Addenda la Istorie

Addenda la  OBAMA SI OSAMA

de Jianu Liviu-Florian

E loc de multe pe pamânt,

De multe Babiloane, zob,

De multa lipsa de cuvânt,

Si terorism destul, pe glob –

 

E loc de dinte pentru dinti,

De teleshowuri cu vendete,

Se nasc din crime, mereu, “sfinti”

Ce pun o lume, la perete –

 

E loc de lideri, spânzurând,

De executii comandate,

De stat pentru trait, la rând,

N-au unii Rai, altii – bucate –

 

E loc pe lume de batut

Gloriosul  pas de defilare,

Sa fie-avutul, mai avut,

Sa n-aiba ioc, cel care n-are –

 

Se bate toba, cânta-n veac

Trompete ample, ca mai moare

Un vinovat, când altii fac

O crima, zilnic, si mai mare –

 

E loc de lideri, spânzurând –

De executii comandate –

De stat pentru trait, la rând –

N-au unii Rai, altii – bucate –

 

 

mai 2011

 

 

BERLIN BERLIN

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010


 

DISPARITIA ROMÂNIEI…???!!!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 

…De „Ziua Europei” (în loc de ZIUA INDEPENDENTEI DE STAT A ROMÂNIEI, platita cu sângele a zeci de mii de dorobanti si calarasi si rosiori români, în „Razboiul nostru pentru Neatârnare”, 1877-1878!!!), oamenii se bat, în plin Bucuresti, pentru trei sarmale – si plâng, când nu ajung la cele…trei sarmale, „donate” de Primaria Capitalei – iar, când n-au mai fost sarmale, si-a ramas doar…”varza fara de sarmale”, a izbucnit… „razboi civil” pe… varza! – …de fapt, un fel de mârâiala si învârtejire generala a zdrentelor, de parca se bateau câinii vagabonzi/”comunitari”…

…Femei si copii mor de foame, dimpreuna, în colibele/blocuri ale „Capitalei” României – …în indiferenta „suverana” a vecinilor (cât despre politicieni, ei se amuza, pe seama acestei situatii demne de statul african Ciad – …ca tot îi purtam steagul, din pricina prostiei de la casa popii Tökes, din 1989! – …se amuza, pentru ca, iata, în felul acesta „bantustanesc” au mai… „iesit din sistem” niste…”nedoriti” – …decât ca votanti!) – …vecini insensibili, care…ÎNCA n-au murit de foame!

…Cadavrele (din Bucuresti) ale celor asasinati de inanitie si de tradarea conducatorilor României au fost descoperite abia la DOUA SAPTAMÂNI DE LA DECES…fireste, într-o stare de descompunere…foarte avansat-„putitoare”…!!!

…În spitale, miroase a pustiu si a mucegai: medicii si asistentele se raresc, medicamentele dispar complet, banii de medicamente, cel putin pentru batrânii pensionari, nu sunt DELOC!!! Zeci de mii, sute de mii de oameni bolnavi de cancer, SIDA, diabet, inima etc. etc. – SUNT CONDAMNATI LA MOARTE, prin „disparitia” medicamentelor pentru tratarea, sau ameliorarea, sau „stabilizarea” bolii lor!!!

Pentru ca, evident, acesti bolnavi n-au bani sa se duca la Viena, sa se trateze, precum besnitele politico-mafioto-banditesti, din „fruntea” (stigmatizata!) a României!

…Trei mii de scoli au fost, deja, „comasate” – adica, DESFIINTATE! Bate, la poarta României, din nou, analfabetismul începutului de veac XX…

…Spitalele, la fel, desfiintate „pe capete” (daca managerii n-au…”capete portocalii”!!!) – …deci, curând foarte, în România se va dezvolta („în draci”!)…”SAMANISMUL”!!!

…Ne mor, zilnic, tineri în razboaiele altora (ale Zarafilor Lumii! – razboaie în care doar România a mai ramas, de parca EA ar avea vreun interes ori folos, iar nu escrocii din NATO/SUA/ISRAEL!) – …tineri ne-vinovati decât ca-s orbi, hipnotizati de Cobrele Lumii… deci, fara minte…!!!

…”Privatizarile”, adica TRADAREA, JAFUL ORGANIZAT SI ASASINAREA ROMÂNIEI INTEGRALE, continua (de 21 de ani!), în ritm de mars funebru-infernal – îmbogatind sute de politicieni români…de toate culorile si, totusi, în materie de hotii, DECOLORATI COMPLET!!! – si care, apoi, îsi borasc tradarea catre Zarafii Lumii, cu care împart, în raport de 1 la 1000, ce-au fost lasati si îndemnati si ajutati, de catre Aspidele Terrei, sa jefuiasca si sa sufoce si sa prapadeasca DEPLIN: pamânt, subpamânt, minti, suflete, valori de Duh Dumnezeiesc…poate si Cer, prin prostitutia „morala” si ateismul golanesco-imbecil, care bântuie, azi, mai rau decât în comunism!

Elevii de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonita”, din Bucuresti (cel mai stralucit si important liceu, de acest profil, din tara!), sunt siliti sa intre în PDL, CU CARNET DE PEDELISTI!!! – …ADICA SA SE PROSTITUEZE (…si sa prostitueze însasi notiunea de Arta!), în cel mai jalnic mod, daca vor sa-si vânda vreo pânza…sau sa-si organizeze vreo expozitie: NUMAI ÎN SEDIUL PDL-BUCURESTI!!!

UNDE ESTE JUSTITIA, CA SA SE AUTOSESIZEZE, PENTRU ÎNCALCAREA FLAGRANTA, UNEI LEGI PE CARE A CLOCIT-O ÎNSUSI LIMBRICUL DE FUNERIU, SI SI-A ASUMAT-O ÎNSUSI BOCUL VALAHILOR???!!! Vezi sa nu existe, azi, Justitie independenta politic (cu câteva exceptii…exceptionale, pe care PDL-ul le persecuta si carora le doreste, „cordial”, moartea!)!!!

 

…Asa ca, anunturile de azi, 10 mai (când ar fi trebuit sa fie Ziua Monarhiei Românesti…), conform carora banditii de la FMI, care conlucreaza exemplar, mâna-n mâna, cu…banditii nostri, din toate partidele (PDL, PSD, PNL etc.) – preconizeaza, pentru perioada 2010- 2013, masuri draconice:

a- sectorul sanitar va fi „binecuvântat” cu înca o plaga: reducerea subventiilor de stat cu 10%…,

b-…la CFR, 1.000 de km nu vor mai fi întretinuti de stat, DE NIMENI (vom merge, curând, de la Flamânzi/Botosani, si pâna la Bucuresti, pe jos, ca Badea Cârtan, sau cu carutele…pe care nu le mai avem, precum Ilie Moromete, la 1936, avea!)…,

c-…la Metrou, se vor taia subventiile pentru întretinere/”mentenanta”, pe vreo 50 de km… – …si înca, probabil, sute de alte catastrofe, devenite…”cancan” cotidian, pentru românul anesteziat la Duh… – de exemplu:

d-reducerea PIB-ului României, cu 0,8 %

e-privatizarea (adica, înstrainarea, poate chiar distrugerea, cinica si premeditata!) a TAROM;

f-Guvernul a convenit cu FMI eliminarea subventiei la încalzire, facturile pot creste cu pâna la 60%;

g-FMI cere directori straini în companiile de stat – etc. etc. etc. –

nu ne mai mira deloc (ba, ne asteptam la MULT MAI RAU!!!), când avem, în fata, un cadavru în plina putrefactie, numit…România!

 

…În fata atacurilor repetate sistematic, ale zarafilor de la FMI, prin pitt-bull-ul „cu gaura” româneasca (în suflet si-n pantof!), Jeffrey Franks – si în fata tradarilor tot mai cinice si mai plictisite ale asa-zisilor nostri „politicieni”, de fapt, slugoi nemernici si preaplecati ai Asasinilor nostri, Zarafii Europeni si Mondiali – ne punem, cu toata seriozitatea, tot mai grav, întrebarea: se pregateste („se pune de”), oare, doamnelor si doamnelor, DISPARITIA (fizica si de Duh) a ROMÂNIEI?!

Daca da, si noi nu putem face nimic, pentru ca ne-ati legat mintile, prin MAGIE NEAGRA (pentru ca, în mod normal, de mult trebuia sa izbucneasca Sfânta Furie a Poporului, care sa le zdrobeasca, cu pietre, capetele acestor serpi si napârci!), macar anuntati-ne din vreme…macar lasati-ne un ultim drept: acela de a muri crestineste, cu mâinile pe piept, în cruce, si culcati în copârseu, iar nu azvârliti, de-un picior, precum „câinii comunitari”, la râpa…!!!

 

…Va iertam pentru miile de „talmaceni”, „tinei”, „boureni”, „blageni” si „videni”, care ne fura si ne strâng de gât, „ziua, în amiaza mare”!… – va iertam si pentru EBELE trimise la Zarafii Mondiali (cu salarii astronomice, DIN P.I.B.-ul ROMÂNIEI!!!), sau pentru Anastasele-Mincinoasele (si Tragic-Hoatele de pensii si, deci, DE VIETI OMENESTI!!!) , duse la coaforii autohtoni, cu câte SASE bodigarzi… va iertam pentru miile de hidre si gorgone, monstruos de lacome si…”întelepte”, tip „placintele”…- si va iertam pentru toate miile de „eleneudre” („Belles-de-Jours”…), pe care le întretineti cu miliardele din COLIVA noastra…si care cheltuiesc, numai ca sa se-ncalte, pensia unui judet întreg!!! – …dar va blestemam ca hoitul vostru sa nu putrezeasca si sufletul vostru sa arda în fundul-fundului iadului, mai jos decât chiar…TALPA! – daca nu ne îngaduiti sa ne prezentam cuviincios, macar o data în viata, în fata Lui Hristos-Mântuitorul Lumii!!!

…Cioclilor blestemati, aveti, macar, curajul (când le vorbiti) de a va uita la cadavrele vii, pe care le aveti, înca, în fata, si vestiti-le, sub absolut ce forma vreti, Apocalipsa!

…Macar o data în viata voastra de PARAZITI LETALI (carora n-am stiut, la vreme, sa le strivim capetele, cu toata vlaga, între degetele noastre muncite de pamânt si arse de soarele cerului) – spuneti, SPUNETI!!! -…chiar si cu hahaieli si cu gura dusa la urechi!!! – ADEVARUL ÎN FATA!!!

 

…Nemernicilor…România asta, mai bogata decât o planeta întreaga, mai sfânta decât orice parte a Terrei si a Cosmosului/Creatiei Orânduite al/a Lui Dumnezeu – ne va primi, speram, hoiturile…desi am tradat-o, nestârpindu-i, fara nicio mila, pe calaii ei – …dar nu stim daca Dumnezeu, la Judetul Cel de Spaima si Ultim, ne va ierta, pentru ca ne-a dat Sfânta Noima/ROST si Misiune, în lume, fiecaruia în parte si poporului, întru deplinatatea lui… – iar noi l-am lepadat de la noi, pe Cel Ce S-a Rastignit pentru Mântuirea noastra… – Mântuire dement refuzata, de ticalosia noastra atât de putin credincioasa si lasa!

Din pacate si spre exasperarea noastra, inclusiv înalti ierahi ai B.O.R., L-au tradat pe Mântuitorul-Hristos!!!

…Pentru cei care (frati si surori dintre noi), totusi, mai au vlaga sa spere – facem, cunoscuta o deosebit de importanta PROCLAMATIE, ca fisa a bolii Duhului nostru – si vestindu-ne despre înfiintarea MIREM – Miscarea Ortodoxa de Reînviere Monahala :

PROCLAMATIE
a monahilor ortodocsi români,
catre binecredinciosul popor ortodox român,
Sfîntului Sinod si întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Ai nostri Arhipastori si preaiubiti frati întru Hristos,

Semnatarii, parinti ai manastirilor din România, stareti, ieromonahi, monahi si monahii, ridica glas de chemare la unitate si marturisire catre toata suflarea ce-si marturiseste ortodox crezul si vietuirea. Cu totii mostenim rînduiala – încredintati fiind de Sfintii Parinti – ca orice hotarîre în Biserica Ortodoxa sa se faca canonic, unanim si conform predaniei patristice. Noi, monahii, ca unii ce întreit ne-am fagaduit lui Dumnezeu si ni s-a încredintat Adevarul ortodox spre marturisire, nu putem încalca si nici trece peste ceea ce Proorocii au profetit, Sfintii Apostoli au propovaduit si De-Dumnezeu-Purtatorii Parinti au hotarnicit la cele Sapte Soboare Ecumenice si Locale. Astfel, Canonul 15 întocmit la al Noualea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune, despre cei ce propovaduiesc public eresul, sau îl învata în Biserici – sa fie îndepartati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarîma unitatea Bisericii. În acest fel, toti devenim strajuitorii adevarului în Biserica si purtatori de grija ai Sfintei Traditii calauzitoare catre mîntuire.

Ramînem înmarmuriti privind la hotarîrile ce reprezentantii Bisericii Ortodoxe le iau privind viata Bisericii ce o pastoresc. Am tot nadajduit ca toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înselat. Am început sa credem ca de la înaltimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, ca deja este prea tîrziu. Asadar, actele si declaratiile prelatilor Bisericii Ortodoxe referitor la celelalte culte, ne-au pricinuit o adînca mîhnire si ne supun la o grea încercare duhovniceasca, pentru ca sunt lucruri nemaiauzite si total contrare credintei Sfintilor Parinti (s.n.).

Din aceasta pricina, atitudinea noastra fata de noile erezii si schisme trebuie sa se faca auzita de catre toata suflarea ce-si lucreaza în chip ortodox mîntuirea. Asadar, întemeiati fiind pe cuvintele Sfintilor Parinti, declaram ferm si categoric:

* Nu este posibila unirea cu catolicii, atîta timp cît acestia nu renunta la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata conceptiune, slujirea cu azima, botezul prin stropire sau turnare, s.a.), la neo-rînduielile scolastice si nu primesc botezul ortodox prin afundare. Nu putem uita istoria înca sîngerînda a uniatiei catolice din Ardeal si nu putem fi ignoranti la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de Marele Apus. Planul masonic în cauza consta în a pecetlui unirea religioasa fara a se tine cont de divergente, printr-o recunoastere reciproca a tainelor si a mostenirii apostolice, fiecare recunoscînd pe ceilalti drept Biserica, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitata, apoi largita (s.n.). Dupa care va ramîne sa fie pusa problema diferentelor dogmatice, considerate depasite si dezbinatoare. Pentru aceasta ne ridicam împotriva oricaror rugaciuni în comun cu catolicii si protestantii, mai ales asupra unitatii si reconcilierii ecumeniste ce defaimeaza Sfintele Taine. Toti cuviosii si marturisitorii Parinti de dupa Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latinesti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, si s-au sfintit, împotrivindu-se pîna la sînge. Cuvintele lor au pîna azi puterea si lucrarea Duhului Sfînt si ne îndreptatesc a crede ca: „Exista doar o singura Biserica a lui Hristos, cea Ortodoxa, apostoleasca si soborniceasca, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfînta Biserica îl afuriseste si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamt) (s.n.).

* Ramînerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de tradare a adevaratei credinte, prin acceptarea hotarîrilor ce contrazic fatis dogmele Ortodoxiei si canoanele Sinoadelor Ecumenice.
Neamul ortodox este radacina, trunchiul, frunza si rodul Bisericii al carei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii si nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestantii, evreii, budistii sau musulmanii, atît timp cît doar în potirele noastre se întrupeaza Adevaratul Hristos Cel nascut din Preasfînta Fecioara Maria. Noi ortodocsii nu avem nimic de adaugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfîntul Marcu al Efesului pecetluieste cele de mai sus spunînd ca: „În materie de credinta nu exista concesie iar chestiunile credintei nu îngaduie iconomia” (s.n.).

*
Demascarea politicii globaliste de integrare religioasa în UE ca fiind demonica si fundamentata pe principii anticrestine, luarea de masuri împotriva noilor buletine cu cip si a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice. Vadirea manifestarilor new-agiste ce îndracesc pe tineri, rescrierea adevaratei istorii bisericesti-nationale si revigorarea valorilor traditionale (s.n.). Nu avem pricina de a supune Biserica presiunilor politice si de a da Cezarului mai mult decît i se cuvine. Împaratia noastra e în ceruri, dar trebuie sa o dobîndim înca din viata, fara a ne vinde ortodoxia si românismul.

Facem un ultim apel catre Sfîntul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriti-va cît nu e prea tîrziu! Hotarîti iesirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pîngariti altarele cu rugaciuni împreuna cu ereticii, nu mai primiti pe cei nebotezati ca fii ai Bisericii, nu va plecati compromisurilor politice si nu ne siluiti libertatea si constiinta cu legitimatii comuniste. Nu mai putem rabda privind noile rînduieli ce desconsidera Sfintele Canoane, cenzureaza Sfintii Parinti, ignora dogmele si hotarîrile Sfintelor Soboare si rastalmacesc Sfintele Scripturi. Nu introduceti schisme si dezbinari în Biserica, nu încercati sa uniti ce e despartit, caci singurul lucru care-l veti reusi e sa distrugeti unitatea Ortodoxiei, sa fisurati adînc temelia Bisericii si sa ridicati cea de-a doua Mare Schisma. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. actioneaza individual, fara încredintarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fara a fi împuternicita printr-o hotarîre a vreunui sinod inter-ortodox, putînd fi declarata oricînd ca fiind schismatica si eretica de catre celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniti-va în fire si treziti-va! Atît timp cît veti ramîne cu Hristos, va vom urma, iar de va veti pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, va vom socoti apostati. Lepadati toate aceste înselari, pentru ca nu cumva poporul urmîndu-va, sa se lepede de Biserica lui Hristos (s.n.).

Toate aceste lacrimi de sînge voim a le sterge de pe chipul Bisericii, altminteri vom trece peste ascultarea de pacat si vom înainta proteste oficiale, vom iesi în strada si vom alcatui sinod de rezistenta. Nimanui, nicaieri si niciodata nu i se va îngadui a sacrifica pentru binele sau, cea mai mica particica din Credinta Ortodoxa. Cu noi este Dumnezeu si pentru Hristos voim a merge pîna la capat, CHIAR SA NE VARSAM SÎNGELE , daca situatia o cere, pentru ca nici o litera din sfintele cuvinte sa nu sufere vreo vatamare, pentru ca toti cu urechi de auzit sa priceapa si cu ochii ce vad sa-nteleaga (s.n.).

Iertare tuturor pentru toate si primiti, rugamu-va, acestea – ca o cununa, ca o sulita, ori ca o Cruce (s.n.).
Semneaza,
Tot Soborul de monahi si monahii
, înca vii (s.n.),

ai României Ortodoxe” – – cf. ortodoxliber.wordpress.com

Iata si un articol, despre actiunea în forta, asupra mânastirii Negru Voda…ducând cu gândul la prigoana mânastirii Esfigmenu, de la Muntele Athos, de acum câtiva ani (2007), dar si de anul acesta (cf. Traditia ortodoxa, art. Din nou despre prigonirea de la Esfigmenu, 20 martie 2011), sau a episcopului Artemie:

ORTODOXIA ROMÂNEASCA, SUB ASEDIUL MASONERIEI

În primavara anului 2003, un grup de comando al trupelor antiteroriste a descins la manastirea Negru Voda din Câmpulung Muscel. 12 calugari au disparut peste noapte si nimeni nu a dat o explicatie coerenta (s.n.). Un singur ziar local din Arges a avut curajul sa relateze faptele si sa înceapa o ancheta. Dupa mai bine de patru ani, acest caz este tot învaluit în mister.

Evenimentele s-au petrecut la scurt timp dupa lansarea „PROCLAMATIEI MISCARII ORTODOXE DE REÎNVIERE MONAHALA”. Aceasta misterioasa miscare alcatuita, dupa declaratiile care circula pe Internet, din 500 de calugari, calugarite, stareti, preoti ortodocsi si având sustinerea unor calugari de la muntele Athos, protesteaza împotriva unor hotarâri ale celor care conduc acum Biserica Ortodoxa Româna. Ecumenismul este demascat ca erezie de Proclamatia care ataca, de asemenea, prezenta masonilor în fruntea Bisericii.

COMANDO LA MANASTIRE. FENOMENE PARANORMALE SAU CONSPIRATIE?

Manastirea Negru Voda din Câmpulung Muscel a fost ctitorita în 1215 de domnitorul Radu Voda. În 2003 aici îsi duceau viata 12 calugari, condusi de staretul Vichentie Punguta.

Într-o noapte din Saptamâna Luminata (saptamâna de dupa Sarbatoarea Pastelui), trupele Departamentului de Interventii Antiteroriste (DIA) iau cu asalt manastirea. Toti calugarii sunt îmbarcati în forta, fara nici o explicatie, în dubele parcate în fata portii. Destinatia? Necunoscuta. În ziua urmatoare este adus în manastire un grup de maicute, care sustin cu tarie ca ele sunt acolo de la întemeierea manastirii. Acest lucru este infirmat chiar de prezentarea facuta pe Internet a manastirii Negru Voda, în care se afirma ca aceasta este o manastire de calugari.

Dupa o saptamâna, câtiva dintre cei luati pe sus de mascati în plina noapte apar la manastirea Curtea de Arges, însa au „interdictie de a vorbi”. Despre parintele Vichentie se spune ca a plecat în America „în pelerinaj”. Dar calugarii ortodocsi nu merg în America în pelerinaj, deoarece nu exista locuri sacre pentru ortodocsi acolo.

Minciuna maicutelor, cum ca ar locui dintotdeauna la Manastirea Negru Voda, era totusi prea gogonata. Mult mai târziu, reprezentantii Arhiepiscopiei Argesului au dat câteva declaratii oficiale, dar nici versiunea lor nu lamureste ce s-a petrecut. Explicatiile lor, date în 2006 unicului ziar care a avut curajul sa investigheze subiectul, sunt însa cusute cu ata alba si pline de contradictii. Pozitia oficiala a Bisericii, care ar fi trebuit sa protejeze calugarii de abuzurile autoritatilor statului, dovedeste din contra implicarea acesteia în evenimente.

Fostul staret de la Manastirea Negru Voda, expediat sau autoexilat în strainatate, reuseste sa trimita de acolo un material cutremurator despre descinderea din 2003. Acest material a circulat din mâna în mâna si poate fi citit acum pe Internet.

Versiunea oficiala: la manastirea Negru Voda s-au facut… reparatii?! curatenie?!

Purtatorii de cuvânt ai Episcopiei Argesului si ai Episcopiei Muscelului, ca si episcopul Calinic Argeseanul admit, în cele din urma, trei ani mai târziu, ca a avut loc o mutare a comunitatii de calugari. Însa una temporara, se dezvinovatesc ei. „În urma cu trei ani, la Manastirea Negru Voda din Câmpulung au fost executate niste lucrari de reparatie. Cu acea ocazie au fost mutati calugarii la alte lacasuri de cult din judet,” declara în 2006, pentru un ziar electronic argesean, consilierul episcopal Ovidiu Vlasceanu.

Protopopul de Muscel, Eugeniu Matei, vrea sa îi tina isonul, dar vorbeste despre o actiune de curatare a manastirii: „În perioada ianuarie-septembrie 2003, calugarii de la Manastirea Negru Voda au fost repartizati la alte lacasuri de cult din judet, deoarece în cadrul complexului monahal s-a facut curatenie. În toata aceasta perioada, la Negru Voda au fost aduse maicute pentru a pregati masa muncitorilor si a face rânduiala asa cum se cuvine într-un sfânt lacas.” De ce nu puteau face calugarii de mâncare muncitorilor si a fost necesar sa fie aduse maicute, practica nemaiîntâlnita în nici un alt caz de renovare a unei manastiri, ramâne un mister. La fel cum, vorbind de o perioada de câteva luni în care s-a facut mutarea, Eugeniu Matei abate atentia de la faptul ca toti cei 12 calugari au fost mutati într-o singura noapte si nu s-au mai întors apoi la manastire.

MIREM, MISCAREA ORTODOXA DE REÎNVIERE MONAHALA

Curatenia” de care vorbesc reprezentantii episcopiei este însa una simbolica. Mascatii au intervenit în forta întrucât se credea ca la Negru Voda se afla un nucleu al Miscarii Ortodoxe de Reînviere Monahala (MIREM). Aceasta este, conform propriului statut: „una din reactiile nascute la ultimele evolutii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, si la hotarârile luate de capii acesteia care sunt total contrare învataturilor lasate de Sfintii Parinti ai Bisericii.”

Proclamatia lansata în primavara anului 2003 de Miscarea Ortodoxa de Reînviere Monahala probabil ca a venit ca o lovitura pentru Biserica Ortodoxa Româna (BOR). Aceasta proclamatie afirma ca peste 500 de calugari, calugarite, preoti, stareti sunt „înmarmuriti” de hotarârile capilor Bisericii, care vin în contradictie cu credinta seculara ortodoxa si sunt, de altfel, veritabile erezii. Proclamatia cere Patriarhiei retragerea B.O.R. din Consiliul Ecumenic si cere ca Biserica sa ia pozitie împotriva politicilor de globalizare, precum si împotriva intrarii României în UE.

Este foarte posibil ca evenimentele de la Manastirea Negru Voda din primavara anului 2003, evenimente care au survenit la o saptamâna de la lansarea Proclamatiei, sa nu fie deloc singulare. Este de asemenea foarte posibil ca Patriarhia sa fi cerut sprijinul serviciilor secrete pentru a depista componenta MIREM si a extermina aceasta Miscare. Cert este ca nu s-a reusit anihilarea ei. Dupa trei ani si jumatate, aceasta continua sa existe si întelegem discretia care o înconjoara pe de o parte ca prudenta a celor care fac parte din MIREM si ca musamalizare, din partea oficialitatilor.

Actiunile MIREM sunt cu precadere orientate împotriva masonizarii si ecumenizarii Bisericii Ortodoxe Române. Printre altele, a luat pozitie împotriva introducerii în România a noilor carti de identitate cu microchipuri. L-a demascat, înainte de alegerea noului patriarh, pe mitropolitul Daniel al Moldovei ca fiind francmason. A organizat proteste publice la Patriarhie în acest sens si a postat afise în principalele orase (s.n.). Presa a relatat destul de putin despre aceste actiuni, ridiculizând si minimalizând importanta acestei miscari alcatuita din 500 de calugari, asa cum face de fiecare data când are de-a face cu cei ce nu sunt recunoscuti de masonerie.

Biserica trebuie totusi sa dea explicatii pentru cazul Negru Voda

Revenind la cazul de la manastirea Negru Voda, s-au cerut, dar nu s-au oferit, explicatii. Citam câteva fragmente din materialul care a circulat pe Internet: „La cererea noastra de a face cunoscuta parerea avizata a oficialilor episcopali în legatura cu disparitia nocturna a obstii de la Negru Voda, am fost respinsi cu cuvintele: «Nu avem nimic de declarat». Asemenea fapte sunt de netolerat, de neînchipuit, de netrecut sub tacere! Este clar un abuz, o încalcare flagranta a drepturilor de vietuire într-o tara ortodoxa, dar de cine îngaduita? De cine pusa la cale? Cine sade în spatele întregii regii, caci actorii îi cunoastem? Sa fi fost acolo salasul vreunui cuib terorist ce pregatea atentate la adresa Ortodoxiei si care doar cu trupe super-specializate a putut fi anihilat? Greu de închipuit! Nu vrem sa ne lansam în afirmatii neîntemeiate, dar ca o coincidenta, descinderea a avut loc cam la o saptamâna dupa lansarea Proclamatiei Miscarii Ortodoxe de Reînviere Monahala. Daca mercenarii au crezut ca în Negru Voda este centrul Miscarii s-au înselat amarnic. Ceea ce ne stârneste pricini de neliniste este tocmai modul comunisto-securist de operare ce aminteste întrucâtva de sinistrul an ‘59, când calugarii si monahiile au fost evacuati „legal“ din manastiri prin decretul 410 (ce luati aminte, nu a fost înca abrogat!) semnat de liftele rosii în acordul si sprijinul cât disimulat, cât manipulat al prelatilor vremii.

Problema ce o ridicam este însa de constiinta:

• Ce-ati face dumneavoastra, da, chiar oricare dintre cititorii acestor rânduri – monahi sau nemonahi – de ati fi pusi în situatia de a fi declarati de oficiali pur si simplu disparuti sau chiar nenascuti, si sa va treziti înghititi de beciurile Securitatii pentru oarece banuieli de propaganda ortodoxa antiecumenista? Sa fiti condamnati pentru aceasta, conform decretului x, la temnita sau internati în vreun ospiciu pentru „actiuni teroriste de destabilizare a României“!

• Ce-ati face de veti afla apoi ca toti v-au uitat, ca nimanui nu-i pasa, ca tuturor le e frica de represalii si tac mâlc, ca cei responsabili nu vor sa bage de seama.

• Ce-ati face daca v-ar disparea peste noapte duhovnicul – cica ar fi plecat sa-i încrestineze pe eschimosi?

Cât despre cele ale credintei, ortodocsii si Ortodoxia din România se manifesta în plin spatiu totalitar. La orice cuvânt anti-eres de-al nostru, Big Brothers au pregatit mii de contre, unele chiar în forma de bâta. Dar cui îi e frica de beci, de lanturi, de marturisire? Batrânii cercati au sfatuit cam asa: „Vremea noastra a cam trecut, voi sunteti cei ce trebuie sa duceti pâna la capat nestinsa flacara Ortodoxiei. Noi am înfundat temnitele comuniste, tocmai ca voi, cei ce ne urmati, sa nu mai treceti prin iadul acela. Nu va siliti spre eroisme gratuite. Nu denigrati arhiereii apostati. Înca nu a venit timpul.“ Dar când plinirea vremii va sosi, vom cunoaste lamurit aceasta, caci atunci „urâciunea se va trufi pe fata în locasurile sfinte“. Pentru monah este o normalitate a afirma adevarul fara sa se bata cu pumnul în piept; poti ajuta poporul fara a crea dizidenta, panica si razvratire si fara „a arunca cu pietre“ în ierarhie. Pentru monahismul contemporan, anihilarea obstii Manastirii Negru Voda este doar un nor ce prevesteste furtuna ce va sa vina. Asadar, oare cine urmeaza?”

OARE CINE VA URMA?

Asa se încheie, în mod aproape profetic, materialul care dezvaluie abuzurile din 2003. În mediile ortodoxe se cunosc astazi mai multe cazuri „care au urmat”. Cel mai recent este cel de la manastirea Petru Voda din Bucovina, unde staretul Iustin Pârvu a fost înlocuit cu un mason ( N.R. – ???? – ramane de verificat asta). Acest lucru a dat nastere unor ample proteste din partea calugarilor si credinciosilor, care au fost înabusite cu ajutorul politiei. Se urmareste chiar eliminarea din rândul monahilor „recunoscuti” a celor care nu sunt de acord cu masonizarea si ecumenizarea Bisericii Ortodoxe.

Un alt caz este cel al parintelui Calistrat de la manastirea Bârnova, care a îndraznit sa îl „mustre” în public pe Daniel, mitropolitul Moldovei (pe vremea când acesta înca nu era Patriarh), tragându-l chiar în gluma de barba, fapt care a facut sa fie interzis de la cele sfinte, pe termen nelimitat.

Parintele Amfilohie Brânza de la schitul Diaconesti din Bacau, discipol al lui Cleopa, este si el amenintat cu caterisirea (raspopirea) deoarece i-a spus în public unui episcop ca trebuie „sa ascultam mai mult de Dumnezeu decât de conducatorii de tot felul”. Si cum acesta nu a fost de acord cu aceasta afirmatie, Amfilohie l-a întrebat în mod inevitabil: „Prea-sfintia voastra sunteti mason?”. Iar episcopul, lasând la o parte orice menajamente i-a raspuns: „Bai baiatule, tu nu stii ce e asta, ia cel mai mare mason si îmbraca-l în vesmintele arhieresti si se topeste tot raul din el”. Parintele Amfilohie nu s-a lasat: „Daca sunteti mason, Prea-sfintite nu va mai pomenesc la sfintele slujbe, ca multi sfinti si sinoade au condamnat masoneria!”

În timp ce astfel de preoti si calugari, care iau pozitie împotriva masoneriei, sunt marginalizati, persecutati sau pusi sub interdictii de tot felul, vedem cum tot mai multi reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe nu se dau în laturi sa participe fatis la ritualuri masonice. Recent am putut vedea cum la înmormântarea lui Florian Pittis ritualul masonic a primit binecuvântarea unui preot ortodox. O ceremonie de numire a unor cavaleri de Malta s-a desfasurat la Arad într-o catedrala ortodoxa si o alta a fost oficiata la Suceava cu participarea unui preot ortodox” – cf. ziaraxa.wordpress.com.

…Cine stie? Dincolo de neputintele noastre tot mai jalnic înmultite, va lucra (cum a tot facut-o – si noi nici n-am bagat în seama!), prin Calvarul Asumat si prin Moartea Sa pe Cruce si, mai ales, prin Învierea Sa! – TOT MÂNTUITORUL-HRISTOS – …lucrator la Duhul nostru, acum, prin mediul monahal, adica singurul mediu în care se mai practica MARTIRIUL, PENTRU ADEVARUL-HRISTOS SI PENTRU SFÂNTA PATRIE SI PENTRU SFÂNTUL NEAM ROMÂNESC! – MARTIRIUL ÎN NUMELE MÂNTUITORULUI OMENIRII SI LUMINA A LUMII!!!

 

…Tot El sa se rastigneasca, oare – tot numai El sa suporte Calvarul Regasirii Luminii Duhului Dumnezeiesc din Om (pentru NOI, caci EL ESTE LUMINA!!!) – iar noi, care ar trebui, macar de 2000 de ani încoace, sa avem grija fie si numai de sufletul nostru, daca nu, cum zice Dostoievschi, sa gemem de pacatele si vinile si durerile lumii întregi… – iar noi…DELOC…???!!!

…Luati aminte, zarile se întuneca a Amurg al Lumii!!! Daca mai vreti sa va salvati – ACUM ESTE ULTIMA VREME A SALVARII!!!

***

 

Expozitie foto despre Torino

EXPOZITIE

de Mihaela CHIRVASUTA


CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
CENACLUL “ION  CHIRIC”

“Atelierele de lectura ale poetei Angela Baciu” va invita la expozitia inedita de fotografie:

“VIATA, CREDINTA SI  ISTORIE”

autor: MIHAELA CHIRVASUTA

* expozitia cuprinde fotografii  inedite din TORINO
– “imagini de basm, de neuitat, un loc mirific in care sufletul ramane acolo pentru totdeauna” – cum spune chiar autoarea
* in expozitie, alaturi de imagini publicul poate citi poeme haiku si ganduri inspirate din fotografii semnate de Angela Baciu si Antohe Chirvasuta

* expozitia va fi deschisa publicului larg pe perioada vacantei de vara,
incepand cu data de 16 mai 2011 la et.1, Casa de Cultura a Sindicatelor Galati.
sponsor eveniment: “CHIROMAX”
(afis realizat de “adquest image”, foto afis: mihaela chirvasuta)
Va asteptam!

Angela BACIU scriitor, promotor cultural, membru U.S.R consilier cultural C.C.Sind.Gl.

Dumnezeu este acelasi, ieri, azi si in veci

[pullquote]“Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbavirilor, si Domnul Dumnezeu ne poate scapa de moarte.” – Psalm 68.2o[/pullquote]

 

Cât de mare este Dumnezeul tau?

de Ana Tatar Andras

 

 

De o buna perioada de timp ma gândesc la aceasta întrebare si îmi doresc sa vad mai mult maretia lui Dumnezeu în viata mea.

Un alt lucru la care ma gândesc mult este prezenta si puterea lui Dumnezeu în viata mea,  mai ales în timpul meu cu Domnul si în timpul de rugaciune, pentru ca acest timp ma pregateste pentru bataliile zilnice.

În ultimele trei saptamâni si jumatate Domnul mi-a dat ocazia sa vad maretia Lui, sa vad prezenta, puterea si lucrarea Lui în urma rugaciunii. Fratele meu mai mic, Beni, în vârsta de 41 de ani s-a îmbolnavit de swine flu (gripa porcina), de doua ori, si a fost spitalizat, izolat, pe aparate (nu mai putea respira si era contagios). Desi s-a nascut într-o familie de crestini nu a ales calea Domnului si acum din punct de vedere medical nu mai avea sanse de viata pentru ca nu respira singur. Rinichii i-au cedat si ficatul a început sa cedeze iar medicii ne-au spus înca saptezeci si doua de ore, cel mult. Tot acest timp am strigat catre Domnul cu disperare, am cerut ajutor de la prietenii mei, de la biserici si grupuri de rugaciune. Ma durea inima pentru maicuta mea care era asa de departe de mine, care trecea printr-o durere de nedescris si la amintirea ca în urma cu doi ani a îngropat-o pe sora mea. Vaduva de 16 ani, credincioasa si curajoasa, luptatoare pentru credinta cea adevarata, acum era la capatul puterilor.

Ce sa fac? Rugaciunea nu e de ajuns?

Daca în tara nu e nimeni care sa faca ceva – nimeni nu avea voie sa intre la el în salon –, ce pot eu sa fac din departari (NC, USA)?

 

M-am rugat Domnului sa mearga El în salon, ca nimeni nu-L poate opri pe El.

Ieri am scris o scrisoare – cu întrebarile cheie: Crezi ca Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru pacatelel tale?,     Crezi ca El este Salvatorul tau?Vrei sa-L primesti în inima ta? –, si am rugat-o pe Anca, nepoata mea, sa caute o asistenta care are voie sa mearga în salonul lui, sa o aiba în mâna si sa o citeasca fratelui meu. Anca s-a dus, a vorbit cu o asistenta care a zis: eu sunt ortodoxa si nu fac asa ceva. Scumpa mea nepoata nu s-a dat batuta si a zis: te rog frumos ajuta-ma sa gasesc un doctor baptist sau penticostal care poate sa mearga în salon ca sa citeasca aceasta scrisoare. A venit o doamna Doctor, fara ecuson, a luat biletul si s-a dus în salon. Timp de aproximativ treizeci de minute l-a tinut pe Beni de mâna si i-a vorbit de Domnul Isus. Beni a plâns mult, a vorbit, pentru prima data dupa trei saptamâni, si s-a rugat. L-a primit pe Domnul Isus ca Salvator al inimii lui. Era o liniste de nedescris, toata lumea a disparut de pe coridoare si doar la geam era Anca, nepoata mea si Crina, sotia lui Beni – ele nu sunt pocaite înca –, ca martore la o scena cereasca. Când doamna Doctor a iesit din salon, a luat-o de mâna si pe Anca. Anca a zis: va rog sa-mi spuneti numele dumneavoastra. Doamna Doctor a raspuns: numele meu nu este important, si a plecat. A venit doar pentru Beni si a plecat.

Pentru mine a fost clar ca Domnul a ascultat rugaciunile si l-a salvat pe fratele meu. Uneori ne gândim ca rugaciunea nu ajunge si mai trebuie sa facem ceva.  Si eu ma gândeam ca sunt asa de departe de tara si nu pot sa fac nimic, numai sa ma rog ca Cineva sa-l ajute pe fratele meu sa spuna „Da” Domnului, înainte de a pleca din lumea aceasta. Lacrimile mele fierbinti, lacrimile mamei si ale tuturor celor ce m-au ajutat prin rugaciuni – am avut prietene care au pus ceasul sa sune la miezul noptii  sa se trezeasca si sa se roage cu mine –,  au fost numarate si Îngerul Domnului a mai salvat un suflet pentru Împaratia Lui.

Deaorece Anca este studenta la medicina, in anul patru, am întrebat-o mult despre partea medicala si mi-a spus ca doctorii au confirmat ca este o minune ca fratele meu sa respire normal si sa vorbeasca. Dar noi stim ce s-a întâmplat, Cine a intervenit.

Poate te rogi de multa vreme pentru cineva ca sa fie salvat. Nu te opri ci roaga-te caci Domnul înca mai salveaza suflete.

Când poporul Domnului se roaga, Domnul lucreaza în moduri pe care nu le visam sau cerem. Rugaciunea coboara cerul pe pamânt. Rugaciunea pentru altii ne schimba pe noi si circumstantele noastre, ne face bine mai întâi noua.

Domnul este Cel mai mare, mai puternic si mai tare, nimic nu-i prea greu pentru El!

Recunoscatoare-I sunt  Domnului Doctor pentru totdeauna,

Ana

ÎN VISUL GRADINII

de Adrian BOTEZ

 

ÎN VISUL GRADINII

în visul Gradinii ma voi odihni

si – de n-am fost smerit – acum voi fi:

pluteasca-mi mantii de senin pe umar

deasupra mea-i un stol de îngeri fara numar!

 

…si mintea-mi toarce preacuminte struna

si inimii i-am dat – pentru iubiri – arvuna:

s-a luminat fereastra Preacuratei –

sunt trubadurul asteptat al soartei…

 

…n-aduc suspin – nici fumuri de marire

doar inorogii blânzi ai Cosânzenei:

sunt doar vazduh – parfume si uimire

 

sfioasa raza-aprind – spre voalul genei…

…îngenunchem minunii de candoare:

Regina-n Cânt de Dor – Privighetoare!

***

 

VREMEA DREPTATII

 

suntem – cu totii – doar buni de pacalit

augustinprostii – claunii din reclama:

am obosit mortal si gura s-a coclit

timpu-i ca dracii-si schimbe sânge-n zeama!

 

nu am dat geana-n geana – toata viata

de-atât nedrept si-atâtea umilinte…

e-o mâna ce va strânge gâstireata:

sunt eu si-o stea – leproase constiinte!

 

nu veti scapa nici daca va-nghititi fiinta

e-un ceas si-un loc a dare socoteala:

deja peretii-s plini de scorojeala

 

deja vi s-a uscat – în fruct – putinta!

…porunca-a dat Satanei – Blândul Hrist

sa-si înceteze jocul – crud si trist!

***

 

 

 

MUSTRAREA DOMNULUI

 

verdele plin al gradinilor – precum

buzele tinere – mereu dornice de

sarut

 

albastrul sever al

cerului – ca sa nu se faca

seaca

destrabalare – trimite

peste gata de învapaiere – frunzele

Gradinii – o boare – subtil

mustratoare: „ati

jurat – sa-l asteptati – curat – pe

Mire! – altfel

unde si din ce va fi

Rodul?

 

…dar îngerii-pasari – curteni clevetitori

preaguresi – înca amâna

auzirea raspunsului – acolo

Sus… – spre unde

toate – buluc – fara întrebare – si

vesel – s-au dus!

 

***

 

CERSETOR LA DOMNUL

 

cersetor la Domnul – asasin de regi

cu ochi de agheazma vin la-naltul Tron:

am zdrobit în colburi înmultite legi

totusi – Mântuirea stiu ca nu e zvon!

 

osânda-mi se cânta prin copaci de rai

începutul lumii a-ngânat-o-ntâi:

pacatele toate sunt pe mine strai

vin la Hrist sa-mi fie – iarasi – capatâi!

 

ma târasc pe coate – picioarele-mi cioate

sângele îmi striga Numele din Cer:

am trecut prin viata – biruit-am zloate

 

nu ma mai spaimânta niciun temnicer!

…îngeri – Doamne – iarasi – prispa-Ti în lumina:

stiu ca-Ti scaperi lacrimi în biata mea tina…

***

 

 

SARCASMELE LUI DUMNEZEU

 

monstrii – sarcasmele Lui Dumnezeu

ori geniile – fapturi sub stele-uscate:

din Paradis în iaduri – alungate

pastrând – în fata – -oglinzi cu chip de zeu

 

de geamatul de monstru nu te-nfiori

Parinte – iar lacrima de genii

– …giulgii însângerate printre flori… –

te coafeaza – fulger de milenii!

 

târascu-si largfirea pe sub poala Ta

cutremura-si – sub dezmatul Cuvântului

toti solzii mortii – -armura lor preagrea

 

…cum s-ar mai darui-aripii vântului!

…dar dorul lor saurian – arhaic

Tu îl tratezi c-un pârtâit prealaic…

***

 

 

SONETUL TIMPULUI

 

trece vremea – trece vremea – trece vremea

alergai prin viata – bestie nauca

trece vremea – trece vremea – trece vremea

nu-nvatai sa cer – nici cum este de duca

 

n-am încredere-n lumina sau în noapte

te privesc chiorâs doar pentru ca existi

pentru mine codrul nu mai are soapte

pentru mine-n ceruri îngerii sunt tristi

 

un biet suflet – suflecat de minte

se târaste-n praful portilor de rai

nu-si gaseste lacrimi – nici cuvinte

 

de rugat pe Maica Florilor de Mai

…trece vremea – trece vremea – trosnesc grinzi:

au ramas din mine doar cioburi de-oglinzi

***

 

Privind prin ochii copilariei

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011



Amintiri de refugiat: Intre Panciova si Montreal

Nea Mitica isi continua povestea. Cuvintele lui sunt incarcate de amintiri. Il privesc in timp ce vorbeste si imi dau seama ca trecutul l-a insotit mereu, ca n-a uitat nimic din ceea ce traise candva. Numele localitatilor pe care le mentioneaza au pentru el o incarcatura sentimentala: Covacita, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Il ascult cu atentie. Inteleg drama pe care a trait-o in urma cu niste ani buni, acest om.

Intre legionari si nazisti

Legionarii au fost cei care l-au trecut granita in Iugoslavia pe nea Mitica, desi el nu era legionar. Fusesera opt persoane in grupul lui. Au stat trei zile inchisi la Panciova,  resedinta districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), orasul unde Timisul se înfra?este cu Dunarea. La 15 kilometri distanta de Pancevo se poate trece Dunarea în „Orasul alb”, Belgrad, situat la confluenta râului Sava cu Dunarea. Acolo, in Pancevo era cea mai veche puscarie de pe timpul imperiului austro-ungar, care a durat cincizeci si unu de ani, din1867 si pana in1918; de abia in anul 1918, Serbia se unea cu Muntenegru, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, formand Regatul Iugoslav. In timpul celui de al II-lea razboi mondial, Serbia a fost un stat marioneta al Germaniei hitleriste; teritoriul sau includea Serbia Centrala de azi si partea vestica a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federatii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialista Federativa Iugoslavia, condusa de Iosip Broz Tito, pâna la moartea acestuia în 1980, imi relata cu usurinta, nea Mitica, toate aceste date istorice.
Apoi, grupul lui a fost mutat la Covacita, o localitate tot in  Banatul de Sud din Voivodina, (Serbia), unde au stat doua saptamani. De acolo i-au trimis la Banovici, in nord-estul Bosniei-Hertegovinei, unde au stat un an si cateva luni, el lucrand la o cantina.
I-au arestat din nou si i-au pus pe toti in baracile facute de nemti. Intrucat nemtilor li se terminase contractul, acestia, prizonieri de razboi fiind, au plecat inapoi in Germania.

La Trieste

La scurt timp, nea Mitica si grupul sau au plecat in Zrenianin, localitate situata mai la nord de Pancevo, la o distanta de 80  kilometri si aproape de frontiera cu Romania. De aici, sarbii i-au trimis acasa. Venea un sarb schiop si se uita cu lampa la ei. Sarbul acela schiop ii trimitea pe toti inapoi in tarile lor. Facuse el, dupa socotelile lui, un grup pe care l-a trimis spre apus, grupul lui nea Mitica fusese trimis aproape de orasul Trieste, situat la granita Italiei cu Slovenia, la o fabrica de caramida, la vreo 30 de km de Trieste. Au stat cu totii acolo cateva zile, pana a venit seful si le-a spus: “Dati niste bani si eu va duc pe frontiera” si astfel i-au trecut in Trieste. Italienii i-au asteptat cu un “Bun venit” ; existau acolo, pe langa italieni si englezi si americani.

Un prieten pianist

Italienii le-au facut acte de identitate. De la Trieste nea Mitica a plecat pe jos pana intr-un sat numit Santa Croce. Cauta de lucru. La poarta unei case erau caramizi, pietre si tot felul de materiale de constructie. Ce-a gandit ? “Omul acesta precis are nevoie de cineva sa le duca de aici, sus”. A batut la poarta si l-a intrebat in italiana daca are ceva de lucru. Proprietarul l-a intreabat ce limbi mai vorbeste, iar el i-a spus : «Limba franceza », asa ca s-au inteles.  Cei doi proprietari (sot si sotie) erau medici, amandoi de origine franceza.  I-au dat de lucru lui nea Mitica pentru 3 luni. In acest timp, el a primit vizita unui prieten, Anton Stefanescu, care era professor de pian. Cand a intrat in casa, Stefanescu a observat un pian. L-a intrebat pe proprietar daca poate sa cante putin. Proprietarul a fost de acord. Cand a inceput acesta sa cante, s-a facut liniste in casa. Elvetianul si sotia sa au fost impresionati. Mai tarziu, nea Mitica a primit un plic pentru “prietenul sau pianist”.
Cand i l-a inmanat, Nea Mitica, mai in gluma, mai in serios, i-a spus : « Eu am lucrat doua saptamani la carat piatra si caramizi, munca grea, nu gluma si uite cat mi-a dat…iar tie ti-a dat atatia bani pentru o ora de cantat. » Stefaneascu i-a spus povestea cu un pictor : « Cat timp ai lucrat la tablou? » « Trei ore ». « Si pentru trei  ore imi ceri atat de mult? » Si raspunsul a fost: “Da, am lucrat trei ore si toata viata.”

Cand o poarta deschide o alta poarta

Romanii incepusera sa-l vobeasca de rau pe nea Mitica. “De unde are asta bani?”  El le dadea bani de timbre si pentru alte mici cumparaturi. Presupuneau ca are contact cu comunistii. « Altfel nu ar avea bani ! », spuneau ei. Probabil ca erau informati ca in Trieste se tineau meetinguri si acolo vorbea seful partidului communist din Italia, pe nume Toleatti. Italienii erau peste 30% comunisti. Ei aveau o vorba : “O poarta deschide o alta poarta”, si de aici sa fi pornit banuiala. Atunci, nea Mitica l-a chemat pe Stefanescu si l-a dus vreo treisprezece kilometri, sa vada unde lucreaza.

Ursu

Pe Ursu, nea Mitica l-a cunoscut in Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care ii amuza pe ceilalti. Cand il intreba cineva ce a facut in Romania, el raspundea: “M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani ”. Cand il intrebau ce stie sa faca, el spunea ca are degete fine. « Cum adica? » “Deschid orice casa de bani”. Sau, cand ii reusea ceva, se exprima : “Mi-a iesit pasenta !” Povestea cum i-au adus case de bani elvetiene, germane, americane, etc.  “Nu-mi vine sa cred, am reusit la americani” – spunea el. Pe Ursu l-au imbracat in haine americanesti, i-au dat bani, l-au dus in America si nu a mai auzit nimeni de el. Posibil,  spune nea Mitica, sa-l fi folosit in cadrul serviciilor secrete pentru a deschise seifuri cu diverse documente.

De la Paris la Montreal

Din Trieste, grupul lui nea Mitica a fost transferat la Cinecitta, unde au stat doua luni, timp in care nea Mitica a lucrat la un gradinar. Au trimis apoi un lot si in vest, ca sa inchida gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis in Bulgaria ; s-a dat drept francez si l-au trimis la Paris. El era roman sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia sa scrie unde vor sa plece. Fiecare isi declara optinea pentru cate o tara. Nea Mitica s-a inscris pentru Australia. Cand a plecat insa trenul din Torino, s-a razgandit, a rupt biletul de vapor Neapolis si Nail si a luat trenul spre Franta. Ajuns in Franta, l-au dus in inchisoare unde a stat o zi. De pe timpul lui Napoleon era o lege: cine trece frontiera clandestina in Franta, trebuie sa stea cel putin o noapte in puscarie. Incepuse razboiul in Coreea. Erau multi comunisti in Franta. De fapt s-a dus la Paris pentru ca acolo erau toti prietenii lui.
Mai tarziu, canadienii i-au acordat viza si asa a ajuns la Montreal.

« Daca vii la studii, iti dam viza »

Te puteai inscrie in orice tara, in afara de America, pentru ca in America nu mai erau locuri, acolo plecasera 48.000 de evrei. Asa ca refugiatii de acolo au plecat in tari ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelanda, Franta, etc. Francezii conditionau viza de inscrierea pentru studii : « Daca vii la studii, iti dam viza ».
Inca din Iugoslavia facusera stampila din cartofi si cerneala  si cantau “O Tanenbaum, O Tanenbaum”, se spalau cu zapada, si cand ii vedeau sarbii, spuneau: “Neamtul e tot neamt”. Era o stratagema pentru a-i convinge pe sarbi ca sunt nemti.
A fost un inginer, Cernea, isi aminteste nea Mitica, venit de la Stalingrad, tot asa, cu stampila falsa.  Ca asa le era vorba : “Cand diavolul este in spate, trebuie sa faci orice ca sa reusesti”.

Nea Mitica se opreste din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Raman doar nostalgia, gandul la vremurile care s-au stins. I-a fost greu, i-a fost usor? Imi dau seama ca dincolo de aceasta intrebare exista certitudinea ca in fata mea se afla un om curajos, brav, stapan pe el, care a razbit si a depasit obstacolele din viata. Il privesc cu admiratie si ma gandesc deja la urmatoarea intalnire, cand imi va impartasi alte amintiri de demult.

Octavian Curpas

NICOLETA MILEA – Ecou

POETA Nicoleta MILEA A OBTINUT PREMIUL  I

pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Concursului de Creatie

,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor

din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“,

editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

FELICITARI SI INSPIRATIE DIVINA !

Ecou este pentru ziua de azi prilejul reintalnirii cu poezia sa !

[pullquote]

Te privesc în oglinzile cerului cu disperare”

[/pullquote]

Ecou

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Stari mai importante decât iubirea,

dar talpile n-au mai luat nicio forma, nicio culoare,

pamântul nu le-a mai descântat.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Dureri mult mai clintite decât iubirea,

dar gleznele mele, în larma bataliei,

au banuit taisul spadei de argint.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

nelinisti mai pustiite decât visul,

dar coapsele cerului– dinastii înserate,

mocneau desarte rataciri în luna plina.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

inimi mult mai neînduplecate decât iubirea,

dar maruntaiele zarii murirea îmi urla,

nesatula de ratacirea fara sfârsit.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Învrajbiri martirizate mai mult decât iubirea,

dar perechi de valuri izbesc fara crutare

oglinzile cerului durut în rugaciune.

As fi vrut sa-si spun ca sunt pe lume

înjunghieri mult mai închipuite

decât temnita fericirii poetului însingurat-

monstru zamislit în pântecul cerului.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

întâmplari mult mai importante

decât oul de prepelita nins în iulie,

amurg sovaielnic licornul sângelui vegheaza…

As fi vrut sa-ti spun…

Numai iubirea poate fagadui…

MATHILDE BONAPARTE SI ANATOL DEMIDOV – O casatorie sub semnul diamantelor

 

PAGINI DE ISTORIE

de Corina Diamanta LUPU


Pe 7 decembrie 1840, ramasitele pamântesti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franta, de pe insula Sf. Elena. În aceeasi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Frantei, îi acorda lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împaratului, permisiunea de a reveni în aceasta tara. Decizia este luata ca urmare a casatoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Print de San Donato. Acesta intervine el însusi direct la Louis Philippe, pentru a pune capat exilului de douazeci de ani al familiei Bonaparte.

 

Pe urmele printului de San Donato

Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul print de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) si al Elisavetei Alexandrovna, nascuta baroana Stroganov (1779-1818), apartinea unei bogate si influente familii ruse. De la stramosii sai, acesta mosteneste o fabuloasa avere: Demidovii detin mine de fier, dar si bogate mine de pietre pretioase si semi-pretioase în Urali si Siberia de Sud. Anatol a crescut si a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndata ce tatal sau moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide sa nu mai revina niciodata pe pamântul natal, stabilindu-se în capitala Frantei. Acest lucru îi atrage antipatia tarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate ca nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colectionar de arta si filantrop, cheltuieste sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-si patria. De exemplu, în 1837, printul de San Donato organizeaza si sustine financiar o expeditie stiintifica în Crimeea si sudul Rusiei. Aceasta initiativa îi displace tarului, care este deranjat de faptul ca toti membrii grupului (22 de artisti, ziaristi, oameni de stiinta si arheologi) sunt francezi.

În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinatia lui Anatol Nikolaevici Demidov fata de Napoleon, dusmanul tarii sale si al tarului, dar si diverse articole aparute în presa din Franta, cu privire la sistemul feudal rus si la stilul de viata extravagant de la Curte. Firesc, tarul Nicolae I si Curtea nu puteau raspunde decât cu nemultumire si mânie la continutul acestor informari.

 

Mathilde Bonaparte, o printesa în alb si trandafiriu

În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numerosi prieteni, printre care se numara si Jules Janin, scriitor, jurnalist si participant la expeditia din sudul Rusiei. Acesta aranjeaza ca împreuna, el si Demidov, sa fie invitati la resedinta lui Jérôme Bonaparte, Print de Montfort si fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care traieste în exil la Villa di Quarto din Florenta. Anatol, a carui admiratie pentru Napoleon era bine cunoscuta, se simte coplesit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunostinta nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci si cu fiica acestuia si a lui Catherine de Wurtemberg, fosta regina a Westfaliei, printesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârsta de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune ca era îmbracata “în alb si trandafiriu, o fiinta fermecatoare, inofensiva, frumoasa si gratioasa, care i-a primit ca o tânara parizianca. Dupa ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italianca din popor, fiind naiva si fermecatoare în acelasi timp”. Prin urmare, Jules si Anatol ajung la concluzia ca Mathilde nu este doar o printesa atragatoare, ci si o fiinta inocenta, nevinovata si timida. Din pacate, perceptia lor se dovedeste incompleta si doar în parte corecta, pentru ca în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânara doamna “emancipata” si independenta, care stie foarte bine ce îsi doreste de la viata.

Din acest moment, Janin îi vorbeste tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reusind sa îl convinga sa se gândeasca serios la casatoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însusi este constient ca o asemenea alianta i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese sotul printesei de Würtemberg, verisoara a tarului Nicolae I. În acelasi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totusi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importanta era aceea de a obtine permisiunea tarului.

Toti cei implicati direct, Anatole, Mathilde si tatal ei, erau foarte interesati de aranjarea logodnei si a casatoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât maritisul însemna sansa de a scapa de viata plictisitoare si frustranta în exil, alaturi de numeroasele amante ale tatalui ei. În ceea ce îl priveste pe Jérôme, acesta spera sa îsi “vânda” fiica la un pret bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, faceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.

 

Jérôme Bonaparte

Cel mai mic dintre cei patru frati Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor si întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânar decât Napoleon, el a fost singurul dintre fratii Bonaparte care nu a stiut niciodata ce înseamna vremurile grele. În copilarie, Jérôme se bucura de toate avantajele ce rezulta de pe urma ascensiunii fratelui sau, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineste cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspat absolvent de colegiu, vine sa locuiasca la Tuileries, alaturi de Napoleon si de împarateasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat si nemultumit de datoriile uriase pe care mezinul familiei reusise sa le acumuleze imediat dupa ce îl luase sub aripa sa protectoare.

În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se marita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intentiona ca sub pretextul apropiatei casatorii a fiicei sale, sa strânga bani pentru el însusi si nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisa. Cu alte cuvinte, Jérôme era constient ca orice lucru are un pret, de aceea, daca un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea sa intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia sa scoata bani din buzunar, si înca nu putini.

 

Proprietarul de diamante

Dupa negocieri lungi si complicate, contractul prenuptial a fost semnat. În el se convenea ca Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personala si instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia sa-i fie platit în numerar viitorului ei sot. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viata înaintea lui Mathilde, mostenitorul/mostenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – moneda de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce facea ca zestrea lui Mathilde sa ajunga la o suma colosala.

 

Mai mult, pentru ca aranjamentul sa fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor detinute de viitoarea sa sotie. Desi Jérôme fusese de acord sa îi ofere fiicei sale zestrea cuvenita, acesta a sustinut fata de Anatol ca momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-si putea onora promisiunea. Deci, dorind sa se asigure ca viitorul sau socru se va tine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord sa îi plateasca acestuia datoriile, achizitionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Asa se face ca Anatol cumpara o statuie a împaratului la pretul de 11.000 de franci francezi si statui ale lui Jérôme Bonaparte si Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urma, Jérôme recurge la înca un siretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, desi acestea faceau parte din zestrea lui Mathilde, ca mostenire de la mama sa.

 

La Sankt Petersburg si Paris

Casatoria lui Anatol cu Mathilde se oficiaza pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxa, cât si la cea catolica. În mijlocul invitatilor sai, Mathilde este stralucitoare, în rochia de matase alba, cumparata de la Londra, purtând perlele mamei sale si bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. Dupa nunta, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicatii asupra aranjamentelor neclare facute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul sau cu Mathilde.

 

Printul de San Donato si Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, orasul natal al lui Anatol, în martie 1841. ?arul, care se opusese din rasputeri casatoriei lor, la fel ca si Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrama. Inteligent, el se declara “încântat” de verisoara sa Mathilde, în timp ce sotul ei este umilit în public. Tânara Mathilde cade imediat în capcana întinsa de tar. Prezenta la mai toate receptiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune si se bucura de atentia suveranului. Suparat, neputincios si gelos, Demidov nu are de ales. El asista din umbra la succesul sotiei sale si cauta consolare în bratele altor femei.

 

Pe 17 august 1841, Mathilde si Anatol intra în Paris, iar a doua zi, viziteaza împreuna, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea tarului de a parasi Rusia, casatoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat sa pastreze aparentele în public, însa dupa un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât si Anatol erau vinovati de adulter.

 

Diamantele furate

Lucrurile iau o întorsatura dramatica în septembrie 1846, când Mathilde îl paraseste pe Anatol, fugind împreuna cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte sa plece însa, printesa ia si bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse sotului ei, inclusiv diamantele al caror proprietar, conform contractului prenuptial, era tot acesta. Constienta ca trece printr-un moment de criza, Mathilde îi scrie tarului Nicolae I si îi explica motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fara întoarcere, cerându-i totodata, ajutorul. ?arul îi raspunde lui Mathilde, spunându-i ca este încântat sa intervina pentru verisoara sa.

În ceea ce îl priveste pe Anatol, acesta face si el tot posibilul sa îsi aduca sotia înapoi. Demidov declara în corespondenta cu Mathilde, ca instructiunile tarului “sunt cea mai ridicola combinatie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteste printesei ca are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lasase lumii o mostenire viabila, dupa pierderea tronului”. El mai adauga ca daca Mathilde va ramâne “ferm legata de destinul sotului ei … îsi va câstiga astfel, cea mai mare stima si onoare ca sotie.”

În acelasi timp, tarul stabileste termenii separarii celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar printesei Mathilde îi este acordata o pensie foarte substantiala, ce îi permite acesteia sa se stabileasca la Paris, cu iubitul ei.

 

Bonaparte revine la putere datorita lui Mathilde

Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plaseaza diamantele lui Anatol ca garantie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i da varului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Frantei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamna în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul sau, Anatol nu va mai vedea niciodata diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitatie în 1904, si nici zestrea promisa de socrul sau.

 

Povestea printesei Mathilde Bonaparte si a printului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat ca în scrisorile ei, Mathilde marturiseste ca “s-a casatorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri si pasionati de arta si de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-si onora obligatia de plata a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. Dupa separarea de Mathilde, acesta începe o actiune în justitie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale si a zestrei. Mathilde, sustinuta de cercul sau de prieteni literari, îi raspunde fostului sot cu o serie de atacuri crude si personale în mass-media. Consecvent crezului sau, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, print de San Donato, ramâne pâna la sfârsitul vietii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.

 

Bucuresti

10 mai 2011


 

 

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

O izbânda a neputintei

e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011


 

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUSI

de Dr. Cristina OPREA

 

Pe data de 16 martie s-au implinit 54 de ani de când a plecat dintre noi parintele sculpturii moderne. Din anul 1957, anul trecerii, lucrarile sale sunt prezente în expozitii omagiale, s-au organizat diferite simpozioane si conferinte atât în tara cât si în strainatate despre opera sa. S-au scris numeroase carti si s-au regizat filme.

 

Fascinat de cunoastere

Fara a dori sa se încadreze unui curent sau altul, a acceptat teoriile vechii arte populare românesti, ducând chiar o viata în spiritul taranului român, sanatoasa, asezata si plina de întelepciune. Atelierul sau ilustra cel mai bine existenta sa.

Multi care i-au trecut pragul au ramas impresionati de atmosfera româneasca degajata. Arta pentru el avea rol de vindecare a sufletului, de a produce bucurie, de a echilibra publicul privitor. A cautat toata viata Absolutul, marturii sunt propriile creatii. A încercat sa se elibereze de tot ceea ce l-ar fi dus pe un drum gresit si tinând cont de fluxul vietii, si-a construit o metoda de a comunica, în stilul sau, cu Universul. A redat în propria creatie nu fiinta ci forta spirituala a acesteia, prin puterea sa de observatie, contribuind la evolutia artei.

Fascinat de redarea esentei, a încercat sa se transpuna pe sine în creatii, pentru a le face sa ,,vorbeasca” despre Univers. Propriile lucrari sunt niste chei, iar noi, urmasii lui, le putem folosi pentru deschiderea altor porti de cunoastere. Forma, pentru a fi mai bine înteleasa trebuie sa fie simpla, simplitatea având o mare semnificatie în opera sa, pentru ca aceasta duce spre esenta. El pleaca de la figurativ si ajunge la nonfigurativ, de fapt la granita dintre cele doua.

 

De ce a fost atras de formele arhetipale?

Pentru ca acolo a gasit ceeea ce cauta – simplitate, reducere la esenta, stilizare, inocenta, nevinovatie, emotie. A învatat de la mesterii artei primitive cum sa ajunga la esenta unui lucru, cum sa stilizeze, cum sa reprezinte o idee. A gasit izvorul si a adus un lucru nou în sculptura moderna, a suprimat golurile, pentru a reda luminii un teritoriu mult mai amplu. Întreaga sa opera se caracterizeaza prin expresivitate si esenta.

 

Opera sa este o confesiune

Cea mai impresionanta modalitate de a omagia sacrificiul poporului român este monumentul de la Târgu-Jiu din care fac parte ,,Masa Tacerii”, „Poarta Sarutului” si „Coloana Infinitului”, închinat eroilor din 1916, ce au murit în lupta de pe malul Jiului. Întreg ansamblul a fost comandat de catre doamna Arethia Tatarascu si sculptat în piatra de Banpotoc între anii 1937-1938.

 

Masa Tacerii” este rotunda, în jurul ei artistul a asezat douasprezece scaune rotunde, ce au forma unor clepsidre. De la aceasta masa porneste o alee, numita ,,Aleea Scaunelor” ce trece pe sub „Poarta Sarutului”. Cel de-al treilea element al ansamblului este „Coloana Infinitului”.

Asa cum ne-a demonstrat în tot ceea ce a creat, artistul a fost preocupat de simbol. Acest ansamblu are si el semnificatia lui, pentru ca nu întâmplator a fost ales spatiul, în care a fost amplasat. În apropierea „Mesei Tacerii” se afla râul Jiu. Dupa cum se stie apa simbolizeaza viata. Masa cu cele douasprezece scaune poate ilustra timpul (ceasul cu douasprezece ore sau anul cu douasprezece luni), sau poate fi masa apostolilor, sau poate semnifica chiar familia. Din sânul acestei familii omul se ridica si pleaca, mergând pe drumul vietii – calea ce leaga masa de poarta – ajunge singur în fata portii – a pragului sau existential, unde îsi întâlneste jumatatea. De aici pleaca însotit de jumatatea sa, pe drumul vietii în doi si dupa ce parcurge aceasta cale existentiala, se trezeste singur în fata „Coloanei fara sfârsit”. Aici pe aceasta scara, sufletul sau încearca sa se apropie de Dumnezeu. Aceste lucruri le-am gândit în momentul în care am aprofundat studiul acestui ansamblu.

 

Toate elementele decorative folosite au fost percepute, ca elemente preluate din arta populara româneasca. Daca ar fi sa privim din punct de vedere etnografic, „Masa” ar reprezenta masa taraneasca traditionala de forma rotunda, cu scaunele de aceeasi forma, pe care taranca românca rasturna mamaliga si în jurul careia se aduna întreaga familie, pentru a se sfatui în vederea rezolvarii problemelor existetiale. „Poarta” ar semnifica locul pe unde se trece spre un nou început, având deasupra lada de zestre omniprezenta în casele traditionale, acolo unde se nasteau fete, iar „Coloana” – stâlp traditional gorjenesc, stâlp funerar, întâlnit în cimitirele din Gorj, în vârful careia mesterii sculptau si asezau o pasare, simbolul sufletului celui decedat.

Aleea Scaunelor” poarta numele de la cele douasprezece scaune (cu forma tabliilor patrate) ce o marginesc, pe care artistul le-a grupat în patru ansambluri de catre trei scaune fiecare. Ele pot simboliza anul cu cele patru anotimpuri sau cele douasprezece luni ale lui.

De-a lungul timpului opera sa a primit diverse interpretari. Ceea ce confera o certitudine este faptul ca sculptorul Constantin Brâncusi a ales anumite teme arhetipale, le-a adus în contemporaneitate, filtrându-le si transpunându-le în propria viziune.

 

Craiova

mai 2011

 


NICOLETA MILEA – Armura

Poeta Nicoleta MILEA a obtinut Premiul I pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Cocursului de Creatie ,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“, din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“, editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

Cinci zile de poezie cu Nicoleta Milea. Una in fiecare zi.

Armura” este pentru ziua de azi prilejul intalnirii cu poezia sa !

[pullquote]Motto: „Te privesc în oglinzile cerului cu disperare [/pullquote]

Armura

Pe strada frunzelor,

La numarul sapte,

Locuieste

Ultima taina a noptii…

Pas lânga pas,

Armura pentru verde-

Trec doruri

Pe sub ceata oglinzilor…

Cuvânt lânga cuvânt,

Ardere pâna-n zori…

Cine spune

Ca-mi joc nenorocul

Pe o potcoava de fum…