BIBLIA: Cea mai citită carte din toate timpurile

openBible-300x200Prin ea, ca printr-o fereastră deschisă în mod divin, toți oamenii pot privi spre liniștea și seninătatea eternității, întrezărind ceva din caminul lor îndepărtat, demult uitat.

by Afirmativ.com

1 – Biblia este cea mai cumparata si citita carte din toate timpurile.
2 – Cea mai mica Biblie tiparita are 4.5 cm lungime, 3.2 cm latime, 2 cm grosime. A fost tiparita in Anglia, are 878 pagini, 20 g si poate fi citită cu lupa.
3 – Știați că Biblia ne-a spus care este forma pământului, înainte de-a ne-o dovedi Columbus și astrologii? (Proverbe 8:31; Isaia 40:22).
4 – Intre cel mai scurt capitol din Biblie (Psalmul 117) si cel mai lung capitol din Biblie (Psalmul 119), este mijlocul Bibliei, adica Psalmul 118. Daca numeri, mijlocul este exact la Psalmul 118:8. Continue reading “BIBLIA: Cea mai citită carte din toate timpurile”

Advertisements

Gustul fericirii

Cele trei fericiri:

Creatia, procreatia si casa.

Restul sunt doar bucurii.”

                                        C.Noica

Ai visat sa fii iubita, sa devii sotie,

sa nasti copii,

sa ridici o casa din temelie…

Si ai fost iubita si ai devenit sotie

si ai nascut copii si ai ridicat o casa

aproape de malul unui râu,

la poalele unui munte.

În ritmul inegal al inimii ai muncit,

din caramida, lemn si piatra casa ti-ai zidit

si-ai simtit “pamântul tau” sub picioare.

Deschideau usi, ferestre,

inima-ti deschideai,

sa patrunda aerul curat si rece,

mirosul rasinii de brad

si lumina razelor aurii ale soarelui

ivit peste deal.

Te simteai sotie, mama, stapâna…

Ascultai râsul râului de dincolo de sosea

si-i priveai stralucirea;

colindai padurile fara stapâni,

izvoarele miraculoase.

Apa cristalina colora pietrele

în culorile curcubeului,

paseai pe poteci,

liane-ti înfasurau gleznele,

te legau de pamânt,

ochii penetrau cu sfintenie

albastrele pete-ale cerului…

Te-ntorceai acasa plina de lumina.

Vâlsanul glasuia,

o moara de vânt zdrentuita de timp,

te-avertiza:

Vei pierde totul, vei pleca,

vei rataci ca Don Quijote,

cu mori de vânt te vei lupta,

trista-n singuratatea ta vei ramânea!

 

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)

FRAGMENTARIUM AL EXILULUI ROMÂNESC

Ulise sunt eu! Si asa ar putea fi intitulat manuscrisul pe care  scriitorul   Octavian Curpas, din Arizona, SUA, este pregatit sa-l încredinteze tiparului.

 Jurnalist de profesie, autorul are, în aceste pagini, privliegiul de-a surprinde într-o cheie potrivita, câteva dintre povestile fascinante ale imigratiei românesti. Cu o tehnica a scrisului clara si la obiect, cu date si detalii care fac si mai mustos miezul evenimentelor dar mai ales cu o documentare evidenta, care în antiteza cu naratiuniunea personajului principal, nea Mitica, Octavian Curpas reuseste sa focalizeze într-un punct central, din care, mai departe,  cuvintele se transforma în literatura. Lucrarea de fata este ca o restituire a cuvintelor ce zidaresc oamenii si locurile, a sintagmelor ce definesc stari de spirit, sentimente si principii întotdeauna valabile.

 Octavian Curpas radiografiaza un segment relevant al emigratiei românesti de dupa 1948, dar nu se implica în drama colectiva, exod care se consuma cu vivacitate, prin naratiunea eroului principal. Nu intervine scriitoriceste decât în cazurile care marcheaza destinul unor persoane devenite, prin vrerea destinului, personalitati recunoscute de contemporaneitate. Ar putea fi  aici, o pagina distincta din Istoria Exilului Românesc. Ar putea fi o odisee, la care participa argonautii carpatini, fugarii, aveturierii, oameni legati prin fratie de sânge chiar si dincolo de fruntariile  României.

 Octavian Curpas scrie modern, se foloseste de amintirile interocutorului sau, nea Mitica, ca de un jurnal în care  notitele de fiecare zi s-au scuturat de asperitatile inevitabile ale prezentului si sunt înnobilate de aura pe care le-o confera actiunea focului launtric, de trecerea timpului. Povestile, spuse la masa unui hotel american, sunt reverberate în paginile acestea, sunt resususcitate, pâna când, aproape se simte mirosul verilor din copilaria care a fost odata. 

 Într-un caroiaj de paralele si meridiane geografice, cu aventuri savuroase si principii de viata, care, de la un caz la altul au fost sau nu respectate, actiunea cartii este vasta dar defel stufoasa, pentru ca autorul a stiut sa segmenteze fiecare capitol, a stiut sa decupeze întâmplarile importante, sa le literaturizeze potentându-le, astfel,  esenta.

 Ca într-o migratie de cocori batrâni, dar înca puternici, asa se desfasoara actiunea. Un evantai de destine si suma locurilor prin care s-au perindat ,,argonautii” în cautarea ,,lânii de aur”, a fericirii. Celebra lâna de aur! Mit si adevar, pentru care  românul si-a parasit vatra si înfrunta destinul mioritic.

 Toti indivizii, românii din anturajul lui Nea Mitica, personajele lui  Octavian Curpas, au aventura prinsa cu o cocarda tricolora, direct pe inima. Nu le pasa ca au îmbatrânit biologic, ele cauta înca libertatea prin care, sarac sau bogat, celebru sau anonim,  devii nemuritor, pentru ca porti în gena ceva din patria-ti de obârsie.

 Începuta ca o poveste de viata, cu nostalgii, mai mult ghicite decât declarate, naratiunea lui Nea Mitica, personajul dinspre care pornesc si la care se întorc mai toate întâmplarile de fata, face fata constructiei literare si actiunea cartii prinde forta, acceleraza, pagina dupa pagina, aduna personaje diverse ca tipologie, dar care, împreuna, formeaza acel esantion care ar putea fi reprezentativ pentru chiar poporul român.
  Inteligenti, harnici, descurareti si gata de aventura, românii care tin cu scheletul lor spiritual copertele acestei lucrari, sunt atât de reali, încât îi poti regasi pe strada ta dar si aiurea, în lume. Cu o putere de concentrare pe partea de psihologie a individului, autorul face literatura dezinvolt, fara fortare, si acest lucru îl daoreaza, în parte, jurnalismului. Îmbina cu afinitate certa, seriozitatea documentaristului cu patosul unui vântura-lume, în sensul frumos al cuvântului.

         Octavian Curpas, el însusi este un om cu biografie în oglinda. Un om traindu-si visul între America si România. Folosindu-se de amintirile lui nea Mitica,  reuseste un exercitiu perfect de readucere în prim plan a unor efigii de români care au  biruit în viata, prin ei însisi.

 Cu sira spinarii verticala, ei sunt eroii care fac legamântul cu tara de nastere si cu cea de adoptie, prin ceea ce au mai scump, constiinta de sine. Nu sunt sfinti, nu sunt miliardari, nu sunt cersetori,  ori… poate ca sunt din toate acestea la un loc, pentru ca, povestea fiecaria dintre ei, are un traseu ce ar putea constitui  pilonii de sustinere ai unui roman de succes.

 Parcurgând paginile, cititorului nu îi mai ramâne decât sa descopere firul  fictiunii din tesatura evidenta a realitatii implacabile. Este aici o lectura agreabila, un dar pe care autorul ni-l face într-un moment în care, tot mai multi dintre compatriotii nostri se întreaba: Încotro mergem, fratilor?

