Author: nelurs

Craciunul

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature1 Comment

by Delia Almajan

Canada

Covorul matasos de alb, despletit din roua norilor, se coborâse pe pamânt în trupuri gingase de fulgi de zapada. Brazii îsi înstelasera stoicismul cu straie pure de nameti, sclipind ca briliantele sub mângâierea lunii. Tot cuprinsul dealurilor râdea cu podoabe argintii, la complimentele noptii inundate de stele. Aceasta noapte de crunta frumusete era omega timpului si începutul Vesniciei, caci în ea se întrupase printre noi Dumnezeu în forma de prunc nou-nascut… Undeva, într-un sat obscur, sub privirile speriate ale unor parinti si mai obscuri, Cuvântul se îmbraca în carne si oase sa ne demonstreze cum respira Iubirea… În grajdul rece si ostil, strain de un leagan primitor si cald, Pruncul plângea sub sclipirea stelelor muritoare. În lacrimile Lui plângea Tatal, despartit de Fiul ce îi era bucurie si placere neîntrerupta pe tarâmul vesnic scufundat în lumina. Durerea Tatalui, atât de palpabila în scâncetul Pruncului, era bine definita si justificata. El vedea, dincolo de iesle, înspre sfârsitul sau începutul zidit o data cu vesnicia, undeva, la tâmpla Sionului. Dumnezeu striga în fulgii fragezi de zapada, puritatea întrupata în cel din urma Adam. El vedea multimile învesmântate în ura, sulitele unui razboi nebun, razvratirea dar si un Aleluia mai puternic decât rastignirea pe cruce… Îl vedea pe Fiul, înalt în statura Ascultarii, batând strazile prafuite ale Ierusalimului, vindecând ologii, înviind mortii, dezlegând limbile, deschizând urechile… Dar mai vedea, în acelasi timp, multimile atinse de roua eterna a lacrimilor prefacute în bucurie… Ei, ai caror prunci fusesera dezlegati de robia întunericului, vindecati de boli si saturati cu pâinea pâinilor si pesti din navoade ceresti, erau, în acelasi timp, tradatori de Cer si lumina, rataciti prin labirinturile mintilor otravite de dragoste de sine, pierduti cu tot ceea ce poate fi pierdut… În acea noapte din Betleem, când luna îsi revarsa razele tremurânde peste cuprinsul sclipitor, de iarna, Dumnezeu plângea dintr-un ochi si râdea de bucurie din celalalt. Bucuria Lui, reverberata prin plamânii fragezi ai Pruncului, era viata vesnica ce în curând va curge din ranile Lui. Viata în plinatatea ei trebuia sa izbândeasca asupra mortii, precum ziua trebuie sa triumfe asupra noptii. În ochii Lui era bucuria vesnica, biruitoare asupra unei întristari vremelnice, era cerul dintr-o data mai aproape, tot atât de aproape precum plânsul de pe buzele Pruncului. Au trecut doua mii de ani de când Pruncul Isus a atins planeta noastra, cu Dumnezeu în trup si în oase. A nins mult de atunci, si Tatal mai striga înca prin fulgii fragezi… Doar ca albul puritatii lor e mai alb acum, crescut în atâtea inimi pentru care Betleemul este nasterea dorului adevarat dupa o casa adevarata. Este începutul întoarcerii acasa!

AMURGUL CONTINUU-CUVINTE DESPRE LEONARD COHEN

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Tatal sau, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut si pe fiul sau, Leonard, tot în bransa. Se potrivea unui evreu, si nu se traia rau de pe urma vânzarii si cumpararii de stofe, pânzeturi, matasuri. Numai ca Leonard Cohen era de o alta stofa. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, calugar, iubitor de femei si de-mpliniri artistice, boem, nesupus, ambitios, traitor dupa capul lui. Nu ducea paharul la gura, iar tigareta apare la persoana întâi. De fapt, omul este un monument artistic. Pe gustul meu, al tau, al oricui are macar o farâma de sensibilitate si inteligenta.

Cine l-a vazut în unul din concertele sale din marele sau turneu mondial, sa zicem la Tel Aviv –Ramat Gan (pe Stadion), sau la Bucuresti, ori în Spania, sau oriunde, nu uita fiorul de emotie adevarata pe care l-a încercat în contact cu arta acestui magician al artei muzicale si al cuvântului-poveste. La fel stau lucrurile chiar numai daca urmaresti la televizor (la noi, nu de mult, pe Programul unu) sau pe video, ori macar pe esantioanele de arta gasibile pe internet. Esantioane, frânturi mai mici sau chiar mai mari de cântec si poezie, de viata, de esenta, de iubire, de resmnare si speranta, de sugestie, de adevar…

Înalt, condescendent, modest, parca usor vinovat de un lucru bun, evlavios fata de publicul sau, cu palaria-n mâna, la piept, cu capul plecat si usor alintat – asta-i, pare ca zice el, zâmbind, sunt un artist – bun, mai putin bun, ma placeti, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros ca ma acceptati, ca ma apreciati, ca ma adoptati.Multumeste aplauzelor care-l fac fericit si-si sprijina usor capul pe umbra decorului, într-o scena nu prea luminata. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzica, din vocea care cânta într-un fel de recitare.Undeva el spune, într-un interviu mi se pare, ca în spatele fiecarui poem al sau se afla o chitara, iar în fata omului cu chitara exista o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentala si îngândurata, scrisa cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cântaret. Cântecele sunt de un sincretism armonios si distilat, esential si diurn; cuvântul si melodia si ideea si sentimentele, lacrima si râsul, sunt într-o îmbratisare simultana, grava, constituindu-se în clipa electrocutanta, plina de placere si vis, de viata si melancolie.

Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfintit continuu, un rasarit în contra sens, fascinant în farmecul regresului învingator, o înaintare spre iminenta destinului oricarui om. Este un asfintit lent, senin, împacat cu sine însusi, regretabil si demn, împlinit si aureolat, cuminte si obosit. Putin. Numai putin obosit. Numai putin dezamagit. Numai putin îndurerat. Dar straluminat de farmecul daruirii de sine, de clipa când raza de lumina devine rosietica si melancolica si violeta, si pacat ca e asa de frumoasa si-atât de repede, prea repede, trecatoare. Dar chitara si orga vibreaza în subtext, iar poetul parca spune: eu n-am trait si nu traiesc degeaba, va dau bucuria simtamântului ca suntem oameni adevarati. Atâta pot, atâta fac. (Subtila si orgolioasa modestie!).

Leonard Cohen e o muzica poematica el însusi, prin viata lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social – individuale. „Toata lumea stie ca acu-i momentul/ Toata lumea asteapta semnul nevazut,/ Toata lumea stie ca cei buni au pierdut./ Toata lumea stie ca jocu-i trucat,/ Saracu-i sarac si bogatu-i bogat,/ Ai o sansa la mie,/ Toata lumea stie.” („Toata lumea stie”, în traducerea lui Mircea Cartarescu).

Acest preot-trubadur al unei religii proprii, închnindu-se mai mult jurnalului sau, decât oricarui text sacru – cum singur recunoaste – stie bine sa spuna ce simtim, ce gândim si nu stim spune. Vocea lui fermecator degradata, ca de fumator împatimit, e înfasurata pe vântul înserarii, plutind printre noi, între soapta si poveste de bunic primavaratec, are farmec unic si e mai frumoasa decât însasi vocea lui de când era tanar si frumos, si iubit, si înselat… S-a cautat pe sine permanent si, spre deosebire de atât de multi artisti, s-a gasit pe sine, prin inefabila nedesavârsire a permanentei deveniri.

Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bântuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artisti, cu palaria pe ochi, pe nas, pe barbie. Îngenunchiend. Nu melodramatic, ci umilit si cufundat în mierea de penumbra a daruirii de sine. ?i la aplauze, înfloreste discret, cu capul descoperit, frumos si semit, nu negustor de stofe, ci ucigas din dragoste.

Trebuie sa va mai redau înca o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un patimas orbit de tot ce e mai frumos si bun pe lume: Femeia! Femeia iubita. Ascultati: „Am doua bucati de sapun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine si una pentru tine./ Pregateste baia,/  Ne vom spala unul pe altul.//  N-am bani,/ l-am omorât pe farmacist.// ?i uite un vas cu ulei/ chiar ca în Biblie,/ întinde-te-n bratele mele,/ îti voi face pielea stralucitoare.//  Nu am bani./ La-m omorât  pe parfumier.//  Priveste prin fereastra/ la pravalii si la oameni. Spune-mi ce mai doresti/ ?i-am sa-ti aduc imediat. //  Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen cânta, prin versurile lui de o viata, iubirea, esecul ei, prietenia, tradarea, revelatiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinta, acceptarea sortii, a vietii asa cum e ea, buna sau  rea. Leonard Cohen murmura melodic Omenescul.

Vagabondul întelept cânta parca într-o taverna. Sau chiar pe strada. Citez din „Bogie Street”: „Un gât de vin, o tigareta/ si-acum o sterg din nou;/ mi-am acordat în chicineta,/ batrânul meu banjou./ Sunt asteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am gasit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Booghie Street”.( Traducere de ?erban Foarta si Cristina Cheveresan).

Dar sa nu uitam, la evrei, cine se numeste Cohen este – dupa cum bine se stie – din vechea casta a preotilor, a cohanimilor. Nici el nu uita acest lucru si-n muzica si scrisul sau exista un aer mesianic, tulburator, cu aura de supravietuire. In fata a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, pe scena înconjurata de pancarte pe care era scris „Pace”-  în ebraica, în araba si în engleza, Leonard Cohen a spus, adresându-se poporului evreu si lumii întregi, electrizând delirul fascinatiei: „Sa te binecuvânteze Domnul si sa te pazeasca!/ Sa lumineze Domnul fata sa peste tine si sa te miluiasca!/ Sa-si întoarca Domnul fata spre tine si sa-ti deie Pace!”…

Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleaca acum, prin el, spre toti oamenii lumii. Cu liniste, în soapta, cu speranta. El o duce cu sine si o împarte întregii lumi, buna si nebuna. Sensurile acestei incantatii sunt adresate, în acelasi timp, tuturor traitorilor clipei globului pamântesc… Leonard Cohen cânta, recita, daruieste… Îngenunchiat, frumos, coplesitor.

… Era noapte, târziu;
dar soarele înca mai apunea.

by Roni CACIULARU
ianuarie 2010

Amiaza în Spania

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Delia Almajan

Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.

CURVIA POLITICA

On By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

by Alexandru TOMA
(Tomás CERVESY)
Madrid, Spania

Am zis odata unui prieten, cu care vorbeam despre politica – gripa „A” fiind nimica pe lânga acest panaceu numit de mine „politicita”, de care suferim acuma noi, aproape toti cred – ca, nu alegatorul ci clasa politica din România, nu are maturitate politica! În schimb, se vede de la o posta ca, are un foarte pronuntat interes de partid, interes urât, ca si acela de „gasca”, cu care se si aseamana, cerându-mi scuze pentru folosirea cuvântului. Din aceasta cauza este periculos când câstiga majoritatea într-un Parlament, niste oameni mânati de interesul acesta nociv pentru clasa politica si daunator imaginii Tarii noastre în cadrul Comunitatii Europene sau Mondiale. Când cel mai simplu român afirma ca „România este un sat fara câini!”, exact asta vrea sa spuna…

Forma de guvernamânt parlamentara nu este rea, daca ai si legi pentru ea. Ori, în cazul nostru, ne trezim ca îi alegem pentru noi si ei au apoi posibilitatea de a lucra doar pentru ei si pentru cei din „gasca” lor. Nu avem legi nici pentru pedepsirea parlamentarilor dovediti hoti, dara-mite sa mai pretindem pedepsirea stirilor false, de care abunda, …da pe-afara, „oala” celor ce informeaza pe români prin Tara.

Pentru aceasta stare de fapt s-au luptat cu îndârjire, înca din primele noastre zile de libertate: silviu brucan, petre roman si ion iliescu (fara majuscule) si acolitii lor, în acea perioada în care noi habar aveam ce înseamna „o forma de conducere parlamentara”(?) sau „o desfiintare de Constitutie”(?). Dupa vina ce o au pentru haosul ce l-au provocat, brucan si roman sunt cei mai vinovati, interesul lor nefiind cel românesc (fara a arata cu degetul spre rasismul lor aici, primul afirmând fara sfiala chiar, prin Statele Unite ca Poporul Român este un „stupid people!”, ci doar spre bunul simt care le lipseste), însa, din punct de vedere patriotic, vina cea mai mare o poarta iliescu, pentru ca între ei, el a fost cetateanul politic sperat, dar care a uitat ca mai e si român, lucru ce l-a facut sa „construiasca” o „democratie” avantajoasa pentru viitorul politician doar, uitându-l pe cetateanul de rând. „Tradatorul” din acest om l-am putut constata si în felul de a ascunde adevarata istorie a noilor oameni ce au aparut pe scena noastra politica: Regele Mihai I, Ion Ratiu, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu…, românul si astazi – dupa douazeci de ani! – continuând a-si uza la adresa lor, cunostintele istoriei falsificate de comunisti. Tot la „tradare” intra si actul lor de „desfiintare brusca a Constitutiei”, recidivistii având acces imediat la pasapoarte, ca oricare alt cetatean, pentru ei ne-mai-existând „legea reabilitarii”. Multimea de recidivisti care au împânzit dintr-o data lumea sunt rodul celor „trei” gratieri date de iliescu, care veneau dupa celelalte doua date de ceausescu, ultima, cu ocazia onomasticii sale, când a eliberat chiar si pe criminalii ce mai aveau sub cinci ani de ispasit, si care numai pâna la Revolutie au fost „afectatii” de acea Lege de reabilitare.

La noi, la latini, nu exista lege care sa separe interesul de partid de cel de tara la parlamentarii aflati în exercitiu.

Trebuie sa-ti interzica legea sa lucrezi pentru partidul tau, atunci când ai fost ales sa lucrezi pentru TARA, iar daca ai încalcat o astfel de lege, trebuie sa-ti pierzi imediat „imunitatea parlamentara”! …precum Helmuth Kholl, iata, cel mai bun exemplu!

O alta problema ar mai fi „hotia legala”! Cum se poate fura legal? Simplu! Ajungi sef de guvern de stânga, spre exemplu (zic de ei deorece, deocamdata, doar ei o practica), si angajezi o multime de oameni din partidul tau pe diferie functii, cu salarii frumusele, dar pe care nu le vad decât partial în buzunarul lor, restul fiind destinat fondului „negru” necesar campaniilor electorale si altor interese de partid. Sa ne mai miram, dupa cincisprezece ani de guvernare, de unde a avut PSD-PC-ul bani sa plateasca cu 10,-€/ora, armata de propagandisti din strainatate, masini, …combustibili, si haine (caci erau toti ca la parada îmbracati, la trei ace si la fel), etc…? În fata Bisericii din Madrid, acestia râdeau de propagandistii PD-L, pentru ca veneau cu metroul, carând materialele electorale în sacose, facând acest lucru fara bani, mobilizându-se doar pentru a NU câstiga comunistii la guvernare iar! Ca si la noi în Tara, cum a procedat nastase acoperit cincisprezece ani de majoritatea parlamentara a PSD-ului, am citit aici în ziare ca domnul Zapatero, are pe lânga el „numai” 460 (patrusutesaizeci, da!) de consilieri. Doar Gaddafi mai are o asa mare cifra de „lucratori” pe lânga el, ba chiar un pic mai mare, dar nu de consilieri, ci de femei!… Am mai spus-o si o voi mai spune, caci m-am convins de aceasta înca odata: …cu plecarea lui petre roman din PD, a plecat si hotia de-acolo!

Faptul ca a câstigat Traian Basescu ma face sa cred ca numarul celor ce nu mai stau indiferenti la alegeri, adica dintre aceia care-si doresc a umbla cu fruntea sus în aceasta lume, A CRESCUT!

Ca om, este poate, incomod acest domn Basescu, caci a spus destule grosolanii, dar de moment, este singurul CORECT între cei care ni s-au prezentat spre „cântarire” în aceste alegeri. ?i faptul ca acest criteriu l-a dus la victorie, ma face sa cred ca românii stiu sa aleaga bine, dintre cei ce-i avem pe lista la data respectiva, votând exact ceeace trebuie.

Sa ne aducem aminte de anul când au ramas în cursa ion iliescu si vadim tudor, când, cu tot regretul, românii l-au re-ales pe iliescu, caci altul nu aveau la acea data mai bun…
Noi, cei din strainatate, recunoastem cota de corectitudine a lui Basescu, dupa analizele comentatorilor politici europeni si internationali, nu dupa groapa de ziare în care se scalda înca presa româneasca.

La aceste alegeri, românul a pedepsit prin vot, nu doar necinstea si minciuna politica, ci si curvia politica a grupului din PNL care l-a sustinut pe Crin Antonescu în a se face frate cu dracu pentru a trece puntea!… Pentru români aceasta curvie a fost ceva nou, dar iata ca au înteles-o imediat si au si pus-o la respect! Daca Hrebenciuc nu l-ar fi avut pe „H” în fata, le-ar fi pus câte un sul de hârtie higienica pe masa, celor ce s-au grabit a anunta victoria lui Geoana…, dar asa si-a pastrat-o pentru dumnealui.

Ne este dor de Tara noastra! Când întâlnim câte un vânzator ambulant de ziare românesti pe aici, cumparam câte un brat, …din când-în-când, pentru a vedea daca cumva, s-au lasat si ziaristii nostri de ziaristica proasta, instigatoare, mincinoasa, gretoasa. Mai nou, cu aceasta ocazie, am putut descoperi, între cele românesti ce circula prin Spania, ziarele „partinitoare” si vom face asa fel sa le coste „partinirea” aceasta nejustificata, excluzându-le din timpul nostru de lectura. Din aceasta cauza nici nu ne abonam! Avem pe internet revistele noastre, dar si straine pentru comparare, în care cei ce scriu nu se compromit, pentru ca le place sa fie doar oameni, nu si mincinosi.

„Am tot respectul pentru alegatorul român care a gândit bine pentru tara sa!” Vobele acestea mi-au fost ca mierea (ele facându-ma sa scriu acest articol), pentru ca mi le-a spus un prieten spaniol, care, casatorindu-se cu o românca, a fost nevoit, …cu ani în urma, sa uzeze de „spaga” multa-multa, de la vama cu ungurii si pâna la primari si doctori locului de bastina a co-nationalei noastre, …pentru a realiza lucruri marunte si normale.

Asadar:
Doamne, îti multumesc ca ai binecuvântat înca odata România!

