soare Negru-Luceafăr şi Lună-fată de împărat co-existau în nebulozitatea originară, indistinctă, rude mari împărăteşti).

Toate grupele de Spirite, de până acum (ale înţelepciunii, Voinţei, Mişcării, Personalităţii etc.) au avut, drept unică finalitate, perfecţionarea stadiului spiritual Saturn al astrului spiritual Pământ (implicit, aducerea Magului – fond cosmic, la stadiul de Om Spirit (Âtma sau Âthman). Va urma un nou ciclu, repetând acţiunile tuturor grupelor de spirite mai sus amintite, cu scopul de a perfecţiona structurile spirituale ale unui al doilea stadiu spiritual al astrului spiritual Pământ – stadiul spiritual Soare (implicit, aducerea Magului la stadiul de Spirit al Vieţii, Budhi – R. Steiner, op. cit., p. 141).

Din acest moment, Magul va părăsi Muntele Saturnian şi se va azvârli în infinitul cosmic, pentru a putea lucra la regruparea acţiunilor Spiritelor, pentru apariţia stadiului al doilea al astrului spiritual Pământ: Soarele. (Soarele este stadiul spiritual al Pământului, când inconştienţa este un somn fără vise, pe când Luna e stadiul de inconştienţă, ca somn cu vise. Soarele este stare gazoasă, Luna este stare acvatică): I-304 “Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară – / O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” (se poate concluziona că Fiul de Împărat şi-a încheiat ciclul iniţiatic saturnian, unindu-se cu stadiul Âtma al Magului – fiul iniţiat s-a retras, noul ciclu îl întemeiază activitatea continuată, în nou registru, cu noi finalităţi, a Magului – fond cosmic al evoluţiei Spiritului). Elemente solare: stea, stele, foc, aur – sclipesc.

Îngerii depun blânde rugăciuni “l’a lumii trepte albastre”, deci haosul infinit, premiza noului stadiu spiritual, e albastru-gazos, specifica stare de agregare a Soarelui fiind gazul). Stadiul de stele deasupra şi stele dedesubt (şi-n poemul Luceafărul, şi-n Povestea magului: I-304 ”Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele”) nu este cel al vizualizării profane a luminii, ci al vizualizării sacre a luminii (zborul Magului printre stele este tunet rănit, deci, se explicitează non-vizibilitatea profană, punându-se accentul energetic pe audibilitatea enorm tensionată; spre deosebire de fulger ne-ntrerupt; în Luceafărul, poezie în care sacralul este rafinat, spiritualizarea luminii este subînţeleasă, căci, în zona deplasării Luceafărului-Hyperion, deplasare retrospectivă şi de autoanulare a stadiului Personalitate individuală – nu sunt decât Hyperion şi Demiurgos, energii spirituale supreme: nu se mai pune problema că , în afara Logosului Sacru, Mistic, ar mai încăpea vreun neiniţiat, pentru care cuvintele să se înjosească energetic, prin explicitare). Magul va zbura spre Lună, vede lumina albastră (de data aceasta, albastru nu va mai fi gazos, ca la etapa Soare: a lumii treaptă albastră = treptele de văzduh-aer, ci albastru va sugera apa albastră, starea de consistenţă-spiritualizare specifică etapei-Lună): I-304 “Căci la un punct albastru privirea-i aţintită / L-a caosului margini un astru blând uşor [gazosul Soarelui e îngemănat cu lichefierea-Lună, prin dubla epitetizarea a astrului: blând uşor]… O zi mai are încă şi-ajunge-n luna lui [posesivul lui subliniază nu faptul că Magul e băştinaş şi proprietar spiritual al Lunii, pentru că, în continuare, vorbeşte despre o următoare etapă-stea, care-i steaua naşterii lui, văzută, prin clarviziunea magică, din stadiul-Lună: “Cu ochii plini de lacrimi la aceasta priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său: / Ce liniştită-dânsa, în pace eminesciană păşeşte, / O, cum iubesc eu steaua unde m-am născut eu”].

