DESPRE KAFKA SI KAFKIANISM-INTENTIUNI MONOGRAFICE

By George PETROVAI

Sighetul Marmatiei

1. A DOUA SCRISOARE CATRE TATA

Draga tata,

Îti trimit si aceasta a doua scrisoare, desi nu sper sa-ti parvina, asa cum de altminteri nu ti-a parvenit nici prima. Cu toate astea tin sa fie cât mai bine întocmita, caci ea se vrea marturisirea mea sincera în legatura cu raporturile statornicite între noi din copilarie si pâna în clipa de fata.

Sa nu-ti fie cu suparare, dar amintirile mele din cea mai frageda pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfacut de sine, care cu regularitate îsi pendula rigorismul între o severitate suportabila si un autoritarism de factura tiranica.

Cu siguranta ca nu-ti mai amintesti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare data ma marcau în chip dureros: când strigai la mine si ma certai, când îmi interziceai cu trufie sa te contrazic, ori când îti înfigeai sagetile sarcasmului tau rautacios în sensibilitatea mea de copil. Asa ca, draga tata, daca lasam la o parte influentele exercitate de viata asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educatiei tale. E drept, un surprinzator produs à rebours, daca avem în vedere faptul ca tu vroiai sa faci din mine un adevarat Kafka – voinic, îndraznet si razbatator, adica asemeni tie, pe când firea mea de Löwy, fire mostenita de la mama, ma împingea irezistibil spre studiu, cugetare si visare. Si astfel, sub pecetea grea a personalitatii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prapastia dintre noi, dintre nazuintele tale legate de mine si realitatea oglindita în bicisnica mea persoana.

Însa cu toate excesele tale ce ma bagau în sperieti, fii convins ca te iubeam si ca-mi regretam amarnic acele încapatânari si nereusite care tie-ti provocau frecvente accese de furie. Dupa cum sunt convins ca si tu ma iubeai, dar – ca si cum te-ai fi jenat de însasi posibilitatea exprimarii tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii si duiosiei paterne, si care în inima mea înfricosata devenisera inseparabile de fiinta ta puternica: uneori strigate si amenintari, alteori reprosuri si insulte. În schimb nu sunt atât de convins ca în ceea ce te priveste ai regretat vreodata metodele aspre de educatie cu care invariabil ma reduceai la tacere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care si-au avut partea lor de contributie la ulterioara mea însingurare, nu as fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei sa-ti judece aroganta si metodele traumatizante utilizate. Dimpotriva, ma ungea la inima când auzeam ca esti laudat pentru îndemânarea si perseverenta dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de scoala sunt convins ca n-as fi ezitat nici o clipa sa-ti apar onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu pretul sângelui meu. Din fericire pentru mine si putintica mea voinicie, niciodata nu s-a atins acest punct de criza în discutiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea putin propice unei dezvoltari normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui si raului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o parere într-o anumita chestiune, dar cu toate astea parerile celorlalti în respectiva chestiune erau dupa tine profund eronate, si când furios pe aceasta jenanta sterilitate în materie de idei, te porneai sa-i înjuri de-a valma pe toti.

Dupa ani si ani am început sa tin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilarie si adolescenta, iata ce notez în legatura cu binele si raul:

Exista un rau absolut?

Întreaga existenta umana, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuteala în jurul axului principal constituit din bine si rau. Genesa biblica ne asigura ca prima pereche umana si-a pierdut pentru totdeauna linistea edenica a-nceputului omogen si neprihanit, dupa ce prin gura sarpelui corupator a aflat ca-i sta în putere sa influenteze destinul urmasilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozitii dintre bine si rau. Si astfel, odata cu acel nenorocit de mar furat, a demarat istoria divertismentului si a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subîntelege ca dupa ce-au pierdut dreptul de mostenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Ca ce si-au zis sarmanii de ei? Împotriva sentintei divine nu putem face recurs (Curtile de Apel înca nu-si intrasera în pita), capul sarpelui primordial nici vorba sa-l strivim sub bocancii infanteristilor ori sub senilele carelor de lupta, atâta timp cât fandositul de el zboara mai ceva ca gândul, asa ca nu ne ramâne decât sa ne rafuim cu el în plan conceptual, unde la o adica putem oricând sa-i demonstram ca nu exista.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adapostul preferat al raului, de unde acesta conduce lumea si unde pâna în clipa de fata nu se simte serios amenintat nici de fumul de tamâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Si iac-asa, înca din zorii cugetarii sale, omul s-a straduit sa elaboreze teorii cât mai subtile si mai convingatoare despre bine si rau. Lucrurile au mers târâs-grapis pâna în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de raspicat: Adevarata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esente suprasensibile care sunt dominate si patrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natura divina!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simturi nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor si nu ar avea realitate decât în masura în care participa la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare masura sa stie decât sa aiba (din fericire pentru omenire înca mai exista asemenea visatori de mare pret si în zilele noastre), Platon a decretat ca stiinta adevarata nu poate avea alt obiect decât Ideile si ca lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinarii dintre bine si frumos este o splendida împlinire a acestei aspiratii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul si surprinzatorul filosof David ni se dezvaluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinctia operata de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Caci spunea David: “Iar binele este mai de pret ca adevarul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil si pentru filosofia platoniciana – exista un miraculos raport intrinsec între farmecul si influenta exercitata de marile creatii ale omenirii: Chiar daca autoritatea exercitata de ele asupra spiritualitatii si întelepciunii universale cunoaste perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenta potentiala nu scade, ci dimpotriva sporeste, gratie farmecului lor inalterabil.

