Două cărţi de Vavila Popovici:

ARTICOLE SI ESEURI –vol.IV
POPASURILE VIETII

Uniţi întru credinţă

Celor treizeci de cărţi – versuri şi proză – tipărite de scriitoarea Vavila Popovici până la sfârşitul anului 2013, li se adaugă, în 2014, încă două. Una de „Articole, Eseuri”, volumul al patrulea, şi alta de memorii cu tentă istorică pregnantă – „Popasurile vieţii” – ambele Made în USA, Charleston, unde autoarea cu adânci rădăcini în pământul României trăieşte de câţiva ani. Genericul pe care l-am folosit pentru aceste succinte consideraţii, inspirate de cele două lucrări, este, de fapt, o parafrază, pe care mi-am permis-o dintr-un motiv foarte temeinic argumentat:credinţa este, în cazul scriitoarei Vavila Popovici, izvorul de apă vie care îi susţine, deopotrivă, existenţa şi creaţia. Cutez a spune că, fără acest punct de sprijin, literatura creată de ea nu ar fi existat, în această alcătuire. „Credinţa trebuie să ne unească!” este titlul articolului-eseu la care fac trimitere, ideea cuprinsă fiind succint, dar lămuritor, exprimată: „Credinţa şi iubirea de neam au unit poporul român de-a lungul vremurilor”. În susţinerea afirmaţiei sale, autoare îl cheamă în sprijin pe filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu-Motru: „Omul se înalţă deasupra bestialităţii prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”. (…) „Religia uneşte, nu separă.”

Prezent şi în celelalte volume de „Articole, Eseuri”, spiritul polemic, neexpus ostentativ, mi se pare, totuşi, ceva mai provocator în acest al patrulea volum. Ţinta prioritară a celor peste treizeci de materiale este susţinerea adevărului, deopotrivă prin combaterea părerilor dăunătoare sănătăţii morale şi prin afirmarea ferm-elegantă a propriilor opinii, clădite pe consideraţiile unor mari personalităţi ale culturii universale. Invocarea unor nume de referinţă – Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran, Constantin Noica, Seneca, Balzac, Aristotel, Einstein, Kant, Schiller ş. a. – nu este, în cazul de faţă, fudulia celui care vrea cu tot dinadinsul să arate că el este un om informat, care ştie multe. Intenţia autoarei e una pe cât de necesară, pe atât de sinceră: aceea de a convinge, spiritul adevărului fiind determinant, iar combaterea reversului – datorie uman-creştină. Părerea mea este că aici îşi află sălaşul substanţa şi mesajul scrierilor la care mă refer, iar Vavila Popovici prin acest demers se autodefineşte, ca om şi scriitor.

Deşi diverse, subiectele abordate nu conduc la ideea disipării. Dimpotrivă, maniera de tratare întăreşte unitatea, armonizată prin mesaj şi viziune. Păstrarea curăţeniei morale a omului dintotdeauna, a celui contemporan îndeosebi, este profesiunea de credinţă a autoarei, pe care ne-o propune şi nouă, cu convingătoare discreţie şi cu eleganţă intelectuală. În cele mai multe cazuri, prin forţa lor de sugestie, titlurile vorbesc de la sine: „Politica şi compromisul”. („Pentru a nu fi un simplu act negustoresc şi pentru a nu se ajunge la confuzie şi inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să ţină cont şi de conştiinţa care nu poate renunţa cu totul la principii şi valori…”); „Munca este legea lumii moderne”. („Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieţii…”). „Recunoştinţa – Miezul dragostei”. („Este o manifestare a curăţeniei şi nobleţei sufletului omenesc care încununează multe virtuţi”); „Divide et impera!” (De la privirea istorică la realităţile contemporane mergând, ghidată fiind de principiile moralei creştine, Vavila Popovici scrie: „Dezbină şi stăpâneşte este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câştigare şi menţinere a puterii prin divizarea unei populaţii…” Iar eu pun această întrebare: „Oare încotro bate această zicere?” Evident, răspunsul se află la îndemâna tuturor celor ce parcurg cu ochi curaţi şi inimă simţitoare paginile cărţii în discuţie.); „Bine, rău, liberul arbitru şi Dumnezeu”. („Viaţa pământească are ca scop dobândirea unor trepte de înălţare, prin realizarea valorilor morale, bazate pe iubirea de semeni şi de Dumnezeu”.); „Fericire vs. Nefericire”. („…mai presus de toate lucrurile se află Divinitatea şi legea ei este legea Binelui (…) am fost creaţi pentru a fi fericiţi şi pentru a lupta la înlăturarea dezordinii, haosului ivit, prostiei şi urâtului”).