MELANIA CUC

 

Radacini românesti – Satul natal, copilaria, traditiile si pamântul patriei

În apropierea masivului Suru din Muntii Fagarasului – desavârsiti strajuitori ai tinuturilor  transilvane –, unde stapâneste peste oameni verdele culmilor împadurite si semetia steiurilor de stânca scaldate de ape reci si limpezi, la poalele muntilor Moasa si Tataru, curge nestavilita spre a se stinge în îmbratisarea dulce a Oltului, valea Sebesului de Sus; localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.
   În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lasat bocetul celor dragi sa-si asculte ecoul pe Valea Moasei si a trecut granitele României, cautându-si norocul printre straini. Astazi stau de vorba cu el, la cei optzeci si cinci de ani ai sai si ma fascineaza cu povestea unei vieti traite intens, cu bune si cu rele în acelasi timp.
   Despre Sebesul de Sus si Marginime
   Satul meu, gradina dulce,/ Eu din tine nu m-as duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândrutelor, /De verdele brazilor / Si de dragul fratilor, / De rosu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul moliftilor, / De dragul parintilor – îmi recitase nea Mitica, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a nascut si pe care l-a mostenit de la ei.
   Asa a debutat întâlnirea noastra de aceasta data, când nea Mitica, purtând amprenta emotiilor ce-i stapâneau amintirile s-a dezlantuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebesului sau drag în primaverile în care se topeau zapezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente traite în satul copilariei. Apoi a urmat povestea…
   „Într-o zi frumoasa de toamna a anului 1948 s-a produs o schimbare majora în cursul vietii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenta: am plecat din satul meu spre o lume plina de mister… Îmi amintesc cu nostalgie acea toamna frumoasa, cu toate splendorile ei: la trei ani dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, locuitorii tinutului Sibiului si-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei…”
   Bucuria si mândria de a povesti despre tinuturile de obârsie, faceau ca ochii lui Dumitru Sinu sa aiba o stralucire aparte. Venea dintr-un loc încarcat de istorie si legenda; împrejurimile Sibiului au constituit  de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfasurat evenimente cu rasunet în istoria neamului.
   „Atestarea documentara a localitatii nu se cunoaste cu exactitate, însa, o serie de documente despre Sebesul de Sus, datând înca din timpul dominatiei austro-ungare se afla la Viena, Budapesta, Cluj si Sibiu. Multe dintre acestea, tiparite la Sibiu, au fost culese si publicate de catre profesorul Florin Puscariu în 1913 si astazi sunt pastrate la Muzeul Brukenthal din orasul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi statea în fata simteam o unda de mândrie, pe buna dreptate justificata:  apartinea acestor plaiuri si povestea cu drag si dor de ele!
   În imediata vecinatate a Sebesului de Sus se afla localitatile Sebesul de Jos,  Racovita si Avrig.
   „În Sebesul de Jos, desi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, traia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, carora le placea sa iasa mereu în evidenta; erau mai cunoscuti la Bucuresti si în tara decât sebesenii mei care erau majoritatea plugari si mestesugari; cei care-au ramas acolo si nu s-au împrastiat în lume, erau legati de pamântul lor si-l lucrau cu toata dragostea” -, povesteste nea Mitica rasfoind cu migala filele trecutului.
   La 3 kilometri de Sebesul de Sus se afla o alta localitate în care mai rasuna si astazi vocile istoriei: Racovita – care a devenit cunoscuta gratie înfiintarii granitei militare transilvane de catre împarateasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; înca din 1698, înainte de militarizarea completa a satului, Racovita, ca de altfel toate localitatile apartinând Regimentului de Granita de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolica. Racovitenii au luptat vitejeste pe timpul celor doua conflagratii mondiale facând cinste din plin locurilor de bastina.
   Tot în apropierea Sebesului de Sus, la o distanta de câtiva kilometri se afla, comuna de pe vremea copilariei lui nea Mitica, respectiv orasul de azi, legendarul Avrig. Scoala Ardeleana a avut un reprezentant de seama care a apartinut acestor locuri – Gheorghe Lazar, fiu  al Avrigului, unde se gaseste înmormântat astazi. Din locuri cu o istorie zbuciumata si cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!
   La Selimbar, de unde înca mai razbat strigatele de lupta ale ostasilor lui Mihai Viteazul din timpul bataliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obtinut victoria bine meritata cu pretul sângelui varsat de bravii sai ostasi si a reusit sa-l înlature si sa scoata Transilvania din sistemul politic polon.
   Talmaciu si Bradu, doua localitati apartinând acelorasi tinuturi erau recunoscute ca având un mare numar de sasi colonizati; nu toate satele din marginime au fost populate cu sasi, în niciun caz cele din munti sau de la poalele acestora.
   Omul sfinteste locul!
   Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat. Si Doamne, cât de adevarati erau satenii lui nea Mitica! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuti în mijlocul lor, dar si când a plecat pe drumul strainatatii.
   „De unde au venit oamenii satului nostru, nu se stie, ceea ce însa se mai spune si astazi este ca cei care s-au pripasit pe aceste meleaguri pline de frumuseti si au baut apa din minunata vale Batrâna s-au îndragostit de locurile acestea binecuvâtate si nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodata, acolo au ramas!”
   Invazia tatarilor din anul 1241 a fost resimtita si aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune ca unii dintre ei, dupa cum povesteau batrânii, au cazut de pe cai” si au ramas aici; asa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tatarului, care mai apoi s-a transmis de la o generatie la alta.
   Cu ce puteau sa se ocupe satenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele muntilor decât cu agricultura si cresterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea fruntilor si truda mâinilor pamântul ce le daruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.   
   Cresteau animale cu multa dragoste de ele si mestesugeau cu îndemânare: satul avea o varnita, unde se facea varul si o fabrica de caramida si tigle, atât de necesare în construirea caselor, o presa pentru uleiul necesar alimentatiei. Satenii cresteau albine si, fara îndoiala, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar si teascul pentru prelucrarea cerii; era si moara de apa cu piua, unde pe lânga obtinerea fainii din cereale sebesenii lui nea Mitica duceau la spalat toalele si cergile tesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagare pentru taiat bustenii aveam în sat, dar sa nu uit, si doua cazane zdravene de tuica!” – mi-a spus râzând nea Mitica.
   Apoi, dupa ce a stat o clipa sa-si le reaminteasca întocmai, a recitat  versurile unui cântec popular de plugarie: Ara badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Si ara si samana / Si din gura cuvânta: / Sa te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Sa stai bine la taiat / Ca mândra la sarutat, / Sa stai bine la cosit, / Ca mândruta la iubit.
   „Îmi amintesc de un cosas de la noi din sat, caruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile sa ne coseasca iarba, si-n timp ce tragea din greu la coasa cânta un cântec care suna cam asa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum rasuna valea / Si mândruta-mi tine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: pai cum merge mai departe? – caci aveam doar opt ani!”
             „Dati buna ziua la toti”
   Daca-si aminteste nea Mitica astazi de cineva cu admiratie si recunostinta, acela este cu siguranta nea Niculita,  bunicul din partea tatalui.
   „Era un om deosebit bunicul Niculita – reia nostalgic nea Mitica. Era cumpatat, calm, cu suflet plin de bunatate si marinimie, evlavios,  nu înjura nici macar atunci când era catranit si apasat de necazuri. Apreciat pentru harnicia si omenia lui, nea Niculita, foarte priceput la zidarie, era un renumit constructor de case; sasii din Talmaciu (ca la Sebesul de Sus nu era nici urma de sas) îl tocmeau sa le ridice casele si-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia si harnicia lui. Cum sasii erau niste firi reci si aveau pretentia ca românii sa li se adreseze cu apelativul stapâni, observând felul în care se poarta acestia cu nea Niculita, un satean a zis: «I-am auzit pe sasi dând buna ziua lui nea Niculita si scotându-si palariile în fata lui».
   Era invitat si la nunti la sasi, desi nu invitau decât românii înstariti, caci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculita ne-a învatat: «Dati buna ziua la toti!»  Noi întrebam mirati: Si la tigani?  iar el raspundea calm: «Si la tigani, ca doar Dumnezeu i-a facut si pe ei»”.
   Nea Niculita cânta din frunza ca nimeni altul si avea si o voce foarte frumoasa. Codrii muntilor îl daruisera cu har, iar prin cântecul din frunza nu se despartea nicicând de freamatul lor. Era invitat si la nunti, si la cele sasesti, unde, îmbracat în straiul popular mostenit din strabuni atingea inimile mesenilor si le modela dupa spiritul si sufletul sau minunat cu cântecele lui.
   Pe lânga faptul ca era harnic, cinstit si omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitica avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toata lumea: îsi punea sotia sa coaca-n cuptorul de pâine un soi de colacei si umplea câteva lazi cu ei, daruindu-i apoi copiilor saraci.
   Aceasta virtute au mostenit-o si feciorul, Ion Sinu, tatal lui nea Mitica, dar si nepotul lui nea Niculita, cu care astazi ma desfat în amintirile despre satul lui natal.
   „Mi-a ramas de la bunicul si de la tatal meu un bagaj enorm de învataminte despre viata, atitudine fata de cei din jur, caracter… Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îti vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treaba, ci întreaba-l prima data daca a mâncat» – a rostit nea Mitica plin de emotia amintirilor despre acele fiinte dragi lui ce l-au educat si l-au format pentru viata – si n-am uitat asta niciodata.”
   Nea Niculita avea sufletul parca rupt din Rai si de multe ori, ce visa se împlinea; asa s-a întâmplat si într-o zi frumoasa de toamna, când veneau vitele de la pasune si unul dintre boii lui lipsea, probabil se ratacise de cireada. Catranit nevoie mare, a fost bietul om, si în zadar l-a cautat, boul n-a fost de gasit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelasi an a visat ca boul lui s-a întors acasa. S-a trezit si a iesit afara în toiul noptii  si nu mica i-a fost mirarea când a zarit la poarta, cuminte, asteptând parca sa-i deschida cineva, tocmai animalul pierdut în toamna. Nicolae Sinu  murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca sa iasa cu carul cu boi, probabil facuse infarct…