*
Si atunci, noi ce de azi, ce trebuie sa întelegem prin bine, dupa ce atâtea minti luminate s-au straduit sa descojeasca notiunea si s-o desfaca în bucati ca pe o portocala si dupa ce avem stire (cunoasterea ar fi dupa acelasi Platon o reamintire) ca întreaga istorie umana se prezinta ca o nesfârsita lista a framântarilor si suferintelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine si rau, ciocniri din care raul de regula iese biruitor, daca ar fi sa ne gândim doar la uriasele cohorte ale celor cazuti în razboaie ori ale celor secerati de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâtia si atâtia semeni de-ai nostri sunt înghititi cu fulgi cu tot de Molohul ambitiei si trufiei, respectiv de cel al urii si cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie sa întelegem nu doar o speranta si o aspiratie mereu perfectibila în urcusul anevoios al omului înspre Binele suprem. Caci binele este o valoare cu caracter istoric, care difera de la o epoca la alta, de la o categorie sociala la alta, de la om la om.

Aflam, astfel, ca mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, si mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situeaza binele moral, adica binele suprem. De ce suprem? Pentru ca un asemenea bine presupune unitatea fondului si a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desavârsirea continua (ca de pilda renuntarea la anumite placeri), cu constiinta binelui – forma subiectiva adecvata. Ori forma constienta a binelui necesita o serie întreaga de procese intelective, volitive si afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) si alegere, scopul moral, intentia morala, mijloacele morale adecvate, judecatile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzatoare a manifestarilor exterioare, prin care se exprima elementele constiintei morale, caci binele moral este functia socialului.

În ceea ce priveste raul, vazut ca functie a antisocialului, deosebim un rau biologic (boala, suferinta), de un rau datorat cataclismelor naturale si mai ales de un rau moral, care de regula se identifica cu egoismul si individualismul. De precizat ca raul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza aparitia raului moral în viata oamenilor (unii criminali cauta ca prin atrocitatile comise sa-si razbune suferintele si frustrarile îndurate în copilarie), dupa cum un rau social si moral poate fi în acelasi timp un bine individual, cel putin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Doua concluzii se desprind din aceasta scurta expunere asupra raului:

1) Asemenea binelui, raul este notiunea polara ce apartine moralei, prin urmare orice greseala este un rau, întrucât greseala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor doua notiuni polare, stiut fiind ca în dezvoltarea lor istorica binele si raul se transforma deseori în contrariul lor. Astfel, în societatile antice, nimeni nu vedea vreo contradictie între a fi civilizat si a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot asa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ti lichida fizic adversarii politici si în a arde pe rug ereticii si vrajitoarele.

*
Iar acum, dupa aceste precizari, ce putem spune: Exista sau nu exista un rau absolut? Desi suntem înclinati sa-i acceptam fiintarea si prezenta neîncetata în noi si în afara noastra sub numele de Satana, corect este sa presupunem ca acest neobosit inspirator al raului nu întruchipeaza nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol ca este absolut, înseamna a aduce atingere Absolutului divin, despre care stim ca este mai dinainte de toti vecii si ca toate El le-a facut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârsitul vazutelor si nevazutelor Îi sunt ulterioare si subordonate. A crede despre rau ca este absolut, se cheama a-l ridica pe aceeasi treapta de maretie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnati sa credem ca este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credintei si al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne da asigurari ca raul nu poate fi absolut prin aceea ca el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numarate) si nici atotputernic (n-a îndraznit sa se atinga de Iov fara acordul adevaratului Creator). Ori e de la sine înteles ca nu se poate vorbi de absolut fara atributele eternitatii si atotputerniciei…

La fel de neîntelept ar fi sa se creada ca binele si raul coexista în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simt si un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinteaza ca Binele este un principiu suprem de natura divina. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin si Thomas d’Aquino au vazut în rau un parazit ontologic al binelui, un ceva fara esenta atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezinta un bine, iar putregaiul ceva rau. Dar când putregaiul cotropeste tot copacul, nu mai ramâne nimic.

Sa mai subliniem ca raul absolut este inacceptabil si din urmatorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinta de îngenunchere a pacatului si de întoarcere a pacatosului: Oricine savârseste o abatere de la normele de convietuire sociala, implicit un pacat, de fapt urmareste ca în acest mod sa-si adjudece un bine personal! Poate ca de aceea în crestinism, cu certitudine ca în toate marile religii, nu exista pacatosi incurabili si deseuri biosociale. Sub coaja raului zace întotdeauna binele potential, care prin vointa, cainta si perseverenta ajunge sa triumfe acolo si atunci când este cu adevarat dorit.