Atitudinea moral-civică a scriitoarei este profund creştină şi, deci, ancorată în realităţile istorice, dar, mai ales, actuale. De reţinut opiniile sale despre morală şi democraţie, despre bani şi despre viaţă, despre nevoia de cultură şi de altruism, despre demnitate şi curaj, despre insolenţă şi bună credinţă, dar şi despre multe alte concepte nu doar filosofice, pe care autoarea le aşează, mai ales, în plan moral-intelectual. Scrie Vavila Popovici despre caracter şi comportament: „Am credinţa că este necesară încrederea în virtuţile neamului, care au fost şi continuă să existe, camuflate astăzi cu oarecare timiditate, din pricina celor mulţi ieşiţi în faţă, cu comportament viciat”. Viciat de ce şi de cine? ne putem auto-interoga. Părerea mea este că la mijloc se află caracterele nefinisate, purtătoare de comportamente dăunătoare. Criza morală, prezentă abundent în lumea contemporană, e rezultatul unei educaţii eşuate şi al unei culturi de o vastă absenţă. Prin propria lucrare, omenirea îşi face rău sieşi.

Am marea bucurie (şi recunoştinţă) pentru faptul că Vavila Popovici şi-a adus aminte, în cartea sa de acum, şi de poetul Nicolae Labiş („Aurul din poezia lui Nicolae Labiş”). Mângâindu-mă cu imaginea lui din anul şcolar 1951-1952, când am fost nu doar colegi de clasă, ci şi olecuţă de prieteni, la Liceul de băieţi nr. 1 din Iaşi(aşa se chema în acea vreme Liceul Naţional), fac o corectură la afirmaţia autoarei: „În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului şi transferat la liceul «Mihail Sadoveanu» din Iaşi…” Mai întâi: copilul Labiş Nicolae nu „a fost luat din sânul familiei”, ci de la Liceul „N. Gane” din Fălticeni, dar cu acordul deplin al părinţilor. Tot în primul rând: nu „corifeii regimului” l-au „transferat”, ci prestigiosul profesor universitar, academicianul de mai târziu, Constantin Ciopraga, căruia i s-a alăturat şi sclipitorul om de cultură şi poet, George Mărgărit. „Corifeii” politici nu aveau, pe atunci, grija unui şcolar, chiar dacă acesta se dovedea deosebit de talentat. Grija s-a născut ceva mai târziu, când copilul s-a maturizat, iar talentul a început să incomodeze. Versul lui avea ritmuri (interioare, mai ales) neconsonante cu cele ale „timpurilor noi”. Labiş nu mai accepta să fie un „toboşar” oarecare într-o fanfară ordonată militar-patriotic.

Cartea cu amintiri

Dacă Vavila Popovici îmi dă voie (şi sunt sigur că o va face) aş da şi eu numele de mai sus minunatei sale cărţi (a 32-a) – „Popasurile vieţii” – precizând, pe proprie răspundere, că această carte nu este (doar) o rememorare a unor întâmplări, cu oameni şi locuri, petrecute într-o viaţă de om şcolit nu doar la şcoala vieţii. Deci dar, autoarea nu ambiţionează o aducere la timpul prezent a unui trecut frământat şi doldora de conţinut; ea cată mai curând să tragă învăţăminte, pe care, raportându-le la realităţile mai recente, le preface în istorie. Una pertinent comentată. Aşa cum bine se cuvine, Vavila Popovici aşează fiorul emoţiei fireşti sub veghea gândirii raţionale, reuşind astfel proiecţia sinelui pe ecranul lat al Istoriei, dând prim-planul raţiunii în faţa emoţiei. Ea îşi reconstituie biografia din perspectiva unghiului drept al maturităţii, metamorfozând trecutul în prezent, iar prezentul în viitor, chiar dacă acesta din urmă este imprevizibil. În acest fel, cartea de literatură devine şi cronică. Document. Parte a Istoriei.