Se ajunge, din nou, la stadiul SPIRITE ALE ARMONIEI (în cadrul dualităţii albastre aer-apă, Soare-Lună) “Mai e-n tot universul o stea plină de pace / Neturburată vecinic de ură, de război” – dar Pământul, ca stadiu al Focului (căci starea de agregare specifică stadiului spiritual Pământ este focul), era deja prefigurat, din secvenţa zborului hipnotic: “Şi-n urmă-ţi pământul rămâne – o stea” (de fapt, poziţia Pământului trebuie raportată dublu: a) faţă de vis, Pământul e-n urmă, pentru că, abia începând cu Pământul, se dezvoltă, prin seria Pământ-Jupiter-Marte-Venus etc., visul cu imagini; pentru Spiritul Fiului de Împărat, însă, care e în curs de iniţiere, Pământul e în faşă, ca un deziderat spiritual, în sfera focului),: apoi, vulturul cu care porneşte Magul, din vârful muntelui, către Soare-Lună (ca stadii spirituale) este de foc-aur (vultur de aur, cu-aripe de foc). Stadiul Pământ nu se obţine decât printr-o recapitulare a stadiilor anterioare: Saturn-forme de căldură („în funii lungi el rupe al nourilor voal” I-305), Soare-forme de gaz (“Din nourii cei mai deşi el luase o bucată” I-305), Lună-forme de apă (“A mărei unde-albastre alunecă-nspumate” I-305) către “insule bogate cu mari grădini de laur” (laurul, simbol al victoriei Sinei spirituale) I-305, care este stadiul Pământului-perioada Atlantidei (Continentul Atlantic) şi atlanţilor, ca refugiu al SPIRITELOR FOCULUI, nepenetrate de elementele luciferice. Călugărul găsit-intersectat de Mag aici, este Atlantul, stăpân peste templul de apă înecat, I-306 (ca şi trestia, templul atlantic, ca simbol al stadiului Pământ pur, se bazează pe partea sa spirituală din Luna-apă: înecat). Fiinţa eterică pe care o visează Călugărul (“El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat”, I-306) este prefigurarea simbolică a celorlalte stadii spirituale ale Pământului, stadii necesare, care atrag, la modul magnetic, lumea sa spre ulterioare stadii spirituale: “Ispită neagră dânsa? [Magul îl priveşte, în acest timp, pe Călugăr, de sus, din precedenţa aer-apă: “Ca geniul văzduhului el stă”, pe-o stâncă suit, dominând valurile mării – parcursese “în lună… valul mării amar”] Un geniu rău, o, nu e / … când ca un vis argenteu pluteşte blânda lună… La mijloc de aer, în sfera de lumină! / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal! / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal… haine argintie coprind membrele sale … pe frunte-o stea de foc… Când noaptea-i însă-i caldă, molatecă şi bună, / Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună / … Şi ea venind din noapte ca o rază de soare / Coboară, pe-a mea frunte nebună, visătoare, / Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu” (a se observa, pe lângă calităţile de spirit superior şi complex ale arătării: înger-haine argintie-pe fruntea-i de foc, faptul că realizează comunicarea în mod telepatic, ea, rază de soare, folosind canalul de comunicare al ochiului ciclopic, din frunte) I-309, I-311: “Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai rămas / Să zboare-unde-l aşteptă amorul în extaz, / Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală / Pluteşte printre stele… iar stelele-i ţesală / Un corp de raze blonde… [corpul de foc al spiritului, posibil, însă, să fi venit, ispititor, dinspre următoarele stadii ale Pământului-foc: Jupiter, Marte, Venus etc.] / …norii cei lunateci [stare gazos-acvatică, solar-lunară, deoarece Soarele-Luna, într-o anumită perioadă eminesciană evoluţiei spirituale, coexistă] prin stele ce sună [sonoritatea este şi ea, o senzaţie dezvoltată în epoca evolutivă solar-lunară] / Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază [erosul-foc apare în stadiul spiritual Pământ]… // Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut / Un sclav greoi şi rece – e sclav – dar e astut [penetraţia, în zona Pământ, a elementelor luciferice, produce solidificări grosolane şi astuţia-viclenie; pentru a se sustrage influenţelor luciferice, spiritele pământeşti se retrag în Atlantida, unde-şi păstrează, sau recapătă, starea de rază]; I-313: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aici în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi [Magul spune] pot ca să-l reaprind / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Atma, din stadiul saturnian final (Omul Spirit) se transformă în Buddhi (Spiritul vieţii, universal – stadiul solar e primul care perfecţionează această stare). Apare, după Pământ, starea de Moarte, provocată de însăşi natura omenească. Eul individual capătă extracorporalitate. Corpul fizic eteric astral Eu spiritual (Sinea spirituală – Manas) – toate aceste componente ale Eului sunt dezvoltate, treptat şi pe rând, în stadiile de revoluţie ale astrului spiritual Pământ (în stadiul Saturn, respectiv Soare, Lună, Pământ, Jupiter etc.). Călugărul-atlant se ţine departe de lumea simţurilor – de ispita luciferică: atlanţii erau discipolii Spiritului Focului, HRISTOS. Fiinţa luminoasă care-l cheamă îi confirmă statutul de discipol al lui Hristos-focul – şi îi propune stadii de evoluţie ulterioare, superioare. Nu aici-aci – ci în lumea în care fiinţa luminoasă, pe de o parte, e re-aprinsă, pe de altă parte trăieşte mai departe (preia şi îşi însuşeşte trecutul şi viitorul stadiului de evoluţie spirituală-Pământ, continuând astfel seria iniţierii lor începută cu Împăratul, Fiul de Împărat, Călugărul).

Nici vorbă, deci, de “Învălmăşeală a inspiraţiei” (G. Călinescu, op. cit.): Eminescu urmăreşte, în Povestea magului, să descrie Fiinţa Spirituală, cu structurile ei evolutive, într-o veritabilă “cronică acaşă” a urmelor evoluţiei, urme percepute suprasensibil. Descrierea nu se-ntrerupe, ci sugerează atracţia lumilor, reunite în Călugărul-Mag (Călugăr adept al lui Hristos-Focul, intersectat, în acţiunea de perfecţionare a Fiinţei Spirituale, cu Magul-fond cosmic al evoluţiei spirituale – atracţie spre toate fazele evoluţiei spirituale.

Este o răstignire a Omului Solar-Hristos, în:

VERTICALA 1 – Mag – treimea de fond, stabilă în permanenţă;

2 – Împărat – faţa evolutivă a Magului (Timp şi moarte, deci de la saturnism-Timp, la pământesc-Moarte);

ORIZONTALA 3 – Călugărul – Hristos, ispitit de

 4 – Lucifer (ascunsa forţă ce degradează şi restructurează materia suprasensibilă în lumi) ←→ cu reversul Chipul-ispită-Ea (dar Ea – ca o “cronică acaşă” dinamică, purtând semnele tuturor aştrilor în care se întrupează ocultul Pământ). Ea ←→ Lucifer e forţa dinamică pe orizontală (opusă călugărului, reticent la mişcare) – a Magului-Împărat (dinamismul verticalei iniţiatice desacralizat re-iniţiatice).

Călugărul, situat în stânga crucii care reuneşte punctele antropocardinale – poate fi situat şi în centrul crucii Antropocardinale: este nevinovat de tot şi vinovat spre tot, împăcat întru cântec (“O arfă de aramă cu coarde ruginite”), dar chemat-ispitit spre toate zările-cântec, disponibil, la modul pur, pentru înscrierea în mereu noi, alte lumi-cruci – Figura 4:

Mag

Călugăr Lucifer Ea (fiinţă diafană şi Ispită)

destructiv reconstructivă

Împărat

Verticala Mag Împărat: tranzit pe dedesubtul Crucii (fond cosmico-spiritual)

Orizontala Călugăr Lucifer-Ea: tranzit pe deasupra Crucii –

Figura 4

(forţele de perfecţionare spirituală)

Şi Luceafărul conţine elemente clare de ispitire, pentru reconstruirea lumii iniţiale-lumea gregară, luminoasă, mitică (rude mari împărăteşti): Luceafărul şi fata-Lună se ispitesc reciproc (Soarele Ocult şi Luna ocultă con-vieţuiesc, într-o perioadă, apoi se rup unul de altul, Luna, cu forţele ei spirituale, angajându-se în realizarea stadiului spiritual Pământ-de-foc). Rezultatul va fi: separarea definitivă a stadiului Soare Negru-Luceafăr, într-un demonism cosmic, potenţial – de stadiul Pământ re-mitizat prin Luna Spirituală (Fata-Lună a preluat forţele necesare spirituale de al Soarele Negre, hyperionizându-se – şi acum lucrează asupra forţelor, abia trezite, ale noului ei stadiu spiritual, Pământul. Elementul masculin, din cuplul mitic final, este supus, fascinat şi transformat într-un docil cooperant erotic).

