CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA FUNERALIILOR LUI GRIGORE VIERU

Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite.

Funerariile poetului Grigore Vieru au avut, pentru romanii de dincolo de Prut, si pentru romani in general, o semnificatie aparte. Prin fata catafalcului depus in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau s-au perindat rudele, oficialitatile, prietenii, artistii, dar mai ales oamenii simpli, veniti cu mic, cu mare, din Chisinau, din Balti, Cahul, Soroca si din toate colturile Basarabiei si nu numai. Din partea oficialitatilor Republicii Moldova au pariticipat, printre altii, fostii presedinti Mircea Snegur, Petru Lucinschi, presedintele Vladimir Voronin, intreg cabinetul de ministri, precum si inaltii functionari ai primariei, in frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca… Romania a fost reprezentata de o delegatie guvernametala condusa de ministrul Culturii si Cultelor, Teodor Paleologu, alaturi de citeva delegatii oficiale sosite din partea primariilor si a consiliilor judetene din Iasi, Bacau, Pitesti si alte citeva orase ale tarii.
La scurt timp dupa depunerea in foaier, catafalcul pe care se afla trupul neinsufletit al poetului s-a transformat intr-o piramida de coroane mortuare (urmind un vechi obicei, multi oameni ai locului, luindu-si ramas bun de la poetul drag inimilor lor, ca sa-i netezeasca drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Stefan intiparit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, in drum spre Cimitirul Armenesc, a fost potopit de flori.

Funeraliile poetului au avut un aer neobisnuit. Ele au precedat, in avans de citeva ore, ceremonialul de investire a celui de-al 44-lea presedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un million si jumatate de oameni si circa patruzeci de mii de politisti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chisinau, investitura lui Barak Obama a fost eclipsata de funerariile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului si al infratirii romanilor de dincolo si dincoace de Prut. Aproape nimeni din orasul situat pe malul Bacului nu parea sa fie interesat de ceea se intimpla in America. Nici de criza mondiala, nici de sperantele pe care le-a trezit noul presedinte american in rindul oamenilor de pe diverse contiente, care il privesc ca pe un nou Mesia.

Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandind sau intonind in soapta versurile transmise la radio, versuri pe care multi dintre ei le stiau pe dinafara. Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite. In viata fiind, poetul avea si slabiciuni. Odata trecut in eternitate, devine intangibil.
…Imaginea postuma a lui Grigore Vieru a acumulat un urias capital simbolic. Daca am incerca sa facem o paralela cu ceea ce s-a intimplat la noi, atunci ar trebui sa ne gindim la starea de spirit care a existat in Romania imediat dupa moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept ca pentru o scurta perioada, societatea civila si a redesteptat speranta de schimbare. La fel se poate intimpla si in Republica Moldova. Aceasta cu atit mai mult cu cit urmeaza alegerile generale… In fine, fiind idealist din fire, consider ca moartea sa trebuie sa reprezinte un “moment” de reculegere si de cainta pentru multi dintre liderii politici de la Chisinau, dar si din Romania, care, dintr-un motiv sau altul, s-au indepartat de idealul national.
Umil, dar si orgolios fata de destinul sau, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarba, invocat cindva si de Whitman. La fel de gingas si la fel de fragil. Dar si la fel de nestavilit cind e vorba sa razbata din asfalt si din constiinta umana calcata in picoare. Iata cum suna unul dintre poemele sale, intitulat Morile: “…Ni s-a luat apa,/ ni s-a luat riul,/ ni s-a luat griul/…/ Ni s-a luat aerul,/ ni s-a luat vintul,/ si cintul, si cintul.// Libertate ofticoasa. Pace, umilinta./ Vreme care/ intre butucii minciunii ne stringe./ A ramas doar moara/ de singe, de singe.// Toate sint, fratioare,/ Impotriva-mi, impotriva-ti!/ Auzi? Departe/ in zari straine,/ hurie mori diavolesti/ de crivat, de crivat. // Ci, iata, din truda/ din aburii singelui/ pe care il pierdem/ obladuitor,/ misterul rasare/ ca noua miscare, noua miscare…”. Si finalul, care poate fi citit atit ca premonitie, cit si ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: “Zadarnic ne impartiti/ dinainte coliva./ Caci tot ce impotriva ne sta/ de tainele noastre/ pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era constient de slabiciunile si de fragilitatea fiintei sale launtrice, dupa cum era constient si de faptul ca poezia sa civica nu intotdeauna se ridica la inaltimea asteptarilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stanescu, decit de poetii tribuni ce anima multimile. Cumplita drama istorica prin care a trecut Basarabia l-a facut sa iasa la tribuna. De altfel, in timp ce-si recita versurile, la ultima sa descindere in dulcele nostru tirg (manifestarea a avut loc la Primaria Muncipiului), cerindu-si parca scuze, poetul a spus (citez din memorie): “Va voi citi si citeva din poeziile mele reportericesti. Stiu ca ele nu sint tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate launtrica. N-am putut sa stau cu miinile in sin si sa privesc pasiv la tot ce se intimpla in preajma…”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine insusi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezi au o rezonata profunda, exprimind un adevar general uman, imbracat intr-un limbaj pe cit de simplu, pe atit de percutant: “Era forfota mare/ de steaguri si de lozinci./…/ Trebuia cucernic sa le sarutam poala rosie/ ca pe odajdia preoteasca./ Nu eram liberi. Nazuiam numai spre slobozenie,/ tainic cintind: Libertate, vei fi partea mea de Hristos…”.

L-am intilnit pentru prima oara in 1986, in perioada perestroikai, la Moscova, unde am fost intr-o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Ii citisem versurile. Il admiram. Nu stiam insa ca Grigore Vieru are cunostinta de existenta mea. Astfel ca nu mica mi-a fost surprinderea cind, intr-o seara, am fost anuntat de la receptie ca sint cautat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punind tara la cale. Din cind in cind, Grigore Vieru imi facea semn sa vorbim mai incet. In plina perestroika, eram urmariti cu atentie. Ne confesam in soapta, apoi uitam de supraveghere si ridicam glasurile. Am vorbit despre Cainta lui Abuladze, dar si despre Epoca de aur si Cortina de fier. Speram la o schimbare. Insa nici o clipa nu ne-am gindit ca peste citiva ani URSS-ul se va destrama… L-am reintilnit de nenumarate ori, si la Iasi, si la Bucuresti, si la Chisinau. Am stat indelung de vorba, dar niciodata nu ne-am simtit mai aproape ca atunci.

Ultima intilnire mi-a relevat un Grigore Vieru slabit si deprimat. (Sa fi fost de vina, printre altele, si Istoria… lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenta, ca de altfel mai toti scriitori basarabeni?) Cum il stiam prietenos din fire, i-am facut de citeva ori cu mina. Desi privea in directia mea, nu mi-a raspuns. La sfirsitul intilnirii, m-am apropiat de masa unde statea dind autografe. L-am salutat. A tresarit zimbind cu oarescare amaraciune. “Tu esti Nichita”, mi-a spus. “Eu sint”, am zis. Bijbiind instinctiv cu miinile, poetul mi-a cautat chipul: “Iarta-ma, te recunosc numai dupa voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit…”.
Ceva mai tirziu l-am vazut coborind treptele. Era sprijinit de o parte si de alta de cite o frumusete blonda care ii calauzea pasii sa nu alunece in gol. Apoi nu peste mult timp a venit si vestea… Tot coborind, Grigore Vieru s-a inaltat la cer.

Nichita DANILOV
Ziarul de Iasi
Joi, 22 ianuarie 2009

CINE SUNT ASASINII MORALI AI LUI GRIGORE VIERU?

Nicolae NEGRU
Sursa: Jurnal de Chisinau
2009

Via Unimedia.md: Acum, dupa moartea tragica a lui Grigore Vieru, revolta unora se îndreapta în mod firesc spre indivizii care i-au facut mult rau poetului, atacându-l fara încetare în paginile ziarelor „Moldova Suverana” si „Flux”, batându-si joc de el, jignindu-l neîntrerupt, hartuindu-l în adevaratul sens al cuvântului. Pe Iurie Rosca si praporscicii sai îi cunoaste mai multa lume si nu e nevoie sa-i prezentam.

Mai putin cunoscut este Mihai Contiu, un jurnalist cvasianonim de peste Prut, oplosit de „Moldova Suverana” – un tip superficial, dar prolific, de un tupeu nemaivazut, de o nesimtire rara (unii spun animalica, desi e nedrept sa jignim animalele), de o “destrabalare” verbala insuportabila, încât l-ai putea crede un robot care scrie mecanic, fara sa fie capabil sa perceapa implicatiile de ordin psihologic, etic si moral ale acestui act. Ca mutul care nu poate auzi gemetele victimei, el “bate” fara încetare, zi si noapte, pâna victima aleasa nu “sângereaza” sau pâna nu mai da „semne de viata”.

?inta preferata

E vorba despre un individ bolnav în esenta, de teapa lui Iurie Rosca, pentru care nu exista „nici un Dumnezeu” si, cu atât mai mult, nici o autoritate sau merit, care scrie de cele mai multe ori aiureli curate, dar care este încurajat sa o faca fiindca blameaza România si îi ataca cu cele mai josnice, mai mârsave si mai dureroase cuvinte pe multi alti intelectuali, Grigore Vieru fiind, din motive lesne de înteles, tinta predilecta. Pentru aceasta i se pun la dispozitie spatii de ziar enorme, cum nu s-a mai vazut nu numai în ziaristica de pe ambele maluri ale Prutului, dar si de prin alte parti ale lumii. E inutil a mai spune ca acest individ trecut prin scoala adularii ceausiste loveste numai în intelectualii care se considera români, iar iscusinta lingusirii, asimilata de el pe parcursul anilor de gradinita si de scoala, o îndreapta spre actuala putere comunista.

Cu siguranta, individul nu si-ar fi vazut publicate aiurelile veninoase, murdare, în „Moldova Suverana”, daca nu ar fi atacat “pe cine trebuie”, daca nu l-ar fi lingusit pe Voronin si nu ar fi servit clanul comunist. Caci în mintea la fel de nesanatoasa, plina de românofobie, a presedintelui PCRM si a tovarasilor sai, razbunarea împotriva intelectualitatii este mai dulce cu participarea unui jurnalist venit din România. Haiturea “românilor” este mai spectaculoasa, mai cu efect, când participa la ea si un câine ceausist. Dincolo de ironia tragica a acestui fapt, întrezarim placerea sadica a “regizorului”, cinismul lui fara margini, nelegiurea cea mai josnica, românofobia sora cu patologia a celor care ne guverneaza.

Un singur cuvânt

De aceea, nu îl vom învinui pe nenorocitul jurnalist, devenit “vedeta” la Chisinau, suprasolicitat de mass-media comunista. El, ca si Rosca, ca si Praporscic sau Burciu, sunt niste scule. Unii dintre ei par atinsi de sminteala, altii – de oligofrenie. Pentru faptul ca si-au batut joc de poet, ca i-au înveninat ultimii doi ani din viata, responsabili sunt cei care i-au angajat, i-au finantat, i-au încurajat în actiunile lor nesabuite, inconstiente. Ar fi fost destul un singur cuvânt venit de la presedintie ca „MS” sa înceteze campania împotriva lui Vieru. Ar fi fost destul sa nu i se dea bani liderului crestin democrat, pentru ca atmosfera din societatea noastra sa devina mai civilizata, mai crestina. Polemica e fireasca într-o societate democratica, dar poetul era terorizat nu pentru idei literare, ci pentru simplul fapt ca se recunostea român si apara limba româna. În timp ce „Moldova Suverana” îl acuza ca ar fi spion român si ca ar lucra împotriva statului moldovenesc, „Fluxul” îl blama pentru ca ar fi conspirat cu Pasat în intentia de a-l asasina pe Iurie Rosca!

Între nicovala comunista si ciocanul „crestin”

Într-o societate democratica, salvarea împotriva arbitrarului, a faradelegii, a calomniei este justitia. Vieru a încercat sa traga la raspundere ziarul „Moldova Suverana” si „Fluxul” crestin democrat aflat într-un parteneriat complice cu „MS”, dar justitia noastra obedienta nu a îndraznit sa-i faca dreptate. Fiindca nu l-a putut atrage de partea sa, cel care a declarat azi doliu national la moartea poetului, sperând, probabil, sa profite electoral, nu a gasit de cuviinta sa-l apere la vremea cuvenita, când Vieru a apelat în mod public la autoritatea prezidentiala. Presedintele RM a declarat atunci ca nu se considera presedintele românilor.

A te numi român în Basarabia e egal cu a comite o crima odioasa, antistatala, în RM-ul de azi. Marginalizarea si demonizarea românilor a devenit o politica de stat, încurajata tacit de unele cercuri din Occident.

Majoritatea intelectualilor din RM se afla între nicovala lui Voronin si ciocanul (cu secera) al lui Iurie Rosca. În timp ce primul îi categoriseste drept “dusmani ai statalitatii”, închizându-le accesul la mass-media publice, alungându-i din institutiile de stat, blamându-i si acuzându-i de toate relele, inclusiv conflictul transnistrean, cel de-al doilea le aplica, în tiraje de zeci de mii de exemplare, stigmatele de “om al Rusiei”, “fost kaghebist”, “corupt”, “detractor” etc. Având în mâinile lor mai toata mass-media, cum sa auda moldovenii vocea slaba a poetului?

„Personalitate cu grade”

Chiar în ajunul tragicului accident, pe 13 ianuarie, „Moldova Suverana” publica, sub înfricosatorul titlu „R. Moldova în reteaua mondiala a spionajului românesc”, o lista de “spioni” români, de “personalitati cu grade”, printre care figura si Grigore Vieru. În disperare, Vieru i-a adresat a doua zi, în „Literatura si Arta”, un nou apel catre presedintele Voronin, avertizându-l ca „voi fi nevoit sa iau o decizie a mea întru apararea dreptatii si onoarei mele de om”.. Cutitul îl ajunsese la os!