  „Dormi Lazare, dormi…”
   Pe masura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitica dobândesc o stralucire aparte, îsi aducea aminte de atâtea lucruri si întamplari încât nu prididea sa mi le faca cunoscute dupa cum îi veneau în minte:
   „În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe sotul ei – Lazar, o familie cu stare materiala mai buna decât majoritatea celorlalti;  Dumnezeu le daduse doar un singur copil, o fata. Era mândra Tiuca de fata ei si-o voia maritata dupa un baiat înstarit.
   Dupa cum am mai spus, în satul nostru erau mai multi plugari decât bogatani, erau harnici si îsi munceau pamântul cu drag, traiau cu dragostea de locuri si de oameni, se ajutau si se respectau între ei, chiar daca nu erau neamuri. Spiritul lor, credinta îi unea pe cei mai multi ca într-o familie, cu mici exceptii, binenteles. Lumea satului era una curata, departe de ura si ranchiuna, asa cum am auzit ca se întâmpla în ziua de azi.
   Tiuca tare era framântata de gânduri si spunea seara de seara sotului sau, cu o unda vizibila de repros în glas: Dormi Lazare, dormi, ca pentru fata noastra în tot satul nu-s decât doi baieti!, ca si cum lui nu-i pasa de viitorul copilei; dar fata nu s-a maritat în sat, era frumoasa tare si alesul inimii ei a fost din alta localitate, asa ca visul Tiucai nu s-a împlinit.”
   Îsi amintise Dumitru Sinu de o alta familie,  care locuia ceva mai jos de casa Tiucai; tot Lazar se numea capul familiei, (era finul lui ) si avea zece copii: patru baieti si sase fete. Dar acest om nu-si facea probleme de genul celor ce-o framântau pe Tiuca. Finul Lazar mergea de multe ori la familia lui nea Mitica si povestea despre copiii sai; îsi arata mâinile batatorite de munca, dar înca puternice si cu întelepciunea taranului neaos din partile acelea spunea, aratând spre fiecare deget: Uite, ori ca ma tai la asta, ori la asta, ori la celalate degete, tot la fel ma doare.  Asa e si cu cei zece copii ai mei. Îmi pasa de toti la fel, toti sunt ai mei” – si Doamne, mândru mai era de ei si nu-si dorea averi, caci cea mai mare avere a sa erau copilasii, nu-si facea griji pentru ei,   stia ca fiecare îsi va gasi drumul potrivit în viata.
Întelepciunea unui copil:„acum nu ma duc, ca am prins deja cum se face  rântasul”
   La fel ca si parintii lor si copiii tinuturilor lui nea Mitica aveau o mentalitate sanatoasa despre viata, despre familie, aveau întelepciunea si spiritul  dobândite de la parinti sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat si oamenii lui si-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situatie delicata în care se afla familia lui:
   „Într-o zi, dintr-o casa cu cinci copiii a plecat femeia (sotie si mama), a parasit casa, sotul si copiii fara a se uita înapoi. Finul Lazar s-a dus la sotul ei si i-a spus: «Du-te mai, dupa ea! Au trecut doua saptamâni de când a plecat, du-te si ad-o acasa!» Dar barbatul îi raspundea calm, desi nu era simplu pentru un barbat sa se descurce cu atâtia copii: «Vecine, eu nu ma duc dupa ea; stie ea unde stam, daca vrea sa vina, vine singura». Lazar s-a dus apoi la baiatul cel mare care avea 15 ani si i-a spus: «Mai, tu esti cuminte, du-te tu dupa maica-ta!». Dar baiatul i-a dat lui Lazar un raspuns la care nu se astepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu ma duc ca am prins eu deja cum se face rântasul»…” Absenta mamei, doar prin acest lucru se resimtea, în rest…
            Din prune furate iese-o tuica întoarsa!
   Nea Mitica deschisese cufarul tainic al amintirilor si pe masura ce povestea îsi amintea tot mai multe si mai multe lucruri si întâmplari despre si cu satenii lui, pentru care avea o reala consideratie. O întâmplare cu tâlc si din care reiese frumusetea caracterului oamenilor din zona de obârsie a vajnicului povestitor si iubitor al locurilor si oamenilor ce le-au dat însufletire, a ramas pentru amicul meu drept pilda pentru tot restul vietii.
   „Tetea” Vasile, un satean harnic si tare cumsecade plecase într-o zi la fân si cum pe drum si-a dat seama ca uitase acasa furcoiul, s-a întors sa-l ia; când a ajuns însa, a observat ca în gradina sa o vecina îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru si a privit-o cum îsi umple desagii si cum goleste de roade cinci dintre prunii sai  si când a dat sa se aplece sa-si puna desagii pe umar, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm si blândete: «Nu te opinti, te ajut eu sa le treci!» si a ajutat-o el sa treaca în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amutise, nu a mai spus nimic si a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea  aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însa niciodata nimanui despre ea si nici nu i-a reprosat ceva. Femeia însa a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un raspuns neasteptat: «Ah, asa vorbeste ea, stiti voi cum sunt  femeile, vorbesc mult….»  si dadea din mâna, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”
   Vecina cu pricina a facut apoi tuica din prune si a dus din ea si la biserica; avea ceva pe suflet si simtea nevoia sa si-l descarce, spunându-i preotului din sat: Parinte, sa dati la oameni sa bea si sa le spuneti ca e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zambind: Ce tuica buna ai facut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii ca n-au mai baut asa o tuica buna. La care tetea Vasile i-a raspuns calm: Parinte, asta este o tuica întoarsa! – dar preotul nu întelesese tâlcul vorbelor lui. Era de buna seama tuica întoarsa, caci prunele erau din gradina lui, iar plata i-a fost întoarsa de vecina cea buclucasa, sub forma de tuica…
   „Am sa tin minte toata viata pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitica cu sclipiri diamantine în ochi…
   „Mai, da’ la voi, toti sunt poeti?”
   În satul  în care vazuse lumina zilei pentru prima data nea Mitica, veneau sa petreaca câteva clipe de liniste, în armonia naturii si oameni de vaza ai acelor vremuri. Asa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Brasov iar sotia sa, doamna Sanda îsi avea originile în neamul Bratienilor. Sanda Matei era prietena cu sotia maresalului Antonescu, doamna Maria.
   Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebesul de Sus, doamna maresal Maria Antonescu, vrând sa vorbeasca cu Sanda a telefonat la primaria din sat  prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna maresal Maria Antonescu, as vrea sa vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a raspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltura, lipsita total de orice fel de complexe i-a zis raspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie si matur prin cantalarie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a institutiei la care sunase si amuzându-se, i-a spus prietenei sale:  Mai, da’ la voi toti sunt poeti?
   Si asa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a nascut poet! Aceasta sintagma, atât de uzitata pentru a descrie în cuvinte putine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu poate sa ni-l ia vreodata.
             „Bine, tata, ca mi-ai facut-o si pe asta!”
   Spiritul taranului român autentic este de neegalat, dupa cum stim cu totii si dupa cum puteti vedea si din relatarile prietenului meu; în viata de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaos, de gluma, n-a pierit niciodata, indiferent de situatie. „Era în sat la noi un om tare poznas, Ion Savu si era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznasul satului “- zâmbea nea Mitica, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl mostenea, fara indoiala, urmându-i exemplul si tinându-se de sotii. Facea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.
   Venise vremea de însuratoare si feciorul poznasului îsi gasise mireasa. Au început pregatirile de nunta si se agitau oamenii, nu gluma! În saptamâna nuntii feciorul plecase cu treburi la oras, erau de pus la punct ultimele pregatiri si avea de facut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oras cu târguielile pentru nunta, l-a gasit pe tatal cel poznas mort; feciorul a amutit si s-a dus la capatâiul lui spunându-i suparat: «Bine, tata, mi-ai facut-o si pe asta!» – nici mort nu-l vedea altfel, decât poznas. Multe figuri si poante îi facuse Ion a lui Irimie feciorului sau, dar iata ca acum i-o facuse lata: murise în saptamâna nuntii lui.
   „O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bata-l amaru’!”
   Nu putini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei si au plecat din Sebesul de Sus în lumea larga, chiar dupa primul razboi mondial si de-atunci încoace. Unii au ramas, altii au revenit acasa dupa o vreme.
   „Dintre cei care au plecat din satul meu si au ales America – zice nea Mitica – 90% s-au stabilit la Detroit, parca erau atrasi unii de altii închegându-si acolo o comunitate a lor si numai a lor, pâna în zilele de-acum pastratoare a traditiilor din Marginimea Sibiului; chiar si acum, nuntile copiilor sau nepotilor consatenilor mei se fac si aici, în America, cu sarmale si prajituri preparate în casa si cu muzica populara româneasca din zona noastra; chiar de curând am aflat ca va fi o nunta mare, cu vreo cinci sute de invitati, la care se vor gati câteva mii de sarmale, îti dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
   Cei din sat care fusesera în America se adunau la crâsma-n sat, separat de ceilalti si cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bata-l amaru. Ei stiau cel mai bine cât de greu le fusese si cum reusisera sa adune dolarii cu care se întorsesera înapoi în sat!
   Mi-a spus nea Mitica mai multe întâmplari despre cei care revenisera acasa dupa anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinta sa se laude, placându-le sa iasa în evidenta cu ceea ce povesteau satenilor despre locurile pe unde umblasera si mai ales despre ce facusera acolo.
   „Când te-apuca dorul de vatrar…”
   De multe ori, cei care revenisera în sat dupa ani buni de stat prin strainatate erau întrebati de catre consatenii lor, oarecum mirati de revenirea lor acasa, despre cum e traiul prin locurile dinafara granitelor românesti.
   „Toma Suciu era din Sebesul de Sus si fusese în America de unde se întorsese de curând” – povestea nea Mitica. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, mai Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune ca e atât de bine si ca acolo curge peste tot lapte si miere?» – erau surprinsi de revenirea lui acasa. În mintea lor se împleteau întrebari de tot felul, dar raspunsul lui Toma a venit surprinzator: «Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa».