*

  1. SPRE ŞI ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI (MUNTELE SOLAR ŞI MÂNĂSTIREA LUNII)

Treptat, ne vom reîntoarce la Memento mori, unde se află cea mai clară descriere a ombilicului universal al stadiului spiritual Pământ. Nu înainte, însă, de a menţiona stadiile tensiunii creator-spirituale, care concentrează, treptat, întreaga energie spirituală în ombilicul Pământului.

  1. a) “Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I, I-101);
  2.   b) “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta [lună] străbate” (Scrisoarea I, I-101) şi “Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” (Luceafărul, I-121);
  3.  c) “Şi întunecata mare” (Floare albastră, I-45) şi “Scânteie marea lină, şi placele şi sure / Se mişc una pe alta ca pături de cristal [Marea-sarcofag]; / Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn” (Împărat şi proletar – I-52);
  4. d) “Astfel Grecia se naşte din întunecata mare / Poartă-n ceruri a ei temple … / Marea, lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume / Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume … / Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă, / Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. / Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis … / Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă [nimfe], / Orice unde linguşeşte arătarea lor cea naltă, / Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos; Oceanicele corpuri ca statuie de ninsoare, / Strălucesc la părul negru ce şi-l uscă ele-n soare / Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros. / Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană …” (Memento mori, I-254).

Câmpul semantic al apei este potenţat de către structura semantică a codrului (izotopic semantic cu pădure dumbravă etc.), într-o eternă penumbră – sugerând valenţe de propensiune spre prima treaptă a spiritului universal. Codrul mai poate fi o ultimă “faţă tensională” a lucrurilor, apa, însă, apare ca un ecou rămas între lumi.

Apa semnifică spaţiul protector şi potenţator al sincopei dintre lumile-stadii spirituale (întuneric – ca marea fără raze). Pe de altă parte, cel puţin în aparenţă este docilă faţă de energiile aflate în acţiune, pentru construcţia lumii-stadiu spiritual; ea reflectă placidă, şi potenţează modificările corporale ale lumii, tensionările creatoare de corporalităţi; b) Luceafărul se foloseşte de mare-mişcătoare cărări (deci, nu cu voinţă autonomă, ci cărări imprimate conform unei voinţe exterioare mediului-fundament, apa: voinţa Luceafărului); c) Ea reflectă-n lumea-i clară structurile conformate de Spiritele Armoniei: Grecia măreaţă; marea se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis, dar, câteodată, în funcţie de voinţe din văzduh, voinţele spiritelor se reflectă şi dau naştere visului-apă-sete, iarăşi, apa care suportă “amprentarea” unor acţiuni exterioare ei; poate ajunge să împrumute chiar şi dorinţa de moarte – ca dematerializare esenţializată-schelet: marea mişcă, pe undele ei, corăbii-schelete, ca devenind mare-sarcofag (dorinţa de extincţie, însă, nu este autonomă, sau specifică apei, ci este “amprenta” dorinţei Geniului pesimist-Cezarul) – sau dorinţa de viaţă-naştere: naşte, aparent, Grecia; şi totuşi, marea-Okeanos (dacă o socotim funcţională pentru protecţie şi potenţare) sau marea-Lethe (dacă o socotim funcţională pentru uitarea stadiilor spirituale, ruptura de anterioritate, pentru consolidarea în simultaneitate), pe lângă linguşire (linguşeşte arătarea nimfelor), ea trimite, născându-le şi direcţionându-le forţele-nimfe, spre zona codru-dumbravă (verdea noapte dumbrăvană): nimfele parcă ar fi şi parcă n-ar fi făpturile apei (le linguşeşte, de parcă nu ar fi făpturile ei) dar, tot ea, le saltă, le naşte, sau, cel puţin, le face posibilă ivirea, pentru a stabili legătura cu zona codru. Nimfele sunt spirite de dincolo sau de dincoace, care găsesc în apă (ca zonă) un culoar de evacuare a ceea ce e prea mult (sau periculos) aici, şi de receptare a ceea ce se pot numi Spiritele Modificatoare, dinafară venite.

  1. Codrul e legat de o altă formă a apei decât marea (sau fluviile, râurile); izvorul-apa scară, mistică, prin care se reînnoiesc energiile (izvoarele, din acest punct de vedere devin izotopice semantic cu nimfele, care fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană, de fapt trec la acţiunea tensionantă a creaţiunii progresive, modificatoare, către perfecţionarea stadiului spiritual-astru). De aceea, la baza structurilor cosmice binare, din Revedere, stă codrul cu izvoarele, ca entitate-spaţialitate unitară, căci fără izvoare, fără energia mistică, nu ar fi posibilă nici o formă de tensionare energetică spre zona munte: nici codrul, nici pădurea, nici dumbrava (I-71) “Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi, / Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” – de observat tangenţa directă a energiei resurecţionale, etern reîmprospătătoare, revitalizantă – la zona munte-piatră.

Mijlocul de codru poate fi ori zona de unde începe muntele iniţiatic de piatră, ori zâna-miracol de unde încep treptele-revelaţiei: “adâncu-i [balta] se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare / Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele” (revelaţia supremă-hieratică: a) lună-soare, păsări-zbor iniţiatic, b) lună-stele, rândurele-organizare a noii lumi spirituale, c) eros-ul, ca forţă supremă de conducere şi coeziune în noua lume).

III. Codrii aiurând (“Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre” – Scrisoarea IV, I-116) marchează (având izvoarele ca bază energetică) tensiunea-dorinţă sau tensiunea-voinţă, ajunsă la punctul paroxistic, de transcendere [15].  

Cf. Figura-5.

ANEXĂ 

A rbori uniţi cu mreje de păianjen

LUNA

NOR fanta din cer NOR

CETATEA SOARELUI oglinda CETATEA SOARELUI

GRĂDINA ZORILOR DOCHIA GRĂDINA ZORILOR

MUNTELE copaci în nouri COSMIC

FLUVIU dumbrăvi de aur FLUVIU

LUNTRE codrii de argint LUNTRE

DE păduri de aramă DE

CEDRU CEDRU

PALAT DE STÂNCE SURE PALAT DE STÂNCE SURE

RÂURI ARGINTOASE

LAC LAC

MONASTIREA LUNII MONASTIREA LUNII

CODRUL —— CETATE TEMPLU ——– SARA —— GLAS DE BUCIUM

ŞURA

CERBOAICE ALBE PUTEREA ALBĂ CAII MĂRII

LUNTRE LABIRINT DIN LABIRINT LUNTRE

DIONISIAC INFERN DIONISIAC

HALELE MĂRII

IEDERĂ PODURI PODURI IEDERĂ

VIŢĂ – DE VIE DE MREAJĂ DE MREAJĂ VIŢĂ – DE – VIE

Figura 5

DOCHIA

Transcenderea, de obicei, se operează  prin zona-culoar spre spaţiul mitic: MUNTE KOGAIONIC [16] – dar munte poate fi, din punct de vedere funcţional, şi insula, care se smulge din zona apă (tensionată până la valoarea de codru acvatic); căci codrul poate fi considerat, şi el, la rândul lui, apă vegetală, ocean vegetal, cu specificul: stare de tensionare (spre munte-iniţiere sau spre revelaţia directă: apariţia zânelor, cerbilor albi, cailor albi ai mării, bourilor, apariţia casei-Eros din Călin I-66 etc.). Sau templul înecat din Povestea magului, insulă cu structură ordonată întru sacralitate.

