Author: nelurs

FILOZOFIA DEMOCRATIEI ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANA

On By nelursIn History, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Dupa evenimentele din decembrie 1989 majoritatea populatiei tarii noastre s-a trezit în fata unor situatii pe care nu prea le întelegea: democratia si pluripartitismul. Pentru români idealul guvernarii democratice, de altfel clasica, – egalitatea, libertatea, nu le întelegeau ca elemente contradictorii, ci le percepeau ca valori absolute, atunci când sunt supuse unei logici extreme, asa cum scria Leslie Lipson în Journal of International Affairs.

Însa, cei veniti la putere în decembrie 1989 nu au înteles ca pentru a fi guvernata cu eficacitate tara, într-o tranzitie fara socuri, conceptele egalitate si libertate nu trebuie considerate drept valori absolute, ci un tot coerent. Interpretând cele scrise de Leslie Lipson privind teoria democratiei si adaptând-o la situatia din România, comparând-o cu situatia similara din cea a fizicii teoretice la începutul secolului trecut, atunci analizele fizico-matematice ale lui Einstein care reformula conceptiile lui Newton, prin ideea de a întelege spatiul si timpul drept un singur concept coerent, interferândul spatiu-timp, ce pot fi asemuite cu libertate-egalitate. Acest concept era, pe atunci, considerat nu absolut, ci relativ.

În acest context analizând institutiile din tara noastra, întelese ca institutii democratice(!?), ma întreb daca nu este neaparat necesar sa reformulam, asa cum a facuto Einstein, si în domeniul gândirii politice din România, în contextul integrarii europene si al fenomenului globalizarii. Când numerosi factori externi, politici, economici, culturali, de mentalitate, religiosi, etc, veniti de pretutindeni fac presiuni asupra gândirii, mentalitatii si obiceiurile noastre. Între gândirea de dinainte a fizicianului amintit si si democratia din tara noastra exista asemanari.

Filozofia noastra politica se bazeaza azi pe reminiscenta ideilor din asa-zisa democratie socialista împletita cu idei democratice implementate „dupa ureche” din tarile cu democratie autentica. În ciuda faptului ca toti politicienii nostri au facut deplasari de documentare în aceste tari, cheltuind sume uriase din banii contribuabilului. De fapt aceste excursii au fost transformate în vilegiaturi personale si familiale,de distractie si cumparaturi. De aceea Constitutia noastra, modificata de câteva ori, nu a fost buna nici pentru trecutul apropiat, dar despre prezent si viitor ce sa mai vorbim? Ea a fost facuta, iar apoi modificata, în folosul a doi politicieni: Iliescu si Nastase care se fac vinovati, în mare parte, de situatia noastra de astazi.

Tarile democratice europene, totusi, au o filozofie a democratiei izvorâta din ideile antichitatii grecesti si dintr-o istorie ne accidentata de sistemul criminal communist. În aceste conditii, elementele democratiei;egalitate si libertate le putem considera elemente dintr-un joc al timpului si spatiului ca în fizica. Aceste idealuri ale natiunii române-egalitate, libertate-ar trebuie sa fie drept conceptele de baza ale societatii românesti. Dar egalitatea trebuie sa o întelegem ca factor dinamizator în fata Legii,adica nimeni sa nu fie deasupra legilor.

Nu asa cum o concepeau comunistii, care prin egalitate întelegeau ca toti sa fim saraci si doar o clica din fruntea tarii sa beneficieze de drepturi ne visate de popor, în numele careia vorbeau. Aceste valori de care am amintit ar trebui considerate izvorul spiritului datator de viata al sistemului nostru de guvernare. Pentru noi democratia ar trebui sa fie forma de guvernare ce combina, un timp larg de libertate si un spatiu adecvat de libertate. Astfel, în filozofia democratiei românesti, aceste idealuri, libertatea si egalitatea, pot fi considerate, ceea ce erau pentru Newton timpul si spatiu.

Notiunea de libertate, la modul general, are un caracter dualist: libertatea de actiune si libertatea de a nu fi constrânsi în actiunile noastre. Prima este o afirmatie, cea de-a doua este o negatie. Se cunoaste faptul ca libertatea se se caracterizeaza prin absenta constrângerii, dar,a nu fi constrâns înseamna ca cetateanul dispune de libertate de actiune. Abuzând de aceasta, actiunile exercita efecte asupra nerespectarii legilor si asupra altor persoane. Tocmai realitatea, de a întelege gresit libertatea,dupa 1989, s-a ajuns la devalizarea bancilor, fraudarea privatizarilor,etc. Subliniem faptul cu un exemplu cunoscut în popor: libertatea mâinii mele se termina unde începe obrazul sau nasul vecinului.

Libertatea de actiune este îngradita de o obligatie sociala. Fapt ce nu l-au înteles unii dintre noi, sau nu au dorit sa-l înteleaga, ne luând în consideratie postulatul ca libertatea în sensul negatiei este antagonica cu libertatea în sensul afirmatiei, atunci când cele doua sunt întelese în termeni extremi. Se poate rezolva aceasta dificultate prin introducerea unor repere limite, altfel spus, când libertatea negativa si cea pozitiva sunt întelese ca relative, asemeni raportului similar cu acel postulat al lui Einstein în cazul timpului si spatiului.

Egalitatea,asemeni libertatii, a fost înteleasa gresit, datorita educatiei si propagandei regimului de trista amintire. Asemeni libertatii, egalitatea are conotatii diferite. Aristotel distingea sensurile diferite ale termenului. Având la baza logica matematicii, observatia lui, în conformitate cu unul dintre aceste doua întelesuri pot fi considerate egale în cazul când conditiile sau împrejurarile în care traiesc sunt identice, sau daca persoanele respective sunt tratate identic. Fapt înteles gresit si aplicat eronat de catre „democratia” socialista,prin care am trecut.Întelegere gresita ce s-a perpetuat si dupa decembrie 1989.

Afirmatia aristotelica provine din natura progresiei aritmetice, tot el spunea câ în cazul progresiei geometrice între partile componente exista un raport proportional. Astfel,egalitatea emana fie uniformitate, fie proportionalitate. Socialismul de la noi nu a reusit sa trateze pe cetateni în mod identic. Unii erau mai tovarasi decât altii ce beneficiau de privilegii. Nici nu puteau sa trateze în mod egal cetatenii tarii datorita ideologiei luptei de clasa. Daca nazismul avea ideologia luptei împotriva unor rase, comunismul avea lupta împotriva unor clase sociale.

În tara noastra fortele politice de stânga si-au asumat dreptul de propietate asupra virtutilor egalitatii de sanse, prin vorbe, în realitate unii dintre lideri îmbogâtindu-se furând prin eludarea legii în detrimentul majoritatii saracite pe umerii careia „plâng”. Iar cele de dreapta au monopolizat cauza libertii de a fura din avutia nationala, cea mai ramas dupa governarile de stânga. Practic,toate partidele din tara noastra sunt de stânga datorita mentalitatilor si educatiei primitre în regimul trecut. Chiar daca ele se definesc de dreapta, de stânga, sau de centru. Numai selectia biologica si intrarea în politica a tineretului educat în societatea democratica va echilibra si canalize partidele pe adevaratul fagas al ideologiilor.

Când abordam problemele libertatii cuvântului, toti suntem de accord ca orice cetatean are dreptul sa-si comunice opiniile propri. Coerenta ca legatura dintre egalitate si libertate o gasim în expresia egalitate de sanse. În sensul acesta toti suntem egali, toti suntem liberi, mai précis în România de azi, toti suntem liberi în egala masura. Dar întrucât candidatii nostri câstiga alegerile, în virtutea evidentei, ei înceteaza sa fie egali cu ceilalti, datorita legilor promulgate de antecesorii lor din Parlament.

TINERII TORTURATI ÎL INCULPA PE GENERALUL VORONIN

On By nelursIn Europe, Media, Persecution, YouthLeave a comment

by Maria BULAT-SAHARNEANU
Vocea Basarabiei
februarie 2010

Desi premierul Vlad Filat s-a întors glorios din Statele Unite ale Americii, iar cresterea peste noapte a preturilor a afectat grav imaginea guvernului condus de el, inclusiv a Aliantei pentru Integrare Europeana în rândurile si asa saracite ale populatiei, desi la Chisinau este asteptat Presedintele României, Traian Basescu, iar calvarul redobândirii cetateniei române nu s-a diminuat nici întrun fel, cred ca tema despre care trebuie sa vorbim ramâne a fi evenimentele din 7 aprilie: ce s-a întâmplat si ce se face ca astfel de lucruri sa nu se mai întâmple!?

Or, dezvaluirile Oxanei Radu, tânara din orasul Cahul, aflata pe 7 aprilie cu treburi personale la Chisinau, care s-a trezit din senin în subsolurile Comisariatului General de Politie si tot acolo, dupa umilinte îngrozitoare si contrar procedurilor judiciare, instanta de judecata în persoana judecatorului Dorin Popovici a condamnat-o la 5 zile de arest, readuce în atentia publica, inclusiv repune pe ordinea zilei faradelegile crase, necunoscute înca, ale fostelor autoritati. Fiindca la sigur, nu e de nici o saga, sa te afli întrun microbus, sa-ti doresti sa ajungi cât mai repede la copilul lasat în grija unei vecine si la un moment dat un grup de barbati mascati sa dea buzna în microbus, sa scoata toata lumea din el si, cu amenintari dintre cele mai urâte, sa se vada aruncati într-un subsol, unde pe lânga îmbrânceli si tot felul de sudalme, li s-a ordonat (era cu sora ei si alta femeie în microbus) sa se dezbrace în pielea goala în prezenta mai multor politisti, inclusiv a unei politiste, care râdea cu pofta de isprava colegilor sai. Mai mult ca atât, dupa un proces de judecata în afara legii, au fost duse la Drochia, unde au trebuit sa-si ispaseasca „pedeapsa” numai de atâta ca au avut nenorocul de a se afla la acea ora, în acel microbus si în acel loc (lânga cinematograful Gaudeamus din Chisinau) în seara zilei de 7 aprilie.

Sa luam aminte – vânatoarea de oameni nu a avut loc în acea seara, precum se afirma, doar în centrul capitalei, ea nu se stie înca pâna unde s-a extins, iar aria desfasurarii ei, probabil, înca se va descoperi, asa cum s-a întâmplat în cazul Oxanei Radu, care nici macar nu participase la protestele din Piata Marii Adunari Nationale. În asemenea cazuri important este ca cei care au fost maltratati pentru evenimentele din 7 aprilie, sa aiba curajul, la fel ca si Oxana Radu, sa vorbeasca despre ele. Or, pâna nu demult, fostele autoritati, afirmau sus si tare ca nu au fost arestate, maltratate si umilite femei în contextul protestelor din 7 aprilie. Adevarul iese, însa, la suprafata prin marturii, care descopera fata inumana a unei politii condusa de un militian. De asupra la toate, însa, militianul continua sa-si bata joc pâna si de procurorii care-l ancheteaza, precum ca nu au computere functionale, de parca saracia în justitie, la fel ca oriunde în societatea noastra, nu ar fi fost lasata drept mostenire de „falnica” lui guvernare. El continua sa sfideze bunul simt si pe toata lumea, chiar daca apar tot mai multe dovezi, ca timp de 8 ani, clanul i s-a îmbogatit din furtul celor saraci, pe care atât de mult îi dispretuieste.