   Întâmplari de tot felul si amintiri picante se relatau în fata sebesenilor  adunati la birtul din sat, sau cine stie pe unde se întâlneau mai multi, atunci când cei veniti din strainatate îsi  povesteau viata petrecuta departe de casa.
   „Ba, io m-am batut la Chicago!”
   „Era într-o zi în crâsma din sat unul Popicu’, mic de statura, dar aprig si artagos; la un moment dat s-a suparat pe Toma Ardeleanu, un satean care doar ce se întorsese din America si l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenti au început sa-l tachineze pe Toma: «Mai Toma, da’ tu lasi pe Popicu’ sa dea cu tabacheaua în tine? Te lasi tu la cel mai mic om din sat?» Si dupa câteva momente de tacere, Toma striga: «Ba, eu m-am batut la Chicago». Si s-a ridicat descheindu-si nasturii camasii si aratându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestaturi de cutit;  se batuse cu mafiotii din Chicago”.
   Toti cei care erau de fata au amutit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre aceasta întâmplare si ori de câte ori se isca vreo cearta între sateni, spuneau, nu fara un graunte de teama în glas : Eu m-am batut la Chicago!
„Stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit dar chiar asa, sa manânci ace?”
   Unii dintre cei care fusesera plecati erau recunoscuti ca fiind si zgârciti, nu le fusese usor sa câstige banii si îi dramuiau cu mare grija. Satenii faceau însa glume la adresa lor si profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.
   „Era unul, Nicolae Calin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeste nea Mitica si continua pe un ton glumet; fusese si el în America si venise acasa, la nevasta. Sebesencele noastre purtau pe cap un acoperamânt traditional, numit pastura. Într-o zi, pe când facea de mâncare i-a cazut femeii un ac cu care îsi prindea pastura pe cap, chiar în oala cu mamaliga. Barbatul n-a bagat de seama ca avea în farfurie acul si în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gura, lasându-l cu ea deschisa; doar medicul din sat a reusit sa i-l scoata bietului om si cum gura satului nu poate fi oprita, imediat s-a dus vestea peste tot.
   Tetea Ion a lui Irimie, care nu scapa nicio ocazie sa faca glume pe seama altora, dupa întâmplarea cu mamaliga si acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe ulita, i-a spus râzând în batjocura: Bine mai, nea Nicolae, stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit, dar chiar asa, sa manânci ace?
   Obiceiuri, traditii si…neuitare!
   Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebesul de Sus din Marginime, despre oamenii lui si despre spiritul lor, dar n-am vazut nicicând mai multa bucurie si vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre traditiile ce s-au pastrat pana astazi si despre portul popular al sebesenilor.
   Multe vorbe întelepte care sustineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu si le rostea traindu-le, asemeni celor ce le daruisera spre învatare si luare-aminte:
 „Nu te duce cu mâna goala la stâna, pune-n desaga o bucata de slanina, o ceapa, o rosie, doua-trei mere, un morman de prune si du-le la oameni!
Tine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelasi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebesul de Sus, cu acelasi ajungi la Suru!
Daca ai oi, nu uita sa urci cu ele sus la munte între Pasti si Rusalii si sa le cobori dupa Sfânta Marie!”
Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul pastreaza nestirbit tot ceea ce i-au lasat strabunii: portul, moravurile, limba si mai cu seama marele lor nume de romani! Noblete prea bine dovedita. Limba lor e întru totul latina. 
   Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitica povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor si mi-am dat seama cât de adevarate sunt.
   „Mândru-i portu’-n sat la noi!”
   Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu catrinta si cu ie / Si cu flori la palarie –  parca asa suna versurile unui cântec popular pe care-l auzisem si eu în copilarie si care nu mai stiu cum continua, acum însa, nea Mitica îmi reda cu lux de amanunte portul popular  din Sebesul de Sus.
   Îsi amintise de îmbracamintea satenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Tarii Oltului, cum se mai numea tinutul dintre Olt si Muntii Fagarasului si din care facea parte si satul sau: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânatoarea alba sau pastura cu flori rosii pentru cap, surtele vinete din doua-trei foi cu ochi, iar în spate catrintele rosii, iile cu pumnasii întorsi, apoi chieptarul cu flori mari, tot rosii si cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de barbati cât si de femei. La barbati, camesa cu mâneca larga, pantaloni tesuti din cânepa în trei sau patru ite, pe cap – palarii mici, rotunde iar în picioare caltunide din panura sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precadere rosul.    Sebesul de Sus a fost un sat tipic transilvanean – continua nea Mitica – si-mi aduc aminte mai ales de acele palarii micute, negre, câteodata unsuroase, cu care-si acopereau capetele barbatii …si numai ei stiu câte gânduri stateau ascunse sub ele”…
   Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amanunt în descrierea costumelor populare din satul sau: toate obiceiurile si traditiile îi ramasesera vii în minte!
   „Când vii bade-n sezatoare…”
   Din noiembrie si pâna pe la sfârsitul lui februarie, femeile din Sebesul lui nea Mitica se adunau la o casa si petreceau serile împreuna; torceau firul de lâna sau coseau iile sau catrintele lor atât de frumoase, camasile barbatilor sau lucrusoarele de artizanat cu care-si împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave si petreceau împreuna pâna noaptea târziu.
   Fete fecioare sau femei maritate, tinere sau mai putin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în sezatoare legau prietenii trainice si povesteau vrute si nevrute.
   Mai erau sezatorile pe vremea aceea si locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru ca seara târziu, acolo mergeau feciorii sa vada ce fete sunt la sezatoare si cât sunt de harnice; multi dintre ei acolo îsi alegeau viitoarele neveste pentru ca în sezatori, le puteau vedea cel mai bine virtutile. Ba de multe ori se mai incingea si câte-o hora de uitau de fus si furca si jucau pâna în zori.
   Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n sezatoare / Nu sta la usa-n picioare / Ci te uita-n sir de-a rându’ / Si te-aseaza un’ ti-e gându’/ De ti-e gându-n alta parte / Du-te bade mai departe.  Asa era si la sezatoarea din satul lui nea Mitica!
   Mai era o doina frumoasa în care se arata dorinta feciorului de a ajunge la sezatoare si ale carei versuri sunau cam asa: De-ar veni luna lu’ mai / Sa ma pui stavar la cai, / Sa ma uit din deal în vale, / Pe care ma sui calare, / Pe sargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Da, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândra ca o floare / Si ne-asteapta-n sezatoare. / Pe laita cu florile / Unde stau dorurile / Pe laita cu floricele / Unde-s dorurile mele.
   Nu-si mai aminteste acum toate cântecele de sezatoare, dar cu certitudine îsi aduce aminte ca aceste întruniri erau cele care însufleteau satul pe timpul iernii, pastratoare de traditii si nesecat izvor de creatie populara autentica.
   Ce se vorbea seara în sezatori era ca un fel de barometru al stirilor si evenimentelor din sat, pentru ca nimic nu le scapa fara sa fie stiut, vrednicelor femei.
   „Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de sezatoare – a continuat nea Mitica: Azi e luni si mâine-i marti / Poimâine-i târg la Galati. / Ma dusei si eu la târg, / Sa vad boii cum se vând, / Vacile cum se platesc, / Mândrele cum se iubesc!”
   “Bucura-te soacra mare!”- obiceiuri de nunta 
   Lumea satului a fost întotdeauna plina de creativitate si spirit; fiecarei etape din viata unui om, taranul român autentic a stiut sa-i cânte sau sa-i recite, dupa obiceiurile stravechi, transmise de la o generatie la alta.
   Dumitru Sinu, în retrospectiva facuta asupra vietii satului natal îsi amintea cum la nunti, de exemplu, femeile descântau si de cele mai multe ori tinta cimiliturilor lor era nanasul ori soacra:
Faceti-mi o târ’ de drum, / Sa ma duc la domnu’ nun, / Sa-i sucesc mustatile, / Sa-i placa nevestele, / Sa-i sucesc mustata bine, / Sa ma placa si pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucura-te soacra mare / Ca-ti aduci scarpinatoare / Si unde te-o scarpina / Sapte ani nu te-o mânca.
   Nimic din ce se întâmpla în sat nu scapa de biciul vorbelor apartinând rapsozilor populari ai comunitatii; bunaoara, nea Mitica îsi aminteste cum au descântat la o nunta femeile din sat când un baiat de tigan a luat de sotie o fata de român:
Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fata de general / Corturaru’ om destept / Se-mbraca locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns sa dorm în fum / De la casa si palate / Am ajuns cersind prin sate.
   „Nu stiu daca era chiar fata de general mireasa, dar stiu ca aveau o imaginatie foarte bogata consatenii mei în astfel de situatii!”
    „Gata mama cufaru’!’’
   Iata cum vrând nevrând, dupa ascultarea atâtor povestiri adevarate despre satul românesc, îmi mai trece si mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am nascut: „Gata mama cufaru’/ Ca mi-o venit ordinu’”, spune o hora mândra de catanie. Nici nea Mitica nu uitase sa-mi povesteasca câte ceva despre aceasta etapa din viata fiecarui barbat din sat – armata!
   „Versurile si cântecele de catanie mi-au placut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau catane!” – îmi spune spre sfârsitul întâlnirii noastre nea Mitica, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sarbatoare / Primii acasa scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Si-au scris cu cerneal-albastra / Când era sa-mi iau nevasta / Si-au scris cu cerneala verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armata, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Sa arda Sibiul tot, / Sa ramâna numai parii, / Sa se-ntepe generalii, / Generalii si maiorii / Care catanesc feciorii.
   „As putea sa-ti vorbesc la infinit despre satul meu fara sa obosesc”… îmi spusese nea Mitica la sfârsitul discutiei noastre. Trebuie sa recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu si mai mult decât atât, emotia puternica ce mi-a lasat-o dragostea lui infinita pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plamadit din lutul iubirii de neam si de glie, de unde a plecat apoi în lumea larga sa-si caute norocul si unde a învatat, ca omul cu suflet frumos si sensibil s-a nascut pe pamânt românesc.