Exegeza-ÎNTRE NASTERE SI ÎNVIERE – EXPERIENTA SUBLIMULUI MORTII ÎNTR-UN EXERCITIU CONTINUU

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

THEODOR DAMIAN, „Exercitii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucuresti, 2009

Înca din titlul, foarte tentant, recunoastem atitudinea crestina a prelatului, omului si poetului Theodor Damian, cel care îi aduna pe scriitorii valorosi din întreaga lume, sub obladuirea revistei Lumina Lina, la colocvii de taina despre mântuire, Viata-Moarte-Înviere – Misterul credintei care se proclama la fiecare Sfânta Liturghie.
Si de aceasta data, dascalul sacerdot ne introduce în universul adevaratei credinte pe care o propovaduieste de la amvon, la catedra ori în paginile prestigioasei reviste de cultura si spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învata si în aceste pagini, nu numai trairea, dar si murirea, însa mai cu seama, ne ofera farâme din cuminecatura Învierii particulare si universale de la sfârsitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie tinut seama în aceste vremuri care prefigureaza sfârsitul iminent al lumii, asa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa.
Profesiune de credinta, dar si de viata, Apostolatul Cuvântului da roade neasteptate în toata lumea, în constiintele, nu numai ale românilor, dar ale crestinilor de toate confesiunile.
Putem spune ca Theodor Damian este un propovaduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în America, în România, Germania sau la Poli, îsi exercita mandatul încredintat de Însasi Pronia Divina.
Bogata si prestigioasa sa activitate didactica, spirituala, duhovniceasca, literara nu a ramas îngropata precum talantul, în pamântul, uneori arid si sterp al sufletului învârtosat, în lupta cu existenta, ci, precum semintele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins radacini, au încoltit, au crescut tulpini viguroase si au dat la rândul lor, flori si roade încarcate de seminte, într-un ciclu firesc, asa cum, fireasca este viata însasi.
Cu alte cuvinte, s-au înmultit nemasurat si necântarit si asteapta, la rândul lor, sa fie împrastiate si sa-si împlineasca în felul acesta menirea.
Îl recunoastem înca de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelasi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reusind sa transmita subliminal, mesaje vitale. Acuratetea acestui stil deja format este un câstig pentru cititor, pentru ca întelege mesajul si-l asuma si se substituie starilor si ideilor autorului.
Autoritatea religioasa si morala pe care o reprezinta autorul e suficienta pentru receptarea cu deschidere maxima a textului poetic, care, îmbracat în aura spiritualitatii, induce stari cât se poate de stenice pentru suflet si pentru psihic.
Theodor Damian nu se abate nici o clipa, însa, de la ideea de forta pe care o transmite cu o luciditate maxima: trairea autentica a credintei si nu numai afisarea ei ostentativa. Si feed-back-ul nu întârzie sa se nasca si sa se manifeste.
Volumul Exercitii de Înviere este expresia cea mai pura a unei credinte adânci si a unei trairi, profund înradacinate în suflet, dar si manifeste, în cautarea omului/sufletului pe care sa-l îndrume, sa-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngusta care duce la Împaratia Cerurilor.
Si aceste „exercitii de Înviere”, sunt de fapt, exercitii de nastere, de viata si de moarte, autorul învatându-ne, si învatând si el însusi în acelasi timp, cum se traieste si cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugaciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenta cuvenita, si cu oamenii, cu acea nota de intimitate, afinitate si caldura sufleteasca, fara de care nu ai putea sa-ti deschizi sufletul, nici macar la confesional.
Prin scurte secvente de viata, gen flash-back-uri, autorul pune în lumina trasaturile de caracter ale adevaratului crestin, mai cu seama cel traitor în lumea de azi, laicizata si mergând în cu totul alta directie decât cea spirituala, secvente creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.
Ele constituie etaloane de comportament si de viata, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învata lejer si fara prea mare efort din partea noastra, ceea ce e cu adevarat pretios pentru propria-ne mântuire si cum sa purtam povara dulce a jugului lui Cristos.
Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind universal valabil: „Ce augustinian suna versul acesta/ profesore Nicolae Anutei/ de unde esti asculta-ma/ si tu ai vrut sa vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ametit / rusinat / fericit / culorile nu mai conteaza / numai circumferintele / aluneci pe ele ca pe gheata / dintr-una în alta / de sus în jos / si de pe pamânt la cer / din exces de cunoastere / în mister.” (Tipatul dintâi, 3).
Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevaruri filozofice vechi de când lumea, perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai stiut / aceasta este drama ta / o joci perfect / pentru ca nimeni nu te-a putut învata / tot ce înveti / se corupe / pentru ca nu poti sa fii / decât ceea ce n-ai învatat / niciodata / nu exista decât o singura haina / de mire / aceea în care te-ai nascut / nici un croitor nu-ti va putea adauga/ nimic / de la Socrate citire” (Tipatul dintâi, 4).
Avem în fata ochilor o suita de miniaturi picturale în care artistul descopera imagini, atitudini si sentimente pe care ni le transmite cu afectiune si generozitate: „N-am vazut atâta tandrete / cum vad acum în Varsovia / din copilaria / Botosanilor mei / numai acolo si atunci / perechile se tineau / de mâna / tineri si batrâni / poate si Minulescu / si-a scris romantele / în Varsovia sau în Botosani / se spune ca bunul simt / va plamadi toata framântatura / asa cum se face / la fiecare mie de ani” (Tipatul dintâi, 5).
Cunoasterea de sine, „cântecul nasterii tale” trebuie cautata adânc în fiecare din noi si însusita, cu întreg misterul sau, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simti singur: „dar pentru asta trebuie sa fi fost la Neamt / la manastire / nu în Spania / trebuie sa fi mers singur / pe strazi necunoscute / fericit / si sa fi cântat / cântecul nasterii tale / pe care nu poti sa-l uiti / asta este / sa-ti cânti tipatul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauti / în alte tipete si zgomote / doar cu drama aceasta ramâi / asa cum ai intonat-o la început / asa joci / în tot ce e frumos pe lume / îti amintesti / tu si drama ta / fie ca poti / fie ca nimic nu poti spune” (Tipatul dintâi, 8).
Poetul marturiseste în acelasi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / si luptându-ma / cu îndaratnicul zmeu / cel din mine nu din afara / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie sa moara / nu se stie când / dar ce mângâiere / sa stii / ca fiecaruia-i vine moartea / la rând” (Tipatul dintâi, 9).
Constient de vremelnicia lumii si a periplului nostru terestru, poetul spune: „asa-ti treci calea / si vama / lasând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai saraca” (Tipatul dintâi, 10).
Motivul cercului, al rotundului, al perfectiunii apare frecvent în poeme, el însemnând si un spatiu perfect închis, care poate fi gol ori plin, dar si un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferintele / daca stii cum sa le pui / la un loc / poti vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apa, aer, pamânt si foc” (Tipatul dintâi, 11). Si aici sunt amintite cele patru elemente primordiale si esentiale ale vietii.
Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numarul 12 din acelasi poem Tipatul dintâi: „Liebes / tu unde esti / ce noroc ca cerurile tale / mai ard / tu esti flacara / iar eu lumânarea / sau invers / tu esti cartea / plina de sens / eu o scriu si tu o citesti / sau o joci / asa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca si Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din gradina / ne-au lasat clipe târzii / când stateam în asteptare / iar tu voiai sa vii / ai venit / dar înca te mai astept / si ma astepti si tu / pe drumul dintre da si nu”.
Se stie ca asteptarea este mai încarcata de semnificatii decât împlinirea ei. Asteptarea înseamna taina, dor, nerabdare, emotie, mister, chemare, trezirea simturilor, inefabil, speranta, gânduri, soapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri si se petrece repede, între doua asteptari. Asteptarea este apanajul femeii, al Penelopei care-si tese gândurile la gherghef, care-si coase dorurile si, la fiecare împunsatura de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este apanajul barbatului. Niciodata nu va fi barbatul cel care asteapta, asta e de când lumea, el circula, se preumbla, se ia cu lumea si uita repede.
Iata, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominatiunea 14 din acelasi Poem: „Ce fel de înger esti tu / ca nici areopagitul nu vorbeste / de categoria aceasta / în cerul cercului tau / am vrut sa ajung / si înca mai vreau / drumul pâna acolo / e ca o adiere subtire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pamânt / asa cum pentru a fi filosof / nu trebuie sa fii deja întelept / ci doar iubitor de întelepciune / mergator spre ea / asa cum zice la carte / te vei mântui dar scoala-te / de câte ori vei cadea”.
De fapt, ce altceva înseamna filozof decât iubitor de întelepciune? (filo – iubitor; sofia – întelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfectiunea gândirii.
Portretul artistului dezvaluie doar un coltisor din taina ce-l învaluie, dar si stârneste curiozitatea privitorului, pentru ca îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creatie: „Artistul trece pe lânga mine / e înalt si subtire / îmbracat în negru / de sus pâna jos / cu palarie desigur / si cu gulerul pardesiului ridicat / desi e noapte / e cald afara / dar el traieste în cercurile lui / cine stie cum e acolo / poate e iarna sau vara cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul noptii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas masurat / si semet / trebuie sa fii destul de îndraznet / sa-ti construiesti singuratatea / în mijlocul lumii / ca un calugar ce poarta / pustia în el / asa cum îsi purta Alexandru Plesca / lastunii” (Tipatul dintâi, 18).
O alta idee relevata aici este singuratatea artistului, însingurarea si particularitatea creatiei lui nemuritoare, care nu se poate zamisli decât în tacere, izolare si o profunda traire interioara.
Si iata ca autorul strecoara si precepte biblice, transpuse poetic:
„Ce frumos e sa ierti / si câta bogatie-n iertare / toti cred ca pestele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peste / tolle et lege / ia si citeste / si învata / cum trebuie sa te închini / când îti faci / rugaciunea de dimineata” (Tipatul dintâi, 20).
Theodor Damian ne descopera „locul unde visezi / fara sa vrei / unde duhul noptii te prinde” (21) – si e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / si te arde pustia / ca atunci când asisti / înghetat / la felul cum clipa / trage dupa ea vesnicia” (21) – idee excelenta, clipa cu clipa, bob cu bob, adunate, realizeaza rotundul numit Vesnicie!!!
Si încheie acest lung poem – Tipatul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului sau religios si artistic: „Fiecare are pustia sa/ asa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învata nicaieri / este cum sa mergi prin ea / fara sa te ratacesti / si crucea cum s-o poti duce” (22).
Într-adevar, purtarea crucii este o arta ce tine de fiecare om, multi o leapada, altii sunt striviti de ea si doar putini reusesc sa duca pâna la capat povara încredintata. Si iata cum, într-un poem alcatuit din alte 22 de poeme, se poate da masura talentului si maiestriei artistice a autorului.
Cea de a doua secventa Scrisorile pelerinului – destul de consistenta ca întindere si substanta, cuprinde poeme, în mare parte dedicatii – având ca univers „motivul cercurilor înterpatrunse”, al eternitatii, al nasterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunta pe autorul de astazi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-si trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodata / si n-ai fi crezut c-ai sa fii / e ca atunci când te înfrupti / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îsi închide petalele / si te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se stie / acesta-i drumul nasterii tale din nou / ai vrea sa fie asta eternitatea / prins în miscarea mereu unduinda /a cerurilor / nu mai ai odihna / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).
Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, calatoria (tema predilecta) – prefigureaza calatoria prin viata a omului, tema arderii launtrice, din care nu rezulta cenusa, ca si din focul sacru, desi te mistuie, tema scaldarii, a botezului, a ablutiunii „într-o apa mereu mai curata”, tendinta omului la desavârsire, tema dorului de casa si a pâinii negre „cea dulce ca pamântul/ pe aceea o sfintesc si-o manânc” (În Malta cavalerii).
Cine altul decât cel plecat, stie cu adevarat gustul dulce de coltuc de pamânt, muscat cu foame si dor neostoit de acasa? Se zice ca tarâna patriei nu va întepa niciodata talpa, asa cum n-a întepat-o pe vremea când omul umbla descult, pe ulitele copilariei.
Apare frecvent tema corabiei care nu mai soseste, a vaporului plecat si neajuns la destinatie, a naufragiului, e esuarii, a dorului de tarmul parasit, a calatoriei pe apa, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârma / sa-ti conduci tot neamul / pe drumul din urma / spre locul unde nimic nu se cere / asa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morti / ca sa-i cuprinda / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicata lui Vasile Andru).
Valurile –o alta tema recurenta (valurile vietii??) – sunt si ele prezente – cu toate framântarile, unduirile si zbaterile lor de stânci: „Susquehana ti-a luat fiul / din brate / si-l poarta pe valuri / si râu si nava deodata / de acum / acolo nimeni nu se mai îneaca / intri în apa / ca-n taina Iordanului / si curgi spre Împaratie / asa cum curg apele / în cristelnita / acum / si în veacul ce va sa fie” (Susquehana trecem).
Este uimitor cum, cu asa de putine mijloace, poetul reuseste o asa de mare bogatie de sensuri si adevaruri care nu mai trebuie demonstrate, si într-aceasta consta valoarea si maiestria versului acestui poet.
Dar acesta poate fi si ritualul scaldarii în râul sfânt care vindeca de orice neputinta si boala, care te vindeca, în primul rând sufleteste si te poarta totodata pe tarâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindeca / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindeca / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).
Theodor Damian în poemele sale reuseste sa dea expresie fericita unor idei si concepte crestine, mai mult chiar, unor trairi spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoiala si înnobileaza titlul si calitatea de copil al lui Dumnezeu. Si aceasta, fara formulari dogmatice, ci doar prin imagini si discurs liber, specific poeziei moderne. Si iata ca si prin acest mijloc de arta, serviciul adus dumnezeirii si omenirii este remarcabil si bine primit si acolo sus, si aici, jos, de catre semeni.
Theodor Damian stie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindca el a învatat S? LE ASCULTE. A asculta si nu doar a auzi – e o arta sublima, A sti sa taci cu luare aminte si sa încuviintezi doar cu ochii si gesturile, atunci când un om îsi varsa amarul, a sti sa împarti fiecaruia, vorba potrivita, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.
Si poezia este o sfânta confesiune, chiar daca nu e soptita la scaunul de spovada, între tine si reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit sa lege si sa dezlege tot ce e de legat si de dezlegat pe pamânt si în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliatiunii, al iertarii si al împacarii cu Dumnezeu, cu tine însuti, cu semenii.
La rândul sau, de asta data, preotul si omul ni se confeseaza în pagini tulburatoare. La rândul nostru, trebuie sa învatam a-l asculta cu luare aminte.
Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viata fiecaruia dintre noi, pe o Carte cu file nevazute. În uriasa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurca Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mâna sigura actiunea, dupa Marele Sau Plan, fara sa greseasca? Si cum de-i recunoaste pe toti, dupa care criterii, dupa secolul, anul, luna, ziua nasterii, dupa ce culori sufletesti pe care le raspândeste în jur fiecare, dupa specificul sau. El este Scriitorul care ne scrie vietile. Dar si cititorul care ne citeste în suflete, pe chipuri, dupa fapte, în toate împrejurarile vietii noastre. Noi credem ca, singuri, suntem capabili de a înfaptui ceva, o activitate materiala, spirituala, intelectuala. De fapt, El e cel care actioneaza în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care stie sa se faca micut, sa încapa în om într-o particica de azima sfânta, de unde lucreaza temeinic. Doar sa ne deschidem usile sufletesti, ferestrele mintii, sa nu bata degeaba si sa plece de la noi, trist si îngândurat ca i-am refuzat gazduirea, ca nu i-am deschis inima.
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Ma tem ca trece Dumnezeu pe lânga mine cu harul Sau si ca nu se mai întoarce”.
Sa asteptam clipa când El va trece si sa-i facem loc, sa se strecoare. Stie El cum. Pe nesimtite. Pe neobservate. Fara revelatii spectaculoase. Pe negândite.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci altcineva traieste în mine”.
Te trezesti ca nu mai vorbesti si nu mai actionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Particica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, ramânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iata înca o taina. Theodor Damian stie ca tot ce a primit, însa, trebuie sa dea înapoi. Ca a primit doar în custodie, ca noi toti, de altfel. Unii un talant, altii doi, altii cinci, zece talanti. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu particele din inima, mintea si sufletul fiecaruia.
Si asta face. Ne asterne pe tava aceste daruri. Sub forma de particele. Iar noi e pregustam cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru ca stim ca au fost prelucrate în creuzetul curat si secret al inimii sale.
Ce dovada mai mare, decât aceste confesiuni, daruite noua? Trece harul pe lânga noi: Nu puneti zavoare la usi! Lasati-l sa intre, sa-si faca salas si sa lucreze acolo.
De un asemenea har lucrator este vorba si în aceste scrieri. Si ele lucreaza în taina în noi, pe îndelete, cu rabdare si îngaduinta.
Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a nascut/ cu adevarat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie si fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).
Un alt adevar pe care ni-l dezvaluie autorul e ca Poezia este o cruce, „crucea mocneste în poezia” (Palmierii Granadei) si, fara jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.
Calatoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilariei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varsovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarasi Tara închipuirii, a idealului de neatins al copilariei, ori prin alte colturi ale planetei, ne arata, de fapt, traseul initiatic strabatut prin sine însusi, sunt calatorii pâna la capatul sinelui, urcari si coborâri în profunzimea sa, dar si înotari în desert, în pustia nisipului sau „pe marea curgânda-n mister” – unde „vapoarele si barcile / se leagana lenes”.
Laboratorul intim al creatiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobisnuit: „nu scriu ceea ce vad / ca nu înteleg nimic / scriu ceea ce nu vad / ca sa învat sa înteleg” (Helsinki). Aceasta veste o axioma, ori un silogism perfect.
Lucrurile vazute, întâmplarile traite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifreaza lent în cuvinte. El si le explica în felul sau, nu numai siesi, dar ni le explica, întelegându-le el mai întâi, dupa principiul: trebuie mai întâi sa faci ceva, ca sa întelegi ce-ai facut: „crezi ca stii dar nu stii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l stii / dar îl faci si devine al tau / iata singura cale / care te izbaveste de cel rau” (Helsinki).
Acest drum initiatic al cunoasterii de sine din Scrisorile pelerinului – este strabatut de noi toti, este drumul care te face întelept, o data cu înaintarea în vârsta: „Si uite-asa / fara sa stii de ce si cum / te-ai facut mai bogat / cu un drum / dar si mai batrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stapân” (Helsinki).
Nenumarate insertii filosofice din tezaurul de întelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat scoli si au avut discipoli pâna în zilele noastre, ne strecoara Theodor Damian în versurile sale, dovada ca întelepciunea este inepuizabila: „La Babel / a mai cazut o stea / asa ne golim cerul / de luminatorii mici / asa se face ca tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca si cum soarele moare / între doua închipuiri // Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tacerii / non omnis moriar / mai apuca sa strige Horatiu / atunci când a înteles / ca e posibil sa te lepezi / de timp si de spatiu / non omnis moriar / a strigat când a înteles / ca moartea / se ascunde în viata / asa cum nimicul e-n toate / asa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).
Rând pe rând defileaza batrânii filozofi si vesnic tinerii poeti; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horatiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca si personaje din credinta budista:
„Pe pragul portii marelui zeu / se fac exercitii de nemurire / Mytra te cheama / dar nu te primeste de tot / ca o albina dai târcoale / stânjenelului auriu si fierbinte / ca îngerul mortii femeii lui Lot / nu se stie cine spune adevarul / si cine minte / tu trebuie sa discerni / de firul acesta putred atârna/ nemurirea ta / dar ce înseamna discernamânt / în ispita aceasta încrâncenata / prelunga si grea” (În Malta cavalerii).
E genul de întrebare retorica pe care si-a pus-o si Pilat din Pont înainte de a se spala pe mâini: „Dar ce e Adevarul?”
E aici vorba de ALEGERE, si nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentala din viata ta, nimeni nu te sileste, ai capacitatea de a discerne si liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamna / ca stii ce vrei / chiar daca nu poti singur / s-ajungi în locul ce-l stii / dar crezi / ca îngerul va veni / nu conteaza cum se numeste / conteaza ca oriunde te afli / Varsovia, New Work / Munchen sau Botosani / cineva acolo sus / te iubeste” (Tipatul dintâi, 15).
Ceea ce subliniaza Theodor Damian este faptul ca trebuie sa discernem între o filozofie de viata orientala sau occidentala si adevarata credinta, care nu poate fi decât crestina.
Cu un usor sarcasm autorul marturiseste: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / daca e imposibil / trebuie sa fie si exposibil / altfel universul nu mai sta / în picioare / altfel ne vom întreba la nesfârsit / de când, de unde si de ce / se moare” (Scriu în Rosario).