Acum, însa, când vedem de pe toate ecranele obraznicia si lipsa de scrupule a fostului presedinte, când suntem martorii aplicarii unei abilitati rar întâlnite de sustragere de la responsabilitate pentru tot ce s-a întâmplat pe 7 aprilie, atât a generalului, cât si a politiei lui, e nevoie de si mai multe dovezi, care ar arunca lumina asupra faradelegilor întâmplate în acea zi, dar si în multe altele ce au urmat ei. Principalul e sa aiba curaj, la fel ca si Oxana Radu, si celelalte femei, nimerite fara de voia lor în masinaria politieneasca a fostului regim condus de Voronin.

Necunoasterea pâna la capat a adevarului din acele zile trebuie sa ne lase fara de somn pâna în momentul, când toti cei care au participat, dar si cei care au încurajat acest dezmat, vor primi pedeapsa meritata, iar tinerii si tinerele, inclusiv fiecare cetatean vor avea siguranta ca iesind în strada nu li se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat la 7 aprilie 2009. Nu de alta, dar tolerarea unei astfel de situatii, mai cu seama a unei astfel de atitudini fata de femei, ne va scoate din civilizatie si multa vreme vom rataci în cautarea unui loc mai bun sub soare.

P.S. Astazi, 7 organizatii neguvernamentale pentru apararea drepturilor omului vor picheta sediul Consiliului Superior al Magistraturii. Protestatarii vor cere examinarea obiectiva si în regim de urgenta a plângerilor depuse, inclusiv autosesezarea CSM referitor la judecatorii care au examinat cauzele din 7 aprilie si tot odata vor face apel catre alte institutii privind tergiversarea urmaririi penale, intimidarea victemelor torturii si ineficienta investigatiilor.

Dar justitia, noua justitie, cum va proceda!?

DECLARATIE SOC!

Alexandru Tanase: Voronin sta în spatele actiunilor de maltratare a tinerilor în comisariatele de politie dupa 7 aprilie!

„Judecatorii, care au acceptat judecarea în comisariatele de politie dupa 7 aprilie, au comis o abatere grava care nu permite persoanei sa exercite mai departe functia de judecator”. Declaratia apartine Ministrului Justitiei, Alexandru Tanase.

„Sunt sigur ca toate dispozitiile au fost date de Vladimir Voronin prin intermediul serviciilor care îi erau la dispozitie, altfel nimeni nu ar fi riscat sa comita asemenea faradelegi si sa aiba asigurari ca totul va trece bine”, a mai adaugat ministrul, subliniind în acest sens ca scopul Ministerului Justitiei este sa afle, totusi, la ordinele cui judecatorii au judecat în comisariate. Potrivit lui Tanase, au existat si judecatori care au refuzat sa mearga în comisariate.

În acelasi context, avocatul Oxanei Radu (tânara care a fost umilita în comisaratele de politie în urma evenimentelor din aprilie 2009), Natalia Molosag, a mentionat ca a depus o plângere pe actiunea judecatorilor la Consiliul Superior al Magistraturii la 16 octombrie 2009, iar un raspuns în acest sens au primit abia la 14 ianuarie 2010, în care se preciza ca CSM nu a gasit temei pentru a intenta o procedura disciplinara împotriva judecatorului Dorin Popovici.

În calitatea sa de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Alexandru Tanase a spus ca va intenta o procedura disciplinara împotriva judecatorului Popovici, care a admis încalcari grave ale legislatiei si, anume, examinarea dosarului în afara procesului de judecata si a judecat-o pe Oxana Radu fara a-i oferi garantii procesuale.

Totodata, ministrul a specificat ca o asemenea plângere nu a fost examinata la CSM. „Raspunsul a fost semnat de domnul Clima, care la momentul semnarii nu mai era presedinte al CSM de la 31 octombrie 2009, iar raspunsul este într-o maniera unipersonala, caracteristic fostei guvernari comuniste”, a precizat Tanase.

VREMEA VORBELOR DE BINE

On By nelursIn Life and Health, literature, Persecution, RomaniaLeave a comment

by Pr. Al. STANCIULESCU-BÂRDA
Scrisoare Pastorala Nr. 174

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odata, demult-demult, pe când puricele se încalta cu papuci de nouazeci si noua de ocale de fier si sarea pâna deasupra norilor, vremea când nu aveai voie sa vorbesti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alaturi, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine si apoi plasa si te pescuia când îti era lumea mai draga. Adevarul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru si minciuna. Ceea ce dincoace de Alpi era adevar, dincolo de Alpi era minciuna. Musai!

Am gasit o Istorie a filozofiei aparuta prin 1953, în prefata careia spunea ca adevarul este stabilit de militie. Corect, nu? Daca scriai, daca vorbeai, ba chiar daca gândeai, trebuia sa ai permanent o atitudine „pozitiva”, „constructiva”, sa preamaresti întotdeauna faptele planetare ale conducatorului „iubit”, sa-l tamâiezi cu toata fiinta ta, cu toata puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplacut si-ti azvârlea un oscior.

Ziarele si revistele trebuiau sa-i pomeneasca numele de un anumit numar de ori pe fiecare pagina, cu citate din el si din întelepciunea lui, altfel nu apareau. Fiecare carte trebuia sa aiba ceva în ea, care sa-i aduca osanale, altfel nu aparea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia sa fie marcata de preamarirea eroului veacurilor. Fumul preamaririlor, al jertfelor de cuvânt si de duh i se aduceau si ziua si noaptea.

A venit un cutremur si dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au darâmat, parca n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii ca au venit alte vremuri, ca a fost descatusat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sarmanii ca pot gândi liber, ca pot vorbi liber, ca pot scrie liber, ca au voie sa nu vorbeasca numai de bine. Au crezut sa pot spune chiar si adevarul. Au fost câtiva ani, când a parut ca e o perioada de haos, de vid de putere, în care poti spune orice, ca tot nu te ia nimeni în seama. ?i s-au spus multe! S-a spus chiar si adevarul. Din pacate, s-au vehiculat în Patagonia asa de multe minciuni, încât adevarul, descult si zdrentuit, a parut mai degraba un copil al strazii si lumea l-a socotit ca atare si i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbracaminte. Prea putini l-au luat în serios. Credeau ca Adevarul va veni pe norii cerului încarcat de slava, întru sunetele trâmbitelor îngeresti, asa cum sperau iudeii ca avea sa vina Mesia. Nu l-au acceptat zdrentuit, descult prin praful drumurilor, dispus sa fie palmuit, batjocorit, huiduit si rastignit. Mai marii zilelor l-au împroscat cu noroi de sub rotile gipurilor, au asmutit pe el rotvaielerii si pitbulii salbatici, care le pazeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate si mai gogomanate. L-au compromis cât nu a putut cuprinde mintea omului obisnuit, asa încât Adevarul a devenit un mascarici bun de dus la circ.

Daca spui Adevarul si nu vorbesti de bine pe cine trebuie, esti gonit la marginea societatii, esti palmuit de câte ori vrea neicanimeni sa-ti arate ce „poate” muschii lui. Te loveste pe tine, îti loveste parintii, sotia si copiii, te umileste si te batjocoreste, te da afara din serviciu si din casa, te lasa fara pâine si fara izmene, te face sa-ti iei lumea-n cap, sa regreti ca nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face sa întelegi, ca nu poti sa existi decât daca faci parte din haita, sau numai daca vorbesti de bine!

Romanii ne sfatuiau cu doua milenii si mai bine în urma: „de mortuis nisi bene”, adica „despre morti numai de bine!” Cine are urechi de auzit sa auda, ca altfel… e vai de capul lui!

PREMIUL DE EXCELENTA PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICA – Octavian Curpas

On By nelursIn NewsLeave a comment

“Grupul Oamenilor de Cultura din Galati, „Atelierele de lectura ale poetei Angela Baciu”, „GalART PENTRU TINERI”, si Cenaclul Artelor „ION CHIRIC” initiate de poeta si publicista Angela BACIU îi acorda

Domnului OCTAVIAN CURPAS –

PREMIUL DE EXCELENTA PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICA, LITERARA, EDITORIALA SI DE PROMOVARE A CULTURII ROMÂNESTI SI A VALORILOR SPIRITUALE ÎN LUME, cat si pentru parteneriatul cultural realizat in perioada 2009 – 2010.”

PRIETENIE, CREDINTA SI SPERANTA

On By nelursIn Europe, InspirationalLeave a comment

by Liana SAXONE-HORODI

A devenit o traditie ca, în fiecare an, în decembrie, spre sfârsitul anului, la Haifa, în orasul de jos, în Wadi Nisnas, are loc „Sarbatoarea sarbatorilor”. Pe acoperisurile caselor de cultura apare semnul celor trei religii monoteiste: mozaica, crestina si mahomedana. Hanuca, Craciunul si Ramadanul se întâlnesc sub semnul luminii si al sperantei.

Prea mult timp nu a trecut de când strabateam strazile pline de oameni, de tarabe bogate în suveniruri sau cu bucate specifice: sahlav, humus-boabe, burgul, care raspândesc si un miros placut de mirodenii orientale. În fata dughenii „Falafel la batrânul” era coada, la fel ca în fiecare an, dar efortul de a astepta cu rabdare, merita.

Emotiile si bucuriile te copleseau si, parca intensitatea lor era mai puternica ca niciodata, pentru ca intram în anul 2010. A trecut deja un deceniu din noul mileniu. Wadi Nisnas a revenit si el în pictura mea, cu o luminozitate si o verva deosebita. Pentru mine personal, venea sa reîntregeasca gama de lucrari pe care le-am prezentat la expozitia din 1995, autenticitatea picturilor noi prezentate la expozitia jubiliara de la Palatul Culturii din Nesher, magnetizând din nou publicul vizitator.

Dar, de ce mi-am adus aminte de toate acestea când noi ne aflam astazi la mijlocul lunii februarie si imaginile sarbatorilor de iarna au început sa se estompeze deja demult?

Pentru ca simbolul LUMINII si SPERANTEI au adus o MINUNE în viata mea si concluziile la care am ajuns pot aduce MINUNEA în viata oamenilor.