Octavian Curpas

“Am fost prieteni o viata, dar n-am stiut ca e tigan!”

 „Draga nene Mitica,
 
Ca as dori sa ne mai vedem odata e foarte adevarat, dar nu se poate – nu stiu câte zile mai am ca sa mai vin eu la dumneata, desi distanta de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Sa vii dumneata la mine – Doamne fereste! Vreau sa va aduceti aminte de mine si de cei ce veneau cu mine la dumneavoastra la hotel, la Long Beach si puneam pe foc sticlele de coniac, asa cum eram atunci: eu cu acordeonul si vagabonzii care cântau : Asa beu oamenii buni”.
   Asa începe scrisoarea adresata lui Dumitru Sinu (nea Mitica) de catre Mike Florian, prietenul sau, scrisa pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

   Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar ma întrebam, oare câte zile vom rasfoi împreuna acea nepretuita carte a amintirilor lui? Stiam ca întotdeauna voi mai descoperi ceva din viata acestui om, o viata unica, în felul ei.

   Din nou ma întâlnisem cu nea Mitica si cu siguranta urma sa aflu ceva palpitant. Intuitia îmi functionase perfect pentru ca de data aceasta îmi vorbise despre un om care i-a fost prieten o lunga perioada de timp si despre care n-a stiut ca este tigan, pâna în momentul în care a primit de la el scrisoarea pe care se straduise s-o scrie în ultimele sale zile de viata. Nu voia cu niciun pret sa-si duca secretul cu el în lumea dreptilor.

   Si Nea Mitica începu sa-mi citeasca scrisoarea lui Florian: Când am fost la dumneata, în câteva zile am rasfoit cartea sau cartile pe care o sa le publici. Nu ne-ai întrebat niciodata cine suntem, stiai doar ca suntem bucuresteni. Nenea Mitica, înainte de a muri vreau sa-ti scriu câteva rânduri… Ce m-a surprins, ca în desaga dumitale de însemnari ai scris asa de putin despre tigani. N-am avut în viata mea secrete în afara de asta… regretam ca o sa mor si ca nu i-am spus lui nenea Mitica ca sunt tigan, pentru ca eram tigan din mama si tata.

   Mai spunea în rândurile acelea, scrise poate în timp ce-l copleseau durerile bolii necrutatoare ce l-a rapus, ca îi ramasesera întiparite în minte, pentru toata viata, amintirile lui nea Mitica despre bunicul sau: Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»

   Citându-l pe nea Niculita, Mike Florian facuse doar o introducere la ceea ce urma de fapt sa marturiseasca: Doamne, si ce bunici am avut, Dumnezeu sa le ierte pacatele! Ei mi-au cumparat prima data o muzicuta, pe urma chitara, pe urma acordeon… Plâng mereu – de ce n-am pomenit niciodata la nimeni numele lor? Aceasta era marea durere a lui Mike, el nu povestise nimanui, niciodata despre bunicii lui pentru ca erau tigani!

   Câta putere avusese atâtia ani de când era prieten cu nea Mitica sa-si ascunda cu atâta grija originea! Nu si-a dat seama nici nea Mitica, niciodata, ca Mike ar fi altceva decât bucurestean, mai ales ca Florian facea glume despre tigani – asa ca orice asociere între tigani si Mike Florian era exclusa.

   „Hai la nea Mitica si la Nicole!”

   Nea Mitica îsi continua povestirea si retraia amintirile acelor vremuri tinând în mâna scrisoarea din care spicuise câteva pasaje pentru a ma familiariza cu tema discutiei: „Locuiam pe vremea aceea în California, aveam hotelul meu la Long Beach. Mike Florian era un bucurestean cu care ma împrietenisem si-mi era tare drag, cânta minunat la acordeon. Venea la mine des, uneori ma vizita chiar zilnic. Îsi aducea si amicii cu el când li se facea de chefuri – sa tot fi fost vreo zece -; mâncam cu totii ce ne gatea Nicole, sotia mea. Ne simteam tare bine împreuna. Hotelul meu avea si apartamente, cu fire place în living room, iar când venea Mike cu prietenii sai, vagabonzii – cum îi placea lui sa-i numeasca, – ne retrageam într-un apartament, faceam focul în camin si se-ncingea distractia atât cât ne tineau balamalele!”

