„Puterea cuvântului”

interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
(de Victorita Dutu, realizator de emisiuni la TVRM)

– Care este rolul dumneavoastra în cetate, în comunitate?
– Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirma categoric: „Eu consider ca obligatia mea este sa spun adevarul”. Nu comentez aici ce întelegem unii sau altii prin adevar, esential este sa marturisesti adevarul în care crezi si sa nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care sa te servesti. Pe de alta parte, cred ca este o greseala sa teoretizam, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este sa ne constientizam propriile limite si aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare sociala sau politica. Si totusi, cu totii trebuie sa constientizam faptul ca facem parte dintr-o societate civila si, atunci când e cazul, se cuvine si e salutar sa ne exprimam atitudinea în fata tendintelor agresive, agresive chiar la adresa constiintei morale.

– Va rog sa ne spuneti o întâmplare, un exemplu din care sa tragem învataminte, cum ne raportam la noi însine când ne întâlnim cu o situatie fara limite, fara iesire…
– O întâmplare semnificativa petrecuta în viata mea este, as spune, întâlnirea cu marele parinte si duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Aceasta întâlnire providentiala, as spune, pe lânga faptul ca mi-a oferit chei la situatii aparent fara iesire, nu a ramas importanta doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalti, facându-ma sa constientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinta a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgica si manifestari creatoare. O situatie fara iesire este caracterizata tocmai prin faptul ca nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercarilor noastre de rationalizare a situatiei. Atunci o solutie fericita ar putea veni în urma încredintarii de sine în voia lui Dumnezeu, pentru ca o situatie fara iesire poate fi, pe lânga aspectul ei dramatic, si o oportunitate a unei depasiri a limitarilor proprii, prilejul unei schimbari sau înnoiri a mintii, a unei înaintari în credinta, a transcenderii ratiunii prin taina. Iar câstigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situatiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred ca totul e cumva învaluit în iconomia divina si situatiile fara iesire sunt si ele în acelasi registru dialogic, un dat ce ne întâmpina cu un sens, mai mult sau mai putin ascuns, un dat care ni se adreseaza si cere un raspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea prioritatilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Parintelui Ghelasie sa fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeana din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucuresti, a Primului Colocviu National dedicat operei si personalitatii sale. Exista, dupa cum se poate vedea, în spatiul românesc, o deschidere si un potential semnificativ în ce priveste întâlnirea celor mai diverse valori.

– Care este importanta sacrului, raportarea la Dumnezeu în arta, în creatie, în ceea ce facem?
– Sacrul are multiple întelesuri. Teologul si filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezinta ceea ce ramâne din sacru atunci când toti idolii sau zeii înselatori cad. La Wagner, dupa sacrul din tetralogie, dupa Amurgul Zeilor, urmeaza ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fara fata înselatoare este în centrul unei conceptii prin excelenta crestina. Interpelat de un om de cultura cu cuvintele: „Sfintii Parinti spun despre om ca e nimic”, Parintele Ghelasie a dat un raspuns memorabil: „Într-adevar, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iata aici extraordinara perspectiva deschisa de revelatia divina! În arta, sacrul trebuie si poate fi cautat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifica, în arta se arata cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; si, de asemenea, cum ceea ce e menit sa se sfarâme, se sfarâma fara crutare. Ce este, în fapt, idolul? O falsa valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare ca-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel putin în ordinea prioritatilor, printr-un proces de amagire, este un obiect sau o fiinta în care investim ca într-o valoare absoluta. Dialectica relatiei cu idolul este amagirea si deziluzia. Ca exemplificare, stiinta poate ajunge idol când avanseaza mitul cunoasterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvolta mitul comunicarii absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezinta ridicarea si sfarâmarea idolilor, pune în discutie temeiurile ultime ale existentei, opozitia dintre sacru si pseudosacru, dintre realitate si amagire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentica este un exercitiu de constiinta.