Desi a declarat nu o singura data ca nu are nimic împotriva statului RM – si de ce ar fi avut? – „titanul” Vieru, cum a fost numit fariseic la televiziunea publica Moldova 1, a fost cenzurat chiar si în ziua când a fost anuntata plecarea dintre noi. Asta pentru ca a luptat pentru limba româna, pentru ca nu s-a împacat cu existenta sârmii ghimpate de pe Prut, pentru ca nu a putut suporta ca elevii sa fie mintiti în continuare ca „fratele de peste peste Prut” ne este “dusman, nu frate bun”. Vieru a scris pentru toti românii, nu numai pentru cei dintre Nistru si Prut, dar condoleantele transmise de presedintele Basescu nu au fost citite la Moldova 1. Poetul a fost cenzurat pâna si în necrologul care i-a fost dedicat de catre autoritati, textul fiind redactat în asa fel încât sa nu figureze „limba româna”, pentru care Grigore Vieru era pregatit sa-si jertfeasca viata. O declarase public, atunci când s-a atentat la manualele de limba si literatura româna. Din pacate, Eugen Doga si Mihai Cimpoi, care si-au pus si ei semnatura pe necrolog, lânga cea a lui Voronin si Stepaniuc, nu au insistat ca, macar în clipa mortii, poetului sa i se acorde respectul cuvenit.

Sprijinitorii din umbra

Istoria va raspunde cine se ocupa de lichidarea fizica a personalitatilor noastre marcante – sunt prea multe „accidentele” de felul acesta, ca sa fie întâmplatoare – Ion Gheorghita, Dumitru Matcovschi, Ion si Doina Aldea-Teodorovici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Grigore Vieru… Asasinii morali ai lui Vieru sunt Voronin si Rosca. (…)Voronin si Rosca trebuie sa raspunda pentru prigonirea morala a lui Grigore Vieru. Poetului trebuie sa i se faca dreptate, asa cum a cerut în ultima sa scrisoare.

L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…

George ROCA-ODA PENTRU GRIGORE VIERU

Plecasi si dumneata spre ceruri
Sa-l întâlnesti pe badita Mihai
Acolo sus sunt multi poeti de faima
Si barzi si muze si îngeri… în alai !

Îi vei gasi pe Cezar si Nichita,
Alaturi de Alecsandri cel blând
Pe Goga, pe Cosbuc, pe Labis
Si multi ce scris-au „ghiersuri” pe Pamânt.

Te va întâmpina si Carmen Sylva
Regescul vers sa-ti spuna pe-ndelete
Iar Bolliac si doamna Mite Kremnitz
Vor declama rondeluri si sonete.

Cu fratii Vacaresti când vei da mâna
Te-or saluta cu ochii înlacrimati
Si ziceti-or duios din alauta
Imnul poetilor… demult plecati.

Romanta despre plopii fara sot
Pe muzica batrânului Sorban
?i-o vor cânta suav un cor de îngeri
Si Veronica Micle la pian.

Vei sta-ntre Calliope si Erato
La hora celor noua muze
Iar prea-sfioasele nimfe Camene
Te-or saruta pe frunte cu a lor buze.

Poate Bacovia e dus la templu
Sa inspecteze-n hruba cu pacat
Sicriele de plumb si smoala
A epigonilor ce vor pleca spre iad.

Acolo sus e vesnic primavara
Si s-a deschis pentru poeti tot ceru’
Te-asteapta ingerii si Domnul
Cu bucurii… draga Grigore Vieru !

Iar noi, care-am ramas acasa
Atâta timp cât vom mai fi pe lume
O sa purtam în inima si-n suflet,
Cu dragoste, al tau ilustru nume.

18 ianuarie 2009

AL FLORIN TENE ,,CU INIMA ÎN PALMA”

by Petru Birau

Recenta carte publicata de scriitorul Al Florin Tene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulata ,,Cu inima în palma”, reprezinta istoria formarii unui scriitor autentic, cu parcursul sau remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic, împlinit prin constituirea unei institutii de cultura cum este Liga Scriitorilor din România si potentialul acesteia de a capacita si sustine relatii de promovare culturala reciproca (asa cum este fructuoasa colaborare cu Asociatia Româna pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevata în aceasta carte gândirea, conceptiile despre viata, literatura si arta ale unui scriitor si promotor cultural reprezentativ pentru cultura româna contemporana.
Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palma” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esentiala a demersului literar artistic contemporan, desfasurat pe parcursul a peste cinci decenii în tara noastra, precum si raportarea sa la fenomenul literar international, într-o viziune ce denota studiul amplu întreprins de autor în cunoasterea contextului cultural actual si intuitia prefigurarii directiilor avangardiste viabile.
Cele sase dialoguri cu Al Florin Tene, realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria- Diana Popescu si Elisabeta Iosif, dezvaluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Tene ca omul are un destin individual, încredintat de Dumnezeu, care poate fi într-o masura schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne nastem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucam rolul primit. Oamenii de stiinta spun ca pecetea pusa de Dumnezeu se numeste ADN. Însa acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin vointa proprie.” (pag. 23)
Fara prezenta momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Tene, nu ar fi fost posibila înfiintarea Ligii Scriitorilor din România, pentru ca istoria nu cuprinde nici o minima combinatie sau permutare implicata de vre-un ,,daca”, istoria însumeaza strict doar evenimentele care au avut loc.
Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiintata daca Al Florin Tene intervenea în destinul lui si printr-o atitudine de revolta sau marcat de o stare depresiva ar fi renuntat la scris, dar scriitorul si-a acceptat si urmat destinul.
În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinta daca la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Tene nu ar fi avut o activitate literara bogata, prin care sa fie cunoscut si o opera litrara viabila, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce sta la loc de cinste, alaturi de volumele de versuri, fara aceasta opera nu era posibil ca scriitorul sa atraga în jurul sau, în doar 2 ani, o multitudine de creatori (constituiti în 22 de filiale în tara si 12 în strainatate), ar fi atras poate doar câtiva scriitori marcati de diferite nemultumiri, care apoi ar fi renuntat, dar asa cum am specificat istoria nu accepta termenul ,,daca”, iar Liga Scriitorilor din România exista si are o istorie datorita lui Dumnezeu care a trasat un destin literar si unui scriitor care si l-a asumat.
Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palma” îl reprezinta conceptiile literare si perceptia asupra scopului vietii, formulate de scriitorul Al Florin Tene în exprimari aparent simple, dar care cuprind adevaratele comori de cuget întelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esente de vasta experienta intelectuala si umana: ,,De mic îmi placea sa patrund frumusetea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematica. Ei urmareau cunoasterea adevarului, pe când eu urmaream întelegerea frumosului.”(pag. 16)
,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)
,,…opiniile criticilor sunt doar parerile lor fie si de cititori avizati. Niciodata oamenii nu au înteles noutatile. Uita însa câte noutati a îngropat timpul pentru totdeauna. Si mai uita înca ceva: ca noutatile care au supravietuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fara exceptie, tocmai cele care difera cel mai putin de ceea ce se numeste vechi.” (pag. 32)
,,Nu pot spune ca nu sunt fericit. Eu stiu ca sunt, fiindca esenta vietii nu este sa fii, ci sa stii ca esti fericit.” (pag. 6)
În încheierea aceastei prezentari a cartii ,,Cu inima în palma” redau si viziunea autorului ei asupra viitorului culturii românesti în contextul european si international: ,,Deocamdata nu avem valori culturale exportabile si competitive. În afara de Brâncusi, Eliade, Cioran si alti câtiva, si acestia formati în afara tarii…Literatura pe care o promovam nu trebuie sa fie scrisa cu mentalitatea scriitorului care a trait în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înteleasa de cititorii care nu au trait experienta dramatica prin care am trecut.” (pag. 10)
Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Tene, fac din cartea ,,Cu inima în palma” un document edificator pentru întelegerea conceptelor ce stau la baza creatiei literare autentice, care se preconizeaza ca se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.

Melania CUC, „AUTOPORTRET” – Savoarea severa a infernului sublim

Priveste spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasa întelegînd frumosul sub multele învelisuri, un format aparte, cu o coperta bine gîndita, o carte de poeme dedicata lui Joshua Davind McIntyre, care tradeaza firea extrem de sensibila a pictoritei si eseistei Melania Cuc, o poeta care traieste departe de amagitoarele ochiuri de apa lumesti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” sau aluneca sprinten ca o fecioara prin iarba lucrurilor, în cautarea unui relief statornic, a unui taler care sa-i cîntareasca fiinta înainte de absorbtia sa în Marea Lumina. Sînt convinsa, iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexa de filigrane, în aliajul subtil, abia soptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri si semne”, prefigurate cînd de o inocenta, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind si dezgolind metamorfozele sinelui sau distantele geometrice spre si dinspre adîncul launtrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini si picioare/ Peste pervazul cu muscate/ Si camasi de fecioara./ Înca un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în usa/ Cu degete impregnate-n cenusa./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidra,/ Un erou nou/ Ce-si trage papucii târâs/ Prin maracinisul cimitirului/ Plin ochi de morti prinsi/În marsul victoriei.”

Modalitatile condeiului îi tin fiinta poetica în control, o profileaza în cosmosul interior si în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicata. În vremea aceasta, în care poezia se umbreste de spini si de semne rele, inteligibil si discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la brat nu numai cu cel al evolutiei psihologice, dar si cu cel al directiilor noi în arta literara, acestea presupunînd stiinta constructiei versului, menita sa reziste probei timpului. Psihismul sau antrenat evita detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei poetice, tocmai de aceea nu aluneca în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul si cititorul se vad fata în fata fata, se bucura cu masura, desi, cert, o amaraciune înalta, o sfînta revolta le deschide bratele deopotriva. Cum reuseste acest echilibru? Prin toti porii fiintei, poeta urmareste atent si încondeiaza trairile la temperatura incandescenta a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvaluirii în chip franc a atitudinii, are si curajul sa-si motiveze finetea registrului liric, libera si stapîna pe vers, cum putini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Si o ceasca de ceai chinezesc./ Stop cadru fara egal/ Printre/ Liniile frânte din sale/ Pe un ecran urias./ Si vremea-i albastra,/ Si nisipul e verde/ Scaietii dau floare,/Samânta germineaza/Pe buzele mele muscate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma/ Ma ascund ca o pâine/ Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face sa taca, dar care îsi rezerva întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al constiintei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lânga ureche./ Glont pirotehnic fara focos./ De acum/ Se cade sa iert/ Greseala gresitilor/ În numele Pacii probabile./ Dragostea mea noua/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clantane seminte/ Si artisti fluierând/ Zeita din tragedia antichitatii./ Înca o data pe ziua de astazi/ Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/Între tâlhari. ”

Trecutele si proaspetele framîntari launtrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunta revenirea în poezia contemporana a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spatiu sufletesc face cititorul sa vada în culori de curcubeu frumusetea numelui care iscaleste cu poezie portretul asemanator unei picturi, în care înfloresc subtilitati metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în launtrul sau, care ramîne hipnotizat de aceasta vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur si simplu însamîntînd-o în poezie: „Ma scald/ Într-o lacra de sare/ Fara sa stiu ca am scapat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac pasi în pasi/ Prin nameti de petale/ Si/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dictionare./….Si eu… continui/ Iubesc nebuneste/ Zidul/ Care ma strânge-ntre sale./ Alta iedera fumega verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât asa,/ Ca un tipat de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei consta în crearea de imagini capabile sa anime, în viziunea noastra conventionala despre lucruri, semnificatii ascunse sau uitate. Originala si agreabila în rostire lirica, cu o amprenta distincta si o arhitectura interioara magnetica, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit si îl reda în versuri cu savoarea severa care te afunda într-un val de profunzimi. Cititorul traieste momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negresit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie si sumara, a cartii duce la concluzia ca cititorul simte cum printre cuvinte „cresc si-nfloresc irisi minerali în scobitura talpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o alta fila simte moartea cum „urca în aceeasi spirala” ca „aburul si spaima de lupoaica împuscata cu glont de argint în cerul de gura”, simte ritmul firimiturii de zare, ca si când Cain si Abel ar fi ramas sa are în humus, aici, pe Pamânt, aude cum picura-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripa arhifiresc, viata, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumusetea exprimarii pare a unui înger cu înfatisare pamînteana, sosit printre noi din imperturbabila vesnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplatie, în astrala si visatoare crestere, Melania, acest înger peregrin întelept, original si profund, se rostogoleste pe Pamînt, ca un bulgare de zapada, caruia i se topeste, în rastimpuri, printre versuri, cîte o lacrima, în timp ce în golul unui fior îsi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamatul din noi.

Poemele Melaniei schiteaza un tratat despre sufletul cufundat în melancolie si revolta („Abia de se mai vede/ Din valul de lava/ Casa…/ Masa…/ Si mireasa/ Din rochia careia am plecat/ Sa culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trasaturi de penel cu dulci miresme, ele deruleaza filmul inspiratiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibratiilor esentiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologica sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar si cu tonalitatea delicata: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul si/ Inelul de logodna,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosita de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lasat amanet/ Cei mai frumosi ani din/ Memoria colectiva./ În odaia/ Cu straluciri de sis/ În loc de opait,/ Candidat la alte sperante Îmi scriu rugaciunea/ Direct/ Pe fata alba de masa./ Miroase a fluturi si a insectare/ Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea nelinistilor, a prospetimii, a candorii, a vitalitatii experientei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la moda al poeziei postmoderne grabite si trecatoare. Unitate temperamentala, discernamînt psihologic, stiinta arhitecturala acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentata de eleganta instinctiva a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esentiale si uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiratie, adecvarea expresiei lingvistice la perceptie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus sa serveasca realitatea traita de poeta, se muleaza nevoii de verificare a fiintei sale prin creatie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenta sa de pîna acum. De-a lungul si de-a latul poemelor te întîmpina senzatia de explozie consumata în adîncul sub care se preumbla umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristetii sau victoriei. Eu stiu ceva despre umbrele delicatei poete, si aceasta ma face sa le îndragesc.