Când am sosit pe lume, la 11 septembrie 1940, era exact la cinci zile dupa instaurarea regimului legionar în România, când tatal meu, Valentin Saxone, reputat avocat, împatimit de profesiunea sa, a fost exclus din Baroul Avocatilor. „Ti-am lipsit ca o gaura în cap!” – îi spuneam de câte ori auzeam povestea si raspunsul era întotdeauna acelasi: „Mi-ai venit ca o raza de bucurie si speranta!”. Nu-s sigura ca acesta-i tot adevarul dar, un lucru este sigur ca, toata viata am cautat sa aduc bucurie si lumina celor din jur. Câteodata am reusit, câteodata nu, oameni suntem! Dar, de încercat…am încercat. „Mai bine încerci si gresesti, decât sa nu încerci deloc”- am citit zilele acestea într-o carte.

Greselile întradevar se platesc? Poate ca da, poate ca nu, dar necazurile m-au napadit ca „o furtuna într-o zi senina”. O inima slabita, pe care s-a încercat de doua ori sa fie cât de cât reparata pe baza de „centur” (angeoplastie), dar pâna la urma fara rezultat. De ce „sugrumarile” pe arterele coronare nu puteau sa fie, ca la majoritatea oamenilor, pe linie dreapta, cu sanse de a fi rezolvate cu balon si stent, în timp ce la mine erau la bifurcatia arterelor? De ce trebuia sa ajung la solutia cea mai grea, dar probabil si cea mai eficace, operatie de by-pass? „Operatie” suna verdictul si biciuia îngrozitor. Mi-am anuntat prietenii „din Metula la Eilat” cât si pe cei raspânditi în lume, am lamurit „micile si inerentele divergente” cu cei din jur, ca sa fiu cu inima împacata si am început sa actionez. Am actionat cu „viteza sunetului” încât în ziua în care se împlinea o luna de la „centur” se împlineau si doua saptamâni de la „operatia de by-pass”, iar eu ma gaseam, împreuna cu sotul meu, la un „hotel de reabilitare” din cadrul Centrului Medical Tel-Hashomer (lânga Tel-Aviv), unde am primit o îngrijire deosebita.

Fiii mei au „declarat”: „Daca mama nu ar fi mers cu „capul în zid” si, ar fi apucat sa afle ce înseamna Operatie pe Cord, precis ca nu s-ar fi „aventurat” si…ramâneam orfani”. Viteza hotarârii mele a constituit realmente un element decisiv dar, la aceasta s-au adaugat încurajarile din toate directiile, fara granite religioase, ca în „Sarbatoarea sarbatorilor” din luna decembrie, la noi la Haifa. Religiile nu mai aveau granite, pentru mine s-au rugat peste tot. În biserici, asa cum îmi scria Oana Pellea, din Bucuresti: „am vorbit cu preotul meu si va pune <o pila>: nu va fi o zi mare, va fi o zi binecuvantata si prima ta zi sanatoasa TUN!” În sinagogi, asa cum m-a asigurat rabbi Shlomo Sorin Rosen din Bucuresti ca va face un „misheberah” la Sinagoga Mare, unde au fost epitropi bunicul si tatal meu, iar aici, la Tel Aviv, Baruh Tercatin, a facut acelasi lucru, scriindu-mi: „Îti urez din inima REFUA SHELEMA, sa treci usor operatia si sa-ti aduci aminte ca ai inca de realizat mult pe aceste meleaguri. Capul sus si cu speranta ca totul va trece cu usurinta; DUMNEZEU VA FI CU TINE”.

Peste tot în lume, prietenii s-au rugat pentru sanatatea mea, fiecare în felul lui. Când i-am spus cu umor coaforului meu, arab-crestin: „Toni, numai moscheele nu au participat la acest cor de rugaciuni!”, el m-a întrebat: „Vrei?”. Era prea mult! Ce stiu eu despre religia mahomedana? Stiu astazi, însa precis, ca Dumnezeu este peste tot.

„Yahooooo! Atunci se bucura si australienii, mi-a scris într-un proaspat e-mail cunoscutul publicist George Roca, sa avem prieteni sanatosi si pe curând si veseli, si scriitori, si pictori si taclalisti! Shalom, shalom!”. Sa dea Dumnezeu!

Revenita acasa, iata raspunsul meu adresat tuturor: „Acum am <aterizat> pe computer ca sa pun pe hârtie un articol început în gând în <vilegiatura medicala>, un articol legat de DUMNEZEUL UNIVERSAL, la care s-au rugat toti prietenii mei. Pentru mine personal este o ODA de MULTUMIRE pentru Doamne-Doamne (cum îl numeste Oana Pellea), pentru cititori va fi un apel puternic de a ne întoarce la credinta, credinta fara granite, pentru ca numai asa vom gasi o limba comuna ca sa ne întelegem”.

Stau în fotoliul din fata computerului si-mi trec prin fata zecile de mesaje pe care le-am primit si nu stiu ce sa cred, oare despre mine-i vorba? Redau unul singur dintre mesaje, cel al ambasadorului Radu Homescu si al sotiei sale Geta: „Draga Liana. Tu care esti cea mai optimista persoana pe care am întâlnit-o în viata mea, n-ai voie sa intri în panica. Medicul care te va opera va reusi sa te readuca la normalitate în cel mai scurt timp dupa operatie. Fii barbata, nu te teme, tu nu te temi de nimic, tu esti cea mai curajoasa fiinta de pe Terra, tu vei fii din nou cea mai mare optimista fiinta din lume. N-ai voie altfel. Noi cei care suntem prietenii tai, inclusiv atâtia altii care te cunosc, suntem alaturi de tine, iar gândurile noastre sincere te vor cali atât de tare, ca vei depasi momentul asta repede si cu bine. Operatia va fi simpla, iar tu vei relua actiunile tale neastâmparate, dar culturale, în cel mai scurt timp. Abia astept un articol semnat de tine despre PRIETENIE ca dar pentru oamenii buni ca tine. Succes mare la spital si sa ne suni sa ne zici cum fu. Îti tinem pumnii strânsi ! Adonai va fi cu tine!!!”

Sper sa nu va deceptionez. Renumitul chirurg, profesorul Dan Aravot, personalul spitalului Elisha din Haifa si a hotelului de reabilitare de la Tel Hashomer, precum si sotul si cei doi fii ai mei, si-au facut datoria cu prisosinta. Acum a venit rândul meu.

Articolul acesta, de reîntoarcere, care „mi s-a învârtit mult în cap”, vreau sa fie un îndemn la Prietenie, Credinta, Speranta. Probabil ca-mi va lua mult timp ca sa ma recunosc ca, eu sunt aceea în care v-ati pus atâtea sperante. Stiu ca sunt asteptata de prieteni buni si cu ajutorul lor sper sa depasesc momentele grele ale acestei reveniri la viata.

CULOAREA FLORILOR VORBESTE PENTRU NOI

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

by Lia LUNGU
New-York

Sarbatorile de Primavara dedicate iubirii, femeii, sunt la un pas. Dece în majoritatea culturilor, iubirea si femeia sunt sarbatorite Primavara? Pentru ca Primavara, însemneaza regenerarea vietii, începutul unui nou început! În cultura noastra, Dragobetele este simbolul iubirii, deci ziua îndragostitilor. Nu departe este Martisorul- tot un simbol al iubirii, extrapolate. 8 Martie, de vreo 40 de ani a intrat în cultura noastra si dincolo de artizanii acestei sarbatori, Ziua Femeii, se pastreaza si se serbeaza.
Ne împodobim viata cu sarbatori si, sarbatorile cu flori.
Pentru ca alegerea florilor si, mai ales a culorii lor, poate vorbii pentru noi, ce ati dori sa spuna florile persoanei dragi, persoamnei iubite, persoanei stimate în locul dumneavoastra?
Desigur, nu toate culorile se gasesc în paleta florala, dar florariile sofisticate, se adreseaza chimistilor si în felul acesta culori pe care nu le regasim în natura florilor, pot fi adaugate. Mesajul pentru cea mai speciala pesoana careia îi veti trimite buchetul, va fi înteles.
Rosu aprins, simbolizeaza iubirea romantica si mai ales cea pasionala, dorinta, erotismul. Desigur nu poti trimite un astfel de buchet mamei. Dar daca vrei sa ai un Valentine’s Day „aprins” trimite persoanei care-ti ocupa gândurile, un buchet de trandafiri rosu aprins!
Rosu închis, bordo, simbolizeaza o iubire statornica, durabila si adânca. Este cel mai nimerit buchet de trandafiri pentru sotia ta, dupa 20 de ani de casnicie solida!
Negru. Cine vrea sa trimita trandafiri negri într-o asemenea zi? Aceasta culoare simbolizeaza în general ramas bun, despartire. Dar, ce fel de flori poti trimite unei persoane, foarte speciale, senzationala, care, de exemplu a luat de curând premiul Nobel? Sau a fost alesa presedinte? Trandafirii negri, nu spun neaparat „calatorie sprancenata” (chiar daca în momentul ruperii unei relatii romantice, poti trimite astfel de flori). Ei simbolizeaza de asemena Eleganta, Putere, Mister! Desigur, Ea sau El, vor aprecia faptul ca i-ai înteles personalitatea unica, ca este cel mai important om, mai presus de orice consideratie, mai presus de oricine!
Prima asociatie care îti vine în minte când vezi ceva alb: o rochie , diamante, flori, zapada, este, puritate. Florile de culoare alba, simbolizeaza, pacea, familia. Orhideea alba, este cel mai bun dar pe care îl poti oferi unei familii pe care o respecti. Ai în minte casatoria? Trimite o astfel de floare, viitorilor socri!
Galben. Galben este culoarea prieteniei, a amicitiei. Nu trimiti iubitei, iubitului, flori galbene. Acestea le daruisti unor prieteni, ele simbolizeaza bucuria de ai fi într-o asemena relatie cu ei; le vor spune ca îi porti în gând. Este un buchet prin care îti poti felicita prietenii, mai ales daca s-au logodit chiar de… Dragobete!
Atentie, combinând trandafiri ro?ii si trandafiri galbeni într-un buchet, poti celebra începutul unei noi relatii,.Buchetul va spune: „Sunt pe punctul de a ma îndragosti de tine!”.
Verde. Stiti cum se spune în Banat Primavara? Punem rama?ag pe verde si, toti cei care se „prind pe verde” trebuie sa poarte o vreme asupra lor aceasta culore. De obicei, fetele poarta la brâu frunze crude de Foionfiu sau de Busuioc. Verdele, este culoarea fertilitatii. Vrei sa îti mare?ti familia? Vino acasa cu un buchet de Gerbera verzi. Ai o veste mare, fierbine, pe care vrei sa o împarti cu cineva? Trimite-i un buchet de flori verzi!
Roz. Fetelor, nu trimiteti iubitului flori roz! Va fi o insulta pentru masculinitatea lui. Trimiteti un asemena buchet, unei doamne! Roz, semnifica feminitate, dragala?enie si farmec. Ele vor spune „e?ti o papusa”. Daca veti trimite un buchet de trandafiri albi în combinatie cu trandafiri roz, buchetul va striga: „Vreau sa te casatore?ti cu mine!”.
Mov. Culoarea mov este culoare nobiliara. Daruind un buchet de flori mov, vei aseza persoana iubita/admirata pe un piedestal. Aceasta culoare nobila, creeaza un buchet special, simbolizând încrederea atât de importanta într-o relatie de iubire!
Deci, ce mesaj doriti sa trimiteti de acest Dragobete/ Valentine’s Day ? Acum ar trebui sa fiti în masura sa creati un buchet perfect. Desigur, veti darui cel mai semnificativ si frumos buchet de flori. Happy Valentin’s Day! Dragobetele cu iubire!