– Sunteti autorul volumului „Antropologia iconica – reflectata în opera Parintelui Staniloae”, aparuta în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenta a titlului, va voi întreba care este legatura dintre om si icoana?
– Omul sta fata în fata cu icoana lui Dumnezeu, în care îsi regaseste chipul din adânc, personalitatea lui integrala, calitativa si nemuritoare, cu toate aspiratiile ei spre desavârsire. Pornind de la o definitie a Parintelui Staniloae, care vorbea despre „ratiunile plasticizate ale lumii”, am tinut sa arat ca în opera Parintelui Staniloae limbajul, el însusi, a devenit ca o ratiune plasticizata, o unitate între sensibil si inteligibil, ce poarta pecetea trairii, si astfel, a capatat puterea de a convinge, în masura în care a rezonat cu un întreg edificiu uman. Conceptul de icoana este unul complex, Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre o întreaga scara de întelegere a sa, plecând de la Fiul lui Dumnezeu ca Icoana naturala a lui Dumnezeu Tatal, pâna la icoana ca obiect de cult. Referitor la aceasta din urma, este îmbucuratoare existenta unui valoros grup de pictori iconografi, în primul rând Monahul Ilie, apoi Georgeta Marioara, Alexandru Nicolau, Monahia Andreea, s.a., care au reusit sa reînvie, în lucrarile lor, spiritul traditiei iconografice din perioada ei de vârf… Temeiul icoanelor sta în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. As mai dori sa remarc faptul ca icoana Maicii Domnului cu Pruncul sintetizeaza taina creatiei si mântuirii lumii. Astfel, figura Maicii Domnului reprezinta, dupa cum arata Parintele Ghelasie, chipul creatiei care Îl întrupeaza pe (Fiul lui) Dumnezeu, iar figura pruncului Iisus, imaginea (Fiului) lui Dumnezeu care se întrupeaza în creatie. De aici, chipurile de barbat si femeie, ambele oglindind taina Întruparii divine, în cele doua orientari specifice. Cât despre icoanele sfintilor, ele certifica faptul ca parcurgerea celor trei trepte ale vietii crestine, anume purificarea de patimi, luminarea si îndumnezeirea omului, reliefate în mod constant de traditia patristica, nu constituie o utopie. „Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”, afirma Sfântul Atanasie cel Mare. Icoana este, pe de o parte, o marturie despre originile omului, redescoperirea sau rememorarea chipului de rai, pe de alta, însa, anticipeaza si adevereste despre chipul omului rascumparat în Hristos si transfigurat în slava dumnezeiasca.

– Anul trecut ati fost nominalizat cu volumul „catacombe. aici totul e viu” la premiul Mihai Eminescu si premiul revistei România Literara, pentru debut. Anul acesta ati publicat, tot la editura Vinea, un nou volum, „Sentic”. Ce reprezinta pentru dumneavoastra poezia?
– În viziunea mea, poezia nu poate fi rupta de un proces de meditatie, de filosofare si nici chiar de rugaciune. Însa, în principal, intuitia poetica pune în lumina circuitul investitiilor afective si spirituale, modul cum ne investim fiinta în anumite valori si lumi. Titlul celui de-al doilea volum al meu de poezie, SENTIC, recent aparut la editura Vinea, reliefeaza chiar aceasta idee. Notiunea de sentic, introdusa de dr. Manfred Clynes, s-a încercat sa fie tradusa ca „simtire întelegatoare”, ca sa folosesc un termen din traditia patristica, si totodata de „simtire creativa”. Asta spune, în fond, ca atmosfera lumii fiecaruia este creata dupa felul în care el simte. Din pacate, se pare ca adesea uitam sa simtim, si ca nu mai avem nici curaj sa simtim. Cu timpul am devenit imitatori si consumatori, si mai putin creatori si rugatori.

– Care este rolul cuvântului, cu trimitere la Logos si la sfântul Apostol Ioan?
– Dupa Evanghelia lui Ioan, în Logos este viata si lumina. Lumea este a Cuvântului, dar se poate ca fiind a Cuvântului sa nu-L primeasca pe acesta. Rolul Cuvântului întrupat este esential pentru om. El este temeiul, reperul si speranta, marturisite sau nu, pentru toate demersurile si încercarile omului, mai mult sau mai putin deviate de la telul împlinirii umane. Poezia însasi marturiseste apartenenta lumii la Cuvânt. Omul are de ales între Cuvânt si propria sa nimicire. Vorbea frumos Parintele Dumitru Staniloae despre om ca fiinta cuvântatoare, afirmând despre cuvântul cu substanta spirituala ca este, mai mult decât o simpla informatie, o comunicare de prezenta.