Autorul strecoara si elemente mitice alaturi de cele reale, din calatoriile sale: „Acum esti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimba cavalerii / selectati de împarat si de regina / sa se duca dupa Graal” (Am mai fost în Argentina)
Theodor Damian scoate deseori la iveala adevaruri crude cu care se confrunta cei mai multi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunti / cu forta sinceritatii / îti vine în minte parola exacta / a singuratatii / numai atunci / altfel uiti / negând permanenta jocului teluric / ce-ti desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punti” (De la Apenini la Anzi).
Autorul stie ca în demersul sau, nu e totdeauna receptat integral si ca va fi
înteles, poate, într-un alt timp, care nu tine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenta poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucata de pâine / dragostea / ca jocul de sah / jucat în Times-Square / între lumini si culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubesti / joci profesional / caii de pe tabla mea de sah / au doua capete / unul în regim de zi / si altul în regim special / asa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descopera / îti picteaza metaforele / întunecos si lunatic / asa mi se întâmpla si mie / când deodata ma cuprinde / tristetea prelunga si grea / când deodata stânjeneii / invadeaza câmpul dintre mine / si moartea mea” (De la Apenini la Anzi).
În periplul nostru terestru spre patria cereasca, observa autorul: „Alergam / de la un capat la altul / al lumii / himerele sunt aceleasi / doar poarta alt nume / nici n-am observat ca / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afara / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceara” (Spre Malmo).
Peste tot în calatoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însotit de copilul care a fost: „asculti pe vaporul de croaziera / valurile Dunarii / copilul din tine creste din nou / în alt trup / în alta era / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrima / deci totusi se spera // În casa soarelui rasare / nebunul cu ochii lui închisi / ne învata cum se traieste / si se moare / vorba lui Socrate / mori asa cum ai trait / conteaza fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).
Theodor Damian are constiinta existentei vesnice a omului si amintirile nu sunt decât ramasite, farâme ale preexistentei omului pe pamânt, de dinainte de cadere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prabusit, prin pacatul protoparintilor si i-a ramas pe buze doar gustul dulceag-amarui-acrisor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taina/ la zidirea lumii / atunci am vazut luna / prima oara / înainte de a se naste / era ca în noaptea de Paste / frumusetea ei dinauntru / de mai multe ori m-a rapit / nu stiu cum am iesit si iar am intrat / de câte ori am murit si am înviat / dragostea de luna / e marturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodata nu reuseste sa spuna / camara lunii cu muschi de copac / proaspat matasos / ucenicim la ea pret de o viata / si pret de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumusetea ei dinauntru).
Peste tot e prezenta si se aude-n surdina vocea auctoriala care intervine în text, ca un fel de personaj central, care tine firul rosu înfasurat direct pe inima, un fel de comentator si vocea autorizata a corului antic, punctând evenimente si trasaturi de caracter, situatii, lucruri si idei: „Nu toti pelerinii au setea la fel / asa cum dragostea nu-i niciodata / aceeasi / mereu intervine ceva / si vântul îsi schimba gustul / unii sapa în desert / sa gaseasca singuri apa / asta vocatie, mai zic si eu / sa-i dezvelesti dunele / asa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de sapat se poate sapa oricând / dar ca sa dai de apele adâncului/ dulci / sa convertesti desertul sa se boteze / cu botezul dorintei / numai atunci”(Botezul dorintei). Se stie ca botezul dorintei poate fi socotit cu aceleasi atribute sacre ca si cel savârsit cu apa si formula triniara rituala. În vechime, daca un catehumen sau un necrestin era în primejdie de moarte si nu se gasea în apropiere vreun preot sa-i administreze Sacramentul Botezului, ca sa moara crestin, se lua în considerare botezul dorintei, care se socotea valabil.
Dovada a rezonantei cuvântului poetic este poezia Bucatica cu bucatica:
Am batut toaca în soare / pâna s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca înca rasuna / urmele ciocanelor ele bat / strafulgerând miezul de luna / si ciocanelor le-a placut toaca / de fapt au mâncat-o / bucatica cu bucatica / înauntrul ciocanelor / miscarea ritmata înca mai dainuie / se spune ca dupa mai multe veacuri / si-un mit / muzica lor a prins radacina / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.
Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeste despre „Oul cosmic”: „Creste oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stâna / sub ochiul carunt al pastorului / creste oul cosmic în mine / si-mi schimba lumina-n cer / si izvoru-n ocean / si-mi inunda ogorul / însamântat cu sângele meu / an de an” – si el este legat de perfectiunea artistica. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce pâna acuma nu am vazut / aceea am cunoscut / toate ouale s-au botezat / toate saruturile / sub o poarta închisa / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am vazut / aceea am cunoscut / lumea murea si învia / într-o coaja de ou”(Foamea de unu).
Tema desertului, a pustiei, a golului launtric, a însingurarii colective, a retragerii în mijlocul multimii este o tema recurenta, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian si ea este echivalenta cu disperarea si tristetea, când realizezi ca totul e zadarnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, daca nu ar fi avut un colt sfarâmat, si „desertaciune a desertaciunii” vorba Eccleziastului si te simti singur de tine, singur de ceilalti, singur ca-n prima dimineata a creatiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în racoarea serii si nu stia ce-i lipseste, ceea ce îi genereaza o tristete fara margini: „Înca nu s-a descoperit / câta disperare este-ntr-un desert / si cât pustiu într-un ceas / de disperare / toti ne nastem cu o disperare-n / desert / si toti murim cu desertu-n inimi/ inert / peregrinam cântând, cântecul trist / al mirelui fara fecioare / viata noastra ca urma copitei camilei / în nisipul frematând / frematând / sub mângâierea ascutita a vântului / întrebarea desertului / suna ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistica realizeaza poetul prin procedeul repetitiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de baza.
Adam era neîntreg pâna la crearea perechii, a jumatatii sale, dintr-o coasta.
Abisul, o alta tema frecventa în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ti da fiori / doar patrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între doua golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / asa e groapa tacerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rarunchii / fiintei / cine a mai vazut / doi munti adapostind un abis / si-un pustiu cu dunele-n spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).
Poemele lui Theodor Damian par gânduri soptite siesi, solilocvii, monologuri interioare, întrebari la care nu asteapta raspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie framântari si nelinisti zamislitoare de cuvinte si imagini precum „un pustiu cu dunele-n spasme” – marturie ca acolo a existat cândva viata normala, – mituri rescrise si rastalmacite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevarul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însa când stai singur / la poarta vulcanului / si nu poti intra / asa cum ispitei i-a ramas neterminat marul / îi dai târcoale flamând / ca lupul / ai crezut ca o sa mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îsi framânta lava altfel / se plamadeste altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau ramâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / si Taormina cu umerii goi / si mortii care se întorceau înapoi / si Meduza adormita / cu serpii adormiti si ei / dupa cea mai frumoasa corrida închipuita / si jocul de-a istoria/ si de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de rastalmacita” (Vorba lui Nietzsche).
Din când în când poetul se foloseste de rima întâmplatoare si, desi versul sau e alb, aceasta rima da melodicitate, si un ritm sustinut discursului liric.
Îndrazneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.
Un poem amplu si interesant, cel care da titlul volumului, ne aduce aceleasi întrebari cu sau fara lamuriri:
„citeste si asculta / teoria bog-bang-ului / este în totala revizuire / universul vine nu din explozie atomica / ci din explozie de iubire / esenta lumii nu e chimica / ci psihica / tolle et lege // Meister Eckhart ne-a învatat / ca omul este un fenomen acustic / si ne-a spus sa avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare da un raspuns / o lamurire / dar ce te faci când raspunsul e / cine stie? / asa si cu vânatoarea asta / cine stie / mai ales daca vânezi doua paradisuri / deodata / abia daca-ti mai amintesti de unul / de celalalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândoua / cineva ti-a spus ca ceea ce gândesti / exista / pentru ca gândesti / si ca daca vrei poti” (Exercitii de înviere).
Misterul credintei, Moartea si Învierea pe care le vestim la fiecare Sfânta Liturghie euharistica sunt asternute cu pioasa cutremurare în fata misterelor Creatiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie / asa cum se frâng aripile îngerilor / când coboara înaltul / si cum le cresc altele noi / pe masura ce urca / trebuie sa mori de multe ori / ca sa înviezi tot de atâtea / ca sa înceapa transfigurarea / alergarea ta neîncetata / pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / si de o fiinta / este lumina ce descuie usa frematânda / rosie si umflata de ploi / când cad zavoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli fata în fata / cu tine / cu gândul tau cel mai ascuns / ca atunci când te dor rarunchii / în galbenul fierbinte al serii / si te pregatesti cucernic / si cu sârg / pentru exercitiile învierii” (Exercitii de înviere).
Tonul usor autoironic este evident, dar el limpezeste ideea: „te culci cu urechea / pe aceasta creanga de lauri / ai uitat ca nu tu ai facut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lânga mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urma / val dupa val / e ca si cum ai sufla în soare / si deodata se misca din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exercitii de înviere).
Se evidentiaza ideea de templu ca suport al credintei – nu numai cel din ziduri, dar si Templul Trupului care adaposteste gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toti / stam la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fara timp / ca un vas de înainteaza / cu si fara catarg / e locul unde si faraonii / se-nchina / si unde gândul tau îmbatrânit / trece din moarte-n lumina” (Exercitii de înviere).
Este cel putin interesanta ideea asocierii templului de un vapor care navigheaza, cu si fara catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o vela, dar si de iscusinta capitanului care se afla la cârma.
Autorul vede templul ca pe un adapost pentru toate primejdiile, dar si adapost pentru tihna, reculegere, rugaciune, meditatie, templul poate oferi scapare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rau fiindca e protejat de lege si de Dumnezeu, de aceea, oamenii alearga la el ca spre un turn de scapare în fata unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parca adulmeca un apropiat / cataclism / toata viata adulmecam / de parca ne urmareste mereu / n-ai unde sa fugi / râurile nu poti sa le treci / singurul drum e înainte / si se îngusteaza mereu / spre templu spre templu / aici e singurul loc fara timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / ca locul creste un tip de fiinta”(Exercitii de înviere).
Cu adevarat acest poem este emblematic, pentru ca autorul da întreaga masura a maiestriei sale si în el se regasesc toate temele abordate pâna acum.
Mai mult, autorul insista în ideea ca omul sa devina el însusi un templu – ceea ce nu e deloc usor pentru ca ispitele sunt mari si îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu stiati ca trupul vostru este un templu?”
„Mirosul de tamâie / e ispita cea mai grea / si când nu vrei / sfintirea nu o poti evita / dar fericit alergi pe drumul / catre izvor / înainte ca apele sa-si creeze vadul / pe care nu-l cunosti / dar de care ti-e dor” (Exercitii de înviere).
Autorul ne ofera în acest poem mostre de viata si moarte ca exercitiu Necuprins în cuvinte, ci doar traite. Si ca o recompensa suprema, Învierea, arvuna promisa înca din aceasta viata, prin Via Mortis.
Starea de templu se regaseste, nu numai în tamâia si jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar si în inimile celor care-i pasesc pragul, ori ramân în pridvor, pentru ca nu se socotesc vrednice înca. Chiar si în inimile celor care doresc sa ajunga la el, pentru purificarea rituala si iertarea pacatelor, dar nu reusesc din pricina nenumaratelor obstacole. Cu acestia Dumnezeu are mai multa rabdare decât avem noi.
„Templul este fierbinte mereu / tamâia si jertfele si inimile / îl tin încins / asa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superba imagine!!!).
Fara o cainta sincera si o propunere de a nu mai savârsi pacate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul sau poetic:
„Mai bine sa stai în templu / sa te dezlegi si sa te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiintei / trebuie sa strigi mult la usa / pâna se deschide izvorul / si sa stii ce si cum sa strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ti aminte cum a rodit / dupa Zaheu sicomorul / dupa ce a luat hotarârea definitiva / sa mearga împotriva curentului / spre izvor / locul nuntii lui asfintite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exercitii de înviere).
În pilda lui Zaheu sta pocainta, remuscarea, renuntarea la viata pe care a dus-o pâna atunci, hotarârea de a începe o viata noua, eliberata de vicii si de pacat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.
Noi suntem pietre vii din acest templu si ca el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru ca el este casa pamânteasca a lui Dumnezeu si totodata casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptam si totodata, farâma noastra de dumnezeire. Prin apartenenta la el, ne recunoastem drept copii ai lui Dumnezeu: „Asa-i sta bine unui templu / fierbinte ca para / noroc ca nu te arzi / ceea ce-nseamna ca o parte din el / e în tine / si te tine din partea din care cazi / si ca o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta tinta / e drum si destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia si Amin” (Exercitii de înviere).
Secventa a treia a lucrarii de fata poarta numele Ca o piramida jefuita si cuprinde poezii în acelasi ton confesiv, rod al nelinistilor poetice ale autorului. Egale ca numar de pagini si ca substanta poetica si valoare artistica. Se remarca usor tonul autoironic, iar sub valul lui, ca un mesaj subliminal, adevaruri despre viata si moarte:
„A început razboiul / si eu înca scriu poezii / tara arde si baba se cheaptana / îmi vei spune / asa este / îmi place sa mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / stiu ca vei plati pe altii / sa ma pieptene si sa ma spele / si sa ma îmbrace în cel mai frumos costum / ca asa se face pe la noi / înca din vremi precrestine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca sa ma plânga mai bine / ceea ce pleaca se scumpeste / ca si vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a facut / doar mormanul de moloz / înca e acolo / ca o piramida jefuita / 5978 de ani au trecut / între primul babel si al doilea / fiecare babel se naste din acelasi material / si are aceeasi ursita” (Ca o piramida jefuita).
Adevarata stare a omului modern, în pofida stralucirii si a bogatiei afisate ostentativ, e tristetea: „Toata aceasta lume frumoasa / toate aceste fete îngrijite / toate aceste maniere elegante / si muzica ce-o cânta la pian / ca reclama / si stille nacht / cifre la lacatul sub care / tin încuiata tristetea (…) // femeia reclama cânta la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adânca / ma fulgera o binecuvântare / si-o anatema / si un dor / ca lui Prometeu de stânca” (La Boheme).
O alta fata a tristetii este pentru crestinul si pentru preotul Theodor Damian, faptul ca, Solemnitatea Nasterii Domnului s-a desacralizat în asemenea maniera încât, arareori crestinii îsi mai aduc aminte de semnificatia ei majora si de rolul hotarâtor în mântuirea noastra.
Între limitele de jos – a avea – si de sus – a iubi – omul este prins exact la jumatate, dar uneori balanta se înclina în jos: „Undeva se termina / si zidurile acestei cetati / înca nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / exista alte cetati dincolo de el / fara de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / si în sus spre a iubi” (Limite).
Si totusi, în aceasta existenta prea concreta, autorul îsi permite sa viseze si e în cautarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care cauta oameni / care a terminat cu luatul / si înca e om / care a terminat si cu datul / si care nu mai da ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai stie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau sa-l mai învat / aici unde traim / ca-ntr-o tufa de maracine” (Singurul lucru).
Reflectii si meditatii, dulci-amarui, asupra conditiei de om si asupra caracterului uman, cu toata încarcatura de afecte, dau masura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „asa studiez oamenii la intersectia vietii/ si ma testez daca-s viu / dau cu piciorul / în tepusa visului / si curge mult dor / si dorul doare /
de profundis / asa stau si studiez dorurile / pe fetele si în mersul oamenilor / se vede dorul dupa fata / si mersul dupa dor / n-o sa ne schimbam niciodata / decât atunci când / o sa ne-nfrunzeasca / tepusa-n picior” (De profundis).
Îl regasim pe autor în tema isihiei reluata din volumele anterioare. Nevoia de perfectiune, de rotund, de cercul din copilarie împins cu o sârma mestesugita cu migala si omul alergând dupa cerc si în cerc iar uneori, iesind din cerc si pierzându-se în desertul de nisip ori în desertaciune, unde nu se poate alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vietii si ale mortii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prapastia atingerii lor nesfârsite / sau infinitul din fiecare din ele / viata si moartea / cercurile mele concentrice / si tangentiale totodata / sâmburele fecundat de ele / gaura neagra peregrina / în univers / nu este cuvânt sa-l cuprinda / nici vreo simtire / nici vreo metafora / sa-l prinda în vers // Tot ce tine de desert / este desertaciune / singura care sta e isihia / tot ce tine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieste / el pustieste pustia” (Doar isihia).
Spre timpuri escatologice se îndreapta gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces si va fi un pamânt nou si un cer nou, asa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsa.
Tot un poem al timpurilor din urma este si Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar si continuitatea celor Doua Testamente, pâinea prefacuta sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleza, în Trupul Mântuitorului: „Înca mai creste grâu / pe fundul Marii Rosii / de la semintele curse / la trecerea înfricosata / a pelerinilor cântatori / acum valul încatusat se înteapa în / spuma / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai fosneste si azi / în adâncuri / cine manânca din el / nu mai moare”
Si totusi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir si-a visare / fotoliile de plus de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosite au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodata / asa cum nu se termina Învierea / nici piatra mormântului nesfarâmata / mirul unei singure mironosite / ajunge pentru întregul pamânt / dar iata ca sunt mai multe / si flacara candelei lor / sporeste parfumul” (Un port ca o gura de leu).
Viata în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei calatorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intra în rada, apoi în portul vietii si-al mortii:
„În port creste levantica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respira din greu / în hatisul de ape binemirositoare / un port ca o gura de leu / floare plapânda / în curând îmbalsamata de soare / apele portului calde / si mângâietoare / undele generoase si binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vietii si-al mortii / cel mai frumos de pe toate marile lumii / ce poate fi mai dulce decât / viata si moartea / singura si cea mai mare avere / si cea mai sigura cale / spre Înviere” (Un port ca o gura de leu).
În toate poemele sale, Theodor Damian cânta minunea creatiei – omul, în toate ipostazele vietii sale, de la gestul marunt la idealul maret la care aspira. Omul încununarea creatiei dumnezeiesti, trecator pe pamânt, dar singurul capabil de a aduce slava Creatorului sau. Învaluit în lumina credintei, omul poate strabate mai lesne întunericul din el si din afara: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu ma atinge // O noua zi a creatiei / a opta zi”(Ziua a opta).
Înca un lucru care-l atrage în universul sau liric este mirajul portii, cu tainele pe care le ascunde, e un subiect care-l fascineaza pentru misterul ei de dincolo: „Toata viata mi-au placut portile / ideea de poarta / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar si a pornirii / dar si a întoarcerii la tine însuti / surpriza portii / cântec de greier îmbatat / de mirosul stânjenelului alb // (…) // taina / e destul sa privesti si te cheama adâncul / ce ispita mai mare-ti trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasa moarte / din câte mi-a fost dat sa traiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lacrimând mângâiat de lumina / dulce si fraged si lacom / ca te poate înghiti radacina cu radacina” (Taina, e destul sa privesti).
Constient de puterea penetranta a cuvântului sau, Theodor Damian spune:
„Cuvântul meu creeaza / aduce întru fiinta / de aceea el vede este-le / si se recunoaste” (Esti).
Cu fiecare noua carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probeaza un talent cert, atesta o vocatie autentica de om de cultura si spiritualitate, o sensibilitate si o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoiala si ne îmbie cu roadele sufletesti, atât de mustoase si dulci, pe care generos, le împarte, precum apa vietii, însetatilor din raspântii.