Cutezând a afirma că scriitoarea Vavila Popovici împlineşte cu har această cerinţă a memorialisticii, mai cred că viziunea ei retrospectivă înlătură din capul locului căderea în lacrimogen, măcar în idilism. Chiar în debutul volumului, într-un altfel de Prefaţă, pe care o numeşte cu titlul acestuia „Popasurile vieţii” – ea însăşi sugerează, apelând şi la sprijin autorizat (românul Mircea Eliade, francezul Emmanuel Levinas, danezul Kierkegaard): Fiinţa Supremă l-a creat pe om din cele două părţi esenţiale: materie şi spirit. De felul în care aceste două părţi reuşesc – prin educaţie şi cultură – să confere omului o imagine demnă şi dreaptă depinde nu numai destinul acestuia, dar şi soarta lumii întregi. Cu cât mai puţine uscături, cu atât pădurea va fi mai sănătoasă şi mai mândră. („Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”).

Îşi marchează astfel Vavila Popovici drumul printre amintiri: „Amintirile năvălesc întotdeauna printre zâmbetele care ne înseninează şi lacrimile care ne întristează.” (…) „Îmi gândesc trecutul pentru că el există pentru mine şi pentru că voiesc să-l reamintesc” (…) „… după cum ne învaţă Religia, suntem influenţaţi de cei doi poli – Binele şi Răul…” (…) „Experienţa vieţii noastre, unică în felul ei, nu se poate disipa.” (…) „Închid ochii şi încerc să privesc cu acel ochi nevăzut copilăria pierdută… O văd revărsându-se peste întreaga mea viaţă…” Şi încheie aceste prime mărturisiri: „Chiar dacă nu va fi o carte, va fi o călătorie, îmi spun, aşa cum spunea şi Constantin Noica”. Deşi justificată în opinia autoarei, această undă de îndoială, alintat exprimată, se risipeşte lesne lecturând încântătoarele pagini ale cărţii. Căci Vavila Popovici a parcurs o călătorie, dar a reuşit şi o carte. Şi nu una oarecare, de simple refaceri ale unor trasee geografice, în căutarea urmelor de odinioară. Descrierile unor oameni şi ale unor locuri, aducerile aminte dominate de emoţii, dar şi de reflecţii mature, ampla şi diversa informaţie – de factură istorică, ştiinţifică, filosofică, artistică etc. – toate acestea participă la portretizarea autoarei.

Periplul pe care Vavila Popovici îl propune cititorului acestei ispititoare cărţi nu e un drum în doi: eu, autorul, şi eu, cititorul. Ea ne integrează unui grup de companioni de excepţie, personalităţi de prim rang ale culturii universale, dar şi oameni pe care îi numim simpli, dar care au alimentat generaţii multe cu seva înţelepciunii. Astfel începe scriitoarea-ghid cartea popasurilor prin lumea amintirilor: „La vremea când m-am născut, judeţul Hotin făcea parte din Regatul României…” O simplă informaţie? Poate, dar nu numai! Mai curând, o pagină de istorie, condensată într-o frază alcătuită din două propoziţiuni. O realitate istorică, pe seama căreia s-au scris cărţi multe, biblioteci întregi, dar care, spre vina noastră, se află în primejdia căderii în uitare. Una cu atât mai vinovată, cu cât avem conştiinţa ei. Şi scrie Vavila Popovici, către sfârşitul acestui capitol – „Noua Suliţă – Hotin” – după ce a rememorat destinul de până acum al pământului românesc înstrăinat: „Acolo sunt neamurile mele de veacuri în ţărână îngropaţi, alţii răspândiţi în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorinţa, dar n-a avut putinţa să ne păstreze”. (…) „Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăţi de viaţă! Le adun cu mintea şi le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor…”

Acolo, în Noua Suliţă, Vavila Popovici a slobozit către lume primele strigăte. Era în ziua de 24 ianuarie a anului 1935, ziua cea mare a celebrării Unirii Principatelor Române şi sărbătoarea sfântului mucenic Vavila. Cum pe naşă o chema Maria, preotul a oficiat: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”.