   Chefurile de la Long Beach ramasesera amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau multi amici de-ai lui Mike la nea Mitica, toti erau bucuresteni si locuiau în California. Mike Florian si prietenii lui stateau pe unde puteau. Dadusera adresa hotelului din Long Beach celor cu care corespondau si nea Mitica primea o multime de scrisori destinate lor. Când se întâlneau între ei, era suficient sa se uite unul spre celalalt si îsi citeau gândurile spunându-si apoi : Hai la nea Mitica si la Nicole!

   „Doamne, ce le mai placea coniacul si dupa ce se încingeau bine, aruncau în focul din camin câte o sticla; si nu era ieftin, cam 30 de dolari plateau pe sticla, însa nu conta, acesta devenise deja un ritual si ei îl respectau.”

                  „Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!”

   În Long Beach, întâlnirile cu Mike si prietenii lui îl apropiasera pe nea Mitica din ce în ce mai mult de ei; începuse sa-i cunoasca si de multe ori îsi spunea în sinea lui: „Cine e bun de munca, e bun si de distractie si invers!” Asa i-a încoltit în minte o idee pe care le-a împartasit-o pentru ca le dorea doar binele, îl fascinasera cu modul lor de a-si pastra si cimenta prietenia, cu felul unic de a se distra, de parca nu ar fi avut nici o grija. Le propusese sa faca împreuna o corporatie, unde sa fie toti asociati, sa contribuie fiecare cu partea sa de bani si nea Mitica sa caute case si apartamente de ocazie pe care ei sa le cumpere, cu alte cuvinte voia sa-i initieze în afacerile imobiliare si sa-i consilieze pâna se rutineaza. Le spunea: „Mie nu-mi trebuie nici un ban de la voi, atâta pretentie am, sa cumparati apartamentele pe care le gasesc eu si sa ma lasati pe mine sa gasesc deal-uri pentru voi”,  altruismul îl stimulase sa se implice direct în viata lor, cautând si identificând oportunitati pentru ca afacerea lor sa se dezvolte.

   Degeaba le sugerase de nenumarate ori: „Faceti o corporatie si casier îl puneti pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se dovedise a fi mai econom, mai zgârcit, cum le placea lor sa-i zica, ei însa nu se lasau înduplecati. Pe deasupra mai si glumeau pe seama acestei propuneri: Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!

   Odata cu trecerea anilor au regretat ignoranta de-atunci; când au venit sa-l viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în Arizona, i-au spus cu parere de rau: Daca te-am fi ascultat atunci… câte apartamente am fi avut acum!

                                Ultima scrisoare

   Am citit împreuna scrisoarea aceea plina de emotie fireasca traita de un muribund care-si negase originile, de teama implicatiilor sociale ce le-ar fi avut în viata lui – statutul de tigan -, un om care nu dorea sa moara cu taina aceasta neîmpartasita celui pe care-l respectase atât de mult, lasând sa curga din sufletul sau tot ce pastrase cu sfintenie o viata.
 
 De câte ori îmi telefonezi ma întrebi mereu daca n-am ceva pentru cartea dumitale… Uite câteva rânduri: despre tigani s-au scris câteva sute de carti. Despre evrei, sute de biblioteci. Despre români, aproape nimic. Italienii au o cântare foarte interesanta: «De unde vii tu frumoaso? Eu vin din Italii. Dar tu barbat mândru, de unde vii? Din Andaluzia» – scria Florian, atingând mai departe subiecte sensibile din istoria a trei popoare pe care încerca, în felul lui, sa le puna în antiteza: tiganii, evreii si românii. Redau în cele ce urmeaza un fragment din scrisoarea lui Florian, în care face referire la aceasta tema:

   Doua popoare vechi de când e lumea: tiganii si jidanii – câta diferenta între aceste doua popoare si câta similitudine! Tiganul oriunde se duce, el ramâne tigan. Jidanul în orice tara se duce, el ramâne jidan. Cum de nimeni nu s-a îndurat sa scrie doua rânduri, despre cine sunt românii? Sigur ca, de câte ori am auzit ceva de tigani, jidani, români, am tras cu urechea, sigur ca, toate în lume se schimba, nimic nu sta pe loc. Care sunt si au acelasi sânge ca tine? Doua popoare vechi: jidanii si tiganii: unii se plimba cu banii si cu frica – jidanii; tiganii nu au nimic: nici frica, nici bani. Acum: Cine sunt românii? Te întrebi de ce francezii de la Ludovic al XIV-lea i-au dat afara si pe jidani si pe tigani de 3-4 ori? Românii, nu! S-au strâns peste 950.000 de evrei si 3-4 milioane de tigani. Sa nu uitam ca si tiganii si jidanii au învatat româneste (ungurii, secuii, sa stii, prea putin!). Nu numa’ ca au învatat dar au si scris poezii si cântari, colinde etc.
 
   Desi Florian nu era un om cu studii înalte, pe nea Mitica l-a uluit bagajul de cunostinte pe care-l detinea, date si informatii despre istoria tiganilor, puterea de analiza a istoriei popoarelor, diferente si similitudini între acestea precum si umorul inegalabil al celor veseli mereu, tiganii!

   În scrisoarea catre nea Mitica, Mike Florian facea referire si la miscarea legionara, redând pasaje întregi din cântecele legionarilor si polemizând pe baza lor. Abordase subiecte sensibile si diverse, ceea ce dovedea, din nou, ca în jurul lui Dumitru Sinu n-au poposit orice fel de oameni, el a stiu cum sa-si aleaga si mai ales cum sa-si pastreze prietenii.
 
                      Din istoria Bohemienilor (tiganilor)

  Fascinat de ceea ce aflase din scrisoarea lui Mike Florian, nea Mitica devenise foarte interesat în a afla cât mai multe lucruri despre acest popor. A citit carti, a cautat informatii si le-a coroborat cu cele reliefate de catre Mike în scrisoare, pentru ca tiganii, istoria  si toata viata lor devenisera pentru el un subiect provocator:

   „M-am interesat de Dumnezeul tiganilor – si-a început relatarea nea Mitica. Maurkmoulé, asa se numeste Dumnezeul tiganilor, «Leur petit Bon Dieu» (Micul lor Dumnezeu). Maurice Féaudierre, scriitor francez (1909-1992), în «Marea istorie a Bohemianilor« (La grande histoire des Bohémiens”) vorbeste despre sosirea tiganilor în Europa si modul în care s-au raspândit pe continent si în lumea întreaga de-a  lungul vremurilor.”

   Dar ce este acela un bohémien, bohemian în limba româna? – l-am întrebat. Ar însemna locuitor din Boemia, sinonim cu tigan, romani, gypsy etc. „Bohémien? Cu alte cuvinte ar însemna ca oriunde te duci, te joci cu destinul: daca tu încerci sa cunosti misterul… el fuge. Daca încerci sa eviti destinul, el vine la tine. Continua drumul acesta miraculos sub acoperisul carutei tale! Tu ti-ai ales aceasta libertate! Tu ti-ai ales necunoscutul! Viata pentru tine e un vis! Tu traiesti si iubesti! Da, daca te stapânesc toate aceste virtuti, atunci cu siguranta esti bohémien.” Povestirea lui nea Mitica parca se transformase dintr-o data într-o piesa de teatru, avându-l ca protagonist pe bohémien.

   I-am însiruit câteva date stiute, cum ca prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin apare într-un text hagiografic georgian, în jurul anului 1068. Doua secole au fost prezenti pe teritoriul Imperiului Bizantin, dupa care au migrat spre Occident, ca urmare a ocuparii zonei de catre turci si a cuceririi Constantinopolului (sec. XV). Astfel, din Grecia, romii au trecut în tarile de limba slava din Balcani: Serbia, Bulgaria si în Tarile Române: în Tara Româneasca (1385), Moldova (1400). În Ungaria si Polonia cercetatorii presupun prezenta romilor înca din secolul XIII. În Germania, cronica bavareza a lui Andreas mentioneaza romii în 1417, în aceeasi perioada ei fiind atestati si în alte tari ca: Elvetia, Franta, Tarile de Jos, Italia, Anglia, Rusia, Lituania, Suedia, Spania, Scandinavia, iar în XVII romii sunt atestati pe continentul american, în sec. XIX si în Australia.