Prin masura fiintarii superioare, volumul pare a fi o lunga scrisoare din sine catre sine, care dezvaluie clar pro­filul unei poete rafinate în spiritul esentelor, o poeta care scrie si publica exigenta cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îsi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lînga el, stie ca înceraca, dupa legi Dumnezeesti, sa se uneasca cu lumina, sa se faca timp si ritm cosmic, pentru ca „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de creta fara forma./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveste o data/ Si… înca o data/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roata/ Sub fulgi de staniol si confetti/ Aruncati de-a valma/ De îngerii de straja.”

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

TURMA, FIARA SI TELEVIZORUL

by Adrian Botez

Noi am mai afirmat ca, în planul globalizant al Guvernului Mondial, televizorului si Internetului le sunt rezervate locuri de frunte, în ce priveste efectul de tâmpire a omenirii. Acest Guvern care urmareste, prin calitatea de „turma”, sa-si asigure SCLAVII – iar prin aspectul de „fiara”, sa-si asigure LIPSA DE CONSTIENTIZARE / RESPONSABILITATE A NECESITATII LUPTEI ÎMPOTRIVA STAPÂNILOR ÎNJOSITORI – impotenta întru solidaritatea luptei pentru eliberarea de Stapânii Înjositori Spiritual si Exploatatori Tiranici – si, deci, potentarea unei lupte oarbe, între „fiare”, pentru ca razvratitii sa se distruga între ei! Fara sa implice, deci, eforturi deosebite, din partea Guvernului Mondial al Tiranilor!

Nu trebuie sa fii mare pedagog ori savant, pentru a observa cum multimi de elevi nu mai frecventeaza scoala, „uitati” în fata celor doua ecrane fluorescente, devoratoare de personalitate: ecranul TV si ecranul Internetului. Si cum aceleasi multimi au pretentii social-economice, cu totul disproportionate, fata de performantele lor reale…iar nesatisfacerea pretentiilor lor activeaza un potential de violenta, DE URA ori de aroganta, dublata de insolenta si totala lipsa de respect si bun-simt social, extrem de îngrijorator…! Si scoala de stat cultiva, asiduu, LIPSA DE EDUCATIE!!! (….si dispretul total fata de comorile inestimabile de spiritualitate luminoasa, eliberatoare întru Duh, si de filosofie educationala ale Bisericii Ortodoxe…!!!). Orice dascal vrea, azi, sa faca EDUCATIE, în scoala de stat (unde domneste, cica, „elevul rege”…) – este sanctionat extrem de grav, de catre sistemul actual de învatamânt, de un formalism si cu un potential de ipocrizie tot mai mari si mai periculoase!

Nu trebuie sa fii mare filosof, ca sa bagi de seama:
1-cum lumea aluneca, tragic, dar pe nesimtite, spre virtualitate: observati, va rog, cu câta nesimtire si foame de „altceva”, trateaza „televizionistul” ecranul fluorescent – în cautarea, perpetua, de „ferocitate/acutizare a senzatiei, crescuta (DA, SPRE PURA SENZATIE-SENZATIONAL!), a evenimentului! Tot ce-i „acolo” trebuie doar sa-l distreze, „omul” (?!) nu mai e capabil sa discearna între industria de „entertainment” si dezastrele reale ale oamenilor reali, de pe o planeta REALA!!! Noi am vazut cu ochii nostri câta plictiseala si dezamagire stârneau, în telespectatori, cifrele de morti, CARE NU MAI CRESTEAU!!! – în urma cutremurului devastator, cumplit, din Haiti!!! Crimele REALE, nu mai sunt distinse de cele din filmele politiste…!!! Iata cum vor Guvernantii Lumii sa transforme populatia Terrei într-o masa de animale/FIARE însetate de senzatie, de vederea sângelui…„distractiv” (care scoate „mecanismul” dez-umanizat, „Terminator”-ul, din toropeala plictiselii…pentru ca automatismele tot mai demonice ale specializarii, din procesul muncii, duc spre o feroce, inumana stare de plictis, de lipsa totala de reactie, fata de tot ceea ce nu „sare” din peisaj!!! – „SENZATIONAL!!! SI-A RUPT GÂTUL!” – este tocmai ceea ce s-a petrecut si se petrece la OTV: va invitam sa va amintiti de cazul „Adrian si Romanita Iovan” – în care publicul dadea dreptate ucigasului Adrian Iovan…(„apropitarul”, deh…fata de prezumatul…”amant calic”…si …„coate goale/mate fripte”) – pentru ca, la vreo luna, sa urmeze un alt caz, la care „turma”/FIARA a reactionat la fel, aparând „sacrosancta proprietate” – câta blasfemiere, în aceasta formulare, aparent „legala”!!! – a unui Dinu Paturica, ce l-a împuscat pe un cetatean, aflat în PROPRIA-I MASINA, pentru ca „a îndraznit” sa se duca la/spre iazul parvenitului ucigas…!); amintiti-va ca la OTV se pun pariuri (telefonice/SMS-uri…cu mari câstiguri ale firmelor!) pe…crime, pe asasini si pe morti! Si, va rugam, nu uitati ca OTV-ul a devenit MODEL PENTRU TOATE TELEVIZIUNILE – SI A DEVENIT…TELEVIZIUNEA PREZIDENTIALO-MANELISTA!!! ;

2-cum scade puterea de concentrare umana ( e drept, mai ales la copii, care sunt „carnea de tun”, pentru „viitorul de aur” al Masoneriei…), treptat, odata cu lunile si anii de vizionare a ecranului televizorului si Internetului. În lipsa paginii de carte, mate si fixe, care te obliga la „fixarea” atentiei si la re-luarea/MEDITAREA lecturii mesajelor, pentru re-considerarea, spre aprofundare, a informatiei, omul devine înmarmuritor de superficial si aiuritor de autosuficient. O masa spirituala… ”gelatinoasa”! De aici, si ivirea acestei noi generatii de tineri, caracterizata prin iresponsabilitate („turma”, spre…FIARA!): si, în definitiv, nici nu poti cere sa fie responsabil, cuiva care nu mai e în stare sa fixeze si reia mesajele din mediul înconjurator, pentru procesare si aprofundare a informatiei, cât, mai ales, pentru a ajunge la starea de simpatetism, de „ a se pune în pielea altuia”… – si, ulterior, de a re-actiona, de a lua atitudine, de a SOLUTIONA SPRE BINE SI ADEVAR!!!!

Dar, iata ce spun specialistii, dând si explicatii si conturând „peisaje” asupra fenomenelor fiziologice, determinate de vizionarea televizorului, de catre copil: „Copilul, în fata televizorului, nu are parte de experienta obisnuita a limbajului, de stimularea gândirii si reflectiei pe care parintii, bunicii sau mediul uman le ofera, în general. Stimulii vizuali si auditivi perceputi în fata micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depasesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale (…). De mici, copiii, obisnuindu-se cu astfel de experiente care îi bruscheaza si le seduc atentia, atunci când sunt pusi în fata realitatii (diferite activitati zilnice care nu socheaza în nici un fel) nu îsi mai pot concentra atentia pentru a finaliza activitatea respectiva în care sunt angrenati. De exemplu, la scoala ei asteapta ca prezentarea profesorului sa surprinda, având forma unui spectacol: asteptarea nefiindu-le satisfacuta, atentia este dezactivata gândindu-se la altceva. Un simptom al acestei tendinte este faptul ca ei nu mai gasesc nimic interesant din tot ceea ce presupune efort, totul îi plictiseste” (cf. institutor: Televizorul, calculatorul – privite ca factor nociv asupra dezvoltarii intelectuale a copilului – de Vît Cristina Adriana, G.P.N. CIONESTI- ALBAC).

Tot ceea ce se poate face este prezervarea (prin orice metode … ortodoxe!) a esentei umane din…om! Cu riscul de a fi tratati drept…”anacronici”…!

NU TREBUIE SA NE FIE RUSINE CA, PRIN BASME POVESTITE DE NOI, COPIILOR NOSTRI – SA NE CAUTAM IDENTITATEA NOASTRA AUTENTICA, DIVINA…ORIGINEA NOASTRA PARADISIACA… – SI SA LE-O DARUIM SI COPIILOR NOSTRI!!! Traditia este însusi „rezervorul nostru de identitate umano-divina”! De exemplu, în cazul copiilor, sunt necesare povestile SPUSE, pentru ca numai astfel se dezvolta imaginatia copilului, îl obliga sa se initieze în GÂNDIRE SI ÎN MORALITATE (ÎN TOATE BASMELE POPULARE, ÎNVINGE CEL BUN, GENEROS…FAPTURA UMANO-DIVINA!), SI ÎNTRU CUVÂNT, CA ÎNFIINTATOR AL LUMII: „… Copiii care au petrecut mai mult timp în perioada prescolara ascultând povesti se pare ca vor fi mai buni la scoala mai târziu, si asta pentru ca povestile nu sunt legate de imagini deja existente si stimuleaza astfel gândirea si imaginatia. Televiziunea din acest punct frâneaza dezvoltarea gândirii, a imaginatiei, a abilitatilor si strategiilor verbale, deoarece, în timpul vizionarii, imaginile sunt punctul axial al comunicarii si nu cuvântul; televiziunea nu dezvolta abilitatile si strategiile verbale, ci mai degraba le reprima, acesta fiind motivul pentru care televizorul nu va putea ajuta la elaborarea gândirii abstracte, ci mai curând va încetini sau va bloca acest proces.

Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tânarul crescut în fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur în viata. Tiranic cu propriii parinti, îndraznet pâna la obraznicie cu cei mai mari decât el, ca si cum i s-ar cuveni totul, îsi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate; neexersându-si acest comportament – asumarea unor responsabilitati – nu si-a dezvoltata ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci când în viata va vrea cu tot dinadinsul sa îsi asume o responsabilitate, din punct de vedere mintal, va întâmpina mari dificultati. Crescut într-o camera de bloc, cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice acela mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce într-o situatie oarecare. Tânarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine însusi este, practic, lipsit de orizontul de întelegere pe care oricare copil de la tara sau din trecut îl avea în mod normal.

Cu toate ca face pe „durul”, aratându-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa îsi controleze comportamentul si sa îsi înfrâneze dorintele. Învatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte pe nimeni, mai cu seama de parinti sau cadre didactice, tânarul plamadit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran, mai nou „membrii familiei lui” în lipsa parintilor si a fratilor care de cele mai multe ori au cu totul alte preocupari considerate mai „importante” (idem).

…Da, „durul”, ca FIARA, nu trebuie transfigurat în element de „turma” bleaga, ci adus la DEMNITATEA UMANO-DIVINA!!! La autentica maretie umano-divina.

…Da, povestile TRADITIEI UMANO-DIVINE, sunt necesare unei educatii autentice, iar nu asa-zisele „desene animate” – care, chiar în cazuri aparent inofensive, contin mesaje subliminale extrem de nocive! Iata ce spuneam, anul trecut, într-un studiu despre „celebrul” (putini stiu, azi: de ce atât de celebru…?!) Walt Disney: „Parintii va trebui sa le spuna copiilor lor si sa le si demonstreze (cu argumente luate din cercetarile unor oameni care doresc ca Binele Dumnezeiesc sa se instaureze în viitorul omenirii, iar nu Guvernul Mondial Mancurtizant al Satanei Ucigase a Trufiei si Nepasarii Criminale – Guvern al celor putini si demonizati/luciferizati, care vor sa-i zdrobeasca spiritual/transforme în sclavi mentali, pe cei multi si neatinsi de Marea Prihana A Superbiei Satanei!), cu binisorul, dar si cu o fermitate a insistentei blânde, unde sta ascuns „cel viclean”…! În cazul de fata, „cel viclean” sta, îmbracând forme extrem de perverse, chiar în „lucrarea” satanica a Companiilor Walt Disney si în productiile Caselor de Filme Walt Disney!

(…)Dar cine era CU ADEVARAT, acest “campion al moralei”!?
“Walt Disney era mason de grad 32. La casa sa de vacanta din Palm Springs obisnuia sa joace golf împreuna cu Ed Sullivan si Bob Hope, ambii masoni de grad înalt. Daca Disney era atât de nepatat si bine intentionat, cum de avea astfel de prieteni apropiati?
Alt prieten apropiat al sau era Ronald Reagan. Ambii erau masoni de grad înalt si proveneau din medii socialiste, ambii erau informatori FBI si ambii erau implicati în abuzuri facute asupra „sclavilor” controlati mental. Walt a sustinut mereu, plin de generozitate, campaniile politice ale lui Reagan, iar acesta din urma i-a oferit favoruri politice lui Disney, în calitatea pe care o avea de guvernator al Californiei. Ronald Reagan si prezentatorul TV, „iluminatul” Art Linkletter, l-au sustinut foarte mult în public pe Disney. Printre ocultistii faimosi care au sustinut industria Disney pe parcursul timpului se numara: Bob Hope, Sammy Davis Junior, Frank Sinatra si familia Clinton. Uriasul parc de distractii construit de Disney, Disneyland, a fost vizitat de-a lungul timpului de toti presedintii americani, de la Dwight D. Eisenhower la George Bush Jr., împaratul Akihito al Japoniei, toti regii „iluminati” ai Danemarcei si ai Belgiei, cel de-al treilea presedinte al Egiptului – Anwar El Sadat, Robert Kennedy, fostul dictator al Indoneziei – Suharto, sahul Iranului – Mohamed Reza Pahlavi.