Muntele poate fi a) de-tensionat, în cădere: valea (“Toată lumea după dânsa [harfă], de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncete ar fi căzut … / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţia eternă de demult s-ar fi pierdut”Memento mori, I-257) sau b) tensionat, în forma vertical-suitoare a muntelui (“În munţi ce puternic din codri-s-ardică”, I-291, Povestea magului), sau a insulei (“Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur”Memento mori, I-261), sau a axei lumii figurată prin copacul-centru al spaţiului sacru (“Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm – Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” – salcâmul are atributele mitice ale ascensiunii sacre şi ale eternităţii, căci vechi are aici sensul creat, dintotdeauna, pentru propensiune în cerul-transcendent-pentru totdeauna; de asemenea, salcâmul este cel care determină renunţarea la această viaţă, pentru stadiul noapte-bogată, misterul transcendent).

În această zonă semantică, centru al spaţiului sacru, Eminescu va construi, în Memento mori, un complex transcendent, unic în întreaga sa operă: raiul Daciei [17]. Geografia sacră, aplicată asupra buricului lumii, în viziunea eminesciană, conţine o adevărată structură de iniţiere şi auto-energetizare:

  1. a) în partea de jos a hărţii spaţiului sacru, se identifică halele mării, prin ieşirea spiritelor active, caii albi ai mării (Puterea Albă a Infernului-culoar de iniţiere spre Forţa Solară), însoţitori ai forţelor revitalizante-izvoare: “Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume” (I-264) şi ai lumii: “Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri [secţiunea cailor lunari, din valea monastirei lunei I-268, alcătuind labirintul dionysiac ] / Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug” (zona lunară este zona văii potenţatoare a ascensiunii muntelui, prin intermediul punţilor-mreje iniţiatice): “Monastirea alb-a lunei” transpare “prin diamantească fină de paingen pânză”);
  2. b) zona monastirea lunii este, şi ea, un munte, ca şi cel solar, dar invers, detensionat; monastirea lunei este imaginea reflectată, în registrul acvatic, umed,
  3. c) a Muntelui Solar, cu Cetatea Soarelui şi cu Grădina Zorilor: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe” I-265, “Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate” I-267;
  4. d) Dochia, obţinută de Eminescu ca zeitate androgină, reflectând Luna (prin fanta cerului de tipul celui al lui Anaximandros), dar legând Luna (prin traseul executat de luntrea cea de lebezi trasă) de Soare: după trecerea fluviului-râu cu cai de umbră (lunari) I-264, stâncile “în cer se-ntind”, şi apare imaginea Soare: “Soarele trecând pe codrii a lui roată de-aur moale” I-264; Dochia-Lună stă la masă cu zeii solari, pe Muntele Cosmic (zâne şi zei coboară, însă, şi în Infern-umbra verde, la cerboaicele albe şi caii mării);
  5. e) Există o reţea foarte deasă de zone Râuri (fluvii), lacuri, cu dublă funcţie: oglindire şi separare-unire (hotare bi-tensionate, bidirecţionate); prin această reţea se obţine oglindirea zonei Munte-Solar din zona Labirintului dionysiac, dar şi separarea amnezică (prin apa-Lethe) a zonelor-trepte de iniţiere, a sferelor de sacralitate: Zona a soarelui cetate e separată de zona monastirea lunei prin zona lacuri limpezi (zona intermediară de sacralitate este zona zori) : “Acolo sunt lacuri limpezi … / Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, / Se ridică dintre lunce … / Monastirea alb-a lunii”; în plus, râurile-fluvii susţin tensiunea verticalei iniţiatice (Muntele Cosmic ca Râu Demiurg);
  6. f) ascensionalitatea iniţiatică pe Muntele Cosmic-Ombilic Universal este marcată clar, prin zone vegetale-codru, cu capacitate de iluminare-revelaţie distinctă (la fel ca în basme): păduri de aramă, codri de argint, dumbrăvi de aur, cu poiene constelate (par a fi trepte de iniţiere alchimică).

Avem de a face, deci, cu un complex sacru, închis în propria-i orbită de funcţionare: în centru, Muntele Cosmic/KOGAIONIC (tensionat şi detensionat: Cetate extravertită a Soarelui şi Monastire introvertită a Lunei intermediate de fluviul-Lethe, cu valoare mai curând anamnezică decât amnezică, al Zorilor Armonici: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe”), iar în jurul şi printre sferele de acţiune spirituală, hotarele iniţiatice, de tip acvatic (râu, fluviu, lac) sau vegetal (codru, pădure, dumbravă). Bineînţeles, se adaugă o vastă reţea de văluri care ascund şi revelează, protejează şi demască: umbra, norii, iedera, viţa-de-vie, zidurile (murii) de frunze, podurile-pânze de păianjen, scările de flori, perdele chiar (I-266: “sunt lăsate largi perdele”).

Deci, nu e doar o Grădină a Paradisului, imuabilă în staticismul ei extatic, ci un complex dinamic al zonelor sacre alternative (întuneric-lumină, Soare-Lună, umbră-ocean de lumină etc.). Există şi structuri artificiale (sau aproape) de palate, scări netezi, colonade, bolte, monastire, cetate – dar salvate de contactul permanent cu semantica naturală, topindu-se în şi revenind ca evidenţe din fondul natural (prin comparaţii efectuate în zona naturală a semanticii termenului cu care se compară: marmoră albă ca zăpada, marmura ca ceara – şi prin preajma imediată, fizică, a naturii: palatele, de pe MUNTELE COSMICO-KOGAIONIC, sunt precedate de zimbrii codrilor, şivoaie de stele etc. – şi sunt urmate de oştiri de flori ca stele topite, fluturi care ard. Singurul aspect static al acestui complex-ombilic universal îl reprezintă acea cronică imagistică a miturilor, care poate fi şi “cronica acaşă” de care vorbeşte R. Steiner: înregistrare, în straturi şi zone fixe, a urmelor acţiunilor evolutive ale aştrilor spirituali, ale forţelor spirituale, care construiesc şi deconstruiesc stadiile perfecţionării spiritului (de remarcat că această cronică-Mythos sau “cronică acaşă” este desfăşurată pe zidurile “monastirii” Lunei, Eminescu având în vedere, poate, că stadiul Lună e mai apropiat de stadiul spiritual Pământ, decât stadiul Soare, căci seria ocultă este … Soare-Lună-Pământ …): “Şi-n odăile-înalte din frumoasa monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire / Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni …*

                Notă:

Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu – Poezie şi proză, Cartea Românească, Buc. 1978) ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.