   „Cum au ajuns tiganii în Europa? – intervine Dumitru Sinu -. Iata ce am gasit eu în cautarile mele: în 1419 – a aparut un cortegiu fabulos de tigani în Boemia, de unde li se trage numele pomenit, apoi în Ungaria si unii dintre ei au continuat drumul spre orasele din nordul Germaniei; aveau niste cai foarte frumosi, dresati; în 1422 – coboara caravane în Italia; italienii i-au botezat zingaris; în 1422 – apar si în Paris, dansau si aveau si o maimuta dupa ei; dupa ce terminau spectacolul  faceau cheta. De-acolo a ramas expresia si astazi: Payer en monnaie le singe (platim banii pentru maimuta); în 1539 – Regele Francois I (1494-1547) interzice intrarea în Franta a acestor bohémiens si îi expulzeaza pe cei pe care-i gaseste; în 1560- Regele Carol (Charles) al IX-lea (1550-1574) le da ragaz de doua luni pentru plecare; cei care nu plecau faceau puscarie 3 ani, iar femeilor si copiilor li se taia parul imediat, erau rasi pe cap; în anii 1612-1666 – se da o noua lege contra acestor vagabonzi; la 11 iulie 1682 – Louis al XIV-lea da o alta lege contra  satanicilor, cum erau numiti de catre francezi. Germanii, englezii si spaniolii – începusera si ei sa-i bage în puscarii, sa le dea foc la carute. Îi numeau  copii de diavoli, parias intouchables – paraziti murdari, banditi, etc. «De unde veniti? Din Egipt? Din India?» -erau întrebati de toata lumea din jurul lor -. În 1829  prin declaratia regelui Louis, toti acesti bohémieni erau trimisi la închisoare iar nevestele si copiii în prizonierat. Regele Ludovic (Louis) al XIV-lea (1638-1715) da ordin sa fie arestati în Franta toti bohemieni sau egipteni, cum li se mai spunea. La închisoare erau duse si femeile si copiii. Fac o paranteza : se estimeaza ca sunt la ora actuala peste 8 milioane în toata lumea. Nu ma intereseaza de unde vin si nu ma intereseaza ce doresc, ca vin de pe malul Gangelui, Siria, Persia… – acesta era sloganul bohemienilor care nu aveau nimic decât dorinta de aventura. Îi gasesti în China, Mexic, Peru, Brazilia. Prezentul sau trecutul nu-i mai intereseaza – viitorul, vor vedea ei! Omul o sa fie salvat de poeti, de mistici si de dansatori.”

   Dumitru Sinu facuse aceasta trecere în revista  a istoriei tiganilor, fiind bine documentat, pentru ca scrisoarea lui Florian îl incitase din nou la cunoastere.

                                 „Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce!”

   Întrerupsesem citirea scrisorii lui Mike, cu interventia lui nea Mitica despre istoria bohemienilor, obtinusem multe informatii interesante despre tigani si parca tot mai asteptam sa descopar si alte lucruri captivante despre ei.

   Crede-ma, sunt fericit ca îti scriu – am uitat si de cancer,  îl tratez cu indiferenta, ma simt tigan, cum nu m-am simtit niciodata. Sa pleci fara sa stii ce te asteapta si tot ce ai cu tine ca bagaj, sa fie inima de lup! Glorie tie, soare! Tu ai creat viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! Îi bine si vara si vara! Când ai plecat te joci cu destinu’, daca cauti care-i misteru’, el se ascunde, iar daca-l eviti, el vine la tine. Navigheaza fara sa te întrebi care-i sfârsitu’!-, spunea Mike în rândurile pe care nea Mitica le citea; nici el nu se mai întreba în momentul în care scrisese, care-i va fi sfârsitul, stia doar ca este foarte aproape si se grabise sa scrie cât mai multe lucruri despre etnia careia îi apartinea si de care acum era mândru, nu-si mai ascundea originile, nu mai conta nimic în afara faptului de a marturisi prietenului sau tot ce mai putea marturisi, despre neamul lui.

   Desi pe fondul unei întâmplari triste, pentru ca citeam scrisoarea unui muribund, momentele care au urmat parcurgerii celor asezate cu migala si cu multa daruire si sinceritate de catre Mike Florian pe foile învechite, ne-au facut sa zâmbim: într-adevar, dupa cum bine spunea si Florian, ei, tiganii, au spirit, tiganii stiu sa traiasca clipa, stiu sa se distreze, se lasa mereu în bratele hazardului fara sa aiba griji, inhibitii sau frici si-ntotdeauna sunt plini de dragoste.
 
   Tiganii n-au nimic, dar au spirit de aventura: «Ma, tigane, ’ti arde satu’! Nu-mi duce grija, ma mut în altu’!» Tiganii – la «pomeana»! El e singur când ajunge la cel ce da colaci, dar zice asa: «Dati-ne si noua!». Nimeni nu-ti multumeste mai frumos la pomana, dar sa te fereasca Dumnezeu sa aiba un tigan pica pe dumneata, nu te mai poti spala nici cu apa din Iordan! 

    Când erau întrebati: Ce mâncati voi pe drum? – Ce gasim!- era raspunsul lor sincer si dezinvolt. Au tiganii Dumnezeul lor! – este expresia pe care o auzim de multe ori în jurul nostru, atunci când se face referire la ei. Tiganii sunt mereu fericiti, au în ei ceva ce nu se poate defini în vreun fel, ceva ce le creeaza o stare de bine interior permanent – Cred ca e un fel de dragoste pentru tot ce-i în jur, spunea Mike Florian.
   Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce! Câteodata ne facem castele de zapada… Tot ce aveau în jur era efemerul, tot ce-aveau în suflet, eternitatea! Si câte alte vorbe de duh, plasmuite de mintea tiganilor n-au devenit celebre!

   Ascultându-l pe nea Mitica, zâmbesc, amintindu-mi niste butade tiganesti de pe la noi pe care acum le regaseam în misterioasa scrisoare: Fie frigu’ cât de mare, numa’ vântu’ sa nu bata! – tiganilor nu le place vântul pentru ca le spulbera pofta de viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! – iarna nu este un anotimp preferat, cred si eu, nu este placut sa-ti petreci iarna într-o caruta cu coviltir! Tiganul spune întotdeauna: Am, da’ nu prea am! – lesne de înteles ca nu i-ar strica un pic de pomeana, si subtil, nu? Si multe alte expresii care poarta pecetea spiritului autentic al tiganilor, care se mai aud si azi, peste tot acolo unde poposesc!

           „Ai vazut ca n-a vazut?”

   Nea Mitica ajunsese la un pasaj din scrisoarea lui Florian, care se pare ca îi placuse tare mult!
   Spunea Mike un banc  cu doi  tigani în tren:
   «Ai vazut ca n-a vazut?», a fost exclamatia facuta de unul dintre cei doi tigani ce tocmai urcasera într-un tren si conductorul le verificase biletele de calatorie. Auzindu-le afirmatia, conductorul se întoarce înapoi si mai verifica o data biletele; dupa ce pleaca, ei iar exclama: «Ei, ai vazut ca n-a vazut?» Înfuriat, când trenul ajunge în prima gara, conductorul trimite un coleg sa le verifice biletele din nou; la fel, tiganul a tinut-o pe-a lui: «Ai vazut ca n-a vazut?»- «Mai, daca nu ne spuneti ce n-am vazut va batem cum nu v-a batut nime’!» – spusese conductorul suparat -, la care tiganul raspunse vesel: «Domnule conductor, noi am schimbat biletele: Emil mi-a dat biletul lui iar eu i l-am dat pe-al meu».

   Aveau darul de a face tot felul de sotii si de glume care imprimau buna dispozitie în jurul lor si nu se dezminteau niciodata, indiferent de împrejurare.

   Snoavele cu tiganii si nasu’sunt proverbiale, se regasesc în multe ipostaze din viata acestor temerari ai aventurii permanente si a vorbelor de duh. Îi scria Florian lui nea Mitica: Spunea un  tigan din Cugir, Cornel Popescu îl chema: «Daca ar fi slanina, precum nu-i faina, apa de mamaliga ne da nasu’», stii mata nea Mitica unde se ducea omu’ cu o foame de lup si cu o speranta, ce numai tiganii o au – la nasu’!

