O secventa intalnita candva intr-un rebus imi preocupa mintea si refuza s-o paraseasca. Simpla doar la prima vedere, definitia din trei cuvinte: „deosebit de bine” isi gasea acolo o rezolvare neasteptata: dezlegarea corecta era „rau”. Logic, pentru ca „raul” se deosebeste complet de „bine”. Dar nu tot ce e „altfel” e si „rau”.

Paralela aceasta mentala castiga mereu in actualitate, ori de cate ori observ in jurul meu alte comportamente decat cele incetatenite pe la noi. Rationamentul meu spontan tinde sa-i claseze pe ceilalti la capitolul „diferiti”, „altfel decat mine” sau – de ce nu? – „deosebiti de noi”. Cu siguranta ca noi, la randul nostru, suntem pentru ei rara avis, niste oameni deosebiti. Ducand sofismul la extrem, deosebirile care ne individualizeaza sunt o caracteristica intr-atat de raspandita, incat putem afirma, fara teama de a gresi, ca avem cu totii acelasi numitor comun: suntem fiecare de-alt-fel. Pentru noi, romanii, popor adaptabil la tot si la toate, prin insasi esenta fiintei noastre, condamnarea asta „destinica” la diversitate suna aproape tragic. Iata ca, din aceasta dilema, nicicum nu putem scapa. Suntem, toti, diversi. Traiasca unitatea in diversitate!
 Un exemplu banal: conduita la volan. Noi, soferii, trecem prin etapa invatarii. Si chiar credem ca ne insusim acelasi bagaj de cunostinte ca si francezii, italienii, nemtii, sau americanii. In mare, asa si este, daca n-ar fi diferentele de interpretare. Cand instructorul spune ca trebuie sa pastrezi distanta regulamentara, il crezi, dar nu-ti bati capul cu regula asta dupa ce ai luat carnetul. Elvetienii si francezii o fac.
Bineinteles ca stim cu totii ca, teoretic, ti se poate lua carnetul daca esti prins circuland in stare de ebrietate, chiar si cu bicicleta. Dar cunoasteti pe cineva care a fost amendat din cauza asta? Eu da. Ce-i drept, in Germania. Culmea e ca inculpatul era el insusi politist.
Cu totii deprindem aceleasi reguli, general valabile. Cam la fel ca in viata – cel putin, asa ne place sa credem. In ciuda impresiei ca aplicam legile la unison, cele mai aprige divergente de opinie se isca pe marginea soselelor, dupa vreun incident in care fiecare are impresia ca el are dreptate. Cine-ar fi crezut ca banalele formulari de prin manuale, scrise pe intelesul tuturor, pot avea interpretari atat de diferite?
 Nu e nevoie de un accident pentru a sesiza ca, in Germania, restrictiile de viteza se interpreteaza cu marja de cel putin zece kilometri la ora. In sus! Nu se cade, acolo, sa te mentii sub limita maxima de viteza; legea nescrisa pretinde sa rulezi in asa fel incat sa nu incurci circulatia, adica suveran si grabit, fara mocaieli, ca doar avem toti un tel si o treaba, altfel nu ne-am afla pe strada, ci acasa, la televizor. Indicatorul de viteza din masina arata, de regula, trei kilometri mai putin decat realitatea, iar radarul are, de asemenea, o toleranta de trei-patru kilometri. La zece kilometri depasiti, e mai scumpa hartia timbrata decat contravaloarea amenzii, deci nu se taxeaza. Trebuie sa fii neamt ca sa stii asta.
Cu totul altfel se petrec lucrurile in Spania, unde strazile sunt asa de stramte, de incap doar doua masini una langa alta. Daca ai ghinionul sa nimeresti pe singura banda libera, in spatele unui sofer cu chef de vorba, se cade sa astepti pana isi pune in tema, cu cateva detalii din viata privata, amicii de pe trotuar. Faptul ca impiedica circulatia nu are aici niciun fel de relevanta, nici macar pentru agentul de politie, care se amesteca uneori in vorba, punctand la temele care il intereseaza. Numai un turist strain ar avea tupeul sa intrerupa atari convorbiri publice si, oricum, nu l-ar baga nimeni in seama.