Disney a primit de la începutul carierei sale premii de recunoastere de la multe organizatii promotoare ale Noii Ordini Mondiale, cum ar fi loja masonica B’nai B’rith, de la care a primit titlul de „Omul anului”; Camera de Comert i-a daruit în anul 1936 premiul anual „Tânar remarcabil”; institutiile Yale si Harvard i-au dat medalii de onoare. Cei care se ocupau de imaginea lui Disney exercitau o presiune imensa asupra oricui insinua macar ca Walt Disney nu ar fi arhetipul perfectiunii binevoitoare si al moralitatii ideale,” declara Leonard Mosley în cartea sa „Disney’s World”.
(…)…Ce urmarea, de fapt, “lucrarea” sa? Ce se ascunde, în spatele aparentelor “serafice” a imaginilor filmelor walt-disney-ene si în spatele “onorabilitatii” creatorului lor?

“<<În spatele fatadei placute a lui Disney se gasesc productii de filme hard porno, snuff (filme care presupun filmarea unei crime), prostitutie, controlul mintii precum si atragerea mai multor generatii de oameni catre practicile de vrajitorie>>, sustine Fritz Springmeier, în cartea „Deeper Insights into the Illuminati Formula”. În America, nimeni nu a mai vândut ocultismul negru si vrajitoria asa cum au facut-o fratii Disney. Film dupa film, acestea au fost aduse în atentia publicului sub masca asa-zisei distractii. De exemplu, „Întoarcerea de pe muntele vrajitoarelor” a fost una dintre cele mai mari promovari facute vreodata vrajitoriei.

Vincent Price a fost unul dintre principalii ocultisti care a introdus în lume multa oroare oculta prin cartile si scenariile pe care le-a scris. A lucrat câteva proiecte pentru Disney si a fost vocea lui Ratigan din „Marele soricel detectiv”.

În ce priveste filmele pentru adulti, la un moment dat Disney a ramas dator sindicatelor. Pentru a putea plati datoria, a început în secret sa produca o cantitate mare de filme porno. Fritz Springmeier afirma ca directorul Joe Roth al studiourilor Walt Disney se ocupa de asemenea cu conducerea studiourilor Touchstone, Miramax, Hollywood, „care sunt toate create pentru a ascunde productia de filme pentru adulti apartinând lui Disney”.

…Doar atât? O, NU! SATANA ESTE MULT MAI SEDUCATOR SI MAI CUMPLIT, MAI “HARNIC CRIMINAL, MAI CUMPLIT “INVENTIV”, ÎN “OPERA” LUI , PRIN CARE SPERA SA NE CÂSTIGE (PRIN DIZOLVAREA-RENEGAREA DUMNEZEIRII DIN ELE…) DUHURILE!!!

“Pare greu de crezut ca desenele animate cu care cresc copiii nostri abunda de mesaje sexuale subliminale? Va oferim câteva astfel de exemple, pentru a va convinge singuri. Internetul abunda de analize detaliate ale unor filme de desene animate produse de Disney, care ascund astfel de mesaje subliminale.

În „Mica Sirena”, unul dintre turnurile castelului (a treia coloana de la dreapta la stânga) prezinta un organ sexual masculin în erectie.

Chiar si preotul care oficiaza o nunta în desenul animat intra la un moment dat în erectie.

În spatele cuvintelor cântecului din Mica Sirena „Kiss the girl…” se afla un grup Jamaican care pronunta cuvinte africane pentru a blestema fiecare persoana care priveste.

În filmul Alladin, daca rulati încet filmul el spune foarte repede ca sa nu se înteleaga „good teenagers, take off your clothes” – „dragi adolescenti, dezbracati-va”.

Un alt desen animat faimos este “Pocahontas”. Fata de povestea originala, Disney „a uitat” sa precizeze ca personajul principal se converteste la crestinism.

Filmul animat ,,Lion King”– „Regele leu” contine de foarte multe ori mesajul subliminal cu cuvântul „sex” si „lie” (lie înseamna a minti). Daca priviti filmul Regele Leu cu încetinitorul, în multe imagini apare cuvântul sex. Una dintre cele mai evidente este în momentul când leul loveste cu labele în pamânt: În mijlocul particulelor de praf care se ridica, pe mijlocul ecranului, se formeaza cuvântul „sex”.

Mesaje subliminale cu cuvântul „sex” pot fi gasite si în „Frumoasa si bestia”.

“Gargoleys” este un serial de televiziune de desene animate, care este pura demonologie. Ideea principala a serialului este aceea ca o rasa de demoni protejeaza New York City. Unul dintre personaje se numeste Demona.

În interviul doctorului James Dobson, din cadrul emisiunii TV „Focalizare asupra familiei”, apare Mickey Mouse prezentând ultima productie a lui Disney: cartea de benzi desenate „Crescând Homosexual”. În prezentarea cartii „Crescând Homosexual”, purtatorul de cuvânt al Disney îi invita pe toti adolescentii de sex masculin sa exploreze „frumoasa lume a homosexualitatii”.

În ziua de azi, Disney promoveaza întâlnirile anuale „Gay and Lesbian Day at Walt Disney World.” Disney a permis organizatorilor homosexuali sa îi portretizeze pe Mickey Mouse si Donald Duck ca iubiti homosexuali, iar pe Minnie Mouse si Daisy Duck ca lesbiene. Disney a extins serviciile de sanatate de care beneficiaza angajatii homosexuali ai companiei care „traiesc” împreuna. Aceasta politica nu se aplica însa si cuplurilor heterosexuale. Presedintele Disney, Michael Eisner a declarat ca circa 40% din cei 63.000 de angajati ai companiei sunt homosexuali. Michael Eisner, care detine 60% din actiunile Disney, si-a parasit sotia si s-a casatorit cu un barbat homosexual la Disneyworld, în Orlando, Florida”(cf. Adrian Botez, Copilaria copiilor nostri este cumplit amenintata!- în Napocanews, 16 iulie 2009 etc.).

…Iata si discutia (cu argumentele de specialitate ale doamnei Vît Cristina) despre aspectele înjositor-instinctuale, pe care televiziunea le cultiva, întru triumful Turmei, dar si cu Semnele Fiarei – vizate nu doar de Guvernul Mondial, ci si de unealta sa ideologic-antispirituala, Miscarea Internationalista NEW AGE: aspectului “erotic”. “… Nu sunt deloc nesemnificative transformarile în structura si functionarea cortexului produse de educatia sexuala pe care televiziunea, ca amplificator al tendintelor mediului cultural contemporan, o face copiilor si tinerilor. Mai mult decât în cazul altor comportamente, deviatiile produse în comportamentul sexual se rasfrâng cu putere în functionarea ariilor prefrontale. Transformarea sexului în centru obsesiv al preocuparilor individului, cultivarea emotiilor intense sunt factori care submineaza o atitudine reflexiva privind existenta si posibilitatea copilului de a-si largi orizontul experientei.

Învatarea si procesele mentale în general sunt influentate semnificativ de televizor, prin vatamarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Aceasta afectiune a ariilor prefrontale se rasfrânge cu putere în comportament, în gândire si în întregul mod de viata al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de a lungul copilariei. Tinerii acestia sunt incapabili sa se concentreze cu atenti pe o perioada mai lunga si sa se motiveze în urmarirea unei actiuni pâna la finalizarea ei. Nu pot sa îsi planifice si sa îsi organizeze programul de viata, sunt delasatori si neglijenti, irascibili si hiperactivi, nu îsi pot controla emotiile si pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau chiar pulsiunii sexuale. Prin inhibarea comunicarii intra si interemisferice, vizionarea TV pasivizeaza procesele intelectuale, reactiile si comportamentul indivizilor, punând în pericol dezvoltarea inteligentei.

O asemenea preocupare maladiva în ceea ce priveste erosul micsoreaza capacitatea de concentrare si motivatia implicarii în alte activitati, îl pasivizeaza pe individ si, de asemenea, îi slabeste controlul comportamentului si al emotiilor prin dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizeaza dobândirea placerii. Prin toate acestea este afectata functionarea si, practic, dezvoltarea normala a ariilor prefrontale. Legatura care exista între o functionare corecta a cortexului prefrontal si comportamentul sexual se vede si din faptul ca vatamarea celui dintâi are ca urmare exacerbarea pulsiunii sexuale.

Totodata, ideologia mediatica îl învata pe copil sa se încreada în el însusi, în parerile, în senzatiile si dorintele lui individualiste si egoiste, care sunt în principal, modelate prin vizionarea TV. Se subîntelege desigur, ca numai instanta care se exprima prin televizor este autorizata, prin persuasiunea mesajelor TV., sa primeasca încrederea noastra deplina, caci aceasta exprima glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi „apara” drepturile si libertatile de toti cei care ar atenta la acestea (parinti, bunici , preoti sau prieteni). În realitate copilul este învatat sa spuna „nu” la tot ce poate însemna un sprijin sau un reper real în viata sa si sa se încreada în aceia care au interes sa-i manipuleze gândurile, sa-i exploateze potentialul de consumator.”

Este evident ca Programul Guvernului Mondial urmareste de-spiritualizarea omului (sau, deocamdata, a celui mai fragil dintre oameni, cel care va forma societatea terestra de mâine: COPILUL!), rapirea lui din sfera spiritual-religioasa si operatiunea diversionista, cu efecte anti-spirituale, ba chiar demonice, extrem de grave. Practic, prin televiziune, asistam la aplicarea unor procedee de magie neagra implicita, daca luam în seama finalitatea ultima a actiunii televizionistice: OBTINEREA TURMEI/FIAREI! Individul rupt de realitate devine bestia egosta, ba chiar … autistul perfect!

„… În privinta aspectului religios, educatia pe care o formeaza televiziunea în timp este una liberala (în sens nihilist) si sincretica. Ideile darwiniste sunt amestecate cu credinta în extraterestri, în puteri si fenomene supranaturale. De la credintele orientale pâna la crestinism, de la mistica rasariteana pâna la pietismul apusean, toate sunt amestecate în creuzetul emisiunilor de televiziune. Ceea ce cultiva televiziunea este o credinta sincretista, bazata pe o pseudocultura religioasa – curiozitati, senzational sau chiar sarlatanii. Orizontul de cultura si perceptie dezvoltat prin vizionarea TV este unul de tip magic.

Prin vizionare, mintea tinerilor devine foarte pasiva, deschisa sugestiilor televizualului si influentelor venite din subconstient. Este o minte care cauta cu aviditate placerea, care simte ca traieste plenar mai cu seama sau exclusiv pe parcursul experientelor evazioniste (în imaginar).

…Nu suntem sectanti neo-protestanti, dar suntem obligati moral fata de semenii nostri sociali, iar apartenenta noastra la societatea umano-divina (în plus, avem si obligatii pedagogice si de parinti!) ne obliga la observatiile de mai sus. Nu negam ca se mai strecoara, în programele TV, si filme istorice cu încarcatura educativ-identitara…si filme artistice de buna calitate…poate si 1-2 documentare non-darwiniste (…acest aspect îl nominalizam mai mult ca prezumtie, decât ca realitate…!). Dar aceasta, adica aparitia, aleatorie, a unor aspecte cvasi-benefice si potential constructive, printre „scândurile” esafodajului „ghilotinei”, apar (din pacate…) …poate din greseala, poate ca parte a strategiei diversioniste, de „drogare”-intoxicare/fascinare, spre înselare – a publicului televizionistic: „Pai cum, ia uite, cum, nu dam noi tinerilor lucruri bune?! Uite-uite!”- ACEASTA ESTE EXCEPTIA, IAR NU REGULA! Noi stim cât de ipocrite sunt „atentionarile” televizionistice: „interzis copiilor sub 12…sub 18 ani…” – pentru ca realitatea societatii demente de azi, societate a goanei, fara scop si fara masura, catre neant si pierderea firii… – îi prigoneste pe parinti, întru „religia banului”, sau, macar, întru truda pentru asigurarea „zilei de mâine”, într-o societate-jungla…

C.N.A.-ul urmareste si amendeaza câte un post TV sau câte pe un producator sau realizator de emisiune TV din motive politice, SI NICIDECUM DIN MOTIVE SPIRITUALIST-EDUCATIONALE! Or, obligatia morala a televiziunii, oricât de „comercializata” ar fi ea, ar trebui sa nu fie aceea de a ne „face cunostinta” cu extraterestrii, cu magia din Stapânul inelelor…nici sa promoveze erotismul ca instinctualitate înjositoare, nici sa predice, explicit sau implicit, „surzenia” egoismului si egotismului…ci AR TREBUI SA FIE ACEEA DE A PASTRA, BA CHIAR ÎMBOGATI, ESENTA UMANO-DIVINA DIN OM, IAR NU DE A DISTRUGE-O SI A-L OBLIGA PE INDIVID SA SE ÎNCHINE „ZEULUI BAN”/MAMONEI!!!