*

g-VIZIONARISMUL ŞI  PROFETISMUL EMINESCIAN [18]

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi [19].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi [20].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea  –  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei[21], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative[21].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia [22]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României[23], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  –   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de Spiritul-Eminescu (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar) [24], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu [25]:Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

  1. a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);
  2. b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian [26]. În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
  3. c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
  4. d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac [27], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi [28]: pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
  5. e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – MARE!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune [29]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” – halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal – şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) – Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.

Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări – dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie mare şi altfel (mare – măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.

Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.

Profetismul eminescian trebuie văzut în întreaga poezie – dar, mai cu seamă, în poeziile cu adresă precisă la fibra specială, sacră, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento mori – “Braţele nervoase, arma de tărie. / La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, trecutul României este o comoară sacră, faţă de care viitorul se raportează ca forţă reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului românesc. Braţele de tărie nu sunt decât metafora revelaţiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (braţe), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului presupus: braţe, schimbă, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicării: arma de tărie, ca finalitate exprimată şi împlinită a Spiritului, dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi nervozităţii-tensiune creatoare a braţelor fenomenale).

Cupele dionysiace conţin vin ca fierbere a vinului, şi apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală finală, spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară dubla implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi ritualul bachic-dionysiac, ca şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării şi transsubstanţierii) şi creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare veşnică a ciclului vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).

Răzbunarea nu-şi are un obiect profan, o delimitare în istorie – ci-şi are esenţa şi finalitatea în mit şi ritual: a) este vis de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul răzbunării, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a răului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferată haotic, ca şi capetele hidrei – iar spada fumegândă face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Duşmanul-dragon) – sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul în sânge de dragon, se dobândeşte invulnerabilitatea).

Iubirea şi Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea României-Daciei Hyperboreene este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea raiului ceresc”, DACIA HYPERBOREEANĂ este un spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Duşmanul-val uitase-evitase să reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu: “Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiinţei transcense în constelaţii zodiacale şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori],Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tărie [braţele – suporturi ale forţei spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă în suport şi suportat: “arme cu tărie”], suflet românesc, / Vis de vitejie…” [în loc de vis de răzbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizantă, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, duşmanul şi ritualul spadei fumegânde şi-au suspendat semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial].

(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intră în opoziţia adecvat-neadecvat la Logosul specific).

În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic – în nici un caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi – cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic suspendă în mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar – şi lectura de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind strămutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.

  1. Arhetipul spaţial-mitic al DACO-HYPERBOREEI este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră” (axa spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopată – trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea să-nece spumegând (izotopie semantică: “spumege pocalul” – Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românei) a tale oşti”; “ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână” – potopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).
  2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”). La Dunăre: “Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (cum am menţionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari “marchează orfismul ordonator al axei-stejar, iar legenda despre răstignirea cristică a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, arhetipul ciclicităţii cosmice).
  3. De observat, în Scrisoarea III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntunecă…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau Muşatinii din umbră (“Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”) – dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele lor semantice, plugul şi spada, muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate. Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi doresc), iar muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii – în vijelie solară (“zid înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi Manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulgernimb de biruinţă (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic) [30] cu mlaştina infernală (canalia de uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului, dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, “cu privirea-mpăroşată” etc. – fiind expresii al e Logos-ului falsificat esenţial; “având în ei monedă calpă” – soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt douătemniţi large”? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei – nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească – deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de rău, din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).

În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii mioritice-alchimice dintre Soare-Lună.

  1. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:
  2. a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetiţia tot-toţi (“Tot ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefacţie umedă generalizată, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu embrioni “avortaţi”-întorşi, pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. – sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.

Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază – deci are dreptul nu la o fericire trecătoare – ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în suprasensibil-Pământ.

  1. Acţiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).

Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn” – aceasta în faza apocatastatică- “Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” (LEMNUL-STEJAR). Albina este insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română – arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, “soarele care apune”.

  1. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, “negru”), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb” – de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci, acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru  negru (lah-vlah, etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic DACIA-HYPERBOREEA. Tot datorită acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea – “atât de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca funcţie mitică. “De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” – înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).

Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” – după care urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii biruitoare (de la lănci, săgeţi – până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor – Munţi din care, ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).

  1. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a punctelor anterioare, problema unui altfel de dinamism al geografiei sacre decât cel din capitolul lucrării de faţă, Geografie sacră şi geografie dinamică în poezia eminesciană. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.

Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii”.

Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii DACIEI HYPERBOREEA): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu Dariu [negru dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca să mă laud [imperial], nici că voi să te-nspăimânt [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler”.

Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice la e aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (lup-daci, urs) – până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în DACIA-HYPERBOREEA, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele – codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci râuri-râuri (râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului.

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag – ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.

Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al DACIEI-HYPERBOREEI era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: SARAB = Soare, Principe, Şef, iar BA = tată, Şef, deci tot Soare). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie – care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) – Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală).Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare [31] a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de DACIA FELIX (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.

Asupra geografiei sacre a DACIEI-HYPERBOREEA, din Memento mori, nu mai insistăm , căci i-am dedicat un capitol aparte, în această lucrare. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spaţiu sacru (dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile – cer, pământ, eden şi mare – mare subterestră, acolo unde caii mării stăpânesc) care se corelează cu Nordul (şi el, tronând pe stâncă, având chipul nimbat cu stuf de raze cereşti şi picioarele în athanorul mării – deci, Dacia este centru pe axa N-S;

  1. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord şi Sud (Odin are suliţă-fulger, cu care uneşte, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul mării – cu Sudul – Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei păgâne, transfigurată alchimic în creştinism – cruce de aur, deci tot fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca izotopie semantică, pe axa Răsărit-Apus – axa mântuirii lumii prin lumină).
  2. Roma, prin Jupiter, stimulează valenţele cristice ale DACIEI-ZAMOLXE: fulgerul cu care tocmai îl răstigneşte pe Zamolxe este tocmai revelaţia punctului de intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe crucea lumii. Zamolxe fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine izotopic semantic cu Crist – cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurecţia—Arhetipul transcenderii prin Frumuseţe (Odin şi Poetul).