Putem spune, asadar, ca scopul final al oricarui rau uman îl constituie obtinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai ca este gresita – sau, ma rog, taxata ca atare – calea pe care cel în cauza o apuca în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisa pentru însusirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normala, adica cea urmata de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului si în conformitate cu actele normative ale fiecarui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convietuirii umane pasnice.

Însa notiunile de normal si normalitate necesita ele însele o cercetare atenta, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetatenesti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiti cu ifose si pretentii de oameni onorabili, care se vad la un moment dat în vârful piramidei sociale, dupa ce au pus umarul la rasturnarea ei valorica si la apoi la o penibila încercare de reasezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre dupa acest intermezzo, fac urmatoarele precizari:

a) Cu toate ca întreaga ta viata te-ai dovedit un bun si pios evreu, totusi coreligionarii nostri n-au scapat de înjuraturile tale;

b) A fost o perioada din viata mea când m-am considerat ateu si socialist. Apoi o alta perioada când am citit nu doar cu entuziasm, ci si consistent din Spinoza, Darwin si Nietzsche. Iata de ce actuala perioada, în care ma simt irezistibil atras de stiinta (în mod deosebit de teoria relativitatii) si de problemele iudaismului, nu face decât sa-mi întareasca convingerea cum ca fundamentele moralei sunt aceleasi în toate timpurile si pentru toti oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Draga tata,

Merita sa-ti reamintesc ca ti-ai impus vointa si în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizeaza atât de bine, adica fara a te sinchisi câtusi de putin de dorintele si pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistica), tu ai taiat nodul gordian scurt si categoric: „Ai sa faci dreptul”! Si asa a ramas, caci eu cu firea mea blajina si sperioasa, m-am grabit sa-ti fac pe voie. Adevarul e ca am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci si mai târziu a fost definitiv exclusa problema alegerii, ca doar nu erai tu omul sa stai la târguiala cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau sa aiba pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, sa nu crezi ca-ti fac vreun repros pentru profesiunea impusa! Întâi de toate pentru faptul ca alegerea n-ai facut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasa cumpanire între caracterul ei profitabil si setul de însusiri cu ajutorul carora urma sa o exercit în viitor fara a ma face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simtul practic al rasei mele în general, al tau în particular. Privind în jurul meu, am constatat ca cei mai multi dintre coreligionarii nostri optau pentru meserii banoase, care totodata le confereau o pozitie solida în clasa de mijloc: medici, avocati, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul caruia mi-am facut practica dupa absolvirea facultatii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama ca banul si pozitia în societate sunt inseparabil legate, dar ca ele – în general vorbind – nu au actionat ca niste scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul carora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare si s-au salvat ca popor.

Este adevarat ca din rândul evreilor s-au ridicat si acele vârfuri aducatoare mai degraba de faima decât de bani, asa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud si Albert Einstein, pentru a numi doar câtiva dintre acei celebri gânditori, scriitori si savanti, în care rasa noastra s-a dovedit extrem de prolifica. Iar ei, în virtutea solidaritatii impusa de perioada catedocratiei (perioada resemnarii) si a religiei noastre congregationaliste, si-au avut partea lor însemnata la apararea neamului si credintei.

Chiar daca nu-mi face placere, adevarul – al carui umil slujitor, dupa modelul lui Spinoza, ma declar – ma obliga sa mentionez doua categorii aparte de evrei faimosi: unii, asa ca Heinrich Heine si Karl Marx, care nu-si mai recunosteau dupa botez originea si neamul, ba chiar dobândeau apucaturi antisemite (Marx, bunaoara, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Itic” si “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea ca sunt “cea mai scârboasa dintre toate semintiile”); altii, asa ca Roza Luxemburg, Leon Trotki (nascut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natura ideologico-morala s-au transformat în evrei neeevrei, adica au devenit niste automate nesimtitoare la tot ce tinea de omenesc, de ei servindu-se copios revolutia socialista.

Asa cum deja am lasat sa se întrevada din însemnarile despre bine si rau, opinia mea – fireste, diametral opusa de cea a evreilor fundamentalisti – este ca în fiecare dintre noi traieste si actioneaza Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Caruia i se datoreaza singura si adevarata revolutie savârsita în istoria umana, gratie adâncimilor sufletesti si întinderilor în timp si spatiu unde continua sa lucreze pâna la atingerea scopului divin anuntat în urma cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, draga tata, pentru care nu-ti fac imputari în legatura cu profesiunea, decurge de-acolo ca facultatea urmata la porunca ta nu m-a îndepartat nicicât de literatura si filosofie. La vremea respectiva gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretentios, ci spre tot ce e mare, sanatos si solid construit.

Astfel, desi Oscar Wilde era pe-atunci în mare voga atât în Anglia cât si pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos si decadentismul primejdios pe care le înfatiseaza cu binecunoscuta-i verva, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumusetii estetice care ia locul desavârsirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, caci el cuprinde binele” – celebra afirmatie a tânarului Goethe, si pe care autorul a pus-o sa slujeasca principiul parnasian al impersonalitatii artei.