…Dar, pentru a ajunge la acest stadiu, televiziunile mai au multe decenii (poate si secole!) de evoluat…Caci evolutia lor (…uneltelor…) tine de evolutia umanitatii…or, în acest început de nou mileniu, Guvernul Mondial este „stresat”, pentru ca a cam întârziat cu…DE-CONSTRUCTIA DUHULUI UMAN… – si ar fi în stare de orice ticalosie ori promisiune mârsava, numai sa asigure, cât mai repede si pentru cât mai multa vreme, Instaurarea Domniei Satanei…Dar, fireste, Satana nefiind decât tot o creatura, Domnia lui nu va fi vesnica… – sfârsitul ei/Domniei Celei Negre îl vor vedea, probabil, generatii urmatoare! Pâna atunci, însa, dragi parinti de copii, daca nu puteti sa-i ajutati, efectiv, pe copiii vostri, pentru a discerne între Bine si Rau, calauzindu-i spre Bine – atunci, mai stingeti-le televizorul… – SI PUNETIL-LE ÎN MÂINI CARTILE „MATE” ALE CLASICILOR, BLÂNZI SI CONSTRUCTIVI, AI LITERATURII ROMÂNESTI SI UNIVERSALE: cartile bune de meditat ale unor Creanga, Sadoveanu, Topârceanu, Otilia Cazimir…ori ale unor Andersen, Perrault, Dickens, Hector Malot…Ca doar nu-s „prea destepti” copiii vostri (…cum spun/repeta unii parinti tembeli, cu admiratie infinita, despre odraslele lor…!), CI MULT PREA PUSTII/PUSTIITI DE DUH!!!

…Si, prin aceste carti spiritualizante (prin normalizarea/reglarea „atmosferei” spirituale…cu totul de-reglate, din lumea contemporana!!), tot va fi un câstig, pentru voi si copiii vostri…pâna va veti lamuri voi, parintii de copii, cum e cu goana nebuna dupa banii… „anti-crizei”…si cu cât mai sfânta este grija pentru educatia DIRECTA, de la parinte la copil, a odraslelor voastre…: ”CEI SAPTE ANI DE-ACASA!” Da, în niciun caz, nu trebuie sa lasati aceasta SFÂNTA EDUCATIE, pe „mâna”…televiziunii si Internetului! – adica, sa lasati oaia, pe/în …laba lupului! Caci, de pe „laba” lupului, nu iese decât…pielea copiilor vostri, asasinati spiritual… – ca turme azvârlite, de voi însiva, conditiei de victima…Sau, dupa „modelul vampiresco-vârcolacesc” – copiilor vostri li se va inocula …”luposenia”! Adica, apucaturile de lup, de fiara, urmând autodistrugerea!
…Dumnezeu sa fie cu toti oamenii, si, în primul rând, cu copiii de parinti si cu parintii de copii!!! Nu uitati, oameni-parinti, ca Hristos s-a rastignit ca sa-i scape de Satan-Distrugatorul si pe copiii vostri! Si voi, ce faceti?! Îi lasati prada, pe propriii vostri copii, Satanei, Mortii, Distrugerii?!

…E drept, numai Mila Nesfârsita a Lui Dumnezeu ne va scapa din aceasta Vale a Ispitelor prin FANTASMARE, prin NON-DISCERNERE, tembela si aroganta, egoist-narcisiaca, prin punerea în miscare a întregului arsenal al …”Marelui Iluzionist”-SATANA! Dar si noi trebuie sa ne aratam omenia din noi (suprem dar al Lui!), prin constientizarea Mântuitorului, de catre noi…a Ranilor Sale Sfinte, pentru noi!

De Ziua Internationala a Holocaustului, 27 ianuarie 2010, Mizzi Locker si livada cu visini

by Lucretia Berzintu

Israel

În anul 1947 a aparut cartea (jurnal) Groapa e în livada cu visini, în librariile din Bucuresti, tiparita la editura SOCEC & S.A.R. si scrisa de pictorul Arnold Dagani în timpul deportarii în lagarul mortii de la Mihailovka (Ucraina), din timpul Holocaustului. Tur virtual in Muzeul Holocaustului
Titlul originalului în engleza este Let Me Live (Copyright 1947 by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors`Gate, London).

Arnold Dagani a fost deportat, împreuna cu sotia sa, Anisoara (Ana Rabinovici), nu numai în Transnistria, ci si în Transbug, adica dincolo de râul Bug, în lagarul de la Mihailovka (Ucraina), acolo unde a scris jurnalul.
Lagarele de dincolo de Bug erau administrate de catre germani, deportarea fiind facuta de autoritatile române antonesciene. Regimul era la fel de dur, ca la Auschwitz (Polonia), doar tehnica era altfel.

Ce este Transnistria? Citez: ”Acest teritoriu, cuprins între Nistru si Bug, pâna la Marea Neagra la sud si pâna la linia artificiala Moghilev – Podolsk la nord, denumit Transnistria…” (Jean Ancel, Introducere la volumul de memorii ”Un taciune smuls flacarilor” de Al. ?afran).

În introducerea la jurnal, semnata de autor (Bucuresti, iulie 1944), scrie:
”As fi dorit sa arat celor ramasi acasa mapa mea de tablouri lucrate în lagar si notitele mele. Vazându-ma ca desenez si scriu, unii oftau si spuneau:
– De le-ar vedea America, ar întelege cât suferim.
Altii îsi bateau joc:
– La ce bun?…
…În seara de 15 iulie 1943, Anisoara, sotia mea, si cu mine, am riscat si am fugit din cladirea societatii Dohrmann din Gaisin. (Nota mea: erau pentru câteva zile la lucru în localitatea Gaisin, Ucraina).
În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre ghetoul din Bersad. Cinci luni mai târziu, între 10 si 18 decembrie 1943, toate lagarele de dincolo (de Bug, nota mea) au fost dizolvate, prin exterminarea generala a oamenilor. Gropile n-au nici un semn, nici un monument. Gropi comune într-o livada, într-un sant, în fata unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiste, lânga o fântâna. Peste tot!…”

Întâmplarea face ca am cunoscut aici, în Israel, pe o supravietuitoare a Holocaustului, pe doamna Mizzi Locker, nascuta la Radauti, traind la Storojinet, deportata din Cernauti (în noaptea de 14 iunie 1942) îmreuna cu sotul, fratele si mama sotului, plus numerosi evrei, catre lagarul german de la Mihailovka, peste Bug (Ucraina).
Mama si fratele sotului, ulterior, au murit în lagar.

Mizzi Locker traieste în orasul Ramat Gan, Israel. De la ea am auzit prima oara ca a fost deportata în ”Transbug”. Adica, exprimându-se corect, cu ”Transbug” si nu ”Transnistria”. În lotul acela au fost 745 de persoane si s-au salvat doar 13, adica cei care au reusit sa fuga, sa evadeze, cu riscul vietii, bineânteles. Se pare ca, doar doamna Mizzi Locker mai este în viata, din cei 13.

La 26 mai 1943, Arnold Dagani avea sa scrie în jurnal:
”Eu ramasesem în curte, când deodata Anisoara iesi într-un suflet din cladire si, cu ochii înlacrimati, îmi spuse ca totul era pierdut! Pepi, Bernhard si Mizzi Locker au fugit în cursul diminetii…”

Iata si una din relatarile supravietuitoarei noastre, Mizzi Locker:
”… Într-una din zile, pe când eram la lucru cu totii la cariera de piatra, am observat pe sub gene ca sunt urmarita cu privirea de catre SS Scharfuhrer Walter Mintel. Am simtit ca-mi îngheta sângele. Walter Mintel a trimis pe cineva la mine sa-mi spuna ca-i plac cizmele mele si ca seara, când ma voi întoarce în lagar, sa le pregatesc si sa i le duc lui, în birou. Nu aveam deloc liniste! I-am spus lui Buzu (Bernhard Locker – sotul) si l-am întrebat ce sa fac. Mi-a raspuns ca nu ma lasa la el singura.
– Chiar daca ne va împusca, vom merge împreuna, mi-a spus el.
Dar minunea s-a produs si nu a mai fost cazul. În acea seara Walter Mintel fusese înlocuit. Kiesel si Mintel au fost transferati”.

Mentionez ca deportatii lucrau la cariera de piatra si la construit sosele, zi lumina. Ziua începea la ora 3:00 dimineata, si, pâna la locul de munca, mergeau 6-7 kilometri pe jos, dus, si asemenea la întors. Ca ”hrana” primeau, numai seara, o supa cu mazare furajera iar la zece zile, o jumatate de pâine.

Dupa razboi, cei 13 supravietuitori, s-au stabilit în Bucuresti, si, au tinut legatura permanent, unii cu altii, iar în fiecare an, se adunau la câte unul acasa (prin rotatie) pentru a comemora victimele din lagar. La comemorare se pregatea pentru masa de prânz doua feluri de supa de mazare, una din cea furajera (ca în lagar), doar sa se guste si sa nu se uite, iar una din mazare buna pe care o mâncau. Aceste comemorari s-au facut pâna în anul 1950, când au imigrat în Israel.

Mizzi Locker a fost cântareata de opera si profesoara de canto.

”O cântareata exceptionala, una dintre cele mai aplaudate artiste, care apare în spectacol ”10 ani – La Multi Ani” (Nota mea: se sarbatoreau 10 ani de la înfiintarea statului Israel, în 1958) al domnului Lica Abramovici, a fost Mizzi Locker, dotata cu o voce foarte cultivata. Ea acucerit publicul meloman” – asa era scris în presa acelei vremi din Israel.

„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

„Puterea cuvântului”

interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
(de Victorita Dutu, realizator de emisiuni la TVRM)

– Care este rolul dumneavoastra în cetate, în comunitate?
– Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirma categoric: „Eu consider ca obligatia mea este sa spun adevarul”. Nu comentez aici ce întelegem unii sau altii prin adevar, esential este sa marturisesti adevarul în care crezi si sa nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care sa te servesti. Pe de alta parte, cred ca este o greseala sa teoretizam, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este sa ne constientizam propriile limite si aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare sociala sau politica. Si totusi, cu totii trebuie sa constientizam faptul ca facem parte dintr-o societate civila si, atunci când e cazul, se cuvine si e salutar sa ne exprimam atitudinea în fata tendintelor agresive, agresive chiar la adresa constiintei morale.

– Va rog sa ne spuneti o întâmplare, un exemplu din care sa tragem învataminte, cum ne raportam la noi însine când ne întâlnim cu o situatie fara limite, fara iesire…
– O întâmplare semnificativa petrecuta în viata mea este, as spune, întâlnirea cu marele parinte si duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Aceasta întâlnire providentiala, as spune, pe lânga faptul ca mi-a oferit chei la situatii aparent fara iesire, nu a ramas importanta doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalti, facându-ma sa constientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinta a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgica si manifestari creatoare. O situatie fara iesire este caracterizata tocmai prin faptul ca nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercarilor noastre de rationalizare a situatiei. Atunci o solutie fericita ar putea veni în urma încredintarii de sine în voia lui Dumnezeu, pentru ca o situatie fara iesire poate fi, pe lânga aspectul ei dramatic, si o oportunitate a unei depasiri a limitarilor proprii, prilejul unei schimbari sau înnoiri a mintii, a unei înaintari în credinta, a transcenderii ratiunii prin taina. Iar câstigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situatiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred ca totul e cumva învaluit în iconomia divina si situatiile fara iesire sunt si ele în acelasi registru dialogic, un dat ce ne întâmpina cu un sens, mai mult sau mai putin ascuns, un dat care ni se adreseaza si cere un raspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea prioritatilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Parintelui Ghelasie sa fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeana din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucuresti, a Primului Colocviu National dedicat operei si personalitatii sale. Exista, dupa cum se poate vedea, în spatiul românesc, o deschidere si un potential semnificativ în ce priveste întâlnirea celor mai diverse valori.

– Care este importanta sacrului, raportarea la Dumnezeu în arta, în creatie, în ceea ce facem?
– Sacrul are multiple întelesuri. Teologul si filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezinta ceea ce ramâne din sacru atunci când toti idolii sau zeii înselatori cad. La Wagner, dupa sacrul din tetralogie, dupa Amurgul Zeilor, urmeaza ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fara fata înselatoare este în centrul unei conceptii prin excelenta crestina. Interpelat de un om de cultura cu cuvintele: „Sfintii Parinti spun despre om ca e nimic”, Parintele Ghelasie a dat un raspuns memorabil: „Într-adevar, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iata aici extraordinara perspectiva deschisa de revelatia divina! În arta, sacrul trebuie si poate fi cautat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifica, în arta se arata cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; si, de asemenea, cum ceea ce e menit sa se sfarâme, se sfarâma fara crutare. Ce este, în fapt, idolul? O falsa valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare ca-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel putin în ordinea prioritatilor, printr-un proces de amagire, este un obiect sau o fiinta în care investim ca într-o valoare absoluta. Dialectica relatiei cu idolul este amagirea si deziluzia. Ca exemplificare, stiinta poate ajunge idol când avanseaza mitul cunoasterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvolta mitul comunicarii absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezinta ridicarea si sfarâmarea idolilor, pune în discutie temeiurile ultime ale existentei, opozitia dintre sacru si pseudosacru, dintre realitate si amagire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentica este un exercitiu de constiinta.

