Din cartea de memorii semnate Vavila Popovici, „Popasurile vieţii“

Cred, totuşi, că este interesant să-ţi aminteşti, cît timp mai eşti în viaţă, şi să scoţi din învălmăşeala ei: ce ai fost, cum ai fost, pe unde ai fost, în ce timp, ce ai vrut să fii, cum ai vrut să fii, ce şi cum ai fi putut şi nu ai reuşit să fii, fiindcă nu ţi s-a permis (încorsetările vieţii!) sau nu ai îndrăznit… Şi mai cred că mi s-a făcut dor de o parte din mine, aceea care am fost şi care nu voi mai putea fi, dor de toate locurile pe unde am trecut, de acel timp plecat, de fiinţele dragi întîlnite cândva…

   În parcul acela, primăvara îşi dezvăluia farmecul şi scotea la vedere verdele ierbii. Grădina prindea viaţă, renăştea asemenea păsării Pheonix. Căutam ghiocei şi viorele, pe care i le dăruiam mamei la întoarcere. Mama zîmbea şi mă săruta, apreciindu-mi gestul de dragoste. Cînd ajungeam singură în parc, mi se părea că alergam în întîmpinarea lui Dumnezeu; El exista pentru mine peste tot, atingea totul, valurile mici şi repezi ale rîurilor, pietrele pe care călcam, arborii care îmi făceau umbră şi răcoare şi-mi înfiorau trupul, florile pe care le descopeream. Jos, sub picioarele mele, sălbăticea pămîntul. Înţelegeam mai tîrziu de ce grecii aveau atîţia zei, de ce orice minune a lumii îşi avea divinitatea sa…

Cînd eram împreună cu alte colege de şcoală ne îndreptam paşii spre locurile întunecate, unde erau pietre mari, sub care se adăposteau tolăniţi hidoşii şerpi. Singură nu aveam curajul. Răsturnam pietrele şi tulburam somnul şarpelui încolăcit. Acesta îşi scotea capul, îl ridica în sus trufaş, se descolăcea cu o viteză care ne speria. Sîsîitul ameninţător ne determina s-o luăm la fugă. Eram mulţumite că văzusem acel şarpe. Curiozitatea şi inconştienţa copiilor!

Alteori, după ploaie, căutam moluştele târâtoare – melcii – atît de singurateci, trişti şi cumva în afara ritmului vremii. Observaţia o făceam gîndindu-ne la problemele de matematică, pentru înţelegerea spaţiului, timpului, vitezei… Îi găseam în locurile cele mai umede şi întunecate, iar în zilele călduroase îi găseam în diverse locuri, de cele mai multe ori lipiţi pe frunze. Parcurgeau  cu viteza lor caracteristică spaţiul unei frunze, lăsînd în urmă un mucus care strălucea în lumina soarelui. Primăvara îi găseam căpăciţi în casele lor, uşa de intrare fiind închisă cu saliva solidificată. De cele mai multe ori luam în mîini cochilia spiralată de culoare brună cu pete negre în care era ascuns melcul şi începeam să-i cîntăm, el îşi scotea încet trupul, apoi corniţele, şi dacă le atingeam, se ascundea din nou în cochilia răsucită în formă de spirală; atunci îi cîntam din nou. Uneori îi dezlipeam corpul care semăna cu talpa unui picior, îl ţineam în palmă şi îi cîntam: „Melc, melc, Codobelc, scoate coarne boureşti,/Şi te du la baltă / Şi bea apă caldă,/ Şi te du la Dunăre,/ Şi bea apă tulbure…“. Cînd melcul nu ieşea, continuam cu alt cîntec: „Melc, melc Codobelc,/Ghem vărgat şi ferecat,/ Lasă noaptea din găoace,/ Melc nătîng şi vino-ncoace,/ Nu e bine să te-ascunzi…“. Eram convinse că melcul ne auzea. Ieşea din găoacea sa, îşi scotea capul cu cele patru corniţe, îi priveam ochii puşi în vârfurile celor două corniţe mari şi ne bucuram. Era rece, lipicios şi fricos din cale-afară. De îndată îşi strângea corniţele, trupul, şi intra în cochilia sa, noi însă eram mulţumite de „conversaţia” avută. Nu-l lăsam pe potecă, ci îl piteam undeva în frunziş, să nu fie călcat din nebăgare de seamă de către vreun trecător, cu toate că ei, trecătorii, erau aproape inexistenţi. Rămîneam uneori în parc pînă cînd lumina difuză, sărăcită peste zi, se spărgea discret în mii de raze, desenând din ce în ce mai multe umbre şi acestea dispărând apoi, cu lumină cu tot…

În zilele de sărbătoare, în chioşcul din parc venea famfara militară care îşi începea programul cu „Valurile Dunării“, piesa lui Iosif Ivanovici. Sunetele răsunau până departe, încât îţi venea să dansezi pe potecile parcului. Programul continua cu valsurile lui  Strauss.

sursa

(pag. 109 – 111, „Popasurile vieţii“, de Vavila Popovici)

***

Republicăm și o Cronică  la „Popasurile vieţii“, scrisă de Vasile Filip:

Cartea cu amintiri

Dacă Vavila Popovici îmi dă voie (şi sunt sigur că o va face) aş da şi eu numele de mai sus minunatei sale cărţi (a 32-a) – „Popasurile vieţii” – precizând, pe proprie răspundere, că această carte nu este (doar) o rememorare a unor întâmplări, cu oameni şi locuri, petrecute într-o viaţă de om şcolit nu doar la şcoala vieţii. Deci dar, autoarea nu ambiţionează o aducere la timpul prezent a unui trecut frământat şi doldora de conţinut; ea cată mai curând să tragă învăţăminte, pe care, raportându-le la realităţile mai recente, le preface în istorie. Una pertinent comentată. Aşa cum bine se cuvine, Vavila Popovici aşează fiorul emoţiei fireşti sub veghea gândirii raţionale, reuşind astfel proiecţia sinelui pe ecranul lat al Istoriei, dând prim-planul raţiunii în faţa emoţiei. Ea îşi reconstituie biografia din perspectiva unghiului drept al maturităţii, metamorfozând trecutul în prezent, iar prezentul în viitor, chiar dacă acesta din urmă este imprevizibil. În acest fel, cartea de literatură devine şi cronică. Document. Parte a Istoriei.

Cutezând a afirma că scriitoarea Vavila Popovici împlineşte cu har această cerinţă a memorialisticii, mai cred că viziunea ei retrospectivă înlătură din capul locului căderea în lacrimogen, măcar în idilism. Chiar în debutul volumului, într-un altfel de Prefaţă, pe care o numeşte cu titlul acestuia „Popasurile vieţii” – ea însăşi sugerează, apelând şi la sprijin autorizat (românul Mircea Eliade, francezul Emmanuel Levinas, danezul Kierkegaard): Fiinţa Supremă l-a creat pe om din cele două părţi esenţiale: materie şi spirit. De felul în care aceste două părţi reuşesc – prin educaţie şi cultură – să confere omului o imagine demnă şi dreaptă depinde nu numai destinul acestuia, dar şi soarta lumii întregi. Cu cât mai puţine uscături, cu atât pădurea va fi mai sănătoasă şi mai mândră. („Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”).

Îşi marchează astfel Vavila Popovici drumul printre amintiri: „Amintirile năvălesc întotdeauna printre zâmbetele care ne înseninează şi lacrimile care ne întristează.” (…) „Îmi gândesc trecutul pentru că el există pentru mine şi pentru că voiesc să-l reamintesc” (…) „… după cum ne învaţă Religia, suntem influenţaţi de cei doi poli – Binele şi Răul…” (…) „Experienţa vieţii noastre, unică în felul ei, nu se poate disipa.” (…) „Închid ochii şi încerc să privesc cu acel ochi nevăzut copilăria pierdută… O văd revărsându-se peste întreaga mea viaţă…” Şi încheie aceste prime mărturisiri: „Chiar dacă nu va fi o carte, va fi o călătorie, îmi spun, aşa cum spunea şi Constantin Noica”. Deşi justificată în opinia autoarei, această undă de îndoială, alintat exprimată, se risipeşte lesne lecturând încântătoarele pagini ale cărţii. Căci Vavila Popovici a parcurs o călătorie, dar a reuşit şi o carte. Şi nu una oarecare, de simple refaceri ale unor trasee geografice, în căutarea urmelor de odinioară. Descrierile unor oameni şi ale unor locuri, aducerile aminte dominate de emoţii, dar şi de reflecţii mature, ampla şi diversa informaţie – de factură istorică, ştiinţifică, filosofică, artistică etc. – toate acestea participă la portretizarea autoarei.

Periplul pe care Vavila Popovici îl propune cititorului acestei ispititoare cărţi nu e un drum în doi: eu, autorul, şi eu, cititorul. Ea ne integrează unui grup de companioni de excepţie, personalităţi de prim rang ale culturii universale, dar şi oameni pe care îi numim simpli, dar care au alimentat generaţii multe cu seva înţelepciunii. Astfel începe scriitoarea-ghid cartea popasurilor prin lumea amintirilor: „La vremea când m-am născut, judeţul Hotin făcea parte din Regatul României…” O simplă informaţie? Poate, dar nu numai! Mai curând, o pagină de istorie, condensată într-o frază alcătuită din două propoziţiuni. O realitate istorică, pe seama căreia s-au scris cărţi multe, biblioteci întregi, dar care, spre vina noastră, se află în primejdia căderii în uitare. Una cu atât mai vinovată, cu cât avem conştiinţa ei. Şi scrie Vavila Popovici, către sfârşitul acestui capitol – „Noua Suliţă – Hotin” – după ce a rememorat destinul de până acum al pământului românesc înstrăinat: „Acolo sunt neamurile mele de veacuri în ţărână îngropaţi, alţii răspândiţi în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorinţa, dar n-a avut putinţa să ne păstreze”. (…) „Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăţi de viaţă! Le adun cu mintea şi le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor…”

Acolo, în Noua Suliţă, Vavila Popovici a slobozit către lume primele strigăte. Era în ziua de 24 ianuarie a anului 1935, ziua cea mare a celebrării Unirii Principatelor Române şi sărbătoarea sfântului mucenic Vavila. Cum pe naşă o chema Maria, preotul a oficiat: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”.

Din Noua Suliţă a Hotinului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al României întregi, destinul şi Istoria au purtat paşii copilului, împreună cu familia intrată în bejenie, prin locuri în care trecutul neamului românesc era viu şi adânc evocator. La Câmpeni, au fost întâmpinaţi de spiritul morţilor celor mari: Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu. „Pentru familia mea Câmpeni era un loc minunat, cu multă linişte şi aer curat. Oamenii de aici erau cinstiţi, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moţii nu puteau fi călcaţi în picioare…”

Desigur, tehnica scrierii amintirilor impune, de regulă, punerea vorbelor la timpul trecut. Eu nu pot, însă, să nu conjug verbul şi la timpul prezent. Unde mai este acum mândria moţilor noştri? Răspund tot eu: mândria mai este, şi nu numai în amintiri; moţi nu prea mai sunt… Până şi străvechiul cântec are acum un alt text: „A plecat moţul din ţară, / Pentru-o viaţă tot amară…”

Mărturisesc din toată inima că, şi în cazul acestei cărţi, ispita detalierii este mare. Din pricini de timp şi de spaţiu – chiar dacă acceptăm, filosofic, infinitatea acestora – mă potolesc. Mai bine o las pe autoare să se destăinuiască: „Cu toată civilizaţia oraşului, oamenii se înstrăinaseră, începuse şi aici, ca în toată ţara, atmosfera de control, de urmărire, de demascare…” („Tg. Mureş”). Era prin anii ’50. „Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul…” Îl citează scriitoarea pe Nicolae Iorga în motto-ul capitolului despre Iaşi, după care îşi dezvăluie propriile păreri: „Aveam să cunosc molcomirea, dar şi înţelepciunea moldovenească, alături de răutatea unor oameni ridicaţi de regimul comunist pe înalte piedestale, angrenaţi în faimoasa luptă de clasă”. Iaşul studenţiei şi al dragostei este amplu şi emoţionant evocat, mai ales în coordonatele perene: cultura, arta, ştiinţa, credinţa, istoria. „Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi ţin un jurnal” – îl citează Vavila Popovici pe Mircea Eliade în motto-ul la capitolul „Piteşti”, remarcând, printre multe altele, momentul declanşării acţiunii de „sistematizare” a oraşelor ţării: „Mai târziu, când a început sistematizarea oraşului, unele clădiri vechi, clădiri istorice şi spaţii verzi, au fost înlocuite cu blocuri gri, cutii dreptunghiulare comuniste”.

Primul contact cu Moscova. Un alt spaţiu geografic, altă geografie spirituală. Altă lume. „Oamenii aveau priviri încremenite, nu puteai ghici ce gândesc. Nici un zâmbet, nici un surâs.” Şi-a adus aminte de marele poet rus, admirabil tradus în româneşte de poetul ieşean George Lesnea: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, / Toate trec ca floarea spulberată. / Veştejit de-al toamnei mele frig, / Nu voi mai fi tânăr niciodată” – scria poetul rus cu destin tragic: „La douăzeci şi ceva de ani, după revoluţia din Octombrie 1917, scria poezia «Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit», la treizeci de ani, frumosul bărbat, liricul poet şi-a tăiat venele, şi-a curmat tinereţea.”

Bolgrad, Alba Iulia, Tg. Jiu, Valea Rea, Oneşti, Brăduleţ, Grecia sunt celelalte locuri prin care viaţa a purtat-o pe Vavila Popovici. Toate au rămas în memoria şi în sufletul ei aşa cum le-a cunoscut şi înţeles, dar – nici nu se putea altfel – cu nostalgia lirică a omului care ştie să confere memorialisticii haina de gală a scrisului frumos. Toate se găsesc sub umbra de lumină a emoţiei şi raţiunii. Mai ales, „Pregătirea de plecare în Statele Unite”: „În noaptea aceea candela ardea în prima cameră, în sfeşnice de antimoniu ardeau lumânări. Au ars până al stingere…” (…) „M-am născut în România. Nu eu mi-am ales locul, ci locul m-a ales…”

Acesta este omul şi scriitorul Vavila Popovici, prietena mea de spirit şi de gândire. Aşa ni se arată nouă cititorilor, în toate cele treizeci şi două de cărţi publicate până în prezent (anul 2014). Iar eu, care pretind că o cunosc, pentru că am citit-o, nutresc certitudinea că la fel va fi şi în operele pe care ni le va oferi în continuare. Căci „popasurile vieţii” ei nu s-au terminat, iar Bunul Dumnezeu îi va fi sprijin şi îndemn în continuare. Eu cred în bunătatea Lui.

Vasile FILIP – Iași, octombrie 2014

sursa

 ____________________________________

Dacă doriți să achizionați din opera scriitoarei Vavila Popovici, accesațihttp://www.amazon.com/Vavila-Popovici/e/B003WHAANK

_____________________________________

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s