Ceea ce, pe de alta parte, nu m-a împiedicat sa-i apreciez în acelasi roman subtilitatea si justetea unei judecati ca: “În ziua de astazi oamenii cunosc pretul fiecarui lucru si valoarea nici unuia”, afirmatie corecta la adresa gaunoseniei aristocratiei engleze din timpul sau, precum si splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfatiseaza radicala transformare morala a autorului dupa scurgerea celor doi ani de munca silnica, pedeapsa primita pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatura rusa: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Desi sunt convins ca prea putin te intereseaza opiniile mele despre autori si carti (niciodata nu te-ai omorât cu cititul), totusi, draga tata, întrucât am ramas profund impresionat de frumusetea si eficacitatea artistica a spovedaniei – modalitate narativa în care exceleaza Dostoievski, îmi voi continua aceasta spovedanie sui-generis, marturisindu-ti ca în marea literatura rusa din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântatorul G.P.Danilevski, din opera caruia am citit pe nerasuflate romanele Mirovici si Printesa Tarakanova.

Impresiile cu care am ramas dupa citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu ma pot înfrâna sa nu ti le împartasesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe doua episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman trateaza încercarea temerara a ofiterului Vasili Mirovici de a-l elibera din detentie pe printul Ioan Antonovici, cel care în copilarie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din ratiuni politice este închis, singur ori împreuna cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vina, pentru care nu gaseste întelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – tarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitura de palat, este aceea ca s-a nascut într-o ramura împarateasca colaterala (este stranepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) si ca prezenta lui în tara ori în strainatate ar putea crea tulburari politice cu mult mai grave ca rascoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile si oamenii, lui Mirovici nu-i este dat sa-si duca la bun sfârsit misiunea asumata: potrivit ucazului împaratesc, tânarul print este asasinat de paznicii sai înainte de aparitia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însusi destin, se preda, este arestat, întemnitat si în final decapitat.

Printesa Tarakanova descrie o alta pagina tenebroasa si însângerata din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitima a tarinei Elisabeta – fiica naturala a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretentii la tronul Rusiei. Dar amintirile si dovezile ei scrise în legatura cu descendenta sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina si anturajul ei considera ca pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsa, daca ar fi sa ne gândim doar la Griska Otrepiev, celebrul calugar care la fel a emis pretentii la tron dupa ce s-a dat drept tareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-si spune printesa Tarakanova este marea asemanare la chip cu defuncta tarina. Dar Ecaterina nu se lasa impresionata de acest argument, ci porunceste sa fie capturata în Italia, unde ea-si afisa pretentiile. Ceea ce se si întâmpla printr-un siretlic nedemn al contelui Orlov, dupa care prizoniera este transportata în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemnitata în Fortul lui Aleksei.

Aici, fara a se tine cont de faptul ca este însarcinata si ca sufera de tuberculoza galopanta, încapatânata pretendenta este supusa la un regim de detentie din ce în ce mai sever, doar-doar se va cai pentru înselaciune si-si va divulga complicii. Nu se întâmpla nici una nici alta, caci îndata dupa nasterea unui baietel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în fata preotului pe patul de moarte ca este îndreptatita la tronul Rusiei.

Doua carti tulburatoare care ilustreaza atât jocurile derutante ale hazardului, cât si amestecul dintre maretie, cruzime si ticalosie…

Revenind dupa aceasta digresiune la firul scrisorii noastre, te înstiintez, draga tata, ca în calitate de angajat m-am straduit din rasputeri sa-mi fac datoria, chiar daca rapoartele constiincios întocmite îmi rapeau timpul pe care as fi fost atât de fericit sa-l dedic scrisului. Si cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare ca pe lânga celelalte angarale sâcâitoare, ma interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câtiva ani mai târziu, mai precis dupa înfaptuirea revolutiei bolsevice din Rusia, informându-ma în legatura cu evolutia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam sa aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o buna parte din notitele mele de-atunci si de mai târziu le-am ratacit, ori cu buna stiinta le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmeaza sa reconstitui esenta conceptiilor mele cu privire la marxism si bolsevism:

În anul 1917, în toiul primului razboi mondial se dezlantuia în Rusia tarista revolutia bolsevica. Se poate spune ca pe fondul crizei generale a capitalismului, a aparut si s-a acutizat criza politico-ideologica din imperiul tarist, lucru de care au profitat Lenin si ciracii sai pentru triumful ideilor bolsevice, în prima instanta o miscare gândita în strainatate ca o forta de soc pornita din interior în vederea demoralizarii armatelor rusesti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor sai, mai apoi înteleasa ca un instrument eficace în lupta pentru putere si ca rampa de lansare a revolutiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolsevism.

Fara a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuintate împotriva adversarilor de idei (eseri, mensevici, burghezi etc.), la vremea respectiva se considera ca victoria bolsevicilor în cea mai întinsa tara de pe planeta, constituie o încurajatoare împlinire a profetiilor lui Karl Marx în legatura cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar ca Marx si-a elaborat profetiile si teoriile politico-ideologice fara a se gândi macar o clipa la Rusia tarista, caci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului parea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudala (iobagia, învatamântul, administratia s.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun si profund cunoscator al economiilor din Germania si Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins ca – potrivit legitatilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din tarile puternic industrializate, unde atât nivelul general al constiintei sociale, cât si formele concrete de organizare si protest ale proletariatului se constituiau în convingatoare argumente ale acestei predictii.