– Sunteti autorul volumului „Antropologia iconica – reflectata în opera Parintelui Staniloae”, aparuta în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenta a titlului, va voi întreba care este legatura dintre om si icoana?
– Omul sta fata în fata cu icoana lui Dumnezeu, în care îsi regaseste chipul din adânc, personalitatea lui integrala, calitativa si nemuritoare, cu toate aspiratiile ei spre desavârsire. Pornind de la o definitie a Parintelui Staniloae, care vorbea despre „ratiunile plasticizate ale lumii”, am tinut sa arat ca în opera Parintelui Staniloae limbajul, el însusi, a devenit ca o ratiune plasticizata, o unitate între sensibil si inteligibil, ce poarta pecetea trairii, si astfel, a capatat puterea de a convinge, în masura în care a rezonat cu un întreg edificiu uman. Conceptul de icoana este unul complex, Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre o întreaga scara de întelegere a sa, plecând de la Fiul lui Dumnezeu ca Icoana naturala a lui Dumnezeu Tatal, pâna la icoana ca obiect de cult. Referitor la aceasta din urma, este îmbucuratoare existenta unui valoros grup de pictori iconografi, în primul rând Monahul Ilie, apoi Georgeta Marioara, Alexandru Nicolau, Monahia Andreea, s.a., care au reusit sa reînvie, în lucrarile lor, spiritul traditiei iconografice din perioada ei de vârf… Temeiul icoanelor sta în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. As mai dori sa remarc faptul ca icoana Maicii Domnului cu Pruncul sintetizeaza taina creatiei si mântuirii lumii. Astfel, figura Maicii Domnului reprezinta, dupa cum arata Parintele Ghelasie, chipul creatiei care Îl întrupeaza pe (Fiul lui) Dumnezeu, iar figura pruncului Iisus, imaginea (Fiului) lui Dumnezeu care se întrupeaza în creatie. De aici, chipurile de barbat si femeie, ambele oglindind taina Întruparii divine, în cele doua orientari specifice. Cât despre icoanele sfintilor, ele certifica faptul ca parcurgerea celor trei trepte ale vietii crestine, anume purificarea de patimi, luminarea si îndumnezeirea omului, reliefate în mod constant de traditia patristica, nu constituie o utopie. „Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”, afirma Sfântul Atanasie cel Mare. Icoana este, pe de o parte, o marturie despre originile omului, redescoperirea sau rememorarea chipului de rai, pe de alta, însa, anticipeaza si adevereste despre chipul omului rascumparat în Hristos si transfigurat în slava dumnezeiasca.

– Anul trecut ati fost nominalizat cu volumul „catacombe. aici totul e viu” la premiul Mihai Eminescu si premiul revistei România Literara, pentru debut. Anul acesta ati publicat, tot la editura Vinea, un nou volum, „Sentic”. Ce reprezinta pentru dumneavoastra poezia?
– În viziunea mea, poezia nu poate fi rupta de un proces de meditatie, de filosofare si nici chiar de rugaciune. Însa, în principal, intuitia poetica pune în lumina circuitul investitiilor afective si spirituale, modul cum ne investim fiinta în anumite valori si lumi. Titlul celui de-al doilea volum al meu de poezie, SENTIC, recent aparut la editura Vinea, reliefeaza chiar aceasta idee. Notiunea de sentic, introdusa de dr. Manfred Clynes, s-a încercat sa fie tradusa ca „simtire întelegatoare”, ca sa folosesc un termen din traditia patristica, si totodata de „simtire creativa”. Asta spune, în fond, ca atmosfera lumii fiecaruia este creata dupa felul în care el simte. Din pacate, se pare ca adesea uitam sa simtim, si ca nu mai avem nici curaj sa simtim. Cu timpul am devenit imitatori si consumatori, si mai putin creatori si rugatori.

– Care este rolul cuvântului, cu trimitere la Logos si la sfântul Apostol Ioan?
– Dupa Evanghelia lui Ioan, în Logos este viata si lumina. Lumea este a Cuvântului, dar se poate ca fiind a Cuvântului sa nu-L primeasca pe acesta. Rolul Cuvântului întrupat este esential pentru om. El este temeiul, reperul si speranta, marturisite sau nu, pentru toate demersurile si încercarile omului, mai mult sau mai putin deviate de la telul împlinirii umane. Poezia însasi marturiseste apartenenta lumii la Cuvânt. Omul are de ales între Cuvânt si propria sa nimicire. Vorbea frumos Parintele Dumitru Staniloae despre om ca fiinta cuvântatoare, afirmând despre cuvântul cu substanta spirituala ca este, mai mult decât o simpla informatie, o comunicare de prezenta.

– Ca editor al revistei „Sinapsa”, în raport cu intentiile dvs., ce loc si ce rol îi rezervati acestei publicatii în peisajul cultural românesc?
– Suntem la al patrulea numar al acestei reviste interdisciplinare cu participare internationala (între autori se numara Parintele Andrew Louth, Tristram Engelhardt Jr., Alexei Nesteruk, s. a.), pe care am initiat-o împreuna cu Parintele Neofit Linte si maestrul Dan Puric, revista care abordeaza teme de teologie, filosofie, stiinta si arta, gândite dintr-o perspectiva crestina. O mare parte din cultura contemporana este, dupa cum se stie, rodul unor determinari extra-culturale. Ma gândesc la masiva influenta economica si chiar politica asupra culturii, din care rezulta un caracter comercial si propagandistic antireligios, ostil chiar valorilor spirituale clasice, pe care îl manifesta un anumit tip de cultura la moda. As zice ca revista „Sinapsa” îsi propune, în peisajul spiritualitatii noastre, sa resuscite acea spiritualitate crestina de tip organic, care aspira sa refaca legatura cu omul integral a cunoasterii, a diferitelor moduri de cunoastere partiala. Ca urmare, stilul abordarii unei probleme aspira sa fie situat între simplu si academic, furnizând informatie complexa, riguroasa si la zi într-un mod atractiv, menit sa intereseze tot omul.

– Ce ne puteti spune despre Serile Sinapsa pe care le-ati organizat la sediul Uniunii Scriitorilor?
– Cu plecare de la revista Sinapsa au fost organizate la Uniunea Scriitorilor serile Sinapsa de poezie si muzica religioasa, cu participarea unor scriitori si poeti de renume. Sensul acestei actiuni tine tot de idea de întâlnire si dialog între multiplele zone de activitate spirituala.

– Sunteti directorul editurii Platytera din Bucuresti. Ne puteti spune câteva cuvinte despre activitatea editurii dvs.?
– La editura Platytera au fost publicate din pâna în prezent un numar de aproximativ 70 de titluri. Publicarea integrala a scrierilor parintelui Ghelasie Gheorghe este unul dintre deziderate. De asemeni, mentionez ca au aparut numeroase traduceri din greaca si rusa tratând despre viata si învataturile unor sfinti si stareti din diverse perioade, precum si lucrari ale unor teologi contemporani de seama, cum ar fi Pr. George Florovsky, sau Pr. Philotheos Pharos, s. A. De asemeni volume precum „Cine suntem” de Dan Puric, sau „Puterea dragostei” de Pr. Teofil Brasoveanu, dar si carti de poezie.

– Sunteti co-autor al cartii „Repere patristice în dialogul dintre stiinta si teologie”, aparuta recent la editura „Basilica” a Patriarhiei Române, editie prefatata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel. Care este importanta acestui dialog, cine beneficiaza de el mai mult, teologii sau oamenii de stiinta?
– Si unii, si ceilalti, daca vor consimti sa priveasca lucrurile cu onestitate. De dragul coerentei si consistentei gândirii însesi, nu putem lepada temeiurile transcendente, dumnezeiesti, ale imaginii lumii. Sorin Vieru, în „Riscul gândirii”, afirma ca gândirea incolora, fara sentiment, are o singura pasiune, aceea pentru uitare. Ea pare ca functioneaza bine, ca un joc artificial, cu reguli inventate, tocmai pentru ca a dat la o parte problemele grave si reale. Pe aceste presupozitii amnezice îsi întemeiaza o mare parte din stiinta autoritarista concluziile ei de tip scientist. Aceasta este una dintre concluziile majore ale volumului în discutie.

Teologia se poate afla oricând într-un dialog onest cu Stiinta

by Stelian Gombos

Nascut în anul 1971, la Cugir, în judetul Alba, Adrian Lemeni a absolvit mai întâi Liceul de Matematica-Fizica din orasul natal. Instructia în domeniul tehnic, care s-a încheiat în 1995, cu obtinerea licentei în specializarea Ingineria sistemelor de productie, i-a dat posibilitatea cunoasterii aprofundate în domeniul stiintelor exacte. La aceasta s-a adaugat o pregatire teologica solida. Doctor în Teologie, din anul 2002, cu teza „Sensul eshatologic al creatiei“, beneficiar al unor stagii de pregatire la Institutul de la Bossey, Elvetia, si al studiilor post-doctorale la Institutul Catolic din Paris, Adrian Lemeni preda, din anul 1999, Teologia dogmatica si fundamentala la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti. Din luna februarie anul 2009 este Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României.

Astazi putem articula un dialog onest între teologie si stiinta. Uneori, prin exagerare, se considera ca unica forma de cunoastere legitima si autentica este cea data de cunoasterea stiintifica. Cu toate acestea, exista savanti de vârf care depasesc aceasta pozitie de autosuficienta, îsi dau seama de limitele interne ale cercetarii stiintifice si se arata deschisi catre alte forme de cunoastere, inclusiv cunoasterea religioasa.“ „Plinatatea Ortodoxiei trebuie marturisita si celor care au cautari oneste. Am întâlnit oameni de stiinta care, dupa zeci de ani de cercetare, au dobândit o disponibilitate de a primi adevarul de viata religios.“ Ca atare, în cele ce urmeaza, va supunem atentiei dumneavoastra, un interviu cu domnul Adrian Lemeni – Conferentiar în cadrul Universitatii Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa si Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României

Stelian Gombos: – Domnule professor Adrian Lemeni, cum este privit astazi, în mediile universitare, în mediile intelectuale dialogul dintre teologie si stiinta?
Conf. Univ. Dr. Adrian Lemeni: – În ceea ce priveste un posibil dialog dintre teologie si stiinta, exista un interes, exista deschideri reciproce, atât din partea teologilor, cât si din partea unor savanti redutabili, care, plecând de la diferite cercetari oneste în diverse domenii de vârf ale stiintei, recunosc si îsi asuma limitele proprii, specifice demersului de cercetare stiintifica ceea ce-i face sa fie deschisi dialogului cu alte forme de cunoastere. Traim astazi, totusi, într-o societate dominata de ceea ce înseamna puterea epistemologica a stiintei. Practic, stiinta are o autoritate cu totul deosebita. Uneori, prin exagerare, se considera ca unica forma de cunoastere legitima si autentica este cea data de cunoasterea stiintifica. Cu toate acestea, mai ales la vârf, exista savanti care depasesc aceasta pozitie de autosuficienta si îsi dau seama de limitele interne ale cercetarii stiintifice. În felul acesta, se arata deschisi catre alte forme de cunoastere, inclusiv cunoasterea religioasa. De asemenea, de partea cealalta, în mediul teologic, exista o preocupare de a stabili anumite punti de legatura catre cunoasterea stiintifica si, mai ales, de a valorifica semnificatiile filosofice ale unor descoperiri din stiinta, care pot fi exploatate din perspectiva potentialului foarte cuprinzator al Traditiei teologice si, în mod special, al Traditiei ortodoxe.
„Dialogul nu înseamna dizolvarea identitatilor“

S.G. – Faceti o scurta istorie a acestei ascensiuni a ratiunii, care a ajuns triumfatoare si orgolioasa, impunându-se în forma ei maxima, în secolul al XX-lea.
A.L. – Ar fi mult de discutat în prezentarea unui asemenea parcurs, dar as vrea sa punctez ca, odata cu scolastica si poate chiar la începutul mileniului al II-lea, când, în jurul anului 1000, exista o asteptare înfrigurata a celei de-a doua veniri a Mântuitorului, se constata o schimbare în mentalitatea colectiva. Primul mileniu – si ma refer aici la spatiul occidental – este dominat, prin Fericitul Augustin si cei care i-au urmat, de filosofia lui Platon. Fericitul Augustin si cei care i-au urmat au prezentat un fel de separare între „cetatea lui Dumnezeu“ si „cetatea terestra“. Orientarea accentuata spre „cetatea lui Dumnezeu“ a favorizat o separare între lumea de aici si lumea de dincolo. Acest lucru, însa, nu s-a întâmplat în Traditia rasariteana, influentata de teologia Sfintilor Parinti. Nu trebuie în nici un caz sa-l blamam pe Fericitul Augustin de asta… Dimpotriva, multe premise de ale lui au fost interpretate ulterior în mod exagerat. Dar e clar ca a existat o separare între natural si supranatural, aceasta conducând la separarea în planul cunoasterii între ratiune si credinta. Lucrurile acestea au fost dezvoltate în scolastica. La începutul mileniului al II-lea, cu aceasta schimbare de mentalitate, care, în plan istoric, are un corespondent, oamenii spunând: daca nu am cucerit Ierusalimul ceresc sau daca Ieruslimul ceresc nu a venit la noi, sa-l cucerim pe cel terestru. Spiritul cruciadelor este o expresie foarte concreta a acestei schimbari de mentalitate, care poate fi înteleasa ca o ofensiva înspre terestru, inclusiv în planul cunoasterii.
Evident, punctul de cotitura semnificativ îl va reprezenta Galileo Galilei… Si odata cu el, vine impunerea stiintei moderne si are loc o rasturnare de paradigma. Si pentru ca l-am mentionat pe Platon, vreau sa reamintesc ca filosofia lui sintetiza gândirea unei paradigme ancorate în Traditie, în sensul ca accentul era pus pe contemplarea lumii ideilor. Platon spune ca aceasta este cunoasterea adevarata. Adica ceea ce tine de lumea ideilor era cunoasterea sigura, iar cunoasterea realitatii empirice era cunoasterea aproximativa, nesigura. Odata cu modernitatea, se schimba aceasta viziune si cunoasterea sigura devine cunoasterea lumii vizibile, iar cunoasterea aproximativa devine cunoasterea lumii supranaturale. Bineînteles, stiinta moderna se dezvolta pornind de la aceste premize, punând accentul pe experiment empiric, pe verificarea rezultatelor în cadrul unei anumite teorii, dupa aceea, pe matematizarea teoriilor, pe matematizarea fenomenelor fizice. Se încearca sa fie pus absolut totul într-o ecuatie, si, cu cât avem o ecuatie mai clara, care sa descrie fenomenele fizice, cu atât teoria respectiva este mai veridica. Rezultatele fizicii clasice, elaborata de Galilei si Newton, au fost interpretate pe o anumita filiera, într-un anumit context filosofic, în termenii autonomizarii ratiunii.
Practic, explicând lumea plecând de la datele lumii, nu mai avem nevoie de alt reper. În felul acesta, ajungem la o descentralizare, practic, la o rupere a lumii de catre suportul ei fundamental, care este de natura transcendenta si, bineînteles, de relatia cu Dumnezeul cel viu.În timpul iluminismului, al pozitivismului, în secolele XVIII-XIX, constatam asemenea presiuni ale ideologiei. Exista o carte a lui Denert, „Religia oamenilor de stiinta“, care, foarte interesant, face anumite statistici, atât pentru secolul al XVIII-lea, secolul iluminismului, dar si pentru secolul al XIX-lea, considerat „veacul necredintei“, în care cerceteaza opiniile a aproximativ 400 de savanti. Daca vedem rezultatele statisticilor lui, observam ca doar câtiva, 5-6, se declara atei, vreo 10-15 se declara sceptici, iar restul se declara credinciosi.
Spectaculos este ca, în secolul XX, au aparut voci foarte autorizate din stiinta, care depasesc aceasta pozitie bazata pe autosuficienta. Apare o turnura semnificativa, care pleaca din interiorul stiintei, astfel încât, astazi, suntem într-un context, în care, plecând de la rezultatele spectaculoase din domeniile de vârf ale cercetarii stiintifice, putem articula un dialog onest între teologie si stiinta. Dialogul, de fapt, nu înseamna dizolvarea identitatilor, ci asumarea propriei identitati, dar în care îsi face loc o marturie a fiecarui demers în parte.
„S-a ajuns pâna acolo încât se crede ca si teologia este o stiinta“

S.G. – Care ar fi resursele Ortodoxiei particulare, care ar putea da o turnura dialogului stiinta-teologie?
A.L. – Din perspectiva importantei dialogului dintre teologie si stiinta, cred, se poate vedea o responsabilitate a teologiei ortodoxe de a da o marturie specifica a ceea ce înseamna propria Traditie, o marturie foarte consistenta, generoasa, cuprinzatoare. Din pacate, ea nu este suficient asumata si actualizata, inclusiv în aceasta problematica a relatiei dintre teologie si stiinta. Ca unul care sunt implicat de mai mult timp în acest dialog dintre teologie si stiinta, pot spune ca sunt foarte determinat si motivat în acest demers de cercetare, de valorificare a potentialului Traditiei ortodoxe. Exista, azi, în lume, diferite perspective de abordare a dialogului dintre teologie si stiinta.
Vorbim de un dialog dintre teologie si stiinta, dezvoltat mai ales din perspectiva teologiei protestante sau teologiei romano-catolice. În mod special, în lumea anglo-saxona, exista constituit un domeniu si exista discipline academice în acest sens. Despre relatia dintre teologie si stiinta au aparut mii de lucrari si studii. Deci, iata, cum putem vorbi de o dezvoltare în acest domeniu, în mod special, în lumea anglo-saxona, la care participa teologia protestanta, neoprotestanta sau teologia anglicana. Si în cazul teologiei romano-catolice exista o dezvoltare remarcabila cu domenii de reflectie sau de investigatie.
Din pacate, exista o insuficienta dezvoltare a perspectivei ortodoxe în dialogul dintre teologie si stiinta. De aceea, se simte nevoia asumarii si valorificarii Traditiei specifice a ortodoxiei în acest dialog. Am avut ocazia sa discut cu mai multe persoane si mi-am dat seama ca exista aceasta perceptie, plecând chiar de la denumirea domeniului, teologie si stiinta.
S-a ajuns pâna acolo încât se crede ca si teologia este o stiinta. Si atunci avem, practic, acest dialog în interiorul stiintei academice, între stiinta teologica si stiintele din alte domenii. Nu este bine individualizata constiinta identitatii profunde a teologiei, nu se întelege faptul ca teologia nu se epuizeaza în dimensiunea ei academica. Si vorbim aici de asumarea si respectarea exigentelor academice. Nu fac o pledoarie pentru eludarea acestor exigente, dimpotriva. Trebuie pastrata si valorificata constiinta ca teologia nu se epuizeaza în ceea ce înseamna dimensiunea academica. teologia, ca maniera de viata, ancorata în constiinta ecleziala, este o experienta a Adevarului, a Adevarului întrupat printr-un mod de a fi. Vorbim aici de ceea ce înseamna puterea Adevarului-Hristos, Hristos-Adevarul, Care este trait într-un anumit fel.
Acest dialog dintre teologie si stiinta nu trebuie sa fie, în acelasi timp, o anexa a unei mentalitati care încearca sa-L justifice pe Dumnezeu rational, sau sa-si justifice experienta religioasa sau credinta, plecând doar de la datele ratiunii. Un francez spunea foarte bine ca Dumnezeu nu are nevoie de avocati, ci de martori.
„În acest dialog dintre teologie si stiinta, cred ca Ortodoxia poate sa spuna foarte multe“

S.G. – Mesajul Ortodoxiei este unul pozitiv. Poate el sa ajunga în forma lui vie la oamenii de stiinta, care sunt cufundati în adâncul cercetarilor lor?
A.L. – Puterea Ortodoxiei sta în afirmatie, nu în negare. Este puterea de viata în sine a Bisericii lui Hristos. De acest adevar da marturie Traditia ortodoxa, Traditia sfintitoare, în care s-au nevoit sfintii Bisericii, mari dascali ai lumii. Vorbim de o responsabilitate care trebuie asumata, nu din triumfalism. Trebuie sa fim foarte atenti… De multe ori, în interiorul Traditiei ortodoxe, credem ca este suficient sa fim ancorati în aceasta Traditie, fara s-o cunoastem, si, cu atât mai mult, s-o traim autentic. Or, noi avem responsabilitatea de a da marturie în fata lumii. Inclusiv în acest dialog dintre teologie si stiinta, cred ca Ortodoxia poate sa spuna foarte multe. Nu înregimentam Traditia ortodoxa la datele Stiintei, asa cum se poate crede eronat uneori. Poate de aceea exista o rezerva în mediul teologiei. Se crede ca, în felul acesta, s-ar ceda ceva din plinatatea Ortodoxiei. Nu, noi marturisim plinatatea Ortodoxiei. Plinatatea Ortodoxiei trebuie marturisita si celor care au cautari oneste. De exemplu, am întâlnit multi oameni de stiinta care, plecând de la zeci de ani de cercetare, cu cautari oneste, au dobândit o disponibilitate de a primi adevarul de viata religios.
Teologia este experienta adevarului dumnezeisc de viata si, în Traditie ortodoxa, a lui Hristos Domnul, Domnul istoriei si Domnul cosmosului, Dumnezeul acestei lumi, Care este împartasit în cadrul Bisericii, în interiorul unei Traditii pline de viata, care conduce înspre sfintenie. Daca reusim sa evidentiem fundamentele patristice, asumate în constiinta ecleziala, în relatiile dintre teologie si stiinta, cred ca putem veni cu ceva consistent. Si putem deschide o perspectiva care n-a fost aprofundata pâna în momentul de fata.
Am încercat, împreuna cu alti colegi, implicati si ei în acest dialog, sa dezvoltam aceasta perspectiva. Ea este insuficient aprofundata si în contextul românesc si în cel international. A aparut de curând o lucrare a unui cosmolog rus, ancorat si în Traditia ecleziala, Alexei Nesteruk, care încearca sa prezinte aceasta perspectiva, dar fara sa o fi dezvoltat, ci doar deschizând aceasta abordare, într-o forma incipienta. Trebuie sa continuam în acest sens. Speram ca, în viitorul apropiat, sa fie publicata lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie si stiinta“, cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Daniel. Coordonez aceasta lucrare în care sunt implicate persoane de la diferite centre universitare semnificative din România. Prin ea se încearca recuperarea si asumarea reperelor patristice în dialogul actual dintre teologie si stiinta.
„Cred foarte mult în roadele acestui efort de împartasire a Traditiei vii a Bisericii“

S.G. – În ce fel ar putea sa patrunda un mesaj viu al Biserici, al teologiei în politic? La noi este proaspata teama de ideologizare si, apoi, avem o teama mai veche, din perioada interbelica, atunci când o generatie de intelectuali au încercat sa recupereze Traditia si totul a fost manipulat spre extremism politic.
A.L. – Aici trebuie sa facem fiecare, din locul în care suntem, ceva ca sa putem da marturie de cugetul Bisericii. Astazi, oricum traim într-o lume dominata de ideologii. Avem nevoie de o împartasire de ceea ce înseamna Traditia vie, care nu înseamna doar un depozit din trecut. Nu. Traditia presupune fidelitate, statornicie. Si, în context românesc, avem o responsabilitate speciala. Dumnezeu ne-a dat foarte multe daruri prin oameni care s-au nevoit, prin sfinti, prin nevointe cu totul deosebite. Avem nevoie de asemenea atitudini, mai ales în contextul secularizarii de astazi, în care valorile sunt inversate de multe ori, unde ni se propun false idealuri sau idealuri amagitoare, ce fac sa ne concentram doar pe ceea ce înseamna existenta de aici. Acestea sunt: fie puterea banului, fie puterea de tip politic, fie dobândirea unei anumite pozitii sociale. De multe ori, suntem victime ale propriilor noastre agende si pierdem din vedere tocmai ceea ce este esential, ceea ce da continut existentei noastre. Acest lucru se întâmpla mai multor oameni, indiferent de categoria sociala, fie ca e vorba de oameni politici, fie ca e vorba de alte categorii. Pentru cei care au si anumite responsabilitati, cum sunt oamenii politici, se pune mai ales problema întoarcerii spre ceea ce înseamna profunzimea acestui popor. Si acest demers trebuie facut fara nationalisme ieftine, fara ideologizare.
Cred foarte mult în resursele, în modul nostru de a fi, cultivat în istorie, în special, în ceea ce înseamna profunzimea Traditiei, fara a fi autarhici, dând dovada de spirit de deschidere si de mult echilibru, cultivând cu responsabilitate propria noastra identitate. Acest lucru nu cred ca este usor. El presupune un efort constant de a ne confrunta cu noi însine. Si este foarte greu, pentru ca traim într-o lume marcata de agitatie, într-o lume care se deplaseaza spre exterioritate. E nevoie de un efort, iar omul de astazi nu prea e dispus la efort si concentrare. Eu cred însa foarte mult în resursele Traditiei, care ne explica pe noi, nu cum credem noi, ca suntem interpreti ai Traditiei. Cred foarte mult în roadele acestui efort de împartasire a Traditiei vii a Bisericii.
„Profesorii de religie trebuie sa fie foarte documentati ca sa faca fata întrebarilor elevilor“

S.G. – Cum ar fi posibil ca acest mesaj de viata, necesar unei lumi îmbatrânite si osificate de o cunoastere excesiv matematizata si stiintifica, sa patrunda la nivelul comun al oamenilor?
A.L. – Bineînteles, e nevoie ca rezultatele acestui dialog sa fie mediatizate, pentru a fi însemnat cât mai pe larg în constiinta opiniei publice. Dar eu cred foarte mult ca mai ales prin învatamânt se poate face acest lucru. În sistemul educational avem nevoie de oameni foarte bine pregatiti, pe diferite paliere, atât în învatamântul gimnazial, dar mai ales liceal. Adolescentii sunt la vârsta marilor întrebari, aflati într-o anumita cautare, cu o anumita deschidere fata de ceea ce înseamna problemele de tip existential. Avem nevoie de profesori capabili sa foloseasca informatia zilelor noastre, sa citeasca prin ochii constiintei ecleziale toate aceste rezultate care vin, provocator, de cele mai multe ori, din diferite domenii ale stiintei.
Avem anumite programe, cu proiecte concrete, prin care sa organizam întâlniri cu profesorii de religie, pentru a-i familiariza cu rezultatele din diferite domenii ale stiintei, ca ei sa nu ramâna complexati si sa nu cultive o atitudine negativista. Trebuie neaparat depasit negativismul. Apar atitudini dezbinate, la ora de biologie, elevilor li se spune ca omul provine din maimuta, iar la religie învata altceva. Si ei nu mai stiu ce sa creada. Mai trebuie lucrat la cultivarea unui discernamânt, care nu se bazeaza doar pe lozinci. Profesorii de religie trebuie sa fie foarte documentati ca sa poata face fata, cel putin întrebarilor care vin din partea elevilor, sa fie familiarizati cu ceea ce se întâmpla în domeniile stiintei. E foarte important ca elevul sa nu fie familiarizat cu cliseele ideologice, care-l pot marca pentru totdeauna. El ramâne „formatat“ în aceste tipare, nemaiavând acces, dupa aceea, nici la stiinta propriu-zisa. Cred ca un profesor adevarat poate sa-l ajute pe elev sa se deschida, sa-i cultive apetitul spre ceea ce înseamna informare autentica.
În mediul academic, unele cursuri ar fi binevenite, inclusiv în facultatile bazate pe stiinta. Nu cred ca ar fi rau sa existe un curs optional, facultativ, în care sa fie prezentate anumite elemente care tin de posibilitatea acestui dialog. La fel, la Facultatea de Teologie ar fi nevoie de cultivarea unor elemente care sa permita o atitudine plina de discernamânt, o familiarizare cu rezultatele de vârf din domeniile stiintei, cu semnificatiile lor. Se poate face o familiarizare a studentilor cu semnificatiile rezultatelor stiintifice la vârf si al modului de a raspunde al teologiei. Aici trebuie sa fim atenti pentru a nu deturna vocatia teologiei înspre altceva. Dar o familiarizare cu semnificatiile rezultatelor de vârf din diferite domenii ale stiintei este foarte necesara, tocmai pentru a arata care este dimensiunea misionara a teologiei. Si – foarte important – se poate dezvolta o constiinta a dialogului.

S.G. – În alta ordine de idei, daca îmi îngaduiti o ultima întrebare legata de actuala dumneavoastra functie – aceea de Secretar de Stat pentru Culte – cum vedeti relatiile Stat – Culte Religioase în România postcomunista si ce experienta puteti spune ca ati acumulat în ultimii ani, în acest domeniu, din prisma acestui statut?
A.L. – Pot afirma cu toata convingerea si responsabilitatea ca relatiile Stat – Culte religioase din România zilelor noastre se afla într-o stare de normalitate, cu exceptia unor incidente si evenimente pasagere ori minore, de parteneriat si dialog – fundamentate, articulate si certificate de noua Lege a Cultelor – Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al cultelor” . În ce ma priveste pe mine personal si experienta acumulata în ultimii ani în acest domeniu, ce se afla într-o continua refacere si rearticulare, pot spune ca am încercat si încerc totdeauna sa gestionez cu maxima seriozitate, dispozitie si responsabilitate dialogul – atât de necesar, si relatiile dintre Stat si Culte, în urma carora am satisfactii si împliniri, mai cu seama de ordin sufletesc; poate o încununare a acestora ar fi chiar definitivarea acestei Legi a Cultelor – care era imperios necesara…

S.G. – Acestea fiind zise, va multumesc foarte mult pentru amabilitate si disponibilitate, dorindu-va sa aveti în continuare parte, de mult succes, mult spor si multe împliniri!

DESPRE KAMO – NUMAI DE BLUES & JAZZ

by Doru IONESCU

Stiam ca e bolnav, dar eram convins ca va duce boala pe picioare; cuvantul de ordine in ce-l priveste a fost NEOBOSIT! De altfel, il filmasem la Garana in vara, a cantat (ba a si organizat) pana in noiembrie… Stirea m-a luat total pe nepregatite. Mai mult decat ce s-a putut vedea aseara la JURNAL CULTURAL… va putea fi urmarit intr-un portret al lui Kamo duminica 24 ian 2010, ora 17, pe spatiul emisiunii REMIX… dar tot o selectie sumara din materialul bogat pe care l-am filmat cu muzicianul, de la primul interviu PHOENIX (martie 2002) pana la Garana 2009. Pana atunci cateva scurte extrase…

„Primul meu grup a fost la liceul german Lenau, unde exista o brigada de agitatie care trebuia acompaniata. Eram la tobe, a venit si Covaci, apoi s-au adaugat Florin „Moni” Bordeianu, Adrian Pavlovici, Claudiu Rotaru si Ioan „Pilu” Stefanovici. Ne numeam SFINTII, de la serialul cu Roger Moore, dar dupa ce am avut ceva de furca cu autoritatile (comunismul era ateu, nu?) ne-am schimbat numele în PHOENIX, la ideea lui Claudiu. Erau primii ani ’60, lumea era înnebunita de sunetul chitarelor electrice. Am ajuns în atentia orasului, cântam pe la serile de dans ale studentilor, unde veneau toti tinerii timisoreni… Am cântat la cantina MV, pâna nu s-a mai putut din cauza aglomeratiei, apoi la Constructorul devenit Lola, cu toata lumea venind dupa noi…

(…)

Prima recunoastere oficiala a venit de la Iasi. Lui Cornel Chiriac – care era seful comisiei – i-a placut, el era deschis, era mereu cu ochii pe ce era mai nou, pe avangarda; am luat marele premiu, iar la o saptamâna ne-a adus în Bucuresti, sa cântam la RadioTeleviziune. Sunam occidental, asta era însusirea noastra, asa ceva nu se mai vazuse pe posturile nationale, la ore de mare audienta. Imediat au pus ochii pe noi si niste impresari italieni, speram sa ne duca la casa de discuri unde era si Celentano. (mama lui Nicu, dna Tamara, vorbea de un fabricant de instrumente muzicale din Italia – n.m.) Ca timisoreni, fuseseram favorizati de aceasta conectare cu Vestul. Apoi, Moni primea muzica din Statele Unite. Eu eram prieten cu celebrul Drâmba, campion mondial la floreta, care mi-aducea dupa fiecare deplasare câte un disc. Tin minte primele doua single-uri BEATLES, luate de pe la Tokio, care au facut înconjurul orasului pâna abia se mai auzeau cu toate pârâiturile capatate de la uzura…

(…)

De fapt, toata generatia de tineri, de intelectuali din noul val se uita spre Occident, spre lumea artistica de-acolo. În particular, eram influentati de Tinerii Furiosi, un curent al anilor ’60, înainte de Hippie (care nu ne-a schimbat mai mult decât sub aspectul îmbracamintii). Era o vreme când la noi aparusera tot felul de carti si toate acele filme – «Blow up», «Z», «Ziua când vin pestii», «Viata sportiva» – care aveau în prim plan tineri deloc cuminti, furiosi, protestatari, destul de duri; de-acolo ne revendicam. Nebunul… e inspirat din piesa BEATLES – «Fool On The Hill», directia melodiei e una precisa – despre Ceausescu era vorba – dar nu si-au dat seama… Textierii erau din gasca noastra, aveau acelasi mod de viata cu al nostru, nu scriau la comanda ci în spiritul gastii.

(…)

Eram inconstienti, faceam totul din placere, nu ne pasa de bani. Altii de-afara, ajunsi în tara lor la nivelul PHOENIX-ului în România, sunt oameni bogati azi. Dintre fostii mei colegi nici unul nu s-a realizat pe partea asta, de la mine si pâna la membrii celei de-a doua formule. Cu compozitorii de curte era altceva, ei erau difuzati toata ziua cu muzica lor usoara. La noi nu era cazul, era un adevarat curaj sa dai pe post PHOENIX. Pentru primul nostru disc cu «Hei tramvai», vândut în peste jumatate de milion de bucati, am luat fiecare 600 de lei, cât un salariu mediu de-atunci. Nu fac un caz din asta, asa a fost istoria, nu? Dar i-am fentat cu textele, cu «Canarul»…

Pentru mine, dupa plecarea lui Moni, PHOENIX si-a încheiat activitatea. Nici nu m-ar fi interesat directia etno, care a fost un pact nescris cu Ceausescu, la întoarcerea din China. Pe de alta parte, un motiv serios de despartire a fost si faptul ca Nicu îmi tot striga sa cânt mai tare, în timp ce eu îi ceream sa cânte el mai încet, sa ne auzim unul pe altul; eu voiam sa aud totul…

(…)

Eu as face distinctie clara, pentru ca noi am cântat o muzica în limbaj international si sunt mândru de asta. Noi am creat aceasta formatie; nu sunt laudaros în general, dar asta-i adevarul, si numele tot noi l-am dat, a fost de notorietate internationala. Apoi a fost generatia cu etno, ce-i drept de mai mare succes, cu acele texte foarte bune.”

GRAMOFON în pliantul festivalului CLUB A din 1981: “Formatia reprezinta azi vârful unei vieti muzicale timisorene care, chiar daca nu are intensitatea de alta data, a reprezentat mult pentru jazzul si rockul românesc. Grupul s-a remarcat la festivalurile de la Sibiu, evolutia din ’77 – cu “Muzica sferelor” – reprezentând o prezenta de fusion-jazz, cu inspiratii WEATHER REPORT de cea mai înalta calitate. Dupa despartirea de flautistul si saxofonistul Liviu Butoi – autorul unor piese de succes prezentate la Sibiu în 1978 – “Serial”, “Între nori”, “Gramofon” -, grupul în componenta Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mihai Farcas, Tiberiu Ladner se prezinta la actualul spectacol-concurs cu “Uvertura” (Apreotesei), “Urme de pasi pe lut” (Farcas), “Urme de pasi pe omat” (Kamocsa), “Urme de pasi pe infinit” (Apreotesei).”

Doru IONESCU
Fragmente din cartea “Timpul chitarelor electrice”
ed. Humanitas, 2006

* Bela KAMOCSA alias KAMO (asa cum îl alintau prietenii) nascut la Oradea la 2 decembrie 1944. Chitarist de faima. A fost unul ditre fondatorii celebrei trupe „Poenix”. A cântat cu cei mai renumiti cântareti de jazz români, precum Johnny Raducanu, Mircea Tiberian sau Anca Parghel. În 2007 a primit titlul de Cetatean de Onoare al Timisoarei. Ne-a parasit joi 14 ianuarie 2010.

George ROCA
Redactia ROM VIP

PÂINEA NOASTRA…

by NICOLAE IUGA

BRAD,Romania

Pe parcursul celor peste 19 ani trecuti de la Revolutie am raspuns de nenumarate ori la întrebarea pusa de prieteni, vecini si cunoscuti despre motivele care m-au îndemnat sa nu încep o activitate privata în domeniul panificatiei, activitate pe care o cunosteam dupa 15 ani cât am fost seful filialei de morarit si panificatie din municipiu. De fiecare data mi se evoca acest motiv al cunoasterii domeniului si de fiecare data raspundeam ca tocmai fiindca cunosc domeniul nici nu ma gândesc sa îmi îndrept atentia spre acesta.
Ceea ce nu am crezut eu, atunci în anii 90, este ca vor fi necesari 18 ani pâna sa înceapa sa devina iminente motivele care ma îndepartau atunci pe mine de acest domeniu [nu îi mai putin adevarat, ca pentru mine, nu a fost unul mai fast, nici cel spre care m-am îndreptat pâna la urma]. Atunci, nu venirea „cu bâta” a Europei peste noi ma speria ci altele erau la acea ora motivele descurajarii. Astfel, fiind bine fixat in mentalul colectiv faptul ca pâine se face la fabrica [si nu în alta parte] eram confruntati saptamânal si chiar mai des, cu reclamatii asupra a tot felul de defecte ale pâinii cumparate, pâine care la o observatie sumara se dovedea ca nu era fabricata în unitatea noastra. Dealtfel, toate organismele de control, de la politie pâna la primarie si de acolo pâna la cele cu resedinta la judet, [pompieri, OPC, protectia muncii, garzile de tot felul, etc] erau si ele tributare aceleiasi fixatii si îsi „ascuteau permanent ghearele” tot pe arhicunoscuta fabrica, unde de bine de rau se facea pâine dupa o serie de reguli si legi si cu respectarea unor retete si ne aflam într-o locatie specializata si nu faceam pâine în garajul din care …am scos ieri trabantul. Despre faptul ca pâine se mai facea înca în câteva locuri în oras nu vroiau sa auda niciunele din organismele care controlau domeniul [de ce oare ?] si subit uitasera ca respectivele firme de panificatie nu îndeplinesc nici unele din conditiile legale de a putea sa depoziteze acolo, temporar, un sac de faina, necum sa faca, Doamne fereste, pâine în maghernitele respective. Surpriza enorma a fost ca si populatia abia daca se mai apropia de fabrica noastra si de magazinele ei, nemaidorind sa manânce „pâine comunista” ci doar din aceea „capitalista”, fabricata de fapt cu toti „consumatorii” si necalificatii pe care îi daduseram noi afara în decursul timpului. Dintr-o data, toti si toate, cei care în fabrica spalau ambalaje si betoane, devenisera „specialisti” în diverse firme.
Astfel ca, în ce fel ne puteam compara noi si cum puteam intra în competitia data de economia libera de piata, cu firme care nu aveau nevoie de nici una din autorizatiile si aprobarile care ni s-au cerut noua ca sa putem functiona. Despre ce concurenta loiala putea fi vorba când din start celelalte firme ne surclasau net la costuri si preturi, ei nefiind obligati de lege sa aiba de nici unele dintre cele care afecteaza pretul de cost.
Cum toate privirile erau invariabil îndreptate spre fabrica noastra, noi nu am fi putut functiona nici o saptamâna, [si nu aproape douazeci de ani, cum s-a întâmplat], fara spatii adecvate, fara magazii specializate, fara personal calificat, fara laborator si analize cu personal specializat pe fiecare schimb, fara masini de transportat pâinea specializate si autorizate inclusiv la veterinar [daca va vine sa credeti], fara acte si registre clare, s.a.m.d.
Apoi doresc sa relev fara sa comentez, [desi cunosc în detaliu] principiile de functionare si modul cum se tin gestiunile unei asemenea unitati, de maniera ca unitatea sa fie rentabila în realitate si nerentabila în acte, ceea ce din nou în fabrica nu era posibil asa ceva si din nou nu puteam concura cu sanse egale pe piata. Apoi, cum crede cineva ca poate fi rentabila o astfel de unitate daca îsi da toate darile corect dupa fiscalitatea de la noi, si are în functiune tot ceea ce cere legislatia în materie de dotari etc, când în diferenta dintre pretul fainii cumparate si cel al pâinii vândute, nu încap sub nici o forma toate cheltuielile dar sa mai fie si profit ? Si totusi brutarii se mai deschid, nu se închid…
Desigur, cele relatate, si altele, nu sunt fenomene caracteristice doar orasului si zonei noastre, [asa explicându-se si faptul ca nu exista o referire nominala la vreo localitate] ele fac parte dintr-un fenomen larg cât tara si astfel se face ca acum când vine Europa peste noi, ne dam subit seama cu totii, consumatori si organe, ca peste 80% dintre unitati nu corespund. Ne speriem ca nu corespund legilor europene, dar habar nu avem, si nu am avut mai ales, ca nu au corespuns deloc si nici o clipa în toti acesti ani nici legilor române, asa putine si slabe cum se dovedesc [înca] a fi. Si nu e problema ca… chipurile “saracele organe” nu au stiut. Au stiut, dar au fost “ajutate”… sa taca.
Din ratiuni de spatiu ma rezum la aceste motive din multele care m-au împiedicat sa deschid o brutarie, [daca se va încerca punerea în legalitate la milimetru a brutariilor, o vreme o sa importam pâine] desi resimt si acum frustrarea ca n-am intuit cât de permisive pot fi, când vor, legile noastre. Daca as fi stiut, cine stie, poate ma razgândeam.