ZAPADA NIMANUI

On By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Dona TUDOR
Bucuresti

Foto: Nicolae Nicoara-Horia

Încalzirea globala s-a poticnit. Ninge. Iarna ne-a adus aminte ca e unul dintre cele patru anotimpuri.

Plângeam cu teama ca ne dispar anotimpurile. Si totusi, ele, anotimpurile, nu ne-au uitat. Anotimpurile vin. Au rostul lor. Noi uitam de ele. Mereu ne iau prin surprindere. Si când ploua. Si când ninge. Si când nu ploua. Si când nu ninge. Nu mai stim sa traim cu anotimpuri. Parca nu mai stim sa traim nici în anotimpuri. Uitam ca e un rost în toate.

Iarna ar trebui sa fie o bucurie. Zapada e o lunga aducere aminte a copilariei. Sub pamântul acoperit cu straturi de nea argintie, fierb seve din templuri vegetale. Se plamadeste explozia de culoare a anotimpurilor ce stau la rând sa vina.

Rascolitoare e asteptarea înfratirii grâului sub zapada. Scânteieri magice pregatesc galaxii de flori si miresme. Clipa fermecata a roadelor vine de sub zapada de sidef a iernii. Fulgii de nea ne tulbura si ne îngenuncheaza.

Astazi, frica face calea întoarsa, când privim cu teama la zapada. Ce gânganii ne-au gaurit pânzele de borangic cu visele iernii? Limba clopoteilor de la capastru a ramas încremenita. Sania biciuita de dorul calator e suspendata într-un alt timp. Nu mai suntem pârguiti de dragoste când ninge? Noaptea se albeste sub vifornita. Adormim cu spaima stirilor despre noi valuri de zapada. Ziua nu mai stam chibzuind cu tâmpla lipita de fereastra cu flori de gheta. Tehnica avertizarii moderne ne-a pus culorile în coduri de comunicare. Timpul se masoara si cu fulgii de nea.

De ce privesc guvernantii zapada livizi? De ce li se înmoaie putinta, ca untura în tigaia încinsa, atunci când ninge? Privirea lor e ca biletul razuit, de la loz în plic, pe care scrie necâstigator. Necazul sta în mintea multora pe care îi avem în capul trebii si pe care nu vrem s-o vedem ca e scamosata. Sau plina cu câlti. Prin lipsa noastra de reactie, la bâlciul la care suntem spectatori, devenim, încet, încet, complici. Privitori nedesteptati desi, ni se cânta, în fiecare dimineata, imnul desteptarii.

Când ninge, peste Gradina lui Dumnezeu, se întind aripile îngerilor. Iarna trebuie iubita. Si gospodarita. Nu e vreme de împins la pribagie. De ce sa ne punem samânta de bocete în suflete când cel mai întelept e sa ne facem vara sanie si iarna caruta?! E multa somnolenta si lenevie. Nici maimutica politicii nu mai sare în sfori. Opozitia e amortita. Puterea da din coada si scoate fumigene. Si unii, si altii viseaza, în toiul iernii, la vitelul de lapte.

Cine a stat ca o momâie sub troienile zapezii, va sta la fel si sub petalele corcodusului.

Nu s-ar putea organiza un teledon si pentru zapada?

CULTURA ROMÂNA SI SPIRITUL DE HAITA…

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

“Ce mica fibra verde a copacului sunt eu, oare,
ce marunta virgula sau liniuta în cartea tuturor lumilor!”
J.G. HERDER

Exista mai multe tipuri de haita: cea clasica, specifica animalelor hamesite de foame, cea a oamenilor, fundamentata pe interese comune, în general, meschine si de tip ilicit, dar si cea a devoratorilor special setati împotriva valorii national-universale, care îsi împrastie necontenit în dreapta si în stanga ura lor patologic funciara, îmbalosând si ucigând tot ce ating si tot ceea ce sade în apropierea coltilor lor ascutiti si nemilosi. Asa ca, nu am cunostinta câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar stiu precis ca acolo trebuie sa miroasa foarte urât, din moment ce anumiti insi de astazi se încumeta cu mult curaj sa îi categoriseasca sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste si onoare. Mai mult, avem de-a face aici, în mod sigur, cu o cale elocventa de a-si evidentia propria subdimensionare a demnitatii individuale de sine si nimic mai mult. Iar „hoiturile” care populeaza, în general, cotloanele ascunse, au, dupa cum se stie, fiecare în parte, mirosurile lor specifice cauzate de putrefactia a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber din organismul supus descompunerii de sine.

Daca facem aici referire stricta la fiinta umana, atunci putem spune ca miezul ei poate fi singurul ramas totalmente nealterabil numai daca „ceea ce este mai nobil din tot ce avem”, vorba filosofului german nascut la Mohrungen acum mai bine de doua secole, Johann Gottfried HERDER, este lasat sa îsi consume substanta interioara într-un lung sir de erori nefaste, supuse unei pseudojudecati ilogice si axate pe o rea intentie initiala.
În acest context, ideea ca „poporul-turma” ar fi pozitionat, undeva, într-o epoca ceva mai îndepartata din punct de vedere geologic, neavând, asadar, discernamântul specific pentru a deosebi paduchele de „sectorul estetic din organizarea noastra launtrica”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund gresit, care nu are legatura absolt deloc cu resorturile unei normalitati firesti ale gândirii în sine a unei parti a „intelighentiei” autohtone. Amintim în micul nostru eseu, faptul ca nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui si ale figurii unei anumite persoane îi creaza acesteia debuseul catre eternitate, ci Opera ei, fundamentul sau circumscris unei ideatici care sa transceanda timpul fizic al limitatului contingent.

Asa ca, în momentul în care iei hotarârea individuala de a demola o anumita personalitate dintr-o epoca oarecare, ce si-a conturat pe tot parcursul sau existential, mai întins ca durata sau dimpotriva, un construct bine consolidat, cu iz de universalitate, atunci trebuie sa te asiguri ca, prin argumentatia sau prin contraargumentatia, pe care o arunci pe tapetul trecerii tale efemere pe acest pamânt, ai, la rându-ti, în spate un corpus stiintific închegat si riguros din toate unghiurile sale de vedere. Este un principiu pe care oricine îl cunoaste foarte bine, fiindca nu poti sa emiti în eter ideea ca o norma stiintifica poate fi demna de luat în considerare pe viitor, daca setul tau de experiente personale multiple efectuate nu dovedeste veridicitatea rezultatului sustinut în mod verbal.

Si cum nu te poti juca cu niciun chip de-a alba-neagra în arealul vast si plin de interogatii firesti al stiintei lumii, asa si în zona culturii, aplicând principiul cunoscut al complementaritatii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator – si sa ne întoarcem aici la una dintre frazele marelui Edgar PAPU, care spune asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.” -, e bine sa avem în fata ca referential de pornire în tot ceea ce facem si declaram faptul ca “numai o ratiune perfect constienta de valoarea ei îsi propune precis teluri si stie sa le separe de mijloacele prin care ajunge la ele”, dupa spusele aceluiasi carturar român mai sus mentionat.

Se stie ca poporul român, în practica sa agricola îndelungata, si-a fixat, cum e, de altfel, si firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Faptul ca rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi asezat constant la timona mersului înainte al oricarei natii a acestui pamânt, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale nationale si, implicit, a celei universale pe fagasul propensiunii ei naturale evidente, se pare ca nu se mai constituie, în vremurile contemporane haotizante pe care le parcurgem, în acea functie distinctiv-izbavitoare pentru omenire aflata foarte aproape de procesele psihice superioare (inteligenta, gândire, limbaj etc.) ale culturnicilor zilei, care ar trebui, practic, sa fie înrolati permanent în serviciul valorilor profunde ale spatiului identitar românesc, în afirmarea continua a acestora pe plan extern, în acord cu tendintele actuale ale noii ordini mondiale – unde iluminarea spiritului uman nu trebuie sa contina în launtrul ei întunericul mascat al anumitor forte de tip ocult, devenind nimic altceva decât paravanul de actiune concreta a acestora, ci, dimpotriva, ea trebuie sa reflecte un alt tip de mentalitate, avansata, logica, sigura pe ea, aplecata catre profunzimile fiintei omenesti si nu catre o prototipizare a noului model uman superficial, robotizat, sclav declarat al pecuniarului stors cu orice pret, care sa-si nege cu consecventa trecutul, memoria si radacinile – puse pe tapetul lumii acum, iara nu în cel al demolarii voite a acestora, plesnindu-le în fata constant cu tone de noroi statut si aruncat cu buna stiinta asupra-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai putin dubitative.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetatean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul sau intitulat „Adevaratul spirit al poporului”. Asa ca, în primul rând, a-ti demonstra românitatea în era globalizarii fortate trebuie sa fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speta a institutiilor abilitate sa contribuie din plin, dar si una de ordin interior, moral, proprie substantei minime a profilului tau specific mai mult sau mai putin intelectual. Sa ne amintim ca rolul de prim rang al intelectualului român de marca a fost fixat nu cu mult timp în urma de catre eminentul critic literar si eseist, unul dintre cei mai prestigiosi, de altfel, filologi ai României contemporane noua, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenta decisiva si benefica asupra acestei institutii de marca, punându?si hotarâtor amprenta personalitatii sale de tip renascentist în recapatarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.

Figura emblematica, aproape singulara în întreg arealul contemporan al literelor românesti si universale „prin vastitatea si profunzimea culturii si prin tot ceea ce a scris si întreprins”, Marian PAPAHAGI, cu o eruditie rar întâlnita în cultura universala a zilelor noastre, marturisea într-un interviu acordat, cu putin înainte de a parasi lumea aceasta, Gabrielei Adamesteanu: “De fapt la Roma tot ca profesor am venit …, si anume pentru a încerca sa refac Scoala Româna din Roma, asa cum a fost ea altadata. Este ceea ce m-a fãcut sa accept propunerea, pentru ca stiu cum se poate face acest lucru si sper sa pot duce la capat acest proiect pentru chiar universitatile si institutele de cercetare de la noi.” Iata crezul unei constiinte exemplare, care a pornit la drum pentru configurarea demersului sau cultural-institutional – ce poate fi privit, însa, si din perspectiva mentalista a creatorului de Opera cu o Valoare culturala de tip peren – cu o strategie de revitalizare institutionala si, implicit, de deschidere culturala româneasca a “Accademiei di Romania” fara precedent, concepând un memorandum de constientizare a factorilor decizionali ai sferei cultural-politice a momentului respectiv având incluse în el acele masuri necesare transformarii spatiului academic românesc din Italia într-un centru de “înalta cultura, de formare postuniversitara si de cercetare”.