De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, că profetismul eminescian se deosebeşte profund de profetismul interbelic:

  1. dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice şi spirituale româneşti, în istoria lumii, misiune caracteristică printr-o dezicere totală de tradiţie şi printr-o explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care ating limitele unei agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul României decât patetic – România are enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”), dacă Nae Ionescu însuşi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului său, mare filozof şi naţionalist, profetizează o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitivă şi agresivă  –  dar cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestrămutată în fondul tradiţional românesc),
  2. Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu ARHETIPUL SPIRITUAL AL LUMII. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie sopre spiritual şi mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume. DACIA-HYPERBOREEA este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face efortul de a se recunoaşte în DACIA HYPERBOREICĂ esoterică – în care i s-a revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii.

*

h- …ŞI CE S-AR MAI PUTEA ZICE, DUPĂ LECTURA ACATISTULUI AVVEI GHELASIE…!


…Nu multe. Doar una: şi anume, că EMINESCU este mai bun creştin ortodox decât orişicare dintre noi! EMINESCU ştie (şi demonstrează, prin vizionarism poetic impecabil, în rânduială ORFICO-ARMONICO-HRISTICĂ!) faptul că Dumnezeu nu putea, în mod logic, să-şi piadă, vreodată, vreun ARHANGHEL! Şi, MAI ALES, pe Acel ARHANGHEL Care L-a ajutat ÎN PRIMA ZI A CREAŢIEI, când Lumina s-a desfăcut de Întuneric…!!!

“1-La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 


2-Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 


3-Şi a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină!>> Şi a fost lumină. 


4-Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. 
5-Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”

Da, întâi “cerul şi pământul” – dar nu în beznă! Era nevoie de intervenţia “celui mai frumos dintre Arhangheli” – Cel Care Face LUMINA CEA VEŞNICĂ!

Şi cum să pierzi aşa bunătate de…”electrician” dumnezeiesc?! Ei?!

…Aşa că, poema/”baladaLuceafărului nu este doar expresia “dorului de PĂMÂNT” (cum atât de frumos stihuieşte Avva GHELASIE, în Acatistul lui EMINESCU!), ci şi expresia ETERNEI IZBÂNZI COSMICE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU –  care-şi RECUPEREAZĂ PÂNĂ ŞI PE CEL MAI RĂZVRĂTIT ŞI ÎNCĂPĂŢÂNATO-RĂZVRĂTIT (…dar şi pe “cel mai frumos”!…cât şi “LUMINA OCHILOR” de frumos!!!), dintre Arhanghelii Săi!

Anume, pe LUCIFER! ”STEAUA” este tocmai Paradisul, pentru cel ÎNVIAT, întru NEPIERIRE! De aceea, şi apologia celestului acvatizat şi selenarizat/nocturn-luciferizat (LUCIFER înseamnă “cel care face lumină”), caracterizat drept “frumos” (Lucifer este „Cel mai frumos dintre Arhangheli!

Există o continuitate divină absolută, întru demiurgie funcţională, între HRISTOS-SOARELE ALB şi LUCIFER-SOARELE NEGRU!

Nu degeaba Mefisto răspunde, la întrebarea lui Faust asupra identităţii sale: „O parte din acea putere/Ce veşnic răul îl voieşte/Şi veşnic face numai bine”. Forţele luciferice promovează lumea, o împing spre autodepăşire spirituală. Omul ar vrea să adoarmă, Lucifer îl obligă la veghere spirituală. Ispita este creatoare de putere: „Ceea ce nu mă ucide, mă întăreşte!”.

Cei ce se miră de versetul din Tatăl nostru: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, afirmând că Dumnezeu, dacă este NUMAI BUN, nu poate ispiti, au o gândire simplificatoare: Dumnezeu nu este, nicodată, „numai” – ci El este TOTUL!  Nici bun, nici rău, este şi bun, şi rău, pentru că „la El sunt toate”! Când ne oferă/dăruieşte/hăruieşte, zicem că-i bun, dar când ne judecă, zicem că-i rău!

De fapt, El nu ne judecă, ci noi făptuim şi doar ni se întorc, spre oglindire şi echilibru, consecinţele faptelor noastre. Da, spre echilibrare funcţional-cosmică – întru perfectă continuitate funcţională, a Cosmosului şi a Evoluţiei Duhului Umano-Divin!

Cum ar fi putut fi Atoatefăcătorul, dacă n-ar fi ştiut „ceva”? Or, Ştiinţa Răului nu este doar „ceva” – ci este jumătate din tot! Nu poate exista lumină fără contrastivul întuneric, la fel cum n-am şti ce-i albul, dacă nu l-am alătura negrului…Dumnezeu trebuie să încerce omul, pentru a se vădi aurul-dumnezeirea din el, care să se deosebească şi desprinde de ieftina aramă (Satana-PENIA este opusul Lui Dumnezeu-POROS [32]!).

În rugăciunea EXULTET, se spune : “Felix culpa”…  – “Păcat Fericit (“cu urmări fericite”  –  căci, da, noi-oamenii TRĂIM, învăţăm [NUMAI NOI, OAMENII!!!  – iar nu şi Ierarhiile Divine…]  ce-i Viaţa!).

Arhanghelul Lucifer/Hyperion, SOARELE NEGRU, este Duhul complementar al Lui Dumnezeu.