Sotul meu ma someaza intruna sa „ascult” ce sugereaza indicatoarele de pe autostrazile germane, ca or sti ele de ce. E bine sa reduci la o suta, in loc de o suta douazeci, pe anumite portiuni, dar numai cand ploua. E rau sa mergi cu doar o suta douazeci acolo unde e viteza nelimitata, cata vreme ai Mercedes sau BMW, si nu vreo marca din Asia, ca pentru asa ceva sunt bune masinile solide. Nu e bine sa franezi brusc, in plina zi, daca-ti iese in cale un indicator cu restrictie de viteza pe timp de noapte (vezi ca scrie dedesubt: 22-6). Pe autostrada poti rula linistit cu douazeci de kilometri mai repede decat e permis; amenda va fi in limitele rezonabilului si nu-ti face nimeni cazier. E bine insa sa casti ochii pe langa poduri si prin santierele cu drum in lucru, unde autoritatile plaseaza, parca in dusmanie, radare, din cauza statisticilor care spun ca se produc multe accidente la stramtoare. Eu am banuiala ca fac asta si ca sa bage spaima in soferii nevinovati, carora intre timp li s-a facut parul maciuca pe banda a doua, lata de numai doi metri, langa rotile cat casa ale cate unui buldozer condus de un monstru barbos, ce rade diabolic, indesand masina ta lucioasa tot mai aproape de parapet.
Daca nu mai stii cand ai vazut ultima restrictie de viteza si nu esti sigur daca poti sa-i dai bice nelimitat, numara pana la 60, timp in care ar trebui sa apara ceva. Daca nu apare, esti liber sa faci ce vrei. Adica nu prea mult. Inutil de mentionat ca e plin de santiere si de indicatoare, care nu fac altceva decat sa-ti aminteasca permanent ca de fapt nu ai voie sa faci mai nimic de capul tau. Ca, si daca ai voie, nu e corect, din punct de vedere etic, sa te grabesti, pentru ca pui in pericol viata altora, de prin masinile mai putin destepte decat a ta, poti deruta un incepator, subestima viteza unei motociclete ascunse printre masini, nimeri peste un sofer varstnic, care a adormit la volan sau, daca nu se aplica nimic din toate astea, forteaza-te sa-ti amintesti daca nu cumva ai uitat sa inchizi gazul acasa, incuind in acelasi timp pisica in debara.
Toate astea ti se intampla in Germania, pentru ca cineva acolo sus se gandeste la tine si nu vrea sa patesti ceva rau – cineva care nu te scapa din ochi nici cand asculti pe CD-playerul din masina taragotul lui Dumitru Farcas, cineva care nu se sfieste sa-ti intrerupa reveria, plesnindu-ti timpanele cu informatia rutiera de ultima ora, cum ca la urmatoarea intersectie s-a format un „buson” care te va intarzia cu o ora. Dar numai daca esti mototol ratezi sa faci dreapta pe loc, in zece metri, cotind in ultima clipa prin curtea Operei si iesind pe langa gura de metrou, in timp ce faci cu mana mocofanilor fara navigatie prin satelit, blocati neconsolati in ambuteiajul din urma ta.
Ce frumos suna vocea uniforma a dispecerei-navigatoare, cand te anunta: „ati ajuns la destinatia dorita”, dupa ce te-a ghidat pe un traseu numai de ea stiut, peste curti de ferme cu galinacee speriate, tangente la gradini cu terase umbroase, pline de musterii cu halba in mana, iritati la vederea unei masini care traverseaza campul lor vizual. Flutura pe miniecranul masinii binecunoscutul steag al Formulei 1, careuri in alb-negru, ca o tabla de sah din care lipsesc suspect piesele de joc. Decedati sunt regii, reginele, caii si pionii, ca un fel de „operatia a reusit, dar pacientul a murit”. Jocul nu mai are haz.
Sa ma ierte Dumnezeu, nu vreau sa vorbesc cu pacat, stiu cat de groaznic e sa ai in masina un „copilot” care te piseaza intruna sa faci cum vrea el. Dar parca mai draga mi-e pana si soacra-mea, strigand ca din gura de sarpe „franaaaMM!”, decat aparatul asta cu voce de frigider, care e in stare sa ma someze la infinit sa fac dreapta, undeva unde nu mai exista demult niciun drum practicabil.
 Hai mai bine sa tragem pe dreapta. Ce rau ni se poate intampla daca nu „curgem cu valul”? Cel mult acela ca ne vom face remarcati, sarind din schema. Cineva se va gasi in multime sa ne arate cu degetul, remarcand mirat: „Ia te uita, cineva deosebit. De alt fel”.

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, 7. Septembrie 2010