Aduc în discutie episodul memorabil al istoriei culturii contemporane numit “Marian PAPAHAGI”, pentru ca ceea ce a facut acest erudit specialist român în scurtul rastimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul sau de tip modern a fost sustinut de un întreg ansamblu relational din perimetrul public foarte activ, ofensiv sau, asa cum scria Mircea Vasilescu, distinsul italienist român PAPAHAGI „a facut tot, absolut tot ce îsi propusese în Memoriul adresat ministerului si publicat în Litere, Arte & Idei. … Dar, înainte de toate, a fost capabil sa-si consume energiile pentru a reconstrui institutia, fara alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna aparare a intereselor culturii românesti“. „MARIAN PAPAHAGI reprezinta, asadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicarii ample, generoase, pe diverse cai, a unei institutii culturale românesti din strainatate, care, poate sa functioneze, dupa „reteta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desavârsit existent în orice tara civilizata a lumii.

Marian PAPAHAGI a reusit sa „repuna pe picioare“, asadar, un construct cu o structura complet anchilozata, în contextul existentei la Roma a unei concurente de câteva zeci de academii straine pozitionate, una lînga alta, si anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii si Austriei, “înfiintate pentru a gazdui cercetatori, bursieri, profesori, care vin în Urbe sa studieze ori sa predea, mai ales în acele domenii în care Roma exceleaza: istorie, arta veche, filologie clasica si moderna, paleografie, arheologie, arhitectura, arte plastice” si a caror menire fundamentala “nu este aceea de centre culturale, care organizeaza spectacole, prezentari de carti, proiectii de filme etc., ci gazduirea bursierilor si coordonarea programelor acestora: de la cercetari în biblioteci si arhive pîna la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni”. Prezenta admirabila, calitativ superioara a culturii românesti la Roma s-a datorat în mod evident lui Marian PAPAHAGI, care „a reusit sa faca atît de bine într-un timp atît de scurt” tot ceea ce si-a propus. “Succesul lui Marian PAPAHAGI dovedeste ca ar trebui ca vorba „omul sfinteste locul“ sa ramâna doar în memoria noastra culturala, ca expresie a întelepciunii populare, nu mai e cazul s-o folosim ca „metoda de lucru“, adica sa lasam totul sa depinda de energia, vocatia, altruismul si competenta unui singur om. Ar trebui, în sfîrsit, sa învatam sa construim institutii functionale.”

Profesorul PAPAHAGI ramâne, prin urmare, pentru istoria contemporana a românitatii si a europenismului, în acelasi timp, un exemplu plin de elocventa a semanticii sirului de valori fundamentale ale culturii române dintr-un spatiu eminamente integrat universalitatii creatoare – pe care unii îl radiografiaza, culmea, la nivelul elementelor infinitezimale existente în “excrementele” valorice ale arealului creator românesc -, reconstruind din cioburi, prin mijloace moderne si deosebit de eficiente, o întreaga lume româneasca la standarde axiologice foarte înalte într-un spatiu de cultura si de civilizatie a lumii de dincolo de hotarele acestei tari. Marian PAPAHAGI va reprezenta, astfel, întotdeauna pentru spatiul identitar românesc, pentru cel european, dar si pentru cel universal de valori, acel punct singular de lumina, care strabate acum eternitatea lumii cu bucuria de a fi lasat toata energia spiritului sau creator poporului român si culturii sale profunde.

Nu am putut sa nu aduc în discutie personalitatea Profesorului PAPAHAGI în cadrul acestui comentariu personal, pentru ca, prin analogie faptica, ar trebui sa putem vorbi la ora actuala despre promovarea culturii noastre românesti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiti de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câtiva ani, iara nu despre cea vulgarizata azi pâna la limita sa extrema pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de actiune. Vreau sa amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care strabat, prin realismul si logica lor, timpul. Iata-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al carui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici macar un ceas pentru anul lui Neptun de sasezeci de mii de zile, totusi, ce multe si mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventeaza oamenii spre a-si face viata grea si dureroasa!” (15 ianuarie 1883). Si tot el scria cu trei ani înaintea momentului redactarii celor mentionate anterior, în “Lectii de patriotism”, urmatoarele: „E trist ca o tara al carei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâtia eroi, atâtia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la asa hal…”

Contrastant cu ceea ce se propune azi a fi neoaxiologia moderna a primului secol al celui de-al treilea mileniu postchristic, care nu “arunca” pe piata decât filonul filozofic al valoricului de tip rasturnat sau al antivalorii evidente în sarja continua, as face o apreciere de ordin obiectiv tot prin cuvintele lui EMINESCU, scos, chipurile, din racoarea camarii sale conjunctural alese numai în momente de festivism „îndoielnic”, si anume: “Numai oamenii cari au taria de-a fi credinciosi caracterului lor propriu fac impresie în adevar estetica, ei numai au farmecul adevarului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simtirile noastre…”. Si doar „cel care respecta caracterul propriu si libertatea de manifestare a oricarui alt geniu national, contracteaza prin aceasta el însusi dreptul de a fi respectat în toate ale sale…”(26 ianuarie 1882 – „Straini de origine româna?”). E logica bunului simt universal valabil si a eruditiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.

Oare, si nemtilor, ma întreb, le-o fi mirosind la fel de urât propriul lor spatiu cultural identitar german de sute de ani, iar „poetul solar”, asa cum îl definea Edgar PAPU, Friedrich H?LDERLIN, ar trebui, cumva, închis si el, undeva, tot printre mucegaiurile vreunui sumbru catun neconsemnat al istoriei lumii actuale, pentru a zace acolo în bezna si uitare, numai fiindca a îndraznit sa impuna literaturii universale, exact ca si EMINESCU, o gândire vasta, profunda, plina de „simboluri cuprinzatoare, de o rara autenticitate, unde ideea prinde palpitatia realitatii dorite a vietii” ?!… Nu cred ca pot sa raspund, ca turmas de rând de tip tertiar, ce ma aflu, cu aceleasi arme precum cele ale comparatiilor necuviincioase facute de anumite persoane în ziua de azi, comparatii lipsite de rigoarea unui suport stiintific real si moral, totdeodata, care, conform celor specificate, printre altele, în Dictionarul explicativ al limbii române, mai pot fi denumite, pe buna dreptate, si „îmbalate”.

Astazi, nu a gândi despre Eminescu sau despre cultura româna este problema fundamentala a celor care realizeaza acest fapt deosebit de nobil si de important pentru istoria momentului, ci felul în care ei o exercita, prin afirmarea a orice le parcurge cutia craniana într-o anumita contextualitate, care, desigur, ca nu poate decât sa nasca un adevarat potop de confuzii în mintea multora dintre noi. Atunci când o valoare culturala marcanta devine gena de baza a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, pe care acesta si-o simte din generatie în generatie zvâcnind cu putere în sângele si în inima sa, e foarte greu – si un non-sens, pâna la urma – sa vrei sa manevrezi cuvintele, prin comparatii seci si gresit nuantate, indiferent cine ai fi si ce functie efemera ai îndeplini, de asa maniera încât sa nu îti atragi asupra-ti, de unul singur, un adevarat torent nestavilit de ura colectiva însotit, chiar, si de episoade publice tulburi. Dar daca ti se întâmpla asa ceva pâna la urma, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuti în oglinda realitatii înconjuratoare, care îti este data a o trai si a o întelege corect o singura data. Ca imaginea observata în atari contexte nu este aceea pe care vrei sa o vezi tu însuti, ei bine, tocmai aici sta clenciul de unde trebuie sa porneasca, în sinele propriu filozofal al oricarui intelectual, dezbaterea sa interioara asupra faptului petrecut, asupra circumstantelor declansatoare, asupra efectelor în lant, ce se succed, iata, pe baza unei legi a continuitatii pe care nu o poate opri, desigur, nimeni, în afara propriei tale persoane conduse de ratiune si de afect.

Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mâna sigura si concreta omului actual: dreptul la o interpretare justa si nicidecum la ura. Revolta nu trebuie sa existe absolut decloc. Si asta, pentru ca, intelectualul, prin însesi mijloacele sale de investigare a realitatii pe care le poseda, nu are voie sa recurga la ura, cel mai josnic sentiment al unei fiinte umane din oricare timp ar fi ea. Menirea sa nu e decât aceea de a transcende coercitiile de gândire ale umanitatii si de a darui acesteia Lumina cunoasterii de sine, care sa anuleze, implicit, si sentimentul dominant de ura interioara, atunci când acesta încearca sa îsi faca loc în mentalul colectiv sau în cel personal. Mai cu seama ca, de la un anumit moment al vietii sale, omul, si cu deosebire intelectualul de forta, trebuie sa priveasca spectacolul lumii cu datasarea pe care i-o confera vârsta si întelepciunea acesteia. Încrâncenarea si catalogarile inexacte nu îsi mai au locul în perimetrul viziunii sale existentiale. Acestea apartin unui alt timp personal. Sa speram, însa, ca, o parte din panoplia intelectualitatii mioritice contemporane sa adulmece, în scurta vreme, adevaratul iz valoric autohton cu fibra universala si nu altul, tocmai pentru a nu se rani singura în spinii atitudinii de autoaparare a axiologiei proprii a unei natii întregi, care anuleaza permanent cu bunul sau simt înnascut duhoarea spiritului de haita dezlantuit al epocii perverse si confuze în care traim.

IONICA STEPAN

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

by Adalbert GYURIS
Germania

Fiind ACASA, în România la Bocsa, judetul Caras-Severin (noi locuind în Germania), într-o zi sotia mi-a spus ca ar dori sa aiba un cârceag, adica ulcior de pamânt pentru apa. Asa se face ca ne-am dus la Binis.

Satul Binis se afla la 5 km de orasul nostru. În perioada interbelica existau în acest sat aproape 300 de olari, care aveau nu mai putin de 200 de cuptoare de ars, caci mestesugul se mostenea din tata-n fiu. Din Binis, oalele erau duse cu carutele la târg, în întreg Banatul. În Izgar, satul copilariei mele tin minte cum veneau acesti oameni în carute cu coviltir si vindeau oalele.

La ora acuala în Binis mai exista doar un olar: Ionica Stepan. Domnia Sa s-a nascut la15 mai 1923, în Binis, judetul Caras-Severin. Uica, adica nenea Ionica Stepan face de când se stie tot felul de oale din lut. Aceasta îndeletnicire a capatat-o din mosi stramosi, predecesorii sai îmbatrânind tot la roata de olarit. Se considera norocos ca a ajuns sa fie cunoscut în mai multe tari din Europa datorita preocuparilor sale.

Am avut noroc, l-am gasit acasa si înca singur. Am stat putin de vorba în fata casei unde ne-a întâmpinat cu câinele sau Rex, un soricar de noua ani. Ultimele doua cuptoare functionale din Binis se gasesc în gospodaria lui Ionica Stepan. Oricum, artistul popular considera ca lasa un urmas în ale olaritului, în persoana nepotului sau. „Da, numai ca si el umbla toata ziua, ba încolo, ba încoace, ca este medic veterinar si are destul de lucru…”. Uica Ionica seamana la stat cu ota, bunicul sotiei mele si la cunostinte cu Alexis Zorba, are o bogata experienta din „scoala vietii”.

„…mie olaritul îmi place si o fac cu mare drag!”- Ati fost si angajat la stat?
– În 1947 m-am angajat ca paznic la Intreprinderea Miniera Bocsa. Câtiva ani mai târziu, am ajuns în subteran, la Mina Ursoanea de la Ocna de Fier.Însa mie îmi placea sa fac oale din lut, chiar cei de la cultura judetului Caras-Severin mi-au zis ca ce-mi trebuie mie mina, sa ma las si sa ma tin numai de oale! Asa am si facut.
– Cum ati ajuns în strainatate?

– Multi sunt curiosi sa vada cum se fac oalele astea. Asa se face ca m-au invitat pe la tot felul de târguri si muzee. În 1983 si 1984 am fost trimis în Berlinul occidental pentru o luna si m-au tinut trei luni.Tot asa în sudul Frantei, lânga Marea Mediterana, am fost trimis pentru opt zile si am stat doua saptamâni, am revenit acasa prin Paris. În 1984 Ministerul Culturii m-a premiat cu 10.000 lei, o suma mare de bani pe vremea aceea. Pe lânga Germania unde chiar am lucrat o vreme la un muzeu din Hamburg si Franta am mai fost în Spania si Ungaria.

– Îi greu olaritul? Poate sa faca orisicine?

– Este o îndeletnicire grea si pretentioasa,însa mie olaritul îmi place si o fac cu mare drag. Olarul trebuie sa sape dupa lut,uneori sapa pâna la câtiva metri adâncime, apoi sa-l pregateasca si la urma sa se apuce de facut oale. E o treaba migaloasa. Cred ca poate sa învete acest mestesug doar un copil pâna la maturitate, apoi e tare greu, aproape imposibil.

– La ce lucrati acum?

– Fac câteva oale pentru muzeul din Oravita si de asemenea fac tot felul de obiecte pentru oameni.

– Roata olarului s-ar putea face sa se învârta cu un motor electric?

– De putut se poate, însa olarul simte mai bine când învârte roata cu piciorul…

– Ati facut si altceva din lut în afara de oale?

– De obicei, fac totul dupa ideile mele, respect traditia populara asa cum am învatat de la stramosii mei. Am facut însa din lut niste tauri, asa cum am vazut în Spania, sau niste porci cum am vazut la Hamburg.

– Ce oale se cauta cel mai mult?

– Cele mai ales pentru sarmale. Oalele de lut sunt cele mai bune pentru pastrat sarmalele, mâncarea noastra traditionala.
Uica Ionica STEPAN va multumesc ca prin intermediul dumneavoastra am facut o scurta calatorie în timp si mi-am adus aminte de parintii si strabunii mei. Sa traiti înca multi ani si sa aveti parte si de odihna ! Cu respect si admiratie am stat de vorba cu un autentic mester popular.

CORNELIU IONESCU – DESCOPERIREA FORMELOR ESENTIALE

On By nelursIn Inspirational, Romania1 Comment

by Dr. Dorel SCHOR
13 februarie 2010

Pe vremea studentiei, scriam versuri umoristice si cuplete pentru celebra, pe atunci, formatie artistica “Seringa” a medicinistilor din Iasi. Recompensa venea vara, când primeam un bilet la tabara studenteasca de la Costinesti. Tabara era o asezare de corturi cu cîte trei sau patru locuri. Într-un an, m-am împrietenit cu un „coleg de cort”, student la arte plastice, baiat inteligent, cu mult bun simt si care studia pictura, fapt pentru care îl admiram si… invidiam. Corneliu Ionescu…

Au trecut câteva decenii si iata, cu totul întîmplator, am descoperit într-un articol numele Corneliu Ionescu. Doctor în arte vizuale, profesor universitar la Iasi, membru al unor asociatii internationale si posesorul unui palmares expozitional impresionant. Sa fie fostul meu tovaras de plaja? Acela era oltean, student la Bucuresti, acesta e iesean. I-am scris totusi si…el era.

E foarte interesanta evolutia unui artist pe care l-ai cunoscut înainte de a-si începe cariera. Corneliu a avut norocul sa-l aiba profesor pe maestrul Corneliu Baba. Aparent, nimic din ce picteaza el acum nu are comun cu pictura maestrului sau decît, desigur, secretele meseriei si marea dragostea pentru arta. Poate ca aceasta este conditia pentru a fi remarcat: sa fii altfel. Deosebit, în sensul bun al cuvântului. Corneliu a cautat mereu noul, a aspirat catre descoperirea formelor esentiale, catre o geometrie a spatiului, sinteza a universului. Cu elemente cerebrale insolite si însotite de fantezie, de visare, de simbioza dintre real si imaginar.

E adevarat ca impactul initial al unui privitor neavizat cu arta sa poate nedumeri pentru o clipa. Dar acelasi privitor descopera numaidecît o lume poetica, neîngradita, în care culoarea e libera, iar liniile si formele, cautând fantasticul, nu tin seama de reguli stricte,
realizînd constructii armonice cu valente simbolice. E greu sa cataloghezi creatia sa. Uneori patrunde pe teritoriul expresionismului abstract, alteori pe cel al fantasticului, al constructivismului, al unui expresionism sui-generis, al abstractionismului sintetic.

Exegeti reputati s-au pronuntat elogios despre creatia sa înca din anii începutului. Petru Comarnescu afirma în 1969: „Pictura de calitate, cu constructii riguroase, tematica sintetica si îndrumata spre fantastic…”. Ion Frunzetti era, în 1974, „surprins de sensibilitatea proprie, de nobila tinuta lirica si de cromatismul angajant…”. Dan Grigorescu descoperea în 1981 „o lume poetica, o întelegere stricta a functiei constructive a culorii…”. Capacitatea de sinteza si expresivitate a lui Corneliu Ionescu este cheia fermecata a operei sale. I-am cerut prietenului Zoltan Terner o parere, aratindu-i ilustratiile. Mi-a raspuns entuziasmat: „E un pictor adevarat. ?tie multa carte si simte puternic viata culorilor si dramele lor, armoniile sunt de-a dreptul muzicale. Jocul formelor la fel. Pictura autentica…!”

Fost ministru de externe si detinator al portofoliului de la Justitie. In ciuda celor 50 de ani are si o impresionanta cariera politica. Cristian Diaconescu s-a remarcat ca un diplomat de cariera precum dar si ca un diplomat in sensul strict al cuvantului.

On By nelursIn Interview, Romania, USALeave a comment

– Stiu ca anul trecut ati fost invitat in SUA. Care a fost scopul vizitei si daca puteti spune cateva din punctele aflate pe agenda.

C.D.: Anul trecut a fost primul contact bilateral la nivel inalt dupa instalarea noii administratii democrate la Casa Alba. Aceasta vizita a fost extrem de importanta pentru Romania. Am reluat astfel dialogul politic la varf cu partea americana dupa schimbarea administratiei. Obiectivul nostru este sa consolidam parteneriatului strategic dintre Romania si SUA si sa identificam proiecte noi in care sa colaboram, pe masura potentialului nostru si a relatiei mature care leaga cele doua tari. Am avut intalniri cu secretarul de stat Hillary Clinton, consilierul pentru securitate nationala al vicepresedintelui SUA, Anthony Blinken, cu subsecretarul pentru afaceri politice al secretarului apararii, Michelle Flournoy, si cu membri proeminenti ai Congresului american (Richard Lugar, co-presedintele Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului, Benjamin Cardin, Solomon Ortiz, presedinte al Caucus-ului pentru Romania din Camera Reprezentantilor si presedinte al Subcomitetului pentru Pregatire din cadrul Comitetului pentru Forte Armate, Joe Wilson, membru al Caucus-ului pentru Romania si membru in Comitetul pentru Afaceri Externe, Robert Wexler presedintele Subcomitetului pentru Europa din cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentantilor.Pe agenda discutiilor au figurat teme legate de cooperarea in teatrele de operatii din Afganistan si Irak, precum si aspecte de interes prioritar in relatia bilaterala, cu accent pe aprofundarea componentei economice a parteneriatului strategic bilateral. Vizita a prilejuit, de asemenea, un amplu schimb de vederi pe ansamblul chestiunilor de interes comun de pe agenda internationala, o atentie speciala urmand a fi acordata evolutiilor din zona extinsa a Marii Negre.
De asemenea, am avut intrevederi si cu reprezentanti ai unor think-tank-uri prestigioase de la Washington. Am sustinut un discurs la think-tank-ul Atlantic Council, pe teme regionale de interes, ce a fost urmat de o sesiune de intrebari si raspunsuri. Am avut o vizita la Muzeul Memorial al Holocaustului, ocazie cu care am avut discutii cu Sara Bloomfield, directorul muzeului; Paul Shapiro, director studii avansate; Radu Ioanid, director programe arhivistice.
Am avut intalniri si discutii cu membri ai comunitatii romano-americane din zona Washington DC, cu lideri ai comunitatii si cu jurnalisti romano-americani.

– In discutiile avute s-a abordat situatia vizelor acordate romanilor?

C.D. : Situatia vizelor a fost unul din principalele puncte de pe agenda mea. Noua administratie a SUA are un interes cu totul special privind intarirea Parteneriatului Strategic cu Romania si au afirmat ca eliminarea vizelor pentru romani este “top on the agenda”. Semnalele au fost foarte pozitive în acest sens, mai ales ca rata de respingere a vizelor solicitate de cetatenii români a scazut foarte mult. Cred ca întregul fundal al relatiilor dintre România si SUA ne poate încuraja în ideea de a promova si de a avea o decizie cu privire la libera circulatie a cetatenilor români în spatiul american.

– Stiu ca ati avut o intrevedere cu senatorul Richard Lugar, co-presedinte al Comitetul pentru Relatii Externe al Senatului SUA. Ce a rezultat din aceasta intalnire pentru Romania?

C.D.: Chiar Domnia Sa este cel care a afirmat ca problema eliminarii vizelor pentru romani este “top on the agenda” pentru partea americana. Au fost discutate in detaliu elemente privind proiectia strategica romano-americana din zona Marii Negre, cea a Asiei Centrale si a Orientului Mijlociu. Partenerii Romaniei sunt extrem de interesati sa afle evaluarile Bucurestiului in ceea ce priveste vecinatatea estica a spatiului nord-atlantic. Am prezentat cu aceasta ocazie o ampla analiza, dar si viziunea Romaniei in legatura cu evolutiile economice, politice si strategice din vecinatatea tarii noastre.

– Daca ati fi Presedintele Romaniei, care credeti ca ar fi principala dorinta a romanilor din diaspora?Ce le-ati oferi, in primul rand?

C.D.: Demnitatea! Asta as urmari sa le redau! Demnitatea, mandria de a apartine acestei tari. Cred ca s-au saturat sa fie bataia de joc a guvernantilor care-si amintesc de ei doar inainte de alegeri, doar in campaniile electorale. As vrea sa le ofer motivele necesare pentru a se intoarce in tara, si aici ma refer la tinerii plecati la studii, as vrea sa avem suficiente locuri de munca pentru ca romanii sa nu se mai transforme in sclavi, fiind nevoiti sa-si lase aici copiii in timp ce ei muncesc prin straini pentru a le putea oferi o existenta mai buna decat a lor. Acesta ar fi primul punct pe agenda mea.

– Sunteti o figura eleganta pe scena politica romaneasca, cu un stil pe care nu prea il regasim la colegii dumneavoastra. Este un atu sau din contra, va exclude din grupurile politice?

H.E., C.D.: va multumesc pentru aprecieri.. Da, este un atu pentru afdevarata lume politica. In nenumaratele contacte avute in afara granitei am reusit tocmai datorita acestui stil politic sa pot face negocieri foarte profitabile pentru Romania si am putut avea un limbaj comun cu toti cei cu care m-am intalnit. Cat despre excludere, da, ma exclude din gastile politice dambovitene care au drept punct comun arivismul, propriul interes politic, smecheriile de putere si manipulare. Si ma bucur ca sunt exclus din aceste gasti de interes, nu a facut si nici nu voi face tranzactii cu principiile mele atat ca am, cat si ca om politic. Eu cred ca demnitatea trebuie sa ne caracterizeze si daca pentru un anumit timp ocupam o functie, aceasta se datoreaza exclusiv celor pe care ii reprezentam acolo, a oamenilor pe care ii chemam sa ne voteze, si ar fi bine sa ne amintim mereu ca interesele lor trebuie sa le reprezentam si nu pe ale noastre. Din pacate in politica damboviteana ne-am obisnuit sa consideram puternic un om care poate da cat mai tare cu pumnul in masa, un posesor al unei voci cat mai stridente si cat mai puternice in decibeli, unul care sa poate face cat mai multe manevre politice si capabil de manipulari murdare. Ei bine, eu nu sunt si nici nu voi fi tipul acesta de om politic. Eu cred ca puterea si forta unui om politic deriva din capacitatea lui de a reprezenta cat mai demn si onorabil tara sau un segment al populatiei, din capabilitatile intelectuale traduse in legi sustenabile, in masuri sociale, in proiecte de viitor profitabile pentru cei pe care ii numim „electorat”.


CHIPUL DE ZEU PAGÂN AL MASS-MEDIA ROMÂNESTI…

On By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

Claude-Jean Bertrand spunea ca este putin prea sumar sa se vorbeasca doar despre trei roluri de baza, pe care mass-media ar trebui sa le detina într-un regim de presa liberal. A informa, a educa si a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masa în spatiul societar general, niste pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasa a tuturor functiilor, pe care acestea le afiseaza din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu as începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus – privit din punctul de vedere a cetateanului-spectator care sunt si pe care îl intereseaza aspectele lumii înconjuratoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci as face o trimitere directa, mai înainte de toate, la definitia notiunii de functie în matematica.

Acolo, functia reprezinta o relatie de asociere dintre doua elemente apartinatoare aceleiasi multimi sau facând parte din doua multimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune ca, în cadrul teritoriului intens dezbatut azi al comunicarii, problema interrelationarii celor doi factori fundamentali specifici ecuatiei mediatice cunoscute azi – emitator si receptor – este una de o similaritate evidenta cu aceea continuta în interactiunea domeniu-codomeniu prezenta în explicitarea sus-amintita. Altfel spus, influenta unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masa”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalitatii sale si cu un discernamânt din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezinta o relatie de directa proportionalitate exprimata prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din pacate, din partea primei componente specificate.

Am vrut sa institui aceasta paralela formala, folosindu-ma de principiul complementarit?tii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, pentru ca e necesar s? ad?ug?m ca o parantez? minor?, dar deosebit de relevanta, faptul c? mass-media si publicul sau sunt, din punct de vedere conceptual, doua entitati distincte, care pot coexista si f?r? s? fie nevoite a se r?ni unul pe celalalt, asa cum se întâmpla foarte frecvent astazi, întrucât ambele contin în substanta proprie o serie de elemente, care le completeaz? reciproc si nicidecum nu le determin? s? fie disjuncte. Avem de-a face, asadar, cu doi vectori bine individualizati, care, compusi printr-un simplu paralelogram al fortelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultant? esential? si cu caracter concret: comunicarea informatiei în sens bidirectional evident. Sigur ca e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supus? exactit?tii si rigorii stiintifice certe. Sa ne amintim ca si Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urma, aceast? paralel? obiectiv? între fenomenele psihiei umane si cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, si cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.”

Procesul de decodificare a rolurilor detinute de catre mass-media într-un regim de presa românesc de tip liberal, asa cum se considera el astazi, trebuie realizat tinând cont de referentialul constituit din multimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implica. Adoptat ca norma internationala în anul 1948 de catre Organizatia Natiunilor Unite, regimul de presa liberal – în cadrul caruia mijloacele de informare de masa românesti încearca sa îsi pozitioneze specificitatea intrinseca, identitatea în sine, asadar, cu foarte mare greutate, însa, ca sa nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” – si-a desenat conturul sau ideatic initial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul sau ideologic principiul dominant dupa care „toate faptele sa fie raportate cu obiectivitate si toate opiniile sa apara pe “piata ideilor”.

Doua secole mai târziu, însa, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalitatii mass-media, a înlaturat definitiv si cu o destul de mare duritate, am putea spune, perceptia utopic-iluminista anterior mentionata, asezând în locul sau nimic altceva decât suprematia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar si a influentei, dupa spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „numar tot mai restrâns de proprietari de presa” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presa” detinute, asupra publicului larg. Sigur ca, în comparatie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanta”, regimul liberal implica o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuantate azi si care dezvolta o influenta multipla deosebit de importanta la nivel societar.

Pornind, asadar, în comentariul de fata, de la relatia de incluziune statuata de catre Claude-Jean Bertrand între mass-media si societatea de masa, si anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societati de masa, nici societatea de masa nu poate exista fara mass-media”, dar si de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, dupa spusele aceluiasi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masa dintr-un regim liberal, adica, “o industrie, un serviciu public si o institutie politica”, creionarea principalelor functii ale mass-media românesti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificata din perspectiva influentei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporana româneasca în acest moment istoric temporal.

Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretari sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directa la primul si cel mai important rol, de altfel, detinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le confera atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerata a fi o functie definitorie si deosebit de necesara, activitatea de “supraveghere a mediului”, asa cum o califica Bertrand, se afla în corelatie directa cu metoda de alegere a segmentului informational concludent – inclusiv cu analiza intrinseca a acestuia -, relevant pentru cetatean si pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumita data precisa de timp, dar si – în ipoteza ideala a independentei si a profesionalismului firesti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuala decât pe paliere foarte înguste de activitate – aprecierea obiectiva prin promovarea si prin atentionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputatie, pozitiva ori negativa, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societatii din care facem parte acum. Aceasta functie a mass-media permite, asadar, pe acest culoar extins al evidentierii selective a tuturor faptelor desfasurate într-un anumit segment temporal, operatiunea de diseminare rapida, accelerata a acestor seturi multiple de informatii necesare catre multimea alcatuita din diversii receptori conjuncturali existenti.

Mass-media, însa, trebuie vazuta astazi nu numai în sens restrictiv, doar ca o alta „putere” în stat, ci si ca un spatiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentantilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscuta la nivel national. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfatiseaza întocmai ca pe o interfata comunicationala între omul politic si cetatean (alegatorul în sine), unde propaganda partizana se desfasoara, însa, cu o serie de disfunctionalitati total unilaterale si deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite si difuzate, însa, catre receptor, fara discernamânt, de cele mai multe ori, prin intermediul substantei mesajului – acel filon interstitial instaurat între cele doua sisteme ale aceluiasi organism în transformare numit “societate” – tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate si multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizeaza asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.

Considerata a fi astazi drept „cea mai importanta” functie a spatiului mediatic international si autohton, “stimularea distractiei” individului este o alta componenta extrem de sensibil de abordat, daca facem trimitere directa la tendintele imprimate notiunii de divertisment la ora actuala de catre toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum si la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordata din perspectiva “confectionarii” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai putin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozarii realitatii obiective în produs ludic, sa-i spunem asa, vârât pe gâtul spectatorului cu intentia fatisa de a-l îndeparta cu orice pret de logica esentei edevarate, tragice, în mod frecvent, si precise a evenimentelor desfasurate în planul vietii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusa superficialitatii în termeni ludici a ansamblului evenemential înfatisat zilnic de mass-media cetateanului-spectator ofera factorului de receptie vizat un parcurs prestabilit cu semnificatie antagonica, pe de o parte activarea emotiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu mentionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelationare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generala total gresita astazi în a impune o viziune colectiva “prefabricata”, sa o numim asa, asupra realitatii din jur într-o cheie explicita deloc exacta, definita printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliti de catre canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o alta realitate, mult îndepartata de cea fireasca, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretentii de obiectivitate si corectitudine în prezentarea lui.

Pe lânga indiferenta autoritatilor, hatisul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, si necesitatile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aseaza în fata acum de catre întreg peisajul mediatic diversificat si complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins si mai umplut la maximum cu asa-zisele ”modele” ale timpului sau. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice pret a fiintei umane înainte de a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la niste „surse” mai mult sau mai putin vizibile si palpabile. Totul se întâmpla cu un scop extrem de precis, bineînteles, anume acela de a modifica atitudini si de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o directie de actiune a mass-media complet revoltatoare, o latura sumbra, întunecata, pe care nu si-o face cunoscuta deloc, dar îi este continuta în fibra sa launtrica, în gena pervertita de mania imoralitatii generaszate, o latura ce necesita explicatii clare de ordin moral firesc, daca vreti, din partea acestor „facatori”-emitatori de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar si de accente grave ale haotizarii informationale prin proliferarea starilor de confuzie alarmante în launtrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constanta a tuturor fatetelor unei realitati deformate intentionat si nicidecum prin promovarea celei exacte si firesti. Ceea ce face mass-media acum este, sa-i spunem, un fel de halucinare controlata a psihomentalului colectiv, despre care aminteam putin mai sus, care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii caruia nu prea ai vrea sa te mai uiti cu niciun chip. Si cred ca, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabila sa-si doreasca acest lucru, din simplul motiv ca privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al sau care îi va da o replica asa cum si-o merita din plin, adica, o privire nesigura de drogat aflat în stare de sevraj continuu si pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu.

Putem afirma, astfel, ca mass-media românesti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor initiala, încercând sa-si creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presa asa-zis liberal, având la baza, de fapt, o analiza de detaliu gândita doar din perspectiva influentei decisive, pe care ele o exercita asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun si definesc organismul complex al societatii românesti din acest moment dat al evolutiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detasare estetica’’ în raport cu problemele grave ale realitatii”, asa cum mentioneaza renumitul profesor al Universitatii din Bucuresti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, aceasta functie dominanta a mass-media se distinge printr-o esenta eterogena, unde temelia sa fundamentala nu este reprezentata doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeste Bertrand, ci, putem spune ca este dublata aceasta ecuatie mediatica dezbatuta aici, deloc atipica, de altfel, de un substrat cu frecventa joasa, patologizant în esenta sa atât la nivelul individului, cât si al societatii umane în sine.

Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media românesti îndeplinesc astazi un rol destul de limitat. Acesta încearca sa îsi delimiteze arealul sau restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului sau: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri stiintifice necunoscute, înca, publicului larg, productii de televiziune cu diverse nuante, unde apar înfatisate modele umane ce cuprind toate sferele culturii si ale stiintei si care încearca sa-i stabileasca societatii, prin valoarea lor personala aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern – e-adevarat, mai mult sau mai putin acceptate de catre publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat si de critic pe buna dreptate si într-un mod ce respecta cu precizie canoanele unei obiectivitati bine conturate. Dupa cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masa se desfasoara pe un segment de dreapta cu o dimensiune destul de limitata. Ceea ce nu este normal deloc, cutezam a zice.

Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” si cetatean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlantuit de tarele vadit negative ale realitatii înconjuratoare contrafacute sau nu -, tarâm al prezentarii artelor si corpusurilor stiintifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire si de culturalizare, nu prezinta astazi un ecart al disfunctionalitatilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre functia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presa liberal. În cazul acestor doua functii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanta în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului si absorbite de catre acesta din urma total diferentiat, în acord, bineînteles, cu gradele sale extrem de variabile de discernamânt si de întelegere a realitatii faptelor, asa cum sunt ele, de fapt, si nu cu înfatisarea lor trucata complet intentionat. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator risca, însa, în atari conditii de explozie informationala diversa si totdeauna controvesata si interpretabila, care creeaza panica si confuzie în mod controlat si repetat, sa ramâna un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnata ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.

Doua dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere si prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesionistii” (TVR1) si „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea functiei culturalizatoare a mass-media. Daca „Profesionistii” Eugeniei Voda – acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc – retraseaza albia destinului personalitatilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viata, din amintirile si din relatarile personale ale fiecaruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleste fondul ideatic personal al fiecarui participant la emisiune, stoarce concluzii din experiente traite si contureaza valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, pâna la urma, a ceea ce se vrea a fi si este, indubitabil, pilda culturala a societatii actuale.

Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie sa devina azi unul dintre factorii deosebit de importanti, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie sa tinda a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire si de comportament uman, pe care tot mass-media le genereaza prin articulatiile sale conceptuale negative, ce vizeaza interesul economic si politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezida tocmai în ponderea diferentiata conferita tuturor functiilor sale de catre chiar mass-media în sine, pentru ca, asa cum scrie acelasi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulata “O introducere în presa scrisa si vorbita”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere nationala, de a stabili “ordinea de zi” a tarii” se afla “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presa”, a caror tendinta, dupa spusele aceluiasi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat si a intereselor politico-economice tot mai usor deslusibile de catre receptorii mai mult sau mai putin constanti ai mass-media.

De aceea, putem afirma faptul ca functia instructiv-culturalizatoare, în atari conditii mediatice bulversante si deloc pline de bune intentii, ar trebui sa fie singura capabila a aduce fiinta umana mai aproape de ea însasi si de tot ceea ce înseamna valoare reala în jurul sau, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru ca, rotunditatea intelectuala a unei natii, asa cum am afirmat nu de mult, spatiile ei de circulatie valorica intrinseca se regasesc zabovind latent si predestinat, parca, în “sâmburul” viu si fascinant al “coexistentei contrariilor” omului universal, modelul uman desavârsit, în speta, nu cel animalizat si supratehnologizat propus cu ostentatie azi, iar pasii definirii ample a acestei notiuni, oricâti ai numara în sirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lina în geometria lor fixa, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnita dansul ziditor al expresiei înalte si plina de profunzimi, care fluidizeaza unic si major adevarul despre existenta în sine si rolul oricarei fiinte umane pe acest pamânt.

Transmiterea culturii trebuie sa devina, astfel, în acceptia mijloacelor de informare de astazi, un culoar pe care sa se paseasca fara a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” si fara ca zestrea culturala straveche mostenita sa fie înmânata mai departe noilor generatii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vadit intentionat. Abordarea simbiotica si netrunchiata dintre nou si ceea ce este vechi si plin de valoare, cu alte cuvinte, interactiunea dintre “normele traditionale ale societatii” si “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar si conform conceptiei lansate cu ani în urma de catre poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului si poetul Indiei moderne”-, reprezinta temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar sa îsi aseze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de catre omul contemporan.

Nu stiu daca, pe baza obscenitatilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate si imbecile”, ca fiind emblema singulara a notiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadeaza distructiv societatea româneasca în tot ansamblul ei, si a informatiilor aduse din condei pe tarâmul sexualizarii cu orice pret a fiintei umane, al inculturii si al violentei fara margini în detrimentul adevaratelor norme ce guverneaza notiunea de OM în sine, mass-media câstiga altceva în afara de bani murdari imediati si deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual si colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.

Se poate observa în mod clar, însa, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanta unei lipsei de gândire bine structurata – precum este cea franceza, bunaoara, creionata în baza unei logici exemplare de catre Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalti colaboratori ai lor -, care sa sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îsi vâra nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panica si confuzie în rândul populatiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini si, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorator, comportamente umane în lant.

Daca trecerea, în cazul mass-media românesti, de la regimul de presa comunist la cel liberal înseamna doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forta trasate de diferitele grupari de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simpla, pe atât de dureroasa în esenta ei, anume aceea ca se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a pozitiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitara, cu pozitia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presa, asa cum preciza însusi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haina ideologica cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunista, dar care, din nefericire, implica o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de catre cortina activitatii lor de „suprafata”, exercitate, chipurile, deontologic si justitiar. Întâlnim, desigur, alte fagase de desfasurare a activitatii profesionale, alte culoare de actiune, cum e si firesc, a caror chip real sta, însa, de cele mai multe ori, în spatele semanticii generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” si libertate personala, în general.

Sigur, nu luam în discutie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, asa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, si profesionistii onesti, câti înca mai sunt ei astazi, care urmeaza o cale liniara a activitatii lor de zi cu zi, desprinsa de logica matematica a numaratului banilor facuti în fel si chip de catre „escrocii de presa”, dupa spusele aceluiasi jurnalist, ci facem aici referire stricta doar la complexul de disfunctionalitati existente la ora actuala în arealul mediatic românesc (si repet înca o data, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetatean interesat de logica si de irationalitatea lumii în care gândeste si respira zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, genereaza, asadar, un lung sir de efecte negative ca raspuns implicit la impulsurile multiple nascute de mijloacele de informare de masa, azi, la umbra servilismului lor usor de remarcat de orisicine în contextul economico-politic actual.

Cu cele doua fete ale sale, una orientata înspre trecut si alta înnamolita în prezentul mlastinos si viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiti sa le parcurgem dupa un traiect prestabilit de altii la mesele mai mult sau mai putin rotunde ale intereselor lor colturoase, ma tem ca viitorul mass-media românesti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semanat-o în toti anii scursi de dupa epoca totalitara si pâna în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinitati pagâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învaluit în ceata chipului de dinapoi într-un timp asimetric si bolovanit constant cu arma potrivnica, de aceasta data, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în launtrul semanticii sale bogate adevarul, trunchiind fatal constiinte si îndoind siruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mica adiere de vânt…

IUBIREA…

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Elena Buica- Toronto

Ce va vine în minte daca v-ar întreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns în esenta ce este iubirea? E un mister pe care îl purtam în noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste în tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Când iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decât dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si îl vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atât de mare, încat, si atunci când crezi ca esti mintit, îti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta în ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie în generatie, nici nu se poate Învata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de vârsta, chiar daca la vârsta a treia e mai domoala, caci este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pâna în ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e pârjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai înalt mesaj, cea mai desavârsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza în viata în mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, blând, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, învie, lumineaza. Iluminarea, întelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se întâmpla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai încurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tânar îmi spunea: “iubesc doua fete în acelasi timp si nu ma pot hotarî pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea împartasi fericirea cu oricare dintre ele.” ?i când i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la întrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea împarti mai bine?” a cazut pe gânduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se întâmpla între oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de îndragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care îmi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, îi sfârâiau calcâiele dupa Dragos cu care se întâlnea adeseori în Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La început, conversatia lor era foarte sumara. Se întâlneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “?i eu bine.” Dragos o lua de mâna si se plimbau tacând, lasând doar inimile sa vorbeasca în graiul lor. La plecare îi înmâna o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea întotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum îi spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvântul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “?tii ce-mi place la tine cel mai mult? Cât de frumoase scrisori îmi scrii. Noaptea nu pot dormi pâna nu citesc scrisorile tale, încat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca între ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de îndragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot îngâna sau asterne pe hârtie.
?i pentru ca iubirea ocupa un loc atât de importat în viata oamenilor, i s-a închinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar înainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata în ziua de 24 februarie, în anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala româneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea în casa si în suflete. Acest tânar neastâmparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care îsi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie în spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai înfocati, mai întarâtati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi când se vorbea despre pasari si plante, semne ale înnoirii naturii, când pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile încântau simturile pe plaiurile mioritice. În aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
În ultimii ani, la oras, tinerii dornici de înnoire, încurajati si de comert, îi fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi închinata iubirii în amintirea Sf. Valentin. Românii stiu destul de putin despre acest Sfânt care a fost executat în anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de împaratul roman Claudius. Acesta nu îsi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa îsi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat în secret perechi de îndragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti închipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamântul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor înfometati, apa celor însetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapâna pe toate inimile, iar oamenii s-ar îmbratisa si ar cânta “Toti pe lume frati noi suntem”?