Eminescu, în Luceafărul, ne revelează valenţa luciferică de HRISTOS AUTOSACRIFICIAL şi de Complement al lui Demiurgos:

a- frumuseţe exemplar-cosmică, adică, de “FĂT-FRUMOS”: „O, ești frumos cum numa-n vis/Un demon se arată” – dar şi:

b-spirit autosacrificial, întru EROS-AGAPÉ: “Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de tare” – şi

c-complement al cosmogoniei/demiurgiei cosmice:  “Îți dau catarg lângă catarg,/Oștiri spre a străbate/Pământu-n lung și marea-n larg,/Dar moartea nu se poate…” . Însuşi Eminescu pune-n text puncte de suspensie. Deci, ATENŢIE!!! Este ceva esenţial, prin care sensul morţii este, ca şi în Paradis, neutralizat  –  readus la futilitate/absurditate. Şi se anunţă SERENISSIM-ul. Iată că “bucăţile” pământului sunt, într-adevăr, re-organizate, adică re-semantizate cosmico-divin: pe de o parte, verticale adiţionabile, “catarg lângă catarg” (n.n.: Catarg=CRUCE!)  –  pe de altă parte, “pământu-n lung şi marea-n larg” (pământul devine doar o componentă a unui întreg/corporalitate superior-divină: LUNGUL, respectiv LARGUL, alcătuiesc, prin reordonare de tip creştin, CRUCEA MÂNTUIRII. Dar, deocamdată, cea CULCATĂ-ORIZONTALIZATĂ. Şi atunci, trebuie re-activate, într-o sinteză deplină, catargele mării/largului (desfacerea braţelor divin-mântuitoare!): catargele vor deveni, prin reorientarea spaţial-cosmică, VERTICALA STRĂPUNGERII ÎNAPOI ÎN PARADIS. Elementul de unire şi re-organizare semantică a :

I-orizontalei teluric-neptunice şi

II-verticalei cu originea în HALELE SUBACVATICE (rădăcinile ascunse ale lumii, lumea în chipul ei esoteric!)  –  sunt “oştirile”. Ce oştiri poate da Dumnezeu? Evident, oştirile Sale specifice  –  oştirile/forţe luminoase(re-sacralizatoare) ale celor nouă trepte/ierarhii cereşti : Serafimii-Spiritele Luminii, Heruvimii-Spiritele Ordinii, Tronurile-Spiritele Voinţei, Domniile-Spiritele Înţelepciunii, Puterile-Spiritele Mişcării, Stăpânirile-Spiritele Formei, Începuturile-Spiritele Personalităţii, Arhanghelii-Spiritele Fiilor Focului şi Îngerii-Spiritele Fiilor Amurgului [33]. CRUCEA COSMICĂ, deci, este vădită şi sprijinită de întreaga splendoare divină  –  întru biruinţa Eros-ului, cu care TOTUL DIVIN este echivalent. Dar – cine se CRUCIFICĂ, se aşează, efectiv, în mijlocul CRUCII, pentru martiriul mântuitor de lume/om?

Ce se va întâmpla, NECESAR, în final? Luceafărul-Lucifer-Hyperion se aruncă, efectiv, pe sine  –  în Moartea-ca-Orbire: viziunea CHIPULUI-DE-LUT şi a aberantului “cerc strâmt” (doar oricare cerc are, teoretic, 360 de grade  –  da, dar cercul lumii-lume e altceva, ÎN TRĂIRE EFECTIVĂ, decât CERCUL LUMII DIVINE…), pentru a oferi, spre Resurecţie, ANDROGINUL SFÂNT. Adică, ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi, bălaie”). Pe CRUCEA celor patru personaje cosmice, din poemul Luceafărul, pentru a salva TREIMEA LUMINII (Demiurgos-Dumnezeul Dezvăluirii Creaţiei, El şi Ea, cele două emisfere androginice  –  componenţii Androginului)  –  Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii (de fapt, LUMINA MISTICĂ/SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind MEDIU ONTOLOGIC CONTRASTIV (fond întunecat, pe care se poate vedea clar LUMINA VICTORIEI TREIMII SFINTE)  – pentru evidenţierea ontologică şi funcţională efectivă  –  a SFINTEI TREIMI A LUMINII-FOC ALB: Demiurgos+Cele Două Emisfere Androginice (foştii CĂTAŢI-CĂUTAŢI, întru reciprocitate, Cătălin-Cătălina  –  acum: “doi tineri singuri”, regresaţi sacral la “doi copii cu plete lungi, bălaie”…  –  spre a se împlini desăvârşit în Paradisul Androginic).

…Alchimiştii posedă o înţelegere mai “primitivă”, dar mai clară (decât unii ierarhi/sacerdoţi creştini…), asupra dichotomiei divine (implicite, intrinsece, imuabile), asupra eternei bivalenţe a divinului creştin (Soarele ALB şi Soarele NEGRU):

Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly (Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul  –  dacă frigul nu îi împiedică  –  şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…” – cf. alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia  –  semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131  – care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel  –  Sur les Figures Hieroglyphiques.

…Nu mai spunem nimic, decât, mereu şi fără hodină, tot ceea ce am tot spus: cine „se ia” de EMINESCU, „se ia” de NEAMUL SFÂNT AL DACO-VALAHILOR (…”lah” înseamnă „sfânt”, mistic întru sfinţenie!) şi de LOGOS-ul său, de RÂNDUIALA ŞI DE MISIUNEA SA HRISTICĂ: „SĂ FIE CANDELA LUMII, ATUNCI CÂND ÎN LUME SE VOR STINGE TOATE CANDELELE!!!”

De la „LAHI/VALAHIva re-începe minunea hristică a lumii: „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”!

… Iar cine „se ia” de cel ce-l „acatistiseşte”/CÂNTĂ ORFIC, SUBLIM, pe Cel Ce-I LOGOS NEAMULUI SFÂNT AL „LAHILOR (în cazul cercetat de noi, la modul hermeneutic-creştin-ortodox! –  „se ia” de Avva GHELASIE!) – înseamnă că „se ia” (pe cale de consecinţă logică!) de HRISTOS ÎNSUŞI!!!

Şi, atunci, numai „creştin” să nu mai „aibă nas” a se  numi! Nicicum „ortodox”/dreptcredincios întru HRISTOS! – …căci numai SFÂNTUL DINTRE FLORILE MUNTELUI KOGAION (AVVA GHELASIE!) şi MUNTELE ÎNSUŞI AL DACO-VALAHIEI KOGAIONICO-CREŞTIN-ORTODOXEMAGUL KOGAIONIC- EMINESCU/AMINUL (…hmmm… – „AXIS MUNDI VALACHICAE”…nu vă convine, nu? – …da-da, oi fi, şi eu, vreun „iudeomason”, ceva, ori „rătăcit de turmă”, nu?!), pot fi socotiţi ca PAZNICI ai IESLEI BETHLEHEMICE (unde TOATE REGNURILE S-AU ÎMPĂCAT/ARMONIZAT CU „SCĂRILE DE ÎNGERI”!), ai GRĂDINII MAICII DOMNULUI (…în Ţara HAVILA, „unde se află aur” – lângă EDEN! – şi unde „leul şedea lângă căprioară, iar lupul lângă miel”…şi încă nu se prăpăstuia, cu pântecele, fiara, asupra celui blând…)!