  Sunt o multime de colinde specifice, ale tiganilor, care au miezul lor si care am înteles ca sunt cântate si în vremurile noastre, în unele zone din România. Mike Florian redase una dintre ele în aceasta scrisoare a lui catre nea Mitica:
«De Craciun cu Colindu’»
Coborât-a Dumnezeu la curtea Bogatului / În mijlocul satului, la curtea Bogatului:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm / Prânzu-i gata, nu-i de voi / Ca-i de boieri ca si noi./ Dumnezeu s-a suparat / Si de-acolo a plecat / La marginea satului, / Într-o casuta a intrat / Si din nou a întrebat:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm? / Ar fi gata, da’ n-avem, / Dar mergem si-mprumutam /
Si de prânz noi tot va dam! Tiganul totdeauna spunea: Am, da’ nu prea am!, însa sufletul lui a fost mare si a stiut sa-si trateze oaspetii asa cum se cuvine.

   Scrisoarea mai continea si altfel de glume si snoave de-ale tiganilor, de care Mike îsi amintise si le lasase sa curga fluviu catre prietenul sau, unele dintre ele, mai mult sau mai putin deocheate, dar pline de haz; si nu uitase în final sa accentueze: Românu’ e mereu cu poezia pe buza! Cine a spus ca românul e nascut poet? – si asta pentru ca ei erau mândri ca sunt tigani-români!

           Plecat cu sufletu-mpacat la cele vesnice…

   Scrisoarea  lui Florian se încheia brusc, iar mesajul frazei de final avea parca ecoul unui testament pentru eternitate: Nenea Mitica! Din ce ti-am scris as dori sa gasesti o pagina în cartea dumitale pentru aceste trei popoare…, era vorba despre tigani, evrei si români. Poate ca ar mai fi avut multe de spus Mike Florian, numai Dumnezeu stie ce, însa nu a mai apucat s-o faca pentru ca s-a stins…

  „Nea Florian a murit dupa ce mi-a scris… Telefonam… Tot vocea lui la telefon… Nea Florian, te rog sa ma chemi! La hotel, acelasi telefon. Niciun telefon…madame Bira, va rog sa-mi telefonati la hotel, sunt îngrijorat….” – îmi povestea nea Mitica. Însa telefonul primit de la madame Bira i-a confirmat temerile: Mike murise si-o rugase pe sotia lui sa nu-i spuna lui nea Mitica despre plecarea sa la cele vesnice. Nea Mitica, Mike Florian a murit dupa ce ti-a scris… A  mai trait patru zile…el a fost pentru mine o adevarata bijuterie, diamantul meu… am avut o viata fericita timp de 12 ani. Înainte de a muri l-am întrebat: cui sa dau bijuteriile pe care tu mi le-ai facut cadou?  Nu ma pot uita la ele, plâng…«Da-le la niste tigance, mi-a spus…»

   Acestea au fost cuvintele lui Mike, spuse femeii ce-i fusese aproape pâna în ultima clipa de viata. El plecase cu sufletu-mpacat pentru ca se eliberase, nu dusese cu el în mormânt, taina unei vieti.

Octavian Curpas

EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O HALIMA… DAR MAI MODERNA

Acest tânar cowboy român din Arizona, adica  scriitorul Octavian Curpas, vine pe piata literara cu o carte originala. Abia de-am lasat volumul din mâna. M-am întors la prima pagina de mai multe ori. Si afirm  ca lucrarea este de fapt o dibace însiruire de sarade de mare tâlc, temporare si atemporare, puse cu abilitate în gura eroului principal…nea MITICA. Citind, m-am gândit mereu la O MIE UNA DE NOPTI, a lui Eusebiu Camilar. În HALIMA sa,  scriitorul mai vechi ne-a oferit un însira-te margarite de o frumusete incontestabila, care nu ne-a lasat sa dormim nopti în sir, ca pe sultanul împricinat.

Eu as spune ca Octavian Curpas ne-a explodat sub priviri o bomba cu reactie în lant, care-l domina si acapareaza total pe cititor, din scoarta în scoarta. Scriitorul a sesizat si el ca taica-romanul românesc a ajuns la un trist apogeu, ca a fost compromis si abandonat, mai exact – ca n-a mai putut sa functioneze odata cu instaurarea comunismului si începerea realismului socialist, atât de vatamator. Si cât de greu se facuse la noi saltul calitativ de trecere de la nuvela la roman!
Asta o stiu mai bine Cezar si Camil Petrescu, N.Filimon, Sadoveanu etc. Acest mare fenomen literar a fost ideal sculptat în GHEPARDUL lui Giuseppe Lampedussa. Nu-i asa ca va trec fiorii?! La noi, descrescenta si atrofierea literara a tuturor genurilor literare si-a mai prelungit agonia. Dar punctul final l-a pus Petre Dumitriu care a scris bine, dar RAU GÂNDIT,romanul VÂNATOARE DE LUPI.Si lacuna, ca ori ce napasta, s-a întins pe toata zodia realist-socialista. Iar prin acest întuneric infertil…literatura de buna calitate a stagnat.

Din afara tarii, din exilul pe care nu noi ni l-am ales, au dainuit pe Ursa-Mare a marii literaturii românesti câtiva bravi, dar nu au salvat-o de la naufragiu. Sa ne gîndim la Eliade, Cioran, Virgil Gheorghiu…Din boxa româneasca ne-a mai mîngîiat un Fanus Neagu, cu ÎNGERUL A STRIGAT, Teodor Mazilu, cu DRUMUL CÂINELUI, sau experimentul enigmatic al lui M.H. Simionescu cu INGENIOSUL BINE TEMPERAT.

Apoi, dupa INVOLUTIA din 1989 s-a alunecat în zodia defaimatoare a unor patapievici si alti leprosi, bine instruiti dar de intentii criminale, care au denigrat si defaimeaza mereu natiunea, frumoasa si traditionala literatura româneasca.

Alaturi de cei lucizi a sesizat fenomenul distructiv si Octavian Curpas. Aveam si avem nevoie de o literatura noua. La acest ham greu s-au îngamat prin Canada câtiva scriitori cu care ne dam buna ziua prin cotidian. Si ma rezum doar la perimetrul canadian fiindca scriitura mea nu se propune a fi o teza de doctorat. Semnalul de alarma l-a tras, debutant atunci, scriitorul Alex Cetateanu cu UN ROMÂN ÎN CANADA – o carte de referinta pentru exilul românesc si un ghid, daca vreti, pentru prezumtivii români dornici de exil. Din Tara ni s-a alaturat si nou-venita la Montreal, tânara scriitoare Felicia Mihali, cu a ei TRILOGIE. Dar sa nu-l uit pe profundul gânditor Mircea Gheorghe, care ne-a oferit PARTIDA DE CANASTA, precum si alti cavaleri atentatori pozitivi la înoire.

Dar nici în proza si nici în poezie pamântul nu s-a scuturat din tâtâni iar marile ecouri nu s-au lovit înca de toartele cerului. Se cauta si se tot cauta un nou stil de literatura! Alaturi de Octavian Curpas  ne dorim un personaj extrem al literaturii de azi, macar din exil, care sa ne fie drag, sa ne uimeasca, pe care sa-l zidim în memoria mileniului – si el foarte tânar. Asa cum a fost odinioara PACALA al nostru, bravul soldat Sweik, al cehilor, sau un nastrusnic ingenios precum rusnacul Ostap Bender. Un exemplu de mini-mare scriitura a propavaduit în Rusia lui Lenin minunatul Zoscenco. Va mai amintiti de GALOSUL, cartea cu mini schite prin care autorul a batjocorit bolsevismul si pe bolsevici ghiar la ei acasa, luându-i în zeflemea sub nasul politrucilor si al cenzurii?! Ei, bine, cam cu o astfel de carte intra în ring scriitorul Octavian Curpas, românul american din Arizona. Si pot spune ca acest cutezator si-a ales bine locul potrivit pentru tentativa si aventura literaturii lui. Sa nu-i ziceti cartii sale un roman fiindca v-ati însela. Este vorba despre o carte cu mini istorioare foarte profunde, schite si povestiri adunate pe itinerariul vietii si redate noua cu onor. Eu, mai poetic si mai metaforic o numesc o tolba cu sarade. Chiar daca nastrusnicul, sugubatul, sobrul si profundul Dumitru Simu, recte nea MITICA, a fost si este un personaj viabil, pe care, siameza, se structureaza clar-viziunea scriitorului, dibacia lui portretistica, precum si puterea de investigatie prin oceanul nemarginit al emigratiei tragