Intrebari si mirari la masa trecutului

Desi,  vesnic, ocupat peste masura, ce-i drept, uneori, si cu chestiuni de trei parale, deschid, intamplator, o adresa de internet (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html), trimisa de catre un amic, nu dau nume, insa persoana importanta, vorba Maiestrului, si vad scris: ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”. Titlul, ce sa zic, nevoie mare! Mintea mi-a zburat undeva, in antichitate, la Platon (427- 347 iHr., perioada  inca suporta, si astazi, dupa atatea cercetari, aproximarile), la cel care a pus, pentru prima data, bazele invatamantului superior  in lumea occidentala, la cel fara de care  chiar si Kant nu ar fi fost filosoful  pe care il stim noi astazi, mai ales cel din Critica ratiunii pure (o spune,  insusi autorul in Prolegomene: …,,fara Platon si empirismul lui John Locke, apriorismul meu,…”). Desi nu cred ca e cazul, amintesc, totusi, despre Academia din Atena  ca despre o institutie si idee, functionale, in acelasi timp,  chiar si pe vremea cand, pentru o noua carte, trebuia sa treci marea, pana in Egipt, sau sa te lasi prajit de arsita soarelului, pana departe, pe drumuri pustiite, spre scolile zidite in indepartata Ionie. Asta e! Nimic, de cand lumea, nu a cerut un mai mare sacrificiu decat setea de cunoastere, de cultura, de civilizatie! Ma intreb insa (fireste, avand in vedere relationarile anterioare), daca Platon, filosoful, ar fi avut posibilitatea, prin absurd, ca la vremurile de atunci, sa  fii avut acces la internet, si-ar fi creat oare o pagina,  pe care sa o fi numit ,,Platonicienii si Hodorodplatonicienii”, „Locul de intalnire al celor ce se cheama Platoncean”?  Suna usor ridicol, insa tocmai de aci, din ridicol, si intrebarea! Cand vad insa ca pagiana (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html) se reduce la vaicarelile specifice unei babe frustrate, sau injuraturile unui tractorist, abia iesit de pe brazda, cand vad ca la capitolul comentarii (adica intalniri), sta, la loc de cinste, cifra 0 (zero), cand mai vad  si ca Ablog.ro (adica  domeniul de internet cu pricina) este, la data scrierii acestor randuri, 25 03 2011, de vanzare,  desi ma dumiresc nitel, cand insa vad scris: ,,13. (sic). Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puscarie la comunisti, am fost, totusi, inchisi intre zidurile unei culturi imbecile, am fost opriti de la lectura marilor carti, pe care le vedem astazi si ne gandim unde, cine am fi fost, daca le-am fi citit la timpul potrivit”,  n-am ce face si tot intreb:  Sadovenu, Labis, Nichita, Sorescu, Preda, ca sa nu mai zic de Blaga etc., unde, Doamne iarta-ma, or fi invatat carte incat au fost in stare sa scrie „Carte” pentru noi si generatiile viitoare.  Un fel de raspuns (cel putin in privinta lui Sorescu, valabil  chiar si pentru ceilati), mi l-am dat in  „Viata ca Iluzie si clipa ca destin”, p.p 137-138, cand  personajul principal masculin, Nick, se opreste deasupra Gurii Racului, locul din care se vede usor Valea Bulzestiului (acolo a vazut poetul lumina zilei), si ii spune Olesyei (o ucraineanca): 
,, – Pe aici, prin vagauna asta, s-a plimbat, intr-o zi, Cel de Sus.
– Ca sa vezi !
– Nu glumesc ! …Cu cercul, de-a lungul drumului ! Vasti, la deal, vasti, la vale ! Dadea lumii de veste ! Asta, candva, de mult !
– Ma, uite, de-aia imi vine sa te mananc ! Ca stii sa spui povesti !
– Asculta-ma ! La plecare, s-a infipt spre cer copac. Il vezi ? Acolo, departe… Sta rotit, ca un pasa ! Tot semn ! Cum ar putea sa stea, altfel, Dumnezeu ?”
Mda! Abia acum imi dau seama si va spun si voua ca, pe unde s-a plimbat Dumnezeu si s-a  mai lasat si semn, pentru  cei de acum si cei ce vor fi, poti sa te pui de-a curmezisul cu neamul, cu intreg arsenalul  nuclear al omenirii, ca tot degeaba!
In  pagina urmatoare (139), din aceeasi carte, impins, ce stiu eu de cine, scriu si mai si afisez la vedere, pe ultima coperta (nu de alta, dar desteptii prezentului doar atat citesc, apoi se bat cu pumnii in piept ca au inteles totul!),:
,,Peste tot, in jur, alaturi noua, linistea, simfonie a zarilor si a aducerilor aminte. Alaturi ei, viata, oricand gata, parca, sa tradeze. La tarmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, cand Dumnezeu, cand diavolul ! Totusi, ultimul, mai rar. Intre unul si celalalt, urcusul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetata, punere pe ganduri ! …Apoi, moartea, cortina a zadarniciei ! Domnule, daca ai putea sa mori in picioare, semn ?! Sa ramai, asa, stana de piatra si sa te ingropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Sa fii un fel de antena, prin care, musai sa treaca si timpurile, si cuvantul ! In realitate, noi, tot una cu pamantul, un fel de umbre stinse in amurgurile disperarii. Te zbati sa fii si… Una, doua, ti se incurca itele ! Pacat de oasele frante si de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e sa vrei si alta e sa fii!”, tot un fel de raspuns! (Va asigur, nu e plagiat, cum s-ar fi exprimat un nu mai stiu care!). Un raspuns insa a carui luciditate ,,Una e sa vrei si alta e sa fii!” te duce la dementa (mai ales cand, cu varsta, ,,ti se incurca itele”, adica, mai pe romaneste, ti se mai imputineaza mintile, in conditiile, in care, candva, le-ai mai si avut!).
 Pana aici, mai nimic deosebit! Inca nu am puterea de a absolutiza banalul! Trebuie sa fii omul dracu, sau sa-ti dea Dumnezeu si minte si talent, cu carul, sa faci, in forma geniala, o chestiune de genul asta. Nu se stie insa niciodata cand se crapa de ziua!
 In problema ridicolului, nu stiu de ce, dar parca am facut-o in romanul „Pe apa sambetei”, cand un pesonaj, Cercelaru, primar in timpul colectivizarii, isi inscrie un consatean mort, punandu-i degetul pe o hartie, in momentul in care s-a dus cu lumanare la el. (Pe apa Sambetei, Ed. Horion, pp.178 – 79). Oricum, scena e unica in literatura romana si este scrisa inainte de `89,  pe vremea cand unii regizau spectacole si inchinau ode iubitilor conducatori, iar acum  intr-un picior, si ala de lemn, tin lectii despre cum trebuie sa fie  scriitorimea romana.
,,Stan si Bacanu au apucat sa fuga. Florea, Boade si ceilalti au ingrosat insa randurile celor dintai. Cateva ceasuri, Cioaca a ramas singur. Lumanarile puse intr-un sfesnic s-au stins. Norocul lui avea sa i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumanare in mana. Din dosul ulucilor, il priveau cu ochi speriati, femeile.
– Doamne, asta nu e om sa-l lasi sa puna in mana lumanarea mortului ! – isi ziceau toti, fara a indrazni sa-i iese in cale.
Cercelaru a intrat. S-a uitat in jur. A scos repede hartia lui Cioaca de inscriere in colectiv, i-a inmuiat degetul in cerneala, apoi i l-a apasat pe ea. A aprins dupa aceea lumanarile in sfesnic. S-a mai uitat cu frica intr-o parte si-n alta, de parca s-ar fi luat mortul dupa el, apoi a plecat.
– Credeai ca scapi ? Ei, uite ca nu poti !
In vreme ce primarul isi indeplinise sarcina, Tingirica si ceilalti, luati de jandarmi, isi dadusera aproape tot ce agonisisera, dupa ce mancasera bataie ca hotii de cai. Pe Stan si Bacanu, fiindca nu i putuse prinde, le luasera jandarmii tot, fara sa mai intrebe daca vor sau nu colectivizare. La poarta, au ramas Anica si Bacanica cu mainile impleticite de durere si cu lacrimi pe obraji.
Vremea ca Cioaca sa intre in mormant sosise.
Boderica si Boade au pus cosciugul pe loitrele carului. Crucea au asezat-o langa el. Popa si gornistul au luat-o inaintea boilor. Langa mort, bocea femeia lui Varzaru. Din mers, in urma lor, se adunasera si altii.
– Uite, asa ne ducem unul cate unul, daca nu ne ingroapa astia de vii !”
Ridicolul supunerii, slugarnicia vremurilor de atunci si parca, la noi, din toate timpurile, este, in aceste randuri, o absolutizare a absurdului, daca cuvantul absurd suporta absolutizarea. 
Pana una, alta, ca sa ne mai si descretim fruntile, si pentru ca anul acesta mi-am propus un serial al destainuirilor, am sa va povestesc mai intai, cum eu si sotia mea, Beatrice Silvia Sorescu, am asezat in jurul unei mese de bucatarie, intr-o sufragerie de bloc, din apartamentul in care locuiesc si astazi, apartament din Craiova, strada Nicolae Iorga, nr. 134, bl. A32, sc1, ap 13, tocmai la etajul 4, pe Eugen Simion, D.R. Popescu, Maya Simionescu, regretatul Grigore Vieru, Catalin Tirlea, Ioana Dragan, Tudor Nedelcea, Tudor Gheorghe, George Sorescu…
Se implinea un an de cand murise Marin Sorescu. Sa va mai amintesc faptul ca unii au savurat momentul incetarii lui din viata?! Nu e, cel putin acum, cazul! Probabil am sa revin,  am sa nuantez, am sa ma intorc undeva, in timp, inainte de 89 si, imediat, dupa aceea… Cand insa ma gandesc ca cei ce isi lingeau degetele atunci cand Sorescu era pe catafalc, ei erau deja, cadavre ambulante, ca erau morti de dinainte (paradoxal, un fel de morti mergatori!),  parca imi vine sa o las balta! Voi vedea eu cum si in ce fel voi face! Subiectul e incarcat de mizerii umane  pana  dincolo de limite. Repet, voi vedea!
Revenind, la un an dupa moartea scriitorului, Primaria Craiova, Consiliul Local  impreuna cu Teatrul National, ce astazi ii poarta numele, au organizat prima manifestare sub genericul „Zilele Sorescu”. S-a dat si un  premiu, pe care l-a primit dramaturgul D.R. Popescu. Seara, dupa spectacol, domnul Emil Boroghina, la vremea aceea, directorul teatrului, din toata saracia, a pus pe masa, in sala bibliotecii,  de la etajul 1, cateva castronele cu fasoale batuta, paine, niste suc, apa… Si cam atat! Saracie mare la noi, si atunci, ca si acum! Vorba lui Creanga! Nu o mai amintesc pentru ca abia am terminat cu injuraturile pe ziua de astazi. Parca vad momentul: niste actori mai tineri, chemati de la Bucuresti sa recite din opera poetului, au inghitit in sec. In acel context, stiind ca acasa am o oala cu sarmale, fasole pregatita de nevasta-mea (Dinescu, in privinta asta, ar trebui sa ia lectii de la ea), precum si carne si carnati ramasi de la Craciun, i-am invitat la mine. Nu, n-am uitat: vinul, cei ce mi-au trecut pragul casei, il stiu. Si alb, si rosu, o minune!  Astazi, dupa atatia ani, ar trebui sa-i mai cer scuze domnului Academician, Eugen Simion, pentru faptul ca mai mult de ½ dintr-o sticla, deja spumata peste masura, la deschidere, i-am turnat-o pe sacou. E, asta e!  In ultima instanta, si intamplarea  cu pricina a facut parte din spectacolul prelungit al serii. Varful distractiei s-a conturat in jurul momentului in care toti cei prezenti, infometati, asteptau sa ii asez, cumva, la masa in jurul careia nu puteau sta mai mult de patru persoane. Acum, cand scriu, si mi-i aduc sub priviri, imi dau seama cata disperare, lipsa mesei!   Fortat de imprejurari, pe la miezul noptii, am scos o usa din balamale, si, in sfarsit, am improvizat o masa  de cel putin 12 persoane.  Seara (pentru exactitate), noaptea s-a sfarsit cum trebuia. S-a mancat si s-a baut bine! Si bine ca a fost asa, pentru, ca a doua zi, in post, invitati la masa, (Eugen Simon, D.R. Popescu, Grigore Vieru, Tudor Nedelcea si eu, Nicolae Balasa), la Mitropolie de catre I.P.S.,Nestor Vornicescu, am fost serviti cu nu mai stiu cate feluri de mancaruri de urzici.  Domnilor, credeti-ma, atunci,  nu am putut sa o spunem, dar parca pana si vinul ni s-a oprit in gat.  
 Ca sa inchei: un an de la moartea lui Sorescu, Eugen Simion stropit de viu cu vin, la mine acasa, in jurul unei mese improvizate, personalitatile neamului (de aici si de dincolo de Prut), Platon, Kant, pagina de internet si ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”! Suna ca prost!  Numai ca asta e, cu siguranta, felul de a bate cu gratie campii (in termeni literari de acum, se cheama eseu).  Mai diplomat spus, intrebari si mirari la masa trecutului, cata vreme viitorul inca iti mai curge din podul palmei, pe linia vietii, prin varful degetelor.
      24 03 2011               

Nicolae Balasa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.