Din Noua Suliţă a Hotinului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al României întregi, destinul şi Istoria au purtat paşii copilului, împreună cu familia intrată în bejenie, prin locuri în care trecutul neamului românesc era viu şi adânc evocator. La Câmpeni, au fost întâmpinaţi de spiritul morţilor celor mari: Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu. „Pentru familia mea Câmpeni era un loc minunat, cu multă linişte şi aer curat. Oamenii de aici erau cinstiţi, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moţii nu puteau fi călcaţi în picioare…”

Desigur, tehnica scrierii amintirilor impune, de regulă, punerea vorbelor la timpul trecut. Eu nu pot, însă, să nu conjug verbul şi la timpul prezent. Unde mai este acum mândria moţilor noştri? Răspund tot eu: mândria mai este, şi nu numai în amintiri; moţi nu prea mai sunt… Până şi străvechiul cântec are acum un alt text: „A plecat moţul din ţară, / Pentru-o viaţă tot amară…”

Mărturisesc din toată inima că, şi în cazul acestei cărţi, ispita detalierii este mare. Din pricini de timp şi de spaţiu – chiar dacă acceptăm, filosofic, infinitatea acestora – mă potolesc. Mai bine o las pe autoare să se destăinuiască: „Cu toată civilizaţia oraşului, oamenii se înstrăinaseră, începuse şi aici, ca în toată ţara, atmosfera de control, de urmărire, de demascare…” („Tg. Mureş”). Era prin anii ’50. „Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul…” Îl citează scriitoarea pe Nicolae Iorga în motto-ul capitolului despre Iaşi, după care îşi dezvăluie propriile păreri: „Aveam să cunosc molcomirea, dar şi înţelepciunea moldovenească, alături de răutatea unor oameni ridicaţi de regimul comunist pe înalte piedestale, angrenaţi în faimoasa luptă de clasă”. Iaşul studenţiei şi al dragostei este amplu şi emoţionant evocat, mai ales în coordonatele perene: cultura, arta, ştiinţa, credinţa, istoria. „Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi ţin un jurnal” – îl citează Vavila Popovici pe Mircea Eliade în motto-ul la capitolul „Piteşti”, remarcând, printre multe altele, momentul declanşării acţiunii de „sistematizare” a oraşelor ţării: „Mai târziu, când a început sistematizarea oraşului, unele clădiri vechi, clădiri istorice şi spaţii verzi, au fost înlocuite cu blocuri gri, cutii dreptunghiulare comuniste”.

Primul contact cu Moscova. Un alt spaţiu geografic, altă geografie spirituală. Altă lume. „Oamenii aveau priviri încremenite, nu puteai ghici ce gândesc. Nici un zâmbet, nici un surâs.” Şi-a adus aminte de marele poet rus, admirabil tradus în româneşte de poetul ieşean George Lesnea: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, / Toate trec ca floarea spulberată. / Veştejit de-al toamnei mele frig, / Nu voi mai fi tânăr niciodată” – scria poetul rus cu destin tragic: „La douăzeci şi ceva de ani, după revoluţia din Octombrie 1917, scria poezia «Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit», la treizeci de ani, frumosul bărbat, liricul poet şi-a tăiat venele, şi-a curmat tinereţea.”

Bolgrad, Alba Iulia, Tg. Jiu, Valea Rea, Oneşti, Brăduleţ, Grecia sunt celelalte locuri prin care viaţa a purtat-o pe Vavila Popovici. Toate au rămas în memoria şi în sufletul ei aşa cum le-a cunoscut şi înţeles, dar – nici nu se putea altfel – cu nostalgia lirică a omului care ştie să confere memorialisticii haina de gală a scrisului frumos. Toate se găsesc sub umbra de lumină a emoţiei şi raţiunii. Mai ales, „Pregătirea de plecare în Statele Unite”: „În noaptea aceea candela ardea în prima cameră, în sfeşnice de antimoniu ardeau lumânări. Au ars până al stingere…” (…) „M-am născut în România. Nu eu mi-am ales locul, ci locul m-a ales…”

Acesta este omul şi scriitorul Vavila Popovici, prietena mea de spirit şi de gândire. Aşa ni se arată nouă cititorilor, în toate cele treizeci şi două de cărţi publicate până în prezent (anul 2014). Iar eu, care pretind că o cunosc, pentru că am citit-o, nutresc certitudinea că la fel va fi şi în operele pe care ni le va oferi în continuare. Căci „popasurile vieţii” ei nu s-au terminat, iar Bunul Dumnezeu îi va fi sprijin şi îndemn în continuare. Eu cred în bunătatea Lui.

Vasile FILIP – Iași, octombrie 2014

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

http://www.vavilapopovici.com/wp/

http://www.amazon.com/Vavila-Popovici/e/B003WHAANK