N-a fost sa fie asa, bolsevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv si-a facut de cap sub bagheta lui Lenin si apoi la comanda autocratica a lui Stalin, ceea ce dovedeste fara putinta de tagada ca istoria, înteleasa ca suma faptelor umane remarcabile si memorabile, nu consimte sa se orânduiasca dupa vrerea si previziunile oamenilor, oricât ar fi acestia de mintosi sau firoscosi. Istoria este expresia vie si deseori încifrata a vointei divine, care actioneaza cu forta exemplelor asupra tuturor oamenilor întelepti, dar îsi arata favoarea în sensul redemptiunii doar în cazul câtorva alesi…

*

Draga tata,

Am lasat la urma doua dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corecta a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Cautarea binelui, frumosului si adevarului în viata si în productiile artistice;
b) Cautarea Absolutului printr-o neobosita alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce stii tu despre activitatea mea literara, cu toate ca volumul Un medic de tara ti l-am dedicat tie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispretului cu care tu de regula cinstesti atari preocupari, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a facut ca ele sa circule într-un cerc restrâns de prieteni si de, hai sa le zicem, initiati în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergentei a doi factori: pe de o parte conceptia mea despre lume, ridicata la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de alta parte neîncrederea mea persistenta în valoarea propriilor creatii literare.

Aproape tot ce am scris si publicat pâna în prezent se datoreaza încurajarilor insistente ale nepretuitului meu prieten Max Brod, care se lasa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarba în harul meu literar, încât ajungea sa-mi smulga manuscrisele din mâna, nu care cumva sa le distrug…

În semn de mare pretuire pentru tine, draga tata, îti voi face o destainuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod si nici suita mea de logodnice, cu toate ca acestia traiau cu convingerea ca m-au patruns pâna în rarunchi si ca deci îmi cunosc la centima tribulatiile literare.

Iata despre ce este vorba. Pentru toti acei care mi-au citit productiile literare, eu sunt receptat prin excelenta ca prozator – autor de romane, povestiri si scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa, întrucât aidoma celor mai multi dintre tinerii care se avânta pe tarâm literar, eu am început cu felurite însailari si versificatii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele si le-am aruncat pe toate în foc, dupa ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui sa-mi masor sarmanele mele forte. Ca doar nu-i de ici de colea sa te iei la întrecere cu acei poetasi vanitosi, care – dupa modelul broastei din fabula – îsi umfla pieptii cu speranta nemuririi si care dupa primul volumas publicat se îmbolnavesc fara sanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele productii adolescentine mi-a ramas întiparita în minte una botezata Inima ratacitoare, nu pentru ca, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistica deosebita, ci pentru acel graunte profetic al nevoii resolidarizarii umane prin iubire si trecere hotarâta la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ si i-am facut vânt în lumea larga;/ ma saturasem sa-i tot port de grija,/ iar sa-mi doara prea placutul/ taman când viata mi-i mai draga./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ si-am tot zacut/ ani dupa ani,/ fara dorinti/ si fara cainti,/ pâna-ntr-o zi/ când din trecut/ a aparut si-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, mare Doamne,/ cum as putea sa topesc/ gheata termonucleara/ dintre oameni si popoare,/ când propria-mi inima/ departe de mine se zbuciuma?/ Asa ca mi-am luat traista-n bat/ si-am purces în cautarea dânsei./ Dar cum era sa-mi recunosc/ dupa ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai antart?/ Si, totusi, ea exista/ printre maldarele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insista/ sa se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-va sa m-ajutati/ inima sa-mi regasesc/ altfel simt ca-nebunesc!/ Împreuna alte sanse-avem/ stiut fiind ca ea/ sopteste-ntruna numele de Om.

…Asa si eu. Mi-am azvârlit inima în lumea larga în cautarea perechii potrivite. Si chiar am gasit-o: de doua ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urma pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare data relatiile s-au oprit la jumatate, fiindu-mi sortit sa ma aleg cu cognomenul de etern logodnic. Si, Doamne! Câta nevoie as fi avut de-o inima calda si iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul si preamuncitul de demonii singuratatii…

Atunci mi-am cautat alinarea în calatorii, scris si cugetare. Calatoriile la mare si munte m-au ajutat sa înteleg ca frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desavârsirea sa se reveleaza omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simturilor sale): de la gingasul tremur al unei frunze, pîna la vesnica neliniste a marii si la monumentalitatea cocoaselor încaruntite de zapezi ale culmilor ametitoare. Iata, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o pretuire de prim rang, astfel ca uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Si atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existentei: Pe buna dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adica cu Dumnezeu!