DESPRE KAFKA SI KAFKIANISM-INTENTIUNI MONOGRAFICE

On By nelursIn Bible, literature, RomaniaLeave a comment

By George PETROVAI

Sighetul Marmatiei

1. A DOUA SCRISOARE CATRE TATA

Draga tata,

Îti trimit si aceasta a doua scrisoare, desi nu sper sa-ti parvina, asa cum de altminteri nu ti-a parvenit nici prima. Cu toate astea tin sa fie cât mai bine întocmita, caci ea se vrea marturisirea mea sincera în legatura cu raporturile statornicite între noi din copilarie si pâna în clipa de fata.

Sa nu-ti fie cu suparare, dar amintirile mele din cea mai frageda pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfacut de sine, care cu regularitate îsi pendula rigorismul între o severitate suportabila si un autoritarism de factura tiranica.

Cu siguranta ca nu-ti mai amintesti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare data ma marcau în chip dureros: când strigai la mine si ma certai, când îmi interziceai cu trufie sa te contrazic, ori când îti înfigeai sagetile sarcasmului tau rautacios în sensibilitatea mea de copil. Asa ca, draga tata, daca lasam la o parte influentele exercitate de viata asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educatiei tale. E drept, un surprinzator produs à rebours, daca avem în vedere faptul ca tu vroiai sa faci din mine un adevarat Kafka – voinic, îndraznet si razbatator, adica asemeni tie, pe când firea mea de Löwy, fire mostenita de la mama, ma împingea irezistibil spre studiu, cugetare si visare. Si astfel, sub pecetea grea a personalitatii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prapastia dintre noi, dintre nazuintele tale legate de mine si realitatea oglindita în bicisnica mea persoana.

Însa cu toate excesele tale ce ma bagau în sperieti, fii convins ca te iubeam si ca-mi regretam amarnic acele încapatânari si nereusite care tie-ti provocau frecvente accese de furie. Dupa cum sunt convins ca si tu ma iubeai, dar – ca si cum te-ai fi jenat de însasi posibilitatea exprimarii tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii si duiosiei paterne, si care în inima mea înfricosata devenisera inseparabile de fiinta ta puternica: uneori strigate si amenintari, alteori reprosuri si insulte. În schimb nu sunt atât de convins ca în ceea ce te priveste ai regretat vreodata metodele aspre de educatie cu care invariabil ma reduceai la tacere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care si-au avut partea lor de contributie la ulterioara mea însingurare, nu as fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei sa-ti judece aroganta si metodele traumatizante utilizate. Dimpotriva, ma ungea la inima când auzeam ca esti laudat pentru îndemânarea si perseverenta dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de scoala sunt convins ca n-as fi ezitat nici o clipa sa-ti apar onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu pretul sângelui meu. Din fericire pentru mine si putintica mea voinicie, niciodata nu s-a atins acest punct de criza în discutiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea putin propice unei dezvoltari normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui si raului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o parere într-o anumita chestiune, dar cu toate astea parerile celorlalti în respectiva chestiune erau dupa tine profund eronate, si când furios pe aceasta jenanta sterilitate în materie de idei, te porneai sa-i înjuri de-a valma pe toti.

Dupa ani si ani am început sa tin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilarie si adolescenta, iata ce notez în legatura cu binele si raul:

Exista un rau absolut?

Întreaga existenta umana, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuteala în jurul axului principal constituit din bine si rau. Genesa biblica ne asigura ca prima pereche umana si-a pierdut pentru totdeauna linistea edenica a-nceputului omogen si neprihanit, dupa ce prin gura sarpelui corupator a aflat ca-i sta în putere sa influenteze destinul urmasilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozitii dintre bine si rau. Si astfel, odata cu acel nenorocit de mar furat, a demarat istoria divertismentului si a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subîntelege ca dupa ce-au pierdut dreptul de mostenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Ca ce si-au zis sarmanii de ei? Împotriva sentintei divine nu putem face recurs (Curtile de Apel înca nu-si intrasera în pita), capul sarpelui primordial nici vorba sa-l strivim sub bocancii infanteristilor ori sub senilele carelor de lupta, atâta timp cât fandositul de el zboara mai ceva ca gândul, asa ca nu ne ramâne decât sa ne rafuim cu el în plan conceptual, unde la o adica putem oricând sa-i demonstram ca nu exista.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adapostul preferat al raului, de unde acesta conduce lumea si unde pâna în clipa de fata nu se simte serios amenintat nici de fumul de tamâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Si iac-asa, înca din zorii cugetarii sale, omul s-a straduit sa elaboreze teorii cât mai subtile si mai convingatoare despre bine si rau. Lucrurile au mers târâs-grapis pâna în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de raspicat: Adevarata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esente suprasensibile care sunt dominate si patrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natura divina!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simturi nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor si nu ar avea realitate decât în masura în care participa la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare masura sa stie decât sa aiba (din fericire pentru omenire înca mai exista asemenea visatori de mare pret si în zilele noastre), Platon a decretat ca stiinta adevarata nu poate avea alt obiect decât Ideile si ca lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinarii dintre bine si frumos este o splendida împlinire a acestei aspiratii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul si surprinzatorul filosof David ni se dezvaluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinctia operata de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Caci spunea David: “Iar binele este mai de pret ca adevarul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil si pentru filosofia platoniciana – exista un miraculos raport intrinsec între farmecul si influenta exercitata de marile creatii ale omenirii: Chiar daca autoritatea exercitata de ele asupra spiritualitatii si întelepciunii universale cunoaste perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenta potentiala nu scade, ci dimpotriva sporeste, gratie farmecului lor inalterabil.

*
Si atunci, noi ce de azi, ce trebuie sa întelegem prin bine, dupa ce atâtea minti luminate s-au straduit sa descojeasca notiunea si s-o desfaca în bucati ca pe o portocala si dupa ce avem stire (cunoasterea ar fi dupa acelasi Platon o reamintire) ca întreaga istorie umana se prezinta ca o nesfârsita lista a framântarilor si suferintelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine si rau, ciocniri din care raul de regula iese biruitor, daca ar fi sa ne gândim doar la uriasele cohorte ale celor cazuti în razboaie ori ale celor secerati de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâtia si atâtia semeni de-ai nostri sunt înghititi cu fulgi cu tot de Molohul ambitiei si trufiei, respectiv de cel al urii si cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie sa întelegem nu doar o speranta si o aspiratie mereu perfectibila în urcusul anevoios al omului înspre Binele suprem. Caci binele este o valoare cu caracter istoric, care difera de la o epoca la alta, de la o categorie sociala la alta, de la om la om.

Aflam, astfel, ca mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, si mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situeaza binele moral, adica binele suprem. De ce suprem? Pentru ca un asemenea bine presupune unitatea fondului si a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desavârsirea continua (ca de pilda renuntarea la anumite placeri), cu constiinta binelui – forma subiectiva adecvata. Ori forma constienta a binelui necesita o serie întreaga de procese intelective, volitive si afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) si alegere, scopul moral, intentia morala, mijloacele morale adecvate, judecatile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzatoare a manifestarilor exterioare, prin care se exprima elementele constiintei morale, caci binele moral este functia socialului.

În ceea ce priveste raul, vazut ca functie a antisocialului, deosebim un rau biologic (boala, suferinta), de un rau datorat cataclismelor naturale si mai ales de un rau moral, care de regula se identifica cu egoismul si individualismul. De precizat ca raul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza aparitia raului moral în viata oamenilor (unii criminali cauta ca prin atrocitatile comise sa-si razbune suferintele si frustrarile îndurate în copilarie), dupa cum un rau social si moral poate fi în acelasi timp un bine individual, cel putin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Doua concluzii se desprind din aceasta scurta expunere asupra raului:

1) Asemenea binelui, raul este notiunea polara ce apartine moralei, prin urmare orice greseala este un rau, întrucât greseala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor doua notiuni polare, stiut fiind ca în dezvoltarea lor istorica binele si raul se transforma deseori în contrariul lor. Astfel, în societatile antice, nimeni nu vedea vreo contradictie între a fi civilizat si a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot asa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ti lichida fizic adversarii politici si în a arde pe rug ereticii si vrajitoarele.

*
Iar acum, dupa aceste precizari, ce putem spune: Exista sau nu exista un rau absolut? Desi suntem înclinati sa-i acceptam fiintarea si prezenta neîncetata în noi si în afara noastra sub numele de Satana, corect este sa presupunem ca acest neobosit inspirator al raului nu întruchipeaza nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol ca este absolut, înseamna a aduce atingere Absolutului divin, despre care stim ca este mai dinainte de toti vecii si ca toate El le-a facut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârsitul vazutelor si nevazutelor Îi sunt ulterioare si subordonate. A crede despre rau ca este absolut, se cheama a-l ridica pe aceeasi treapta de maretie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnati sa credem ca este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credintei si al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne da asigurari ca raul nu poate fi absolut prin aceea ca el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numarate) si nici atotputernic (n-a îndraznit sa se atinga de Iov fara acordul adevaratului Creator). Ori e de la sine înteles ca nu se poate vorbi de absolut fara atributele eternitatii si atotputerniciei…

La fel de neîntelept ar fi sa se creada ca binele si raul coexista în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simt si un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinteaza ca Binele este un principiu suprem de natura divina. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin si Thomas d’Aquino au vazut în rau un parazit ontologic al binelui, un ceva fara esenta atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezinta un bine, iar putregaiul ceva rau. Dar când putregaiul cotropeste tot copacul, nu mai ramâne nimic.

Sa mai subliniem ca raul absolut este inacceptabil si din urmatorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinta de îngenunchere a pacatului si de întoarcere a pacatosului: Oricine savârseste o abatere de la normele de convietuire sociala, implicit un pacat, de fapt urmareste ca în acest mod sa-si adjudece un bine personal! Poate ca de aceea în crestinism, cu certitudine ca în toate marile religii, nu exista pacatosi incurabili si deseuri biosociale. Sub coaja raului zace întotdeauna binele potential, care prin vointa, cainta si perseverenta ajunge sa triumfe acolo si atunci când este cu adevarat dorit.

Putem spune, asadar, ca scopul final al oricarui rau uman îl constituie obtinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai ca este gresita – sau, ma rog, taxata ca atare – calea pe care cel în cauza o apuca în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisa pentru însusirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normala, adica cea urmata de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului si în conformitate cu actele normative ale fiecarui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convietuirii umane pasnice.

Însa notiunile de normal si normalitate necesita ele însele o cercetare atenta, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetatenesti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiti cu ifose si pretentii de oameni onorabili, care se vad la un moment dat în vârful piramidei sociale, dupa ce au pus umarul la rasturnarea ei valorica si la apoi la o penibila încercare de reasezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre dupa acest intermezzo, fac urmatoarele precizari:

a) Cu toate ca întreaga ta viata te-ai dovedit un bun si pios evreu, totusi coreligionarii nostri n-au scapat de înjuraturile tale;

b) A fost o perioada din viata mea când m-am considerat ateu si socialist. Apoi o alta perioada când am citit nu doar cu entuziasm, ci si consistent din Spinoza, Darwin si Nietzsche. Iata de ce actuala perioada, în care ma simt irezistibil atras de stiinta (în mod deosebit de teoria relativitatii) si de problemele iudaismului, nu face decât sa-mi întareasca convingerea cum ca fundamentele moralei sunt aceleasi în toate timpurile si pentru toti oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Draga tata,

Merita sa-ti reamintesc ca ti-ai impus vointa si în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizeaza atât de bine, adica fara a te sinchisi câtusi de putin de dorintele si pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistica), tu ai taiat nodul gordian scurt si categoric: „Ai sa faci dreptul”! Si asa a ramas, caci eu cu firea mea blajina si sperioasa, m-am grabit sa-ti fac pe voie. Adevarul e ca am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci si mai târziu a fost definitiv exclusa problema alegerii, ca doar nu erai tu omul sa stai la târguiala cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau sa aiba pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, sa nu crezi ca-ti fac vreun repros pentru profesiunea impusa! Întâi de toate pentru faptul ca alegerea n-ai facut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasa cumpanire între caracterul ei profitabil si setul de însusiri cu ajutorul carora urma sa o exercit în viitor fara a ma face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simtul practic al rasei mele în general, al tau în particular. Privind în jurul meu, am constatat ca cei mai multi dintre coreligionarii nostri optau pentru meserii banoase, care totodata le confereau o pozitie solida în clasa de mijloc: medici, avocati, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul caruia mi-am facut practica dupa absolvirea facultatii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama ca banul si pozitia în societate sunt inseparabil legate, dar ca ele – în general vorbind – nu au actionat ca niste scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul carora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare si s-au salvat ca popor.

Este adevarat ca din rândul evreilor s-au ridicat si acele vârfuri aducatoare mai degraba de faima decât de bani, asa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud si Albert Einstein, pentru a numi doar câtiva dintre acei celebri gânditori, scriitori si savanti, în care rasa noastra s-a dovedit extrem de prolifica. Iar ei, în virtutea solidaritatii impusa de perioada catedocratiei (perioada resemnarii) si a religiei noastre congregationaliste, si-au avut partea lor însemnata la apararea neamului si credintei.

Chiar daca nu-mi face placere, adevarul – al carui umil slujitor, dupa modelul lui Spinoza, ma declar – ma obliga sa mentionez doua categorii aparte de evrei faimosi: unii, asa ca Heinrich Heine si Karl Marx, care nu-si mai recunosteau dupa botez originea si neamul, ba chiar dobândeau apucaturi antisemite (Marx, bunaoara, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Itic” si “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea ca sunt “cea mai scârboasa dintre toate semintiile”); altii, asa ca Roza Luxemburg, Leon Trotki (nascut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natura ideologico-morala s-au transformat în evrei neeevrei, adica au devenit niste automate nesimtitoare la tot ce tinea de omenesc, de ei servindu-se copios revolutia socialista.

Asa cum deja am lasat sa se întrevada din însemnarile despre bine si rau, opinia mea – fireste, diametral opusa de cea a evreilor fundamentalisti – este ca în fiecare dintre noi traieste si actioneaza Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Caruia i se datoreaza singura si adevarata revolutie savârsita în istoria umana, gratie adâncimilor sufletesti si întinderilor în timp si spatiu unde continua sa lucreze pâna la atingerea scopului divin anuntat în urma cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, draga tata, pentru care nu-ti fac imputari în legatura cu profesiunea, decurge de-acolo ca facultatea urmata la porunca ta nu m-a îndepartat nicicât de literatura si filosofie. La vremea respectiva gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretentios, ci spre tot ce e mare, sanatos si solid construit.

Astfel, desi Oscar Wilde era pe-atunci în mare voga atât în Anglia cât si pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos si decadentismul primejdios pe care le înfatiseaza cu binecunoscuta-i verva, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumusetii estetice care ia locul desavârsirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, caci el cuprinde binele” – celebra afirmatie a tânarului Goethe, si pe care autorul a pus-o sa slujeasca principiul parnasian al impersonalitatii artei.

Ceea ce, pe de alta parte, nu m-a împiedicat sa-i apreciez în acelasi roman subtilitatea si justetea unei judecati ca: “În ziua de astazi oamenii cunosc pretul fiecarui lucru si valoarea nici unuia”, afirmatie corecta la adresa gaunoseniei aristocratiei engleze din timpul sau, precum si splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfatiseaza radicala transformare morala a autorului dupa scurgerea celor doi ani de munca silnica, pedeapsa primita pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatura rusa: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Desi sunt convins ca prea putin te intereseaza opiniile mele despre autori si carti (niciodata nu te-ai omorât cu cititul), totusi, draga tata, întrucât am ramas profund impresionat de frumusetea si eficacitatea artistica a spovedaniei – modalitate narativa în care exceleaza Dostoievski, îmi voi continua aceasta spovedanie sui-generis, marturisindu-ti ca în marea literatura rusa din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântatorul G.P.Danilevski, din opera caruia am citit pe nerasuflate romanele Mirovici si Printesa Tarakanova.

Impresiile cu care am ramas dupa citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu ma pot înfrâna sa nu ti le împartasesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe doua episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman trateaza încercarea temerara a ofiterului Vasili Mirovici de a-l elibera din detentie pe printul Ioan Antonovici, cel care în copilarie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din ratiuni politice este închis, singur ori împreuna cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vina, pentru care nu gaseste întelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – tarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitura de palat, este aceea ca s-a nascut într-o ramura împarateasca colaterala (este stranepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) si ca prezenta lui în tara ori în strainatate ar putea crea tulburari politice cu mult mai grave ca rascoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile si oamenii, lui Mirovici nu-i este dat sa-si duca la bun sfârsit misiunea asumata: potrivit ucazului împaratesc, tânarul print este asasinat de paznicii sai înainte de aparitia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însusi destin, se preda, este arestat, întemnitat si în final decapitat.

Printesa Tarakanova descrie o alta pagina tenebroasa si însângerata din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitima a tarinei Elisabeta – fiica naturala a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretentii la tronul Rusiei. Dar amintirile si dovezile ei scrise în legatura cu descendenta sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina si anturajul ei considera ca pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsa, daca ar fi sa ne gândim doar la Griska Otrepiev, celebrul calugar care la fel a emis pretentii la tron dupa ce s-a dat drept tareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-si spune printesa Tarakanova este marea asemanare la chip cu defuncta tarina. Dar Ecaterina nu se lasa impresionata de acest argument, ci porunceste sa fie capturata în Italia, unde ea-si afisa pretentiile. Ceea ce se si întâmpla printr-un siretlic nedemn al contelui Orlov, dupa care prizoniera este transportata în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemnitata în Fortul lui Aleksei.

Aici, fara a se tine cont de faptul ca este însarcinata si ca sufera de tuberculoza galopanta, încapatânata pretendenta este supusa la un regim de detentie din ce în ce mai sever, doar-doar se va cai pentru înselaciune si-si va divulga complicii. Nu se întâmpla nici una nici alta, caci îndata dupa nasterea unui baietel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în fata preotului pe patul de moarte ca este îndreptatita la tronul Rusiei.

Doua carti tulburatoare care ilustreaza atât jocurile derutante ale hazardului, cât si amestecul dintre maretie, cruzime si ticalosie…

Revenind dupa aceasta digresiune la firul scrisorii noastre, te înstiintez, draga tata, ca în calitate de angajat m-am straduit din rasputeri sa-mi fac datoria, chiar daca rapoartele constiincios întocmite îmi rapeau timpul pe care as fi fost atât de fericit sa-l dedic scrisului. Si cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare ca pe lânga celelalte angarale sâcâitoare, ma interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câtiva ani mai târziu, mai precis dupa înfaptuirea revolutiei bolsevice din Rusia, informându-ma în legatura cu evolutia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam sa aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o buna parte din notitele mele de-atunci si de mai târziu le-am ratacit, ori cu buna stiinta le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmeaza sa reconstitui esenta conceptiilor mele cu privire la marxism si bolsevism:

În anul 1917, în toiul primului razboi mondial se dezlantuia în Rusia tarista revolutia bolsevica. Se poate spune ca pe fondul crizei generale a capitalismului, a aparut si s-a acutizat criza politico-ideologica din imperiul tarist, lucru de care au profitat Lenin si ciracii sai pentru triumful ideilor bolsevice, în prima instanta o miscare gândita în strainatate ca o forta de soc pornita din interior în vederea demoralizarii armatelor rusesti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor sai, mai apoi înteleasa ca un instrument eficace în lupta pentru putere si ca rampa de lansare a revolutiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolsevism.

Fara a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuintate împotriva adversarilor de idei (eseri, mensevici, burghezi etc.), la vremea respectiva se considera ca victoria bolsevicilor în cea mai întinsa tara de pe planeta, constituie o încurajatoare împlinire a profetiilor lui Karl Marx în legatura cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar ca Marx si-a elaborat profetiile si teoriile politico-ideologice fara a se gândi macar o clipa la Rusia tarista, caci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului parea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudala (iobagia, învatamântul, administratia s.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun si profund cunoscator al economiilor din Germania si Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins ca – potrivit legitatilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din tarile puternic industrializate, unde atât nivelul general al constiintei sociale, cât si formele concrete de organizare si protest ale proletariatului se constituiau în convingatoare argumente ale acestei predictii.

N-a fost sa fie asa, bolsevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv si-a facut de cap sub bagheta lui Lenin si apoi la comanda autocratica a lui Stalin, ceea ce dovedeste fara putinta de tagada ca istoria, înteleasa ca suma faptelor umane remarcabile si memorabile, nu consimte sa se orânduiasca dupa vrerea si previziunile oamenilor, oricât ar fi acestia de mintosi sau firoscosi. Istoria este expresia vie si deseori încifrata a vointei divine, care actioneaza cu forta exemplelor asupra tuturor oamenilor întelepti, dar îsi arata favoarea în sensul redemptiunii doar în cazul câtorva alesi…

*

Draga tata,

Am lasat la urma doua dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corecta a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Cautarea binelui, frumosului si adevarului în viata si în productiile artistice;
b) Cautarea Absolutului printr-o neobosita alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce stii tu despre activitatea mea literara, cu toate ca volumul Un medic de tara ti l-am dedicat tie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispretului cu care tu de regula cinstesti atari preocupari, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a facut ca ele sa circule într-un cerc restrâns de prieteni si de, hai sa le zicem, initiati în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergentei a doi factori: pe de o parte conceptia mea despre lume, ridicata la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de alta parte neîncrederea mea persistenta în valoarea propriilor creatii literare.

Aproape tot ce am scris si publicat pâna în prezent se datoreaza încurajarilor insistente ale nepretuitului meu prieten Max Brod, care se lasa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarba în harul meu literar, încât ajungea sa-mi smulga manuscrisele din mâna, nu care cumva sa le distrug…

În semn de mare pretuire pentru tine, draga tata, îti voi face o destainuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod si nici suita mea de logodnice, cu toate ca acestia traiau cu convingerea ca m-au patruns pâna în rarunchi si ca deci îmi cunosc la centima tribulatiile literare.

Iata despre ce este vorba. Pentru toti acei care mi-au citit productiile literare, eu sunt receptat prin excelenta ca prozator – autor de romane, povestiri si scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa, întrucât aidoma celor mai multi dintre tinerii care se avânta pe tarâm literar, eu am început cu felurite însailari si versificatii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele si le-am aruncat pe toate în foc, dupa ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui sa-mi masor sarmanele mele forte. Ca doar nu-i de ici de colea sa te iei la întrecere cu acei poetasi vanitosi, care – dupa modelul broastei din fabula – îsi umfla pieptii cu speranta nemuririi si care dupa primul volumas publicat se îmbolnavesc fara sanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele productii adolescentine mi-a ramas întiparita în minte una botezata Inima ratacitoare, nu pentru ca, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistica deosebita, ci pentru acel graunte profetic al nevoii resolidarizarii umane prin iubire si trecere hotarâta la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ si i-am facut vânt în lumea larga;/ ma saturasem sa-i tot port de grija,/ iar sa-mi doara prea placutul/ taman când viata mi-i mai draga./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ si-am tot zacut/ ani dupa ani,/ fara dorinti/ si fara cainti,/ pâna-ntr-o zi/ când din trecut/ a aparut si-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, mare Doamne,/ cum as putea sa topesc/ gheata termonucleara/ dintre oameni si popoare,/ când propria-mi inima/ departe de mine se zbuciuma?/ Asa ca mi-am luat traista-n bat/ si-am purces în cautarea dânsei./ Dar cum era sa-mi recunosc/ dupa ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai antart?/ Si, totusi, ea exista/ printre maldarele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insista/ sa se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-va sa m-ajutati/ inima sa-mi regasesc/ altfel simt ca-nebunesc!/ Împreuna alte sanse-avem/ stiut fiind ca ea/ sopteste-ntruna numele de Om.

…Asa si eu. Mi-am azvârlit inima în lumea larga în cautarea perechii potrivite. Si chiar am gasit-o: de doua ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urma pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare data relatiile s-au oprit la jumatate, fiindu-mi sortit sa ma aleg cu cognomenul de etern logodnic. Si, Doamne! Câta nevoie as fi avut de-o inima calda si iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul si preamuncitul de demonii singuratatii…

Atunci mi-am cautat alinarea în calatorii, scris si cugetare. Calatoriile la mare si munte m-au ajutat sa înteleg ca frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desavârsirea sa se reveleaza omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simturilor sale): de la gingasul tremur al unei frunze, pîna la vesnica neliniste a marii si la monumentalitatea cocoaselor încaruntite de zapezi ale culmilor ametitoare. Iata, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o pretuire de prim rang, astfel ca uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Si atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existentei: Pe buna dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adica cu Dumnezeu!

Patruns de fiorul dorului dupa desavârsit, am încercat eu însumi sa definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocatia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinta, definita nu vroia în ruptul capului sa se lege dupa canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit pâna la urma sa ma declar multumit cu urmatoarea descriere: Frumosul este gratia divinului, ce-si pune amprenta eternitatii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumina, deasupra abisurilor si tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâsiate de iubire; este vioara nevinovatiei, pe care aluneca arcusul plasmuit din lumina începutului; este eterna oda a bucuriei ca traim si ca nu vom lasa sa se stinga torta vietii pe aceasta planeta spalata cu lacrimile suferintelor si caintelor, dar si cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta si izbândi.

Scrisul m-a ajutat sa fauresc frumosul artistic dupa slabele mele puteri si sa caut binele, scotocind dupa el atât prin mintile si sufletele personajelor zamislite de mine, cât si prin hatisul relatiilor statornicite între ele.

Cât priveste adevarul, la începutul cautarilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, ca doar el spunea ca “scopul vietii nu consta în putere, bogatie sau voluptate, ci în cautarea dezinteresata a adevarului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevarul tot n-am aflat”.

Asa ca trecând peste explicatia reductionista (deci total nesatisfacatoare): Adevarul rezida în acordul dintre teorie si realitate dupa unii, dintre idee si utilitate dupa pragmatisti, am mers mai departe cu cautarile, si iata-ma ajuns la memorabila scena cu Iisus adus în fata lui Pilat (Evanghelia dupa Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, caci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevarul?”, el nu primeste nici un raspuns de la Iisus, ba mai mult, însusi capitolul respectiv se încheie cu aceasta întrebare capcana, aparent fara raspuns.

Însa raspunsul ne este oferit de aceeasi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirma cât se poate de transant: „Eu sunt calea, adevarul si viata”, apostolului Ioan ramânându-i sa puna punctul pe “i” cu precizarea: “Adevarul va va face liberi”!

„Iata”, mi-am spus, “temeiul tacerii lui Iisus. Doar afirmase cu alta ocazie ca numai prin El oamenii ajung sa cunoasca adevarul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i si singura cale care duce la adevarata libertate, caci în vecinatatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism si crestinism m-au ajutat sa-mi formez despre Absolut urmatoarea conceptie: Dumnezeu este totuna cu absolutul si vesnicia. El sta fata-n fata doar cu Sine Însusi, ca atare se poate defini clar si concis doar prin propozitia tautologica de esenta translogica, harazita auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenta iradiaza de la El si trebuie sa-L priveasca pe El, ba mai mult: sa convearga înspre El, deoarece El este aici si pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde si circumferinta niciunde”, dupa cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca sa rezolve problema raportului dintre trup si suflet, sa stii, draga tata, ca teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situatia noastra, ea ne ofera o explicatie pe cât de simpla, pe atât de exacta a tensiunilor dintre noi: tu toata viata te-ai luptat sa ai, deci esti trupul (materia), în vreme ce eu vreu sa stiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori conceptia ocazionista sustine ca acordul dintre trup si suflet se realizeaza doar prin interventia lui Dumnezeu. Înseamna ca si noua ne-a ramas o singura sansa: sa imploram ajutorul divin!…

Exercitiile mele conceptuale si stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori sa nu fie de acord cu tema sintetizata în acest titlu, care-si ascunde seriozitatea sub aparenta sa jucausa. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din urmatoarele doua motive:

1) Traim într-un stat cu o democratie cel putin curioasa daca nu chiar originala, unde opiniile nu au fermitate si atitudinile nu urmeaza calea regala a angajamentelor asumate, ci ele basculeaza cu lejeritate între o tiranie, e drept ca doar vag resimtita, si o anarhie fara jena afisata pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjeaza faptul ca tirania este anarhia ingenios camuflata a canaliei de sus, iar anarhia este respingatoarea tiranie a canaliei de jos?!…Si fiindca mai sus aminteam de democratie, tin sa precizez ca în aceasta chestiune am parerile mele pe care voi cauta sa le detaliez cu alta ocazie. Iata de ce nu pot sa nu fiu de acord cu Georges Bernanos, dupa care democratia moderna este inventia intelectualilor, respectiv cu cea exprimata de Julien Benda: „Democratia este accesul maselor la susceptibilitatea nationala”;

2) Bolsevismul a decretat unanimitatea obligatorie, si în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii sa spuna ca la alcatuirea titlului m-am pretat la un simplu si gratuit joc de cuvinte. Caci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viata fiind sa tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degraba se ascunde îndemnul la necontenita pregatire pentru moarte, pentru acel înfricosator pas prin care se face trecerea de la fiinta la nefiinta?

Nu pot decât sa-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se stie prea bine ca a trai înseamna a muri nitel în fiecare clipa. Ori tocmai aici omul înzestrat cu ratiune si constiinta se deosebeste de celelalte vietuitoare: El exista, adica are constiinta finitudinii sale în aceasta lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama ca este un nevrednic calator!

Astfel stând lucrurile, merita sa ne întrebam care calator s-ar dovedi atât de neghiob încât sa-si împovareze vreuna din calatoriile sale minutios pregatite, cu fel de fel de fleacuri si hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul si atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, daca ar fi vorba de o calatorie de afaceri ori de un de placere, se subîntelege ca omul nostru si-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (calatoria) sa nu se transforme într-un calvar al hamalelii, si pentru ca el – surâzator si destins – sa poata aspira prin toti porii senzatiile dupa care alearga cu limba scoasa si care-i creaza iluzia ca-si traieste din plin viata. Iar aceasta iluzie este întretinuta de întregul sir la generatiilor anterioare, caci acestia prin întreaga lor contributie la sporirea prosperitatii (a se citi aberanta triada: consum-comoditate-confort), n-au facut decât sa o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grabit si mai blazat al actualei civilizatii.

Însa comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât sa scoata în evidenta surprinzatoarea contradictie dupa tiparul careia se straduieste cu tot dinadinsul sa-si toarne istoria nazuintelor si a înfaptuirilor sale. Caci desi pâna la urma ajunge sa se convinga de gaunosenia si efemeritatea întristatoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (ca doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât si de marii întelepti ai lumii, totusi omul continua sa se conduca cu precadere dupa legea trupului si sa acorde legii spiritului o îngrijorator de mica atentie. Faptul acesta devine în egala masura dezgustator si alarmant pentru morala în rapida disolutie (minciuna la tot pasul, hotie la toate nivelele, sex, violenta, droguri etc.), daca luam aminte la tertipurile unor pretinsi pastori de suflete, care una spun în teorie, însa în realitate alearga mai dihai ca cei mai hrapareti dintre enoriasi dupa bunuri pamântesti si placeri trupesti.

Cu toate ca sunt arhicunoscute, explicatiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesara sa o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul si prea plictisitul om modern va continua sa goneasca pe cararea lata înspre pieire si spre ratarea definitiva a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece ca a cam sosit timpul sa se opreasca din aceasta cursa sinucigasa, sa coboare din masina de care este atât de satisfacut, apoi sa-si ia crucea în spinare si sa o apuce pe cararea îngusta si bolovanoasa înspre crucea calauzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului ca istoria omenirii ne ofera pilde memorabile în acest sens, totusi trebuie sa fim întelegatori ca nu-i la îndemâna oricui sa renunte la placerile de-o clipa, pentru ca prin lepadarea de sine si de bunurile pamântesti, sa poata cunoaste dulceata inepuizabila a dragostei (darului) lui Dumnezeu si prin ea a tuturor semenilor. De regula, o asemenea schimbare esentiala are loc într-un moment de rascruce al vietii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauza scapa cu viata numai fiindca a fost ocrotit de vrerea divina, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înteles ca nu de la oameni trebuie sa astepte linistea si fericirea, fie în urma unei impresionante hotarâri, rezultat firesc al dizolvarii propriei vointe în imensitatea vointei divine.

Este adevarat ca si carturarii se leapada în parte de lumea asta pentru a-si împlini menirea. Dar una este lepadarea în vederea desavârsirii morale si a mântuirii si cu totul alta lepadarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii carturaresti. Iar acei carturari care urmeaza legea spiritului dupa capul lor, nu cred ca pot emite pretentii la suprema izbavire, si asta deoarece în ciuda eforturilor depuse si a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe ramân numai trup si numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar ma opresc aici: astazi ma simt stors de vlaga, de ceva timp comunic cu cei din jur prin biletele, durerile din gât sunt atroce, sfârsitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu ma sperie. Dimpotriva, am speranta reîntâlnirii noastre într-o lume mai buna ca asta , caci – nu-i asa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscarile si traumele de care am avut parte în copilarie, durerile si deceptiile ce mi-au fost servite mai târziu de viata, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat sa o duc, toate astea mi-au favorizat predispozitia spre meditatii sumbre în legatura cu fericirea umana. Nu ascund faptul ca mânat de imboldul descifrarii macar în parte a tainelor înfricosatoare în care este drapata existenta omeneasca, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar conceptiile acestui mare si viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor si firilor nevolnice, caci gândirea lui apriga îi preamareste pe supraoameni si-i dispretuieste pe cei slabi, ba chiar se rafuieste amarnic cu mila propovaduita de crestinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor doua mari si tonifiante religii înfratite – iudaismul si crestinismul, cu sentimentul nou si înviorator ca în acest chip poate ca si eu voi contribui cu o câtime la înfaptuirea ecumenismului atotcuprinzator…

(În acele incomparabile momente de elan si speranta, dat mi-a fost de la Dumnezeu sa citesc Imitatio Christi, una dintre cartile fundamentale ale omenirii, care cu toata încrederea pot fi asezate în imediata vecinatate a Bibliei. Influenta binefacatoare a acestei superbe carti asupra mea s-a vadit de îndata în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare asa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns sa fii sincer si bine intentionat, nu-i de-ajuns deasemenea sa fii toba de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esential si înaltat pâna la transuman, care poarta numele de inspiratie! Sub fiorul inspiratiei si atinsi de harul revelatiei, alesii întotdeauna vor savârsi fapte iesite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuala este departe de-a oferi explicatii satisfacatoare…Si mai departe: Ca Imitatio Christi este o carte senzationala, rezulta si de acolo ca oriunde a-i deschide-o, de îndata esti cucerit de adevarul si frumusetea inegalabila a celor descrise…De altminteri, toate cele patru carti (parti) alcatuitoare sunt întesate cu fermecatoare cugetari, indestructibil articulate pe coloanele de marmura ale textelor biblice judicios selectate. De retinut ca cea de-a treia carte difera de primele doua atât în ceea ce priveste întinderea (cuprinde 59 de capitole, adica mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât si în ceea ce priveste maniera de conglasuire cu cititorul: Iisus Însusi se adreseaza acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creste cota ei de interes.)

Însa cu toate ca în desele mele ceasuri de restriste, fericirile evanghelice au avut puterea sa ma consoleze, totusi ele n-au izbutit sa ma convinga deplin si pentru totdeauna. Ceea ce se cheama ca înca n-am ajuns la taria adevaratei credinte. Dar, ma rog, câti dintre oamenii pe care-i cunosc pot marturisi cu mâna pe inima ca si-au crucificat îndoielile si ca au ajuns la înaltimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei sovaitori)?
Cu atari îndoieli si poticneli, iata cum arata nucleul cugetarilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevarata Fata Morgana. Poate din pricina nenumaratelor deceptii suportate în viata. De aici graba periculoasa din partea celor multi de a-i inhala fericirii parfumul îmbatator, atunci când nazdravana de ea consimte sa-si întredeschida si pentru ei corola minunilor de-o clipa. (Pesemne ca din acest motiv amatorii de placeri usoare se tupileaza dupa justificari de genul: “Avem o singura viata si aceea scurta”, prin urmare “Sa ne bucuram de clipa ce-o traim”.)

Dar daca bucuria si fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea si tristetea manifesta apetit spre contagiune. De unde si rigiditatea prost mascata, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Caci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlata, totusi devine jenanta si dizgratioasa pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viata. Evident ca lucrurile iau o turnura perfect suportabila, atunci când cele doua chipuri – al bucuriei si al durerii, se afla la distanta minima prescrisa de retetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, si asta pentru ca – o stim cu totii – poti foarte bine sa iubesti întreaga omenire dintr-o atare pozitie strategica si în acelasi timp sa urasti de moarte omul care te calca pe nervi cu negul lui de pe nas…

Daca fericirea este scurta si tocmai de aceea amarnic regretata, de cele mai multe ori suferinta se constituie într-o coordonata umana banala, ceea ce dovedeste în ce grad alarmant ne-am obisnuit cu ideea ca ea este capitalul exclusiv al dezmostenitilor si dezradacinatilor, în general al celor slabi si fara noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lânga ea, aproape fara sa o bagam în seama?!

Fireste ca mi se poate replica: Fericirea se câstiga prin vointa si straduinta necurmata! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinta este consecinta logica a abandonarii luptei cu vicisitudinile vietii. Iar de-aici, din aceasta pozitie conceptuala confortabila, n-a mai ramas decât un pas mic pâna la a-l face vinovat de stare lui nenorocita pe însusi nefericit. Caci ce-si spun cei captusiti cu bani, pentru a-si adormi resturile de constiinta îngropate în osînza: “Cine stie, poate ca nefericitul x are vocatia perversa a cultivarii nefericirii”…

Ma rog, s-ar putea foarte bine sa fie si din astia. Cu toate astea, morala sanatoasa contrazice categoric o asemenea asertiune inspirata de egoism. De ce? Din simplul motiv ca ea este teoria cinica si grozav de comoda a parvenitilor si ciocoilor, ale caror bogatii sunt mai mult sau mai putin suspecte. Si mai este modalitatea lor gretoasa de a-si propti fericirea strâmba cu nefericirea celor multi.

Pai cum altfel? Ca doar numai o minte bolnava s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge sa-si piarda slujba (astfel condamnându-si familia la mizerie si nefericire), întrucât se dovedeste mai destepta decât seful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îsi pierde întreaga familie si agoniseala în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al carui unic fiu sufera de ani si ani de-o boala incurabila, iar el sarmanul a cheltuit tot ce-a avut si-si sparge în continuare capul sa gaseasca alti bani pentru medici si leacuri, caci tot mai spera ca Dumnezeu în marea lui mila i-l va face odata si odata bine…

De aia zic eu ca adevarata fericire, în egala masura trainica si viguroasa, provine din interiorul omului, iar semintele ei datatoare de rod bogat se numesc credinta, mila, genenerozitate, precum si iubirea neprefacuta a tuturor nefericitilor. Caci Dumnezeu nu cauta la averea ori la pozitia sociala a omului, ci El se uita în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul carpanos este mai prejos ca saracul, iar geniul este egalul saracului cu duhul, ambii fiind fapturile Sale.

Adio, tata, si fii binecuvântat! Nu stiu cine a spus: “Din veac în slujba viermii sunt,/ Sub glie-i vad rozând, rozând…” Eu îi vad si-i aud de ceva vreme, dar nici vorba sa ma sperie. Ma întareste convingerea ca sunt pregatit sufleteste sa ma prezint în fata eternitatii…

 

Despre Crestinismul arab, între traditie si teritorialitate

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Eseu teologic elaborat si redactat de Drd. Stelian Gombos

Încercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini încadrati în lumea musulmana începând cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru îndepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au însemnat arabii în istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice si continuând cu înfaptuiri deosebite în matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura româneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se întinde din Orientul Apropiat pâna în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingând si filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se împarte în trei confesiuni:
– cea melkita, atasata hotarârilor de la Calcedon din anul 451 si învataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hristos cu cele doua firi. În cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, în calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini “romani”.
– iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera “monofiziti”.
– nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este îmbratisata de asirieni.
În forma ei eclesiala traditia araba îsi gaseste cea mai buna expresie în Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana îsi are centrul în Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate în Siria, iar cea maronita in Liban.
Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atât mai evidenta cu cât ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, în limbile greaca, araba si siriaca. Prin învatamântul practicat pe lânga.Biserica, scrierea va ajunge pâna în Bahrein sau în regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, în sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul “arabicitatii” câtorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamica. Examinând bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. În sfârsit marele numar de crestini arabi, mostenitori în secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care îsi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: “trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. În pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi – araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice în Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de întelegere a termenilor teologici, diferiti în fiecare comunitate.
Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va câstiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfânta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia si întregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între crestinii, care au înteles ca nu trebuie sa ramâna izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.
Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin în chip partial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului si jocul marilor puteri în regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi încerca sa vorbesc în acest material.
Am vazut ca în momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, între ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite în urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populatii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se întindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.
Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei în perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. În cazul ortodocsilor ei erau în marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zona, în lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta îi proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind în mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri patrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii îsi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabila cursa de “misiuni” printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor însemnate zacaminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau în zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi între puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza în Mesopotamia.
În aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalitatile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau într-o relativ buna întelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decât particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi în orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va îndrepta în aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.
Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa însa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspânditi în Siria Otomana. Acestia au cunoscut în vremea primului razboi mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducându-le spre un nationalism arab radical.
Monofizitii copti s-au separat de Bizant în secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si înseamna pur si simplu “egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportând destul de greu conditia inferioara de dhimma, într-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, coptii opunându-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea. Concentrati, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei tari îi va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspândirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zona, nu vor face altceva decat sa împiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie îi va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. În confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianta cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau în Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului în Egipt nu face decât sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul crestinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.
Din partea lor, maronitii traiau în Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce în momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii – Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei în Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi. Aceasta va produce în Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara în Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; în acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului în afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai îndepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea în sânul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care împreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant în acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.
Pentru a întelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca în anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si împotriva arabilor crestini, în special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia sa se gaseasca în zona de influenta a francezilor. În acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care împartea competentele politice între cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit în cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.
Între independenta obtinuta în anul 1945 si începutul razboiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% în timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta în tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia încercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani. În noile conditii strategia maronitilor a alternat între mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci când, în urma razboiului civil, tara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pâna atunci au trait în buna întelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. În afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit “cantonizarea Libanului”; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducându-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfârsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfârsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie în istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamânt islamic.
Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, în încercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. În contextul acestei “compartimentari” o transformare importanta se producea în planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate în functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.
Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Între cele doua razboaie mondiale, coptii au militat în mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial în Egipt.
O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pâna în Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împartit în doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau îi reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. În secolul al XIX-lea ei traiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, în regiunea Massoul printre arabi si kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani. Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei rusesti în Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia în Rusia si în Persia ocupata de armata rusa.
Caderea Imperiului ?arist în anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa încetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramâne la turci.
Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a înabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii îsi vor aminti de acest rol represiv si în momentul obtinerii independentei în anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. în timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica în Orientul Mijlociu si în Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati în razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea natiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca în fata unor acte “de zel”, cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decât prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, în schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. în raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta “natiune” crestina a fost complet lipsita de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe în istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, în lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific între revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin întâlnit în Europa, ocupa un rol de frunte în desfasurarea negocierilor de pace. În acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.
Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi în secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a împiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si în diaspora din ce în ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramâne de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.
La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltându-si însa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, în fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei în fata Islamului, poate ajuta la o reînnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente în lumea araba. Daca vor ramâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine în Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta în aceasta zona a lumii o noua perioada de întelegere, dreptate si pace.

RECITAL DE MUZICA SI POEZIE DEDICAT DOAMNELOR

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

Cvartetul Gaudeamus al Filarmonicii din Brasov, alaturi de poetul si actorul Adrian Munteanu, ofera un recital de muzica si poezie de dragoste, tuturor frumoaselor din jurul nostru.

În aceasta componenta, miercuri, 10 martie, ora 18, în sala Muzeului de Arta din Brasov, va avea loc un recital alcatuit din piese de rezistenta ale repertoriului clasic universal si din sonete de dragoste compuse si interpretate de autorul lor.

Cvartetul Gaudeamus, al Filarmonicii din Brasov (Lucia Neagoe, Raluca Irimia, Leona Varvarichi si Sebastian Vârtosu), înfiintat în anul 1987 la Iasi, cu o bogata activitate concertistica în România si în strainatate, în Franta, Italia, Anglia, Germania, Spania, Ungaria, Croatia, Polonia sau Japonia, a fost distins cu Premiul al II-lea la Concursul de Muzica de Camera „V. Bellini” (Caltanissetta, Italia, 1995), Premiul Special la Concursul de cvartete de coarde „Mozart” (Salzburg – Austria, 1995) si Marele Premiu la Concursul „Rovere d’Oro” (San Bartolomeo. talia, 2000)

Scriitorul si actorul Adrian Munteanu, membru al Uniunii Scriitorilor din România , autorul a cinci volume de sonete, este si detinator a peste 20 de premii nationale de interpretare si regie de teatru.

George ROCA
Redactor sef
Romanian VIP
8 Martie 2010

Invitatie la arta CASA SEVEREANU Bucuresti

On By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Corespondent Victorita Dutu

De dragostea railor si de ura oamenilor buni sa fugi. (Molière)

Un muzeu viu se sprijina pe sufletul si pe umerii unei femei,
nu pe ziduri de piatra si pe stîlpi de lemn. (proverb mexican adaptat)

Ziua buna, participanti la trafic greu!

Am onoarea sa va invit la
Prima Serata de Joi de la Casa Severeanu –

Voi stati pe perne moi!?! Cîntati cu noi?!?

(Des)organizata dupa tipicul unui Atelier de creatie expozitionala,
aceasta serata, care se va derula Joi, 11 martie 2010, de la orele 19.00, este episodul-pilot dintr-un lung serial românesc, proiectat culturalo-financiar la nivel european, si intitulat:

salvati muzeul severeanu! face si el ce poate

Muzeul “Maria si dr. G. Severeanu”
Str. Henri Coanda 26, Sector 1, Bucuresti – România,
via Evropa, Planeta Pamînt, Unique~versul co(s)mic

Administrator central: Muzeul Municipiului Bucuresti – Palatul Sutu
Bd. Ion C. Bratianu 2, Sector 3, Bucuresti – România

Acasă

RSVP, liliana.hanganu@yahoo.com
În programul lejer de lucru si de voie buna avem “di tate”…

*muzica buna, de la clasici la cantautori-zdranganitori, via folkisti de marca
Adina Ivan si prietenii sai
Marius Matache
Daniel Fat
si… SURPRIZEEE!!!

*poezie, proza, teatru scurt, în citirea autorilor si a actorilor
Viorela Codreanu-Tiron – poet al discretiei,
membru al Uniunii Scriitorilor Români (U.S.R.)
Maria Nicolae-Dumitrescu – traducator si prozator emblematic
Loreta Popa – jurnalist si prozator rafinat
Anne-Marie Bejliu – poet al marilor întrebari
Marius Conu – filolog si gînditor video-problematic
Ovidiu Oana-pârâu – poet de vita veche
Ioan Ratiu, Cenaclul Orpheon – militar de cariera, poet al clipei
Sorin Teodoriu, Bocancul Literar – economist, prozator, dramaturg
Catalin Stelian si prietenii sai recita din… SURPRIZ?!!!,
Univ. Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” (U.N.A.T.C.)

*colectii si colectionari
Ovidiu Oana-pârâu – colectie de clopote
Mario Dariescu – colectie de… SURPRIZ?!!!

*arta sprijina ziduri de piatra
Victorita Dutu – profesor de matematica, gînditor, pictor
Daniela Blid – artist popular
David Schrager – desenator pe peretii casei sale (- Mami, îmi dai voie?!?…) Julian Radu – desemmm!na(ra)tor de serviciu
Peter Schrager – jurnalist, poet, fotograf
Sorin B-was2was – decorator de interioare si artist în fractali
Adrian Petrica – arhitect si fotograf
Andrei Pavel-sfinxxx – student, gravor, actor, poet si fotograf
Blaga Attila-brushvox, a.k.a Ticke-Mr Pan[k]sament – student, jurnalist, pictor si… SURPRIZEEE!

*Psihologul de serviciu al serii, Luka D – prozator
*Sonorizarea este asigurata de firma New Line Music.

Dupa cum se întrezareste, la aceasta Prima Serata de Joi, încheiata cu o vizita nocturna în Parcul Cismigiu, unde ne asteapta La Biblioteca, special deschisa pentru noi, ca si la…

Prima Expozitie de la Casa Severeanu –
…si arta sprijina peretii!!!

(12-14 martie a.c., deschisa publicului între orele 12.00 si 20.00),

…participa actori, cîntareti si muzicieni, poeti si scriitori, artisti plastici si colectionari, prieteni care au avut bunavointa de a fi acceptat invitatia noastra, în a purcede împreuna la un asemenea experiment coolturalnik.

Aceste doamne si acesti domni au acceptat sa expuna gratuit si sa se expuna voluntar, într-un muzeu în care „ploua de trei ori pe saptamîna” în pod, facînd, astfel, impracticabila mansarda Casei Severeanu, iar apa freatica se încapatîneaza sa se infiltreze cam prin toata pivnita, cu osîrdie si… abnegatie inginereasca (iertati cuvîntul proscris “inginereasca”) – chiar în imediata apropiere a centralei electrice (sic!), în timp ce, pîna mai ieri, zapada topita se tooooot scurgea de pe tavanul asa-numitei Sali a colectiilor numismatice si paranumismatice ale Muzeului Municipiului Bucuresti (Palatul ?utu)

Coordonator-muzeu,

Liliana-Nicoleta Hanganu
Muzeograf grd. IA
Expert acreditat în bunuri arheologice si istoric-documentare-Numismatica

( – noi ce facem? si, daca da… atunci, cînd?!?)
_____________________________________________________________
*Toate cheltuielile întru organizarea si buna desfasurare ale acestei curajoase întreprinderi cultural~expozitionale dintr-un Bucuresti pierdut si, poate, astfel regasit, sunt acoperite prin eforturile personale ale artistilor participanti, precum si prin contributia cu~minte a realizatoarei acestui program, la care sunteti invitati de a lua parte din toata inima!

IAFFO – 8 MARTIE 2010 EXPOZITIE DEDICATA ZILEI INTERNATIONALE A FEMEII „ETERNAL  EVE” – ETERNA EVA

On By nelursIn Europe, InspirationalLeave a comment

La Muzeul de Antichitati din Vechiul Iaffo a fost vernisata, în preajma Zilei Internationale a Femeii, o ampla expozitie de pictura, sculptura, grafica si fotografie artistica, având ca tema – bineînteles – femeia, în multiplele ei ipostaze.
Curatoarea expozitiei, Zina Bercovici, a reusit frumoasa performanta de a transforma evenimentul într-o manifestare culturala internationala, asigurând o prestigioasa participare din numeroase tari.
Expozantii  au sosit din Norvegia, Elvetia, Finlanda, Italia, Statele Unite, Germania, Franta, Danemarca, Olanda, Grecia, Canada, Austria…
Numerosi sunt si artistii plastici israelieni care, împreuna cu oaspetii, au conferit evenimentului statutul de Expozitie Internationala.
Vom încerca sa notam pe cei câtiva de sorginte româneasca:
PICTURA:
Zina Bercovici
Miriam Cojocaru
Sonia Natra

SCULPTURA:
Barbara Robinson

GRAFICA:
Eduard Mattes

FOTOGRAFIE ARTISTICA:
Natalie Schor

ADAPOSTUL

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Gheorghe Neagu

De cum începu sirena sa urle, Leiba îsi lasa matura uda în gangul plin de hârtii, fugind sa se ascunda. Cuprins de o spaima nebuna, se-arunca prin usa de tabla, cu gaurele, în locul unde-si tinea alteori maturoiul, pe scaunul vremilor linistite odata.
?i în curând, gangul se umplu de multimea îngrozita. Câtiva din cei din fata usii, cerura omului de pe scaun sa le dea si lor drumu-nauntru, dar Leiba nu le raspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se facea auzit si în curând, primele bombe cazura la periferia orasului. De undeva, tunurile începura sa latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul orasului, spargeau linistea adânca din subsol. Toti îsi tineau rasuflarea. Bombele cadeau tot mai aproape. În pasajul întesat, venea miros de sulf si de ars. Praf de moloz si de cenusa cadea ca o ploaie cernita peste cei ce stateau la intrare. O bomba cazu pe magazinul de la intrarea din dreapta pasajului.
Fiare si pietre cazura peste multime. O alta bomba cazu în acelasi loc, desfacându-l. De la etajul al cincilea si pâna la parter, cladirea crapa ca un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj. ?i-atunci Leiba auzi primele racnete. Un miros de carne prajita si de latrina umplu vazduhul întesat de-njuraturi si de tipete. Câtiva borfasi buzunareau pe cei ce-si pierdusera cunostinta o vreme sau definitiv pe strazile orasului.
Bombele cadeau în continuare peste centrul orasului, în timp ce Leiba-si proptea usa mai bine. Ochii de copil priveau speriati prin deschizaturile taiate în tabla usii, anume pentru aerisire.
O bomba cazu peste-o cisterna de pompieri. Altele cadeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodata un suflu napraznic lipi copilul atât de tare de usa, încât sângele tâsni cu putere din pielea presata prin gauri, iar ochiul tâsni în umarul lui Leiba.
O alta bomba în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapa enorma de-asfalt si de carne ramase pentru o clipa deschisa, pentru ca mai apoi sa se umple cu resturi de oameni si moloz hacuit.
Leiba-si pierdu cunostinta, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tacu si ultima parte din magazin se prabusi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârcolea înca, aidoma piciorului de paianjen. ?i-atunci, sirena începu sa urle din nou. Val, dupa val, vântul venea curatind în rafale strada si cerul.
Nici un geamat nu se mai auzea din maldarul al ruinelor fumegânde. Pe o bara înrosita sfârâia o bucata de carne-mbibata cu sânge. ?i vântul sufla, dezgolind, dezastrul din fum.
Unul câte unul, oamenii ieseau de prin adaposturile caselor, gesticulând. Câti or fi murit oare? ?i-n vremea aceea, din cer începu sa cada o ploaie înrosita de sânge. Cele câteva salvari venite în graba, plecara fara a sti niciodata la câti ar fi fost necesara interventia lor.
Un curcubeu strepezit se-arata pe cerul plumburiu. ?i-atunci sirena înceta.

*
* *

Când se trezi, Leiba-si simti capul o cloaca si-o durere cumplita-i ardea ceafa. Îsi duse mâna la teasta tremurator, crezând-o ciuruita, dar se bucura când gasi doar un cucui mare cât o nuca ivit acolo pe neasteptate.
Îsi sterse cu grija umarul de ochiul scurs. O picatura de sânge-nchegat îi stânjenea miscarea pleoapei. O îndeparta cu degetul si se mai linisti. Se mira de linistea adânca, ce-l înconjura.
Privi spre usa. Pielea copilului strivita prin gaurelele de la aerisire, lasa sa se scurga o zeama cleioasa si roza. Leiba dadu propteaua groasa de-o parte si trase de usa.
Când puse mâna pe tabla curbata de presiune, aceasta ceda. O fetita strivita, în usa deschisa, se prabusi, în vreme ce din burta plesnita matele sparte tâsnira. Cu ochii iesiti din orbite, un batrân cu barba lipita de gâtul fara camasa, parea ca doreste sa între-n launtru. Înfricosat Leiba dadu sa-nchida usa. Dar, nu mai putu. Trupurile cazute-l împiedicau. ?i atunci, din miscarea aceea, cazura si alte bucati din trupuri vecine. ?i-o duhoare nebuna razbatu odata cu ele.
Cu o furie oarba, începu sa traga din maldar trup dupa trup, bucata dupa bucata si sa strge. Strigatul suna înecat, fara spatiu, ca urletul hienei sub apa. Lumea cadavrelor îl umpluse de groaza.
Trase cu sete de-o mâna smulgând-o din umarul al unei femei. Pielea si zgârciul se-ntinsera cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n miscare-l facu sa se retraga spre fundul gheretei. O rostogolire se prabusi, mustind, gata sa-l striveasca.
Bucati de moloz si nisip îl facura sa spere ca undeva, acolo, mai departe, se afla o iesire. De-aceea-si opri pentru o clipa lucrul, gândind: Sa duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cusetei si-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetitei, îl târâ pe lânga scaun pâna-n celalalt capat. Apoi, bucata cu bucata, dezgoli pragul cusetei reusind sa-nchida si usa. Se aseza apoi pe scaun, stergându-si sudoarea de pe frunte. Simti cum setea-si facea loc în trupul chinuit de neliniste. Dupa ce se odihni putin, începu sa traga din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer statut îi îngreuna respiratia.
Plin de scârba, voma peste prag, ametit.
De sus cadeau alte sfarâmaturi de-asfalt si de pietre. O bârna de fier înfipse de-a curmezisul un trup de soldat strabatându-l. Când trase de el, aceeasi rostogolire lichida-l facu sa sara peste pragul cusetei.
?i-o noua gramada de carne cazu, astupându-i lucrarea. Când se uita în fundul cusetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne si moloz era prea putin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot prabusindu-se. De sus dintre trupuri, o zeama roscata-vânata, curgea baltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spargea ca un balon cu un fâsâit de usurare, în valuri, duhnind.
?i-atunci Leiba-ncepu sa-si smulga parul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu , gândi disperat, urlând printre sughituri. Apoi ragusit si istovit se-ntinse pe jos, în baltoaca aceea de carne presata, fara nici-o speranta. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri razbateau din morman, sufocându-l.

OMAGIU DE ZIUA FEMEII

On By nelursIn Inspirational, literatureLeave a comment

by Elena Buica – Toronto

Moto: Acolo unde sunt mai multe femei si flori, nu sunt razboaie.

La mii de kilometri distanta si înconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamânt decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casa, aprope tot, încât este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni în fapt de primavara, în ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, în care se împletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pâna la jertfa. Batrânii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor în special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna în urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc într-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc în noi gânduri si sentimente ce ne înalta într-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost cântata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei îndragite în adolescenta, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei întretaiate, lumina si caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al strâgerilor de mâna.

Cu gândul la frumusetea femeii, îmi vin în minte imagini de altadata ale Bucurestiului în plina înflorire, din perioada interbelica, numit cu mândrie “Micul Paris”. Strazile pareau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fantezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Îti dai seama imediat ca acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si mârlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blânda si buna, plina de caldura a femeii înzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea însetata de gesturi de tandrete si de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa îi ofere locul binemeritat în viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorba din batrâni, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramâne, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrâni. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimioara, Narcisa, Brândusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inima ca pe o floare.

Pe lânga faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si în gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, în acelasi timp, ele sunt înzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este înca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie îsi pot purta singure de grija, îsi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca în cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa îsi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe lânga rolul social substantial, femeia ramâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE

On By nelursIn Europe, Life and Health, literature, Media, RomaniaLeave a comment

by Prof. Dr. Adrian BOTEZ
februarie 2010

Deschideti, va rugam, televizorul (oriunde îl aveti, în casa…). Apoi, dati-va, cu scaunul sau fotoliul (sau, pur si simplu, asezati-va capul pe speteaza canapelei), cât mai departe (în spatiul camerei dvs.), de televizor. Evident, acest îndemn este adresat oamenilor obisnuiti, ca mine, iar nu „baietilor destepti”! Caci acestia fie sunt „jucatori”, pe ecranul televizorului – fie, din umbra, procura premizele Ospatului Sacalilor (care NU se va da, însa, în direct, la televizor!).

Ce vedeti, acum, pe ecranul televizorului, când va departati, pâna la a vedea, totul, din „zarea perspectivei”? Si asta vedeti, de fapt, zilnic – numai ca nu bagati de seama, de obicei, pentru ca prea sunteti cu nasul în ecran – „implicati” de o foame de imagine, maladiva (în niciun caz „empathica”)! Cred ca vedeti ceea ce vad si eu: o satra „actanta”, o menajerie scârbavnica, în plina manifestare. Un bâlci, de o vulgaritate puturoasa (mai ceva decât de la o ciurda de sconcsi), care tine, de-acum, de „science fiction”! Dar bâlciul la care sunteti spectatori, devenind, treptat, prin lipsa de reactie, COMPLICI, nu este pentru distractie, ci pentru DISTRUCTIE! (Si nu e deloc „science fiction” ci ”ciné-verité”). Si nu pentru distructie a oricui, NICI M?CAR „A ALTORA” – ci a noastra, A TUTUROR CELOR „NE-DESTEPTI”/ NE-DESTEPTATI! De fapt, asistati (în loc sa actionati) la PARADA SACALILOR, care nu mai au rabdare: vor sa ne prefacem trupurile (prin tembelizarea si depersonalizarea/„virtualizarea” televizionistica!), cât mai grabnic, în cadavre (multe, cât mai multe cadavre, care sa le sature ne-satiul!), în care sa-si înfiga ei balele si coltii!

Nu e tara mea, nu e tara ta – România asta sfâsiata, sub ochii nostri?! Cum sa nu fie! Este extrem de nociv sa confundam „tara”, care este Gradina Lui Dumnezeu – cu acest moment istoric, populat, spatio-geografic, pe de o parte, de „baietii destepti”, pe de alta, de privitori „nedesteptati”, precum noi (lasi, inactivi, care nu-si simt responsabilitatea spectacolului de bâlci, în care s-a transformat istoria tarii lor, nici macar cât si-o simt niste râme ori testoase – ca tot au trimis iranienii, zilele astea, la „universitati cosmice”, un soricel, doua testoase si niste râme). Sa plecam/fugim NOI din tara?! Ba! Ar fi, din partea noastra, culmea lasitatii si tradarii de Dumnezeu! Sa faca bine sa iasa EI afara, de-a berbeleacul sa iasa, toti sconcsii si sacalii, toti invalizii de Duh – ca doar n-or iesi, din Gradina Maicii Domnului – Paradisul Noului Ierusalim, cei (înca!) teferi la Duh!

Cum adica, faptul ca îi vedeti bulucindu-se, zilnic, ceas de ceas si clipa de clipa, sa sufoce ecranul, cu prostia si mârlania si mârsavia lor obraznica, dementa, cu urletele lor de sacali, amusinând groapa de gunoi a crimei si amoralismului, ca îi vedeti „brand”-uiti (cu „brand de tara”!), pe niste indivizi de doi bani gramada, precum Gigi Becali (analfabetul care se lasa pe spate, pe perna-soclu, atoatestiutor întru toate, inclusiv întru eminescologie), Bercea Mondialu’ (care a adus Ierusalimul la Cotroceni), Guta „Imnologul Prezidential” etc. – pe toate târfele Babilonului/Târfa Babilonului Însasi! – nu va scoate din minti?! Nu. Nu va scoate, nu va cuprinde impulsul sa dati macar cu televizorul de pamânt, daca nu cu toti cei „reprezentati imagologic de/prin televizor”! În curând, vor aparea, pe piata româneasca, salamuri cu eticheta „Florin Salam”, caviar cu eticheta „Bercea Mondialu’”, parfum (de brânza) marca „Gigi Becali” Si, totul, va fi în ordinea firii!

Parada personalitatilor, a „MODELELOR NATIONALE DE SUCCES”!!! Pentru ca succesul se masoara, azi, în tone de nesimtire moluscos-flescaita si de obraznicie hidoasa, exasperanta – iar nu în CREATIE/CREATIVITATE, ÎNTRU SFÂNT? MORALITATE – CUM NE-A ÎNV?TAT NAZARINEANUL CEL BLÂND!

Si nu va este rusine ca, pe ecran, apare „spuma”-nveninat-cremoasa, care ne conduce destinele, si în care se balacesc, ca în „sânul lui Avrum”, alde Traian Basescu-Cavalerul (Pilit…) al Justitiaritatii „zonale”, sau Boc-Deloc (varianta: Adevar-Deloc) – si Nuti- Spaima… („Constitutii”) Udrea, care capata NUP, din partea unei eminente si absolut ne-înfeudate Justitii, înainte sa-l fi cerut?! Nu. Nici acest fenomen „behavioristic” nu se întâmpla, cu domniile voastre. De fapt – noastre. Noi tacem (filosofie de doi bani: „eh, toate trec, o sa treaca si astia!”– si zâmbim, ca drogati! Nu, N-O S? TREAC?, CI O S? SE PUIASC?, CEVA DE SPERIAT! – a se vedea toti „honoriusii” si „ebele”!

Si nici atunci nu „blestim” ceva, nici macar când un narcisiac, chel de atâta infatuare, CTP-ul, îl numeste, pe Eminescu-Aminul Românilor de Deasupra de Veac : „ateu” – cu sastiseala, cu grasa si gretoasa suficienta, aducându-l, pe Luceafar, cot la cot cu el, „inginerul” brav, la o „berica” si o pipita (pentru ca azi, daca vrei sa te numesti, credibil, „intelectual”, e de bon-ton sa fii ateu, cum era-n Franta postbelica, de bon-ton, sa fii comunist! – si sa-L ridiculizezi, în primul rând, pe Dumnezeul Crestin!) – habarneavând despre mistica existetei si Misiunii Aminului, pe planeta Terra.

Hai sa zicem, precum respectatul, dar gresitorul întru interpretarea semanticii Liturghiei Mioritice, OCTAVIAN PALER, ca Neamului Românesc nu-i pasa de istorie si e comod, fatalist etc. etc. (cam nesimtit si „slavit de lenes”, în rezumat).

Dar când afli urmatoarea stire, nu despre interlopii-vedete nocturno-diurne, nu despre politicienii-caracatite televizionistice si nici despre ziaristii-sacali, în genere, si despre Florin Calinescu, în special – umflatul agramato-bolborositor (acord, pe loc, un premiu, din salariul meu de profesoras, aceluia care a auzit – SI O SI DEMONSTREAZ? ASTA, CREDIBIL! – macar o fraza ispravita cu bine, în ultima vreme, de bolborositorul batracian de serviciu, la „turul” basescian – unde întâlneste, „carambolistic”, nasul lui Ion Cristoiu), cel care, când nu candideaza la Senat, o face pentru a medita asupra candidaturii Preagratioasei Sale Flatulatii, la Presedintia României si când nu face nici asta, se cere de la dom’ presedinte Basesc’ – „ambasador la Washington, saaaa traiti!” – ci despre unul care, în orice tara si vreme normala, ar trebui sa fie, din pozitia sa, un model culturalo-moralo-spiritual NATIONAL, extrem de credibil, autoritar de credibil, prin austeritatea, onorabilitatea si verticalitatea sa – ei bine, te pune, serios, pe gânduri, problema Calauzelor Moral-Spirituale ale Neamului, problema ELITELOR DE DUH CONSTRUCTIV (probleme obsedante, la români, înca de la jumatatea veacului al XIX-lea!), si, implicit, soarta de Neam si Tara a Românilor. Ma refer, evident, la dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, Presedintele USR, dar si ambasadorul UNESCO la Paris (simultan si coplementar, se pare) etc.:

„Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu” (cf. Victor Roncea, Nicolae Manolescu a pus „România Literara” în slujba Gold Corporation, sursa: CURENTUL INTERNATIONAL, http://www.curentul.ro/, vineri, 29 ianuarie 2010).

Si asta, dupa ce Academia Româna, prin „conclavul” specialistilor ei geografi, mineralogi, istorici, sociologi etc., afirmase (iar dl Nicolae Manolescu e membru corespondent al Academiei probabil, actiunea sa tine de oarece ranchiuna personala, tradusa printr-o razbunare care incumba o TR?DARE A INTERESULUI NATIONAL: „E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. «Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile», avea sa afirme, la vremea respectiva, angajatul sau Mircea Mihaies, evident, chiar în «România literara» – sursa: idem) si daduse urmatoarea Declaratie: „Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se spunea, cu claritate de cristal, în Declaratia Academiei, cu privire la „cazul Rosia Montana”.

Sigur, nu-i asa? Când vecinul nu-ti raspunde la „buna ziua”, pentru ca l-ai înjurat de mama, trebuie, musai, sa dai foc satului si padurii, cu toate anexele naturalo-sociale! […Ne pare rau s-o marturisim, dar asta este adevarul-adevarat: europarlamentarul liberal Adina Valean, sotia lui Crin Antonescu (presedintele PNL), a avut, la Antena 3 si Realitatea TV, pe 2 februarie 2010, cu privire la „cazul Rosia Montana”, o prestatie absolut penibila, manolesciano-dinupatriceasca, din/de sub care transpareau atât de multe lucruri rele si jegoase, încât „achiesarea”, tradatoare, la interesele lui Gold Corporation (adica, la jefuirea dementa, absolut iresponsabila, a României, de cel mai mare zacamânt, din Europa, de aur, argint si uraniu! – în schimbul a 17 ani de „ocupare a fortei de munca din zona”!), parea a fi cel mai putin nociv dintre ele! A avut prilej „popa” Tökes sa se dea mai român decât Valeanca (tocmai pentru ca fura canadienii1, ceea ce voia sa fure numai ungurii lui: „Initiativa europarlamentarului Adina Valean, sotia presedintelui PNL, Crin Antonescu de a organiza la Parlamentul European un seminar de promovare a proiectului minier Rosia Montana a fost dur criticata de o buna parte din europarlamentarii români care nu au fost informati de aceasta initiatia. Tonul acuzatiilor a fost dat ieri chiar de colega sa de partid, eurodeputatul Renate Weber, iar astazi stafeta criticilor a fost preluata de europarlamentarul Laszlo Tökes, care a acuzat caracterul propagandistic si de lobby pe care l-a avut actiunea eurodeputatului PNL” – cf. Antena 3.ro]

Întorcându-ne, iarasi, la „înjuraturile” dlui profesor N. Manolescu. Si ce „înjuraturi de mama” a proferat dl profesor N. Manolescu? Pai, sfruntarea nerusinata si minciunile lui sfruntate, toata cariera sa ante- si post-decembrista, de tradator profesionist (a-toate-cele!) – au valabilitate de „înjuratura de mama”, la adresa Neamului si „intelighentiei” românesti, pe care o conduce, prin sefia USR-ului: „Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit(…). Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…

Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste(…) Începând din anul 1961 (cf. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (cf. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (cf. Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“ (cf. Victor Roncea, art. cit.).

Am insistat pe “activitatea” tradatoare de sine si de Neam a dlui prof. univ. dr. Nicolae Manolescu (a se observa si contributia pretioasa a „interpusului” sau, în Afacerea Gold Corporation, dl scriitor Mircea Cartarescu, , foc de gelos pe Eminescu, dar foarte decisi, el dimpreuna cu “mecena” si “ciceronele” sau spiritual, dl N. Manolescu, sa…”taie acest nod gordian”, dintr-o singura lovitura de… revista!).

Dar acum doi ani… Oare trebuie sa facem uitata tradarea Duhului Românesc, Crestin-Ortodox, tocmai de catre unul dintre cei mai „oficiali dintre oficialii” culturii române contemporane, un alt exponent al „intelighentiei tradatoare/sacalizate românesti”, dl Director al ICR: Horia Roman Patapievici, cel care expunea, la New York, „România Paranoia” (dupa ce respinsese/exclusese, categoric, un Omagiu lui Nichita Stanescu, mult mai ieftin, dar si mult mai…non-paranoia!), în care „rolul principal” l-a jucat un ponei roz-bonbon, cu swastika pe… „dos”, apoi, la Bochum-Germania, „Omagiul lui Iuda”, ambele ale naibii de scumpe kitschuri, dar cu pretentii de a reprezenta, cât se poate de fidel, Duhul Românesc! Iata cum comentam atunci (punând fenomenele “culturale” patapievicene în legatura si cu miscarea suicidara a tinerilor – EMO):

“De ce, mai neica „TOT”, supranumit „Patapievici” (de la „pata”/”a pata”… – TOTUL, evident!!!), vrei ca România sa se arate lumii (ma rog, New York-ul, dupa mine, este, mai curând, anti-lume… – dar e vorba ca vestea „expozitiei”/expunerii lui Patapievici (nu ma intereseaza cei trei „artisti”-gunoieri, pentru ca EI AU FOST SELECTATI EXPRES DE DL PRESEDINTE AL I.C.R., CEL CU GRAD DE SECRETAR DE STAT!) s-a dus, cu tot cu scârnavele imagini, în toata lumea…ailalta – poate o lume mai breaza decât cea americana!) – deci: de ce vrei mata sa ne arati lumii ”Paranoia”?! Acum îmi dau seama de ce te „excrementai” matale pe „România” pai, saracul Pata/Patapievici, daca asta e România LUI! Unul vede Raiul, ca asa-i e dat, altul – Iadul tot asa, pentru ca iad îi cere „sufletelul” lui! Fiecare vede dupa boala de care sufera. Ce poti sa-i faci, daca, în paranoia lui, îsi închipuie ca toti suntem ca el. Auzi ce titlu de expozitie da domnul de la ICR: „România Paranoia” Daca te simti „paranoia”, domnu’ Pata/Patapievici – macar fii discret si nu o mai si zi, tare si la ora de vârf si nu-ti expune-cracana, pe toate continentele lumii, leprele si zdrentele împutite ale „constiintei” matale!
Hai sa zicem ca americanii, care sunt demult zbanghii si dilii (nu toti, evident – ci majoritatea – adica, majoritatea aia care l-a votat presedinte pe George W. Bush, cel ce sta la telefonul scurt/„rosu”, de vorba cu Dumnezeu, când e sa dea peste oamenii de treaba, peste neamurile de treaba peste tarile cu petrol), poate ca merita ce le arata Pata/Patapievici-Cel–Cu-Fundita-Rosie. Pata-Cea-Romana (si ”horita”/zorita, de Piaza-Rea izbita…). Dar noi, românii, chiar nu meritam asa ponegrire! Ce ne arata sifilitica asta de „expunere” patapieviceasca? Ne arata niste, în loc de icoane crestin-ortodoxe (care, da, ar fi exemplificat Spiritul/Duhul Românesc) – niste „femei de serviciu” (mai curând, niste „boarfe”, în pauza dintre schimburi!) – apoi, obsedant, niste „scule”, cum noi românii (vestiti prin „ciobania” noastra viguroasa, iar nu prin „urina”, excremente, starea de „patibulatie” si alte delicatesuri patapievicene) chiar nu avem. Un martian cu erectie orizontala (spre-în-jos!) – fie acolo la el! – alt martian, cu alta erectie, la fel de prapadita si o Mâto-Camila, cu o erectie doar de mâta. Pai ce faci, Pata/Patapievici?! Îti exhibi neputintele, mascându-le sub sclifoseli freudiene?! Nu mai bine te duceai în baia matale, si trageai un bocet, peste aceste monumente ale matale, ruinate din nastere?! Dupa care, trageai lantul. Nu, caci tot prostul, pâna nu-i fudul, parca nu e prost destul…

Deci, expozitia cu pricina NU este (caci nu poate fi, din punct de vedere logic, etnologic, sexual, sau cum vreti domniile voastre!) expozitia României – CI ESTE EXPOZITIA PERSONAL? A COMPLEXELOR FREUDIENE ALE DLUI PATA-CU-FUND?! Dar, va întreb chiar pe dvs., asa-zisii intelectuli – „lideri de opinie” (confectionati si re-confectionati, dezgropati si re-dezgropati, pâna ne sufocati cu duhorile putrefactiei dvs. morale – de fiecare presedinte postdecembrist, pe rând da, i-ati servit, dlor zombi, cu credinta, pe rând, pe Iliescu-Constantinescu-Basescu, imoralitatea dvs. funciara „sublimându-se” în fariseismul unor autoapeluri „catre lichele”, sau în minime „moralii” daca atâta puteti ca-n comunism: „de la fiecare dupa putinta, fiecaruia dupa nevoi” si, pentru ca putinte aveti minuscule, dar pofte/nevoi – URIASE asta e!): dlor Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Manolescu etc. – de ce exhibarile freudiene ale UNUI cetatean român (chit ca e un cetatean holeric/diareic, în raport cu propria „bastina” – noi evitam orice discriminare!) – de ce aceste exhibari ABSOLUT PERSONALE – trebuiau facute pe banii nostri, bani munciti amarnic, bani de oameni/contribuabili care nu (ne) „expunem” (si nu o vom face, probabil, daca ne va feri Dumnezeu de contaminare cu… „Pata-Cea-Romana”) NICIODAT??!

Nu-i corect. Si, daca m-ati fi banuit de cârdasii cu „dusmanul” (cui?!) sau cu cine v-o mai fi trecut domniilor voastre prin cap (cam tot asa stau lucrurile si cu „cabala mârsava”, având drept scop „însingurarea” prezidentiala…), sa vedeti, acum, cum va fac de râs: APELEZ LA SPIRITUL JUSTITIAR AL PRESEDINTELUI T?RII/ROMÂNIEI, DOMNUL TRAIAN B?SESCU, S?-I IMPUTE DOMNULUI PATAPIEVICI TOAT? NENOROCIREA/NEFERICIREA AIA A LUI, EXPUS? LA NEW YORK, PE BANII NOSTRI, „F?R? ÎNTREBARE”/CONSULTARE PREALABIL?!!! Si sa-i impute si scandalul international iscat, somându-l sa plateasca, din propriu-i buzunar, daune morale tuturor popoarelor Pamântului, care au fost scârbite, în direct si la ore de vârf, cu/prin asa niste mascari/porno-imagini/iazme teratologico-fistichii si oribile/”horror”!!! Cred ca, pentru exhibarea, absolut indecenta, în public, daca „adamistii” fac pârnaie… – pai, musiu Pata musai sa nu scape prilejul de a vizita, pe dinauntru, un astfel de stabiliment al discretiei, numit „puscarie”.

Dar, daca Presedintele, care l-a numit, prin propria sa semnatura (deci, vointa si dorinta si în urma proriei sale selectii!) nu va face ceea ce este OBLIGAT sa faca – ACTUL DE JUSTITIE MAI SIMPLU SI FIRESC, MAI SUS ENUNTAT – atunci, sa-mi fie cu iertaciune, dar se va dovedi complice si co-partas cu Pata Neamului Românesc/Patapievici, la TOT ce a facut acesta, pentru a jigni România si bunul simt al Umanitatii! – si iata de ce ar trebui sa aiba parte unul de ceea ce are si celalalt parte…Puscarie sau balamuc unul, puscarie si balamuc si celalalt: fratern si con-sensual!!! Deoarece înseamna ca împartasesc despre Neamul Românesc si despre Umanitatea Terestra exact aceleasi opinii, în totala convergenta „ideatic-activistica”!

Tradare, blasfemie, jignire/afront adus unui Neam/unor Neamuri, cele ale Pamântului. Adica, România adevarata icneste si suspina din greu, sub povara inundatiilor, care au ras de pe fata pamântului, oameni, animale, case…au distrus destine si agoniseli de-o viata – si lui Pata/Patapievici îi arde sa devina CUTREMUR DE 9 GRADE (pe scara Richter), asa, ca supliment si divertisment, în plina napasta a apelor – sa-si puna/aplice „pata” anti-umana, anti-crestina, anti-bun-simt etc. peste România, batându-si joc de suferinte, saracie, moarte, plânsete – si sa cheltuiasca banii (care, în mod judicios, trebuiau dirijati, din ordin prezidential, catre nenorocirile Neamului), pentru sinistrati, pe „România Paranoia”?! Un pic de obraz, totusi „domnilor”! (faptuitori si complici, deopotriva!). Vedeti ca au dat în rosu pâna si bucile poneiului vostru (…”roz bonbon”… de degenerati), numai tovalul vostru pace! Patatilor/Patapievicilor, la pârnaie sau la (dusurile reci de la) balamuc! – ca nu vad alta solutie, pentru trezirea voastra din propria-va PARANOIE DEZL?NTUIT? FURIBUND (cf. Adrian Botez, Pata/Patapievici -si, eventual, Traian Basescu & Comp! La pârnaie sau la balamuc! – în revistele ARP – Monitor cultural)

(…) „Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid si punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluand cate ceva, din muzica, stil si atitudine”), pentru a patrunde DIRECT, fara intermediarul ratiunii, în sufletele bietilor tineri-cobai, spre a împlini un dezastru, caracterizat, în primul rând, prin DIZARMONIE INTERIOAR? TOTAL?, CARE DIZARMONIE S? ÎMPIEDICE ÎNCHEGAREA NUCLEULUI DUMNEZEIESCO-DEMIURGIC DIN TINERI – S? ÎMPIEDICE, DEFINITIV, FORMAREA LUI „HOMO RELIGIOSUS” ELIADESC… – SI DEFORMAREA UMANULUI ÎN TOT CE ESTE CONTRAR LUI „HOMO RELIGIOSUS” SI, DECI, DUMNNEZEULUI/ CREATORUL LUI („De multe ori, aceste persoane au tendinta sa se urasca, sa se considere inferioare, toate culminand, uneori, cu tentative de sinucidere. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday”- observati, va rugam, panica si depresiunea sufleteasca dezesperanta, pe care le induc CHIAR TITLURILE PIESELOR MUZICALE!) – obtinând o biata fiara solitara, incapabila de solidaritate, de iubire, de încredere în semenii-frati, complet debusolata, alienata total, deci gata sa dezerteze, fie si prin îngrozitorul gest final, demonic, al suicidului, dintr-un loc/zona pe care Diavolul le sopteste ca nu e al lor… ca este complet strain/a de orice nadajduire oarba a lor.

SI, DECI, S-O URASC?! (…aceasta zona-lume) – precum Iuda, CEL OMAGIAT DE DL PATAPIEVICI, LA EXPOZITIA DE LA BOCHUM-GERMANIA!!! Da, DL HORIA ROMAN PATAPIEVICI PROMOVA, ACOLO, SUICIDUL DE TIP EMO, ÎN NUMELE DUHULUI ROMÂNIEI! Si nimeni nu s-a aratat dispus, pâna acum (nici macar seful/directorul sau onorific, dl Traian Basescu!), sa-l aresteze, sub acuzatia de crima morala, DE IMPOSTUR? MORAL? (cu grave repercusiuni asupra imaginii României în lume!) si de subminare a intereselor de stat si nationale!

DA, „MISCAREA EMO” FACE PARTE DINTR-O STRATEGIE MONDIAL?, DE DISTRUGERE A TINERETULUI…PENTRU ÎNTÂRZIEREA DRUMULUI DUHULUI EVOLUTIV AL PLANETEI TERRA!

Dar, ATENTIE, VOI CARE ATI PORNIT BOLOVANUL LA VALE: TOTDEAUNA, SUICIDUL NU ESTE DECÂT CEALAT? FAT? A CRIMEI – UCIDEREA DE SINE SE POATE SCHIMBA, ÎNTR-O FRACTIUNE DE SECUND?, ÎN UCIDERE DE „ALTUL/ALTII”! (cf. Adrian Botez, Miscarea EMO si misionarismul socio-religios. „Sa se duca naibii lumea voastra!” – în revistele ARP – Ecoul).

Si daca am vrea sa continuam cu enumerarea „ispravilor” acestor pseudo-intelectuali, impusi noua, la modul diversionist-televizionistic, dupa 1989, ca „modele spirituale de urmat”, am vedea lucruri cel putin demne de suspicionat: „filosoful fara de opera”, Gabriel Liiceanu, face figura de Hamlet neguros, cât timp tace pe scaun, la TV – dar când vorbeste, spumega de banalitati, iar când scrie, narcisismul sau luciferic si cam tembel îl trage catre descrierea parfumului sampoanelor sale de baie, cu care îsi desfata trupul gol(!) si flescait. El trebuie luat „la pachet” cu Andrei Plesu, pentru ca „dizidenta” lor ante-decembrista, „pute rau”, sau, folosind registrul academic, „ridica serioase semne de întrebare”… – la fel de puturoasa fiind si cârdasia „idilica” a celor doi, cu un infractor moral (daca nu mai mult), Traian Basescu – si aici ar trebui sa vorbim de alta zona a „intelighentiei” românesti, „populata” de un Sever Cotoi, ori Traian Ungureanu – dar stomacul nostru, zau, nu mai rezista!

Sau dl „istoric” Adrian Cioroianu, intelectual de rasa, care, dupa ce i-a aratat Maiestatii Sale, Regelui Spaniei, cu degetul gros ridicat, „good point”, se legana aseara (3 februarie 2010), labartat, pe scaun, la Realitatea TV, si îl îngâna pe cheliosul killer de idei, CTP-ul, în ce priveste „revolta” fata de initiativa unui atât de stimabil patriot, precum dl Alexandru Florin Tene, care, traind, dimpreuna cu mine, disperarea lipsei de Elite Spirituale, de Modele de Duh Românesti, propusese otioasei B.O.R. (e drept, cam stângaci si cu argumente nepertinente, netinând de domeniul mistico-religios, spiritualist-ortodox), sanctificarea lui Mihai Eminescu!

Pai, si de s-or pune cu „dosul în sus”, si B.O.R., si domnii N. Manolescu, A. Cioroianu etc., Aminul tot Amin va ramâne, indiferent daca este recunoscut în calendar, ori ba! Daca stam si analizam viata si faptele sfintilor, si la noi, la greco-bizantini (a se vedea, spre-o pilda, asa-zisul „Sfânt” Cosma, care a fost sanctificat pentru ca i-a îndemnat pe greci sa-i macelareasca/aneantizeze pe aromânii din Grecia, dupa ce-i calomniasera, ca homosexuali!), dar, mai cu seama, la „politicienii” romano-catolici, care-si fac sfinti din cei mai suspecti papi si „activisti” religiosi. NU! Nu stau lucrurile deloc bine si nici macar, totdeauna, curat! Asa cum am mai scris, Eminescu, atât prin martiriul si mucenicia mortii sale, cât si prin actiunea Societatii “Carpatii”, fondata cu scop de eliberare a Ardealului si a unirii Ardealului cu Patria-Muma – dar, în registru mistico-spiritualist, mai cu seama pentru ca este PRIMUL RECEPTACUL TERESTRU AL EPOCII MIHAELICE, ADIC? DOMINATE DE ARHANGHELUL SPIRITULUI, MIKAËL, este un „sfânt militar”, Duh Protector si Conformator al Neamului Românesc, cel de peste veac!

Julien Benda, în cartea sa Tradarea carturarilor (La trahison des clercs – publicata în 1927, reeditata în 1946 si în 1958), spunea, despre realitati de atunci, în care stau ascunsi-colaciti viermii realitatilor de azi: „Carturarii moderni au propovaduit acest realism nu numai natiunilor, ci si claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât si burgheziei: organizati-va, întariti-va, luati puterea sau, daca o detineti, straduiti-va s-o pastrati; nu va sinchisiti, în relatiile cu clasa adversa, de mila, dreptate sau alt moft cu care destul ati fost pacaliti. Si nici macar n-au spus: fiti asa, fiindca asa trebuie; au spus (si în asta sta noutatea): fiti asa, fiinca asa cer morala si estetica; dorinta de putere este semnul unui suflet elevat, dorinta de dreptate este semnul unui suflet josnic” (cf. Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, Bucuresti, 2007).

Pai, uite cum dl Liiceanu, Marele Patron al fostei Edituri Politice Antedecembriste (caci asta este, de fapt, Humanitas-ul pentru care el, Marele Profitor Comunist, Gabriel Liiceanu, si-a vândut sufletul, lui Ion Ilici! – iar apoi, „din creanga în creanga”, din presedinte tradator în presedinte tradator… TOT ASA, CU TR?DAREA de sine si de Neam/Duh de Neam Românesc! – dar, de altfel, sigur ca da: înversunat campion al luptei pentru “democratie” si „anticomunism” scrâsnit… – mama-mama! – alaturi, umar la umar, de cel al carui tata a adus, „komisareste”, pe tancuri si prin ziare, comunismul în România – politrucul „pocaito-metanoiat” Tismaneanu/Tismenetki) si-a pus singur streangul de gât, publicându-si parca, prin publicarea textului lui Benda, propriile „Memorii”!

Regretam ca a trebuit sa ne scufundam pâna la 1927, pentru a afla simptomele tradarii acestor sobolani, pentru a afla explicatiile „filosofice” ale comportamentului de SACALI, al „intelighentiei” din 2010…al celor pe care ni-i însira, zilnic, pâna la obsesie paranoida sau paralizie cerebrala, ecranele cele mici dar eficiente – ale naibii de eficiente, de au pacalit peste 5 milioane de români, basca majoritatea diasporei pe 6 decembrie 2009!

Pe vremuri (pe la sfârsitul anilor ’90, când profesorii universitari, „dezabiati” nocturn, jucau pe mese manèle, în aplauzele fascinat-lingusitoare ale orfeilor tuciurii – ERA DE BONTON S? FII RRROM!), spuneam ca toata România e o mahala; acum, în 2010 – spunem ca „mahalaua” suntem noi, ca „mahalaua” este, în definitiv, o zona fericita… – totdeauna „se poate si mai rau”! – este “provincia iadului” – o rezervatie a cvasi-linistii, departata de mandragorele veninoase si de sconcsii puturosi, de la Centru!

Da, SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” (nu tu morala, nu tu mila! – NICI VORB? DE DREPTATE! – „E-O PROSTIE, dovada unui suflet josnic!” – ci doar „pura” sete de putere – dar, mereu, VAMPIRESCO-SACALESC: putere prin sângele altora!) nu are, în esenta, nimic nou („nil admirari”, sau: „nimic nou sub soare”), dar, pentru ca noi n-om fi ajuns, înca, total rinocerizati, NE REVOLT? PÂN? LA EXASPERARE! – pentru ca simtim cum clestele implacabilului monstru socio-politico-masonic (comunisto-liberal!) se strânge în jurul gâtului nostru, si nu avem solutii „mundane” – DECÂT, FIRESTE, PE HRISTOS-DUMNEZEU-MÂNTUITORUL!

Iar duhorile cadaverice, care se scurg, în lungi efluvii, din boturile rânjite ale SACALILOR, ale celor care ne asteapta moartea, pentru a se hrani cu roadele victoriei lor anti-spirituale, ne sufoca înca dinainte de ceasul mortii noastre clinice!

Dar, parafrazând celebra zicala româneasca, NOI SPER?M S? SE SI ÎMPLINEASC?: „Nu mor caii când vor SACALII!” Acum, dupa ispravirea experimentului nostru, va rugam sa va apropiati, din nou, de televizor, si sa-l închideti! Si tineti-l asa, închis, pâna ne vom decide, cu totii, sa ne TREZIM – si sa dam de pamânt cu Sacalii si Vampirii, cu Salamii-Gutii-Mondialii si cu Patapievicii-Manolestii-Liicenii-Ungurenii etc. Daca nu ne vom decide, TOT ÎNCHIS S? V? STEA TELEVIZORUL! Oricum, tot mai salubra atmosfera veti/vom avea (cu el asa, închis!), în casa si în minte-suflet-Duh, daca nu veti/vom mai participa, complice, „virtual” (…dar, cine poate sti: în registru spiritual, poate ca este o participare chiar „de-a binelea/de-adevaratelea”) la Bâlciurile Pustiei Satanice!

Daca mai credeti în salvarea mintii si sufletului si Duhului vostru, în teandria mistica, în Mântuire – DESCHIDETI (acum) BIBLIA – si, mai cu seama, Cele Patru Sfinte Evanghelii Hristice! Si cititi, cititi, „cu sudori de sânge” cititi…poate iese, odata, dracul – din madularele paralizate ale Tarii asteia, ale biet Neamului astuia, care, din radacini, a fost binecuvântat de Dumnezeu, cu Mare Misiune pe Pamânt!

1 – În Canada, cianurarea, în industria extractiva, ESTE INTERZIS?!