…Eu zic că şi Patriarhia Română ar trebui să meargă pe această sănătoasă logică, prin care se asigură ÎNVIEREA NEAMULUI DACO-VALAH…!

Sau…”nu se doreşte”…?

Păi, în cazul ăsta, nici noi nu dorim a zice, acum, la sfârşit de cuvântare – „AMIN”…

NU AŞA, NU AŞA! – PREASFINŢIŢILOR ŞI LAICILOR…

TREZIŢI-VĂ, CHIAR ÎN ACEASTĂ CLIPITĂ! – ŞI DUCEŢI-VĂ, DEGRABĂ, LA FÂNTÂNA-CU-APĂ-VIE,  CU DUHUL LUI AVVA GHELASIE! –  UNDE-L VEŢI AFLA, DIN LUMINĂ DE FÂNTÂNĂ CRESCUT –  PE MUNTELE-AMIN-KOGAION…”AXIS MUNDI VALACHICAE”… – …PE EMINESCU-ORFEUL CREŞTIN-ORTODOX AL „LAHILOR” MÂNTUIRII DIN VEAC!!!


                                                                                   prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1– Aşa-zişii „sfinţi” greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968, de Dimitrie Bolintineanu) – despre aşa-zisul sfânt Cosma: „el cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte“. „Eroica” faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau să-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele“. Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor – dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate…) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, Voshopole (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.

Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea” ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sunt pe toată faţa pământului (s.n.) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii“. (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale, a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morală şi sacră, a bisericii creştine – dar a avut şi o latură pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, – pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane” – cf. Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, vol. II, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968.

2Cf. Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, 1925, p.109-111.

* Dăm cuvântului ocult sensul de esoteric, iar nu de luciferic.

3-Cf. Rudolf Steiner, op. cit., Ed. Rustania, 1925, p.109-111

4-Cf. Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, 1925, cap. Evoluţia lumii şi omul, p.108-226.

5-Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990, p.258-259, Simbolismul materiei.

6– R. Steiner, op. cit. p. 199, cap. Evoluţia lumii şi Omul.

7– Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Buc., 1978.

8-“… lumină pur spirituală, care înafară este întunerec” – R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, p. 130.

9-George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, p. 25, Ed. Minerva, Buc., 1985.

* Ciakras-ul (roata) al şaselea (yoga), de unde energia va migra, spre eliberare şi comunicare permanentă cu cosmosul, în ciakras-ul al şaptelea-moalele capului. Vezi M. Eliade, Yoga, Gallimard.

10-R. Steiner, op. cit., p.124-125.

11-R. Steiner, op. cit., p.125, p.121.

12- R.Steiner, op. cit., p.124-125, p.125, p.121.

13-R. Steiner, op. cit., p. 110

14-R. Steiner, op. cit., p. 160

15-Cf. E. Schuré, op. cit., p. 42: “Acolo (în adâncul pădurilor hyperboreene) apare primul frison al Invizibilului, viziunea lumii de dincolo. Pentru aceasta, pădurea încântătoare sau teribilă a rămas dragă rasei albe. Atrasă de muzica frunzelor şi de magia lunară, ea revine mereu aici, pe parcursul vârstelor sale, ca la o fântână a lui Jouvence în templul bunicii sale Hertha. Aici dorm zeii, amorurile sale, misterele pierdute”, p.44 – Ramura de vâsc (“creanga de aur”) a fost numită, în tradiţia esoterică a Albilor Europei, Aesc-Leyl-hopa, ceea ce înseamnă «speranţa vindecării se află în pădure». Grecii au schimbat denumirea în Aesculap …”

16-Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj, 1990, p. 173: “munţii cei înalţi (…) sunt liberi de îmbătrânire …”.

17-Cf. V. Lovinescu, Dacia hiperboreeană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994, p. 30: “… pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată”.

*Considerăm necesar să precizăm, acum, la finalul acestui capitol, că termenul de ocultism se dovedeşte impropriu, atunci când este folosit în legătură cu activitatea unor cercetători profunzi, ai unei ştiinţe originare, unice şi unitare, vitale şi atotintegratoare – cum sunt R. Steiner, René Guénon sau V. Lovinescu, Mihail Vâlsan, Marcel Avramescu dar şi a unor poeţi iniţiaţi, ca Eminescu. Este vorba de TRADIŢIONALISM, adică de păstrarea nealterată a semnificaţiilor spirituale ale acelei planete care a fost Pământul, acum 6000-8000 de ani. Etnograful şi istoricul contemporan Marija Gimbutas concordă, în opiniile de profunzime, cu poetul român Eminescu , autorul poemului Memento mori: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate cuprinsă între 6500-3500 î.e.n. (…) A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii …

18N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279: “Concepută fie mitologic, fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate geniului, o depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera obiectul concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”.

19-Cf E. Todoran, M. Eminescu – epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 161, despre ce zice Schelling: “Nu datorită istoriei poporul îşi primeşte mitologia, ci dimpotrivă, mitologia îi determină istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determină, ci îi constituie destinul, care i-a fost hărăzit dintru început”. În viziunea noastră, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiinţării, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.

20-Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.

21- Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 143.

22-V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, buc., 1989, p. 313.

23-Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.

* Notă: subliniem, în mod special, că înţelegem prin ocultism – tradiţionalism originar (în linia semantică deschisă de René Guénon, în Europa Sec. XX, şi de V. Lovinescu, în România sec. XX).

24-Cf. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: “Proza publicistică a lui Eminescu (…) o proză împătimită, palpitantă, fiindcă e oarbă de patimă şi clară în ideologia ei”.

Trebuie să remarcăm, în completarea celor spuse de I. Negoiţescu (şi, oarecum, contrazicând afirmaţia acestuia despre proza lui Eminescu: “e oarbă de patimă”), erudiţia publicistică a lui Eminescu, scrihia (uneori), dezvoltată în folosul credibilităţii argumentaţiei.

25-M. Eminescu, Publicistică (Referiri istorice şi istoriografice), Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 14.

26-V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur,  Dacia Felix, nume pe care Traian îl dă doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi ale negrilor, adică centre oculte spirituale.

27-Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.

28-V. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.

29-Adrian Bucurescu, Stejarul, Mitologie românească, în rev. Strict secret, nr. 221, 19-25 iulie 1994.

30-Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.

31-P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Iaşi, 1984.

32PENIA-POROS=LIPSA-ÎMPLINIREA.

33-A se vedea Ierarhiile cereşti – atât la Dionisie Pseudo-Areopagitul, cât şi la antroposoful Rudolf  Steiner.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s