Patruns de fiorul dorului dupa desavârsit, am încercat eu însumi sa definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocatia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinta, definita nu vroia în ruptul capului sa se lege dupa canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit pâna la urma sa ma declar multumit cu urmatoarea descriere: Frumosul este gratia divinului, ce-si pune amprenta eternitatii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumina, deasupra abisurilor si tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâsiate de iubire; este vioara nevinovatiei, pe care aluneca arcusul plasmuit din lumina începutului; este eterna oda a bucuriei ca traim si ca nu vom lasa sa se stinga torta vietii pe aceasta planeta spalata cu lacrimile suferintelor si caintelor, dar si cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta si izbândi.

Scrisul m-a ajutat sa fauresc frumosul artistic dupa slabele mele puteri si sa caut binele, scotocind dupa el atât prin mintile si sufletele personajelor zamislite de mine, cât si prin hatisul relatiilor statornicite între ele.

Cât priveste adevarul, la începutul cautarilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, ca doar el spunea ca “scopul vietii nu consta în putere, bogatie sau voluptate, ci în cautarea dezinteresata a adevarului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevarul tot n-am aflat”.

Asa ca trecând peste explicatia reductionista (deci total nesatisfacatoare): Adevarul rezida în acordul dintre teorie si realitate dupa unii, dintre idee si utilitate dupa pragmatisti, am mers mai departe cu cautarile, si iata-ma ajuns la memorabila scena cu Iisus adus în fata lui Pilat (Evanghelia dupa Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, caci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevarul?”, el nu primeste nici un raspuns de la Iisus, ba mai mult, însusi capitolul respectiv se încheie cu aceasta întrebare capcana, aparent fara raspuns.

Însa raspunsul ne este oferit de aceeasi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirma cât se poate de transant: „Eu sunt calea, adevarul si viata”, apostolului Ioan ramânându-i sa puna punctul pe “i” cu precizarea: “Adevarul va va face liberi”!

„Iata”, mi-am spus, “temeiul tacerii lui Iisus. Doar afirmase cu alta ocazie ca numai prin El oamenii ajung sa cunoasca adevarul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i si singura cale care duce la adevarata libertate, caci în vecinatatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism si crestinism m-au ajutat sa-mi formez despre Absolut urmatoarea conceptie: Dumnezeu este totuna cu absolutul si vesnicia. El sta fata-n fata doar cu Sine Însusi, ca atare se poate defini clar si concis doar prin propozitia tautologica de esenta translogica, harazita auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenta iradiaza de la El si trebuie sa-L priveasca pe El, ba mai mult: sa convearga înspre El, deoarece El este aici si pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde si circumferinta niciunde”, dupa cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca sa rezolve problema raportului dintre trup si suflet, sa stii, draga tata, ca teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situatia noastra, ea ne ofera o explicatie pe cât de simpla, pe atât de exacta a tensiunilor dintre noi: tu toata viata te-ai luptat sa ai, deci esti trupul (materia), în vreme ce eu vreu sa stiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori conceptia ocazionista sustine ca acordul dintre trup si suflet se realizeaza doar prin interventia lui Dumnezeu. Înseamna ca si noua ne-a ramas o singura sansa: sa imploram ajutorul divin!…

Exercitiile mele conceptuale si stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori sa nu fie de acord cu tema sintetizata în acest titlu, care-si ascunde seriozitatea sub aparenta sa jucausa. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din urmatoarele doua motive:

1) Traim într-un stat cu o democratie cel putin curioasa daca nu chiar originala, unde opiniile nu au fermitate si atitudinile nu urmeaza calea regala a angajamentelor asumate, ci ele basculeaza cu lejeritate între o tiranie, e drept ca doar vag resimtita, si o anarhie fara jena afisata pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjeaza faptul ca tirania este anarhia ingenios camuflata a canaliei de sus, iar anarhia este respingatoarea tiranie a canaliei de jos?!…Si fiindca mai sus aminteam de democratie, tin sa precizez ca în aceasta chestiune am parerile mele pe care voi cauta sa le detaliez cu alta ocazie. Iata de ce nu pot sa nu fiu de acord cu Georges Bernanos, dupa care democratia moderna este inventia intelectualilor, respectiv cu cea exprimata de Julien Benda: „Democratia este accesul maselor la susceptibilitatea nationala”;

2) Bolsevismul a decretat unanimitatea obligatorie, si în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii sa spuna ca la alcatuirea titlului m-am pretat la un simplu si gratuit joc de cuvinte. Caci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viata fiind sa tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degraba se ascunde îndemnul la necontenita pregatire pentru moarte, pentru acel înfricosator pas prin care se face trecerea de la fiinta la nefiinta?

Nu pot decât sa-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se stie prea bine ca a trai înseamna a muri nitel în fiecare clipa. Ori tocmai aici omul înzestrat cu ratiune si constiinta se deosebeste de celelalte vietuitoare: El exista, adica are constiinta finitudinii sale în aceasta lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama ca este un nevrednic calator!

Astfel stând lucrurile, merita sa ne întrebam care calator s-ar dovedi atât de neghiob încât sa-si împovareze vreuna din calatoriile sale minutios pregatite, cu fel de fel de fleacuri si hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul si atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, daca ar fi vorba de o calatorie de afaceri ori de un de placere, se subîntelege ca omul nostru si-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (calatoria) sa nu se transforme într-un calvar al hamalelii, si pentru ca el – surâzator si destins – sa poata aspira prin toti porii senzatiile dupa care alearga cu limba scoasa si care-i creaza iluzia ca-si traieste din plin viata. Iar aceasta iluzie este întretinuta de întregul sir la generatiilor anterioare, caci acestia prin întreaga lor contributie la sporirea prosperitatii (a se citi aberanta triada: consum-comoditate-confort), n-au facut decât sa o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grabit si mai blazat al actualei civilizatii.

Însa comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât sa scoata în evidenta surprinzatoarea contradictie dupa tiparul careia se straduieste cu tot dinadinsul sa-si toarne istoria nazuintelor si a înfaptuirilor sale. Caci desi pâna la urma ajunge sa se convinga de gaunosenia si efemeritatea întristatoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (ca doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât si de marii întelepti ai lumii, totusi omul continua sa se conduca cu precadere dupa legea trupului si sa acorde legii spiritului o îngrijorator de mica atentie. Faptul acesta devine în egala masura dezgustator si alarmant pentru morala în rapida disolutie (minciuna la tot pasul, hotie la toate nivelele, sex, violenta, droguri etc.), daca luam aminte la tertipurile unor pretinsi pastori de suflete, care una spun în teorie, însa în realitate alearga mai dihai ca cei mai hrapareti dintre enoriasi dupa bunuri pamântesti si placeri trupesti.

Cu toate ca sunt arhicunoscute, explicatiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesara sa o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul si prea plictisitul om modern va continua sa goneasca pe cararea lata înspre pieire si spre ratarea definitiva a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece ca a cam sosit timpul sa se opreasca din aceasta cursa sinucigasa, sa coboare din masina de care este atât de satisfacut, apoi sa-si ia crucea în spinare si sa o apuce pe cararea îngusta si bolovanoasa înspre crucea calauzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului ca istoria omenirii ne ofera pilde memorabile în acest sens, totusi trebuie sa fim întelegatori ca nu-i la îndemâna oricui sa renunte la placerile de-o clipa, pentru ca prin lepadarea de sine si de bunurile pamântesti, sa poata cunoaste dulceata inepuizabila a dragostei (darului) lui Dumnezeu si prin ea a tuturor semenilor. De regula, o asemenea schimbare esentiala are loc într-un moment de rascruce al vietii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauza scapa cu viata numai fiindca a fost ocrotit de vrerea divina, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înteles ca nu de la oameni trebuie sa astepte linistea si fericirea, fie în urma unei impresionante hotarâri, rezultat firesc al dizolvarii propriei vointe în imensitatea vointei divine.

Este adevarat ca si carturarii se leapada în parte de lumea asta pentru a-si împlini menirea. Dar una este lepadarea în vederea desavârsirii morale si a mântuirii si cu totul alta lepadarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii carturaresti. Iar acei carturari care urmeaza legea spiritului dupa capul lor, nu cred ca pot emite pretentii la suprema izbavire, si asta deoarece în ciuda eforturilor depuse si a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe ramân numai trup si numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar ma opresc aici: astazi ma simt stors de vlaga, de ceva timp comunic cu cei din jur prin biletele, durerile din gât sunt atroce, sfârsitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu ma sperie. Dimpotriva, am speranta reîntâlnirii noastre într-o lume mai buna ca asta , caci – nu-i asa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscarile si traumele de care am avut parte în copilarie, durerile si deceptiile ce mi-au fost servite mai târziu de viata, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat sa o duc, toate astea mi-au favorizat predispozitia spre meditatii sumbre în legatura cu fericirea umana. Nu ascund faptul ca mânat de imboldul descifrarii macar în parte a tainelor înfricosatoare în care este drapata existenta omeneasca, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar conceptiile acestui mare si viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor si firilor nevolnice, caci gândirea lui apriga îi preamareste pe supraoameni si-i dispretuieste pe cei slabi, ba chiar se rafuieste amarnic cu mila propovaduita de crestinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor doua mari si tonifiante religii înfratite – iudaismul si crestinismul, cu sentimentul nou si înviorator ca în acest chip poate ca si eu voi contribui cu o câtime la înfaptuirea ecumenismului atotcuprinzator…

(În acele incomparabile momente de elan si speranta, dat mi-a fost de la Dumnezeu sa citesc Imitatio Christi, una dintre cartile fundamentale ale omenirii, care cu toata încrederea pot fi asezate în imediata vecinatate a Bibliei. Influenta binefacatoare a acestei superbe carti asupra mea s-a vadit de îndata în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare asa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns sa fii sincer si bine intentionat, nu-i de-ajuns deasemenea sa fii toba de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esential si înaltat pâna la transuman, care poarta numele de inspiratie! Sub fiorul inspiratiei si atinsi de harul revelatiei, alesii întotdeauna vor savârsi fapte iesite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuala este departe de-a oferi explicatii satisfacatoare…Si mai departe: Ca Imitatio Christi este o carte senzationala, rezulta si de acolo ca oriunde a-i deschide-o, de îndata esti cucerit de adevarul si frumusetea inegalabila a celor descrise…De altminteri, toate cele patru carti (parti) alcatuitoare sunt întesate cu fermecatoare cugetari, indestructibil articulate pe coloanele de marmura ale textelor biblice judicios selectate. De retinut ca cea de-a treia carte difera de primele doua atât în ceea ce priveste întinderea (cuprinde 59 de capitole, adica mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât si în ceea ce priveste maniera de conglasuire cu cititorul: Iisus Însusi se adreseaza acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creste cota ei de interes.)

Însa cu toate ca în desele mele ceasuri de restriste, fericirile evanghelice au avut puterea sa ma consoleze, totusi ele n-au izbutit sa ma convinga deplin si pentru totdeauna. Ceea ce se cheama ca înca n-am ajuns la taria adevaratei credinte. Dar, ma rog, câti dintre oamenii pe care-i cunosc pot marturisi cu mâna pe inima ca si-au crucificat îndoielile si ca au ajuns la înaltimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei sovaitori)?
Cu atari îndoieli si poticneli, iata cum arata nucleul cugetarilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevarata Fata Morgana. Poate din pricina nenumaratelor deceptii suportate în viata. De aici graba periculoasa din partea celor multi de a-i inhala fericirii parfumul îmbatator, atunci când nazdravana de ea consimte sa-si întredeschida si pentru ei corola minunilor de-o clipa. (Pesemne ca din acest motiv amatorii de placeri usoare se tupileaza dupa justificari de genul: “Avem o singura viata si aceea scurta”, prin urmare “Sa ne bucuram de clipa ce-o traim”.)

Dar daca bucuria si fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea si tristetea manifesta apetit spre contagiune. De unde si rigiditatea prost mascata, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Caci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlata, totusi devine jenanta si dizgratioasa pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viata. Evident ca lucrurile iau o turnura perfect suportabila, atunci când cele doua chipuri – al bucuriei si al durerii, se afla la distanta minima prescrisa de retetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, si asta pentru ca – o stim cu totii – poti foarte bine sa iubesti întreaga omenire dintr-o atare pozitie strategica si în acelasi timp sa urasti de moarte omul care te calca pe nervi cu negul lui de pe nas…

Daca fericirea este scurta si tocmai de aceea amarnic regretata, de cele mai multe ori suferinta se constituie într-o coordonata umana banala, ceea ce dovedeste în ce grad alarmant ne-am obisnuit cu ideea ca ea este capitalul exclusiv al dezmostenitilor si dezradacinatilor, în general al celor slabi si fara noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lânga ea, aproape fara sa o bagam în seama?!

Fireste ca mi se poate replica: Fericirea se câstiga prin vointa si straduinta necurmata! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinta este consecinta logica a abandonarii luptei cu vicisitudinile vietii. Iar de-aici, din aceasta pozitie conceptuala confortabila, n-a mai ramas decât un pas mic pâna la a-l face vinovat de stare lui nenorocita pe însusi nefericit. Caci ce-si spun cei captusiti cu bani, pentru a-si adormi resturile de constiinta îngropate în osînza: “Cine stie, poate ca nefericitul x are vocatia perversa a cultivarii nefericirii”…

Ma rog, s-ar putea foarte bine sa fie si din astia. Cu toate astea, morala sanatoasa contrazice categoric o asemenea asertiune inspirata de egoism. De ce? Din simplul motiv ca ea este teoria cinica si grozav de comoda a parvenitilor si ciocoilor, ale caror bogatii sunt mai mult sau mai putin suspecte. Si mai este modalitatea lor gretoasa de a-si propti fericirea strâmba cu nefericirea celor multi.

Pai cum altfel? Ca doar numai o minte bolnava s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge sa-si piarda slujba (astfel condamnându-si familia la mizerie si nefericire), întrucât se dovedeste mai destepta decât seful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îsi pierde întreaga familie si agoniseala în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al carui unic fiu sufera de ani si ani de-o boala incurabila, iar el sarmanul a cheltuit tot ce-a avut si-si sparge în continuare capul sa gaseasca alti bani pentru medici si leacuri, caci tot mai spera ca Dumnezeu în marea lui mila i-l va face odata si odata bine…

De aia zic eu ca adevarata fericire, în egala masura trainica si viguroasa, provine din interiorul omului, iar semintele ei datatoare de rod bogat se numesc credinta, mila, genenerozitate, precum si iubirea neprefacuta a tuturor nefericitilor. Caci Dumnezeu nu cauta la averea ori la pozitia sociala a omului, ci El se uita în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul carpanos este mai prejos ca saracul, iar geniul este egalul saracului cu duhul, ambii fiind fapturile Sale.

Adio, tata, si fii binecuvântat! Nu stiu cine a spus: “Din veac în slujba viermii sunt,/ Sub glie-i vad rozând, rozând…” Eu îi vad si-i aud de ceva vreme, dar nici vorba sa ma sperie. Ma întareste convingerea ca sunt pregatit sufleteste sa ma prezint în fata eternitatii…

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.