– Ca editor al revistei „Sinapsa”, în raport cu intentiile dvs., ce loc si ce rol îi rezervati acestei publicatii în peisajul cultural românesc?
– Suntem la al patrulea numar al acestei reviste interdisciplinare cu participare internationala (între autori se numara Parintele Andrew Louth, Tristram Engelhardt Jr., Alexei Nesteruk, s. a.), pe care am initiat-o împreuna cu Parintele Neofit Linte si maestrul Dan Puric, revista care abordeaza teme de teologie, filosofie, stiinta si arta, gândite dintr-o perspectiva crestina. O mare parte din cultura contemporana este, dupa cum se stie, rodul unor determinari extra-culturale. Ma gândesc la masiva influenta economica si chiar politica asupra culturii, din care rezulta un caracter comercial si propagandistic antireligios, ostil chiar valorilor spirituale clasice, pe care îl manifesta un anumit tip de cultura la moda. As zice ca revista „Sinapsa” îsi propune, în peisajul spiritualitatii noastre, sa resuscite acea spiritualitate crestina de tip organic, care aspira sa refaca legatura cu omul integral a cunoasterii, a diferitelor moduri de cunoastere partiala. Ca urmare, stilul abordarii unei probleme aspira sa fie situat între simplu si academic, furnizând informatie complexa, riguroasa si la zi într-un mod atractiv, menit sa intereseze tot omul.

– Ce ne puteti spune despre Serile Sinapsa pe care le-ati organizat la sediul Uniunii Scriitorilor?
– Cu plecare de la revista Sinapsa au fost organizate la Uniunea Scriitorilor serile Sinapsa de poezie si muzica religioasa, cu participarea unor scriitori si poeti de renume. Sensul acestei actiuni tine tot de idea de întâlnire si dialog între multiplele zone de activitate spirituala.

– Sunteti directorul editurii Platytera din Bucuresti. Ne puteti spune câteva cuvinte despre activitatea editurii dvs.?
– La editura Platytera au fost publicate din pâna în prezent un numar de aproximativ 70 de titluri. Publicarea integrala a scrierilor parintelui Ghelasie Gheorghe este unul dintre deziderate. De asemeni, mentionez ca au aparut numeroase traduceri din greaca si rusa tratând despre viata si învataturile unor sfinti si stareti din diverse perioade, precum si lucrari ale unor teologi contemporani de seama, cum ar fi Pr. George Florovsky, sau Pr. Philotheos Pharos, s. A. De asemeni volume precum „Cine suntem” de Dan Puric, sau „Puterea dragostei” de Pr. Teofil Brasoveanu, dar si carti de poezie.

– Sunteti co-autor al cartii „Repere patristice în dialogul dintre stiinta si teologie”, aparuta recent la editura „Basilica” a Patriarhiei Române, editie prefatata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel. Care este importanta acestui dialog, cine beneficiaza de el mai mult, teologii sau oamenii de stiinta?
– Si unii, si ceilalti, daca vor consimti sa priveasca lucrurile cu onestitate. De dragul coerentei si consistentei gândirii însesi, nu putem lepada temeiurile transcendente, dumnezeiesti, ale imaginii lumii. Sorin Vieru, în „Riscul gândirii”, afirma ca gândirea incolora, fara sentiment, are o singura pasiune, aceea pentru uitare. Ea pare ca functioneaza bine, ca un joc artificial, cu reguli inventate, tocmai pentru ca a dat la o parte problemele grave si reale. Pe aceste presupozitii amnezice îsi întemeiaza o mare parte din stiinta autoritarista concluziile ei de tip scientist. Aceasta este una dintre concluziile majore ale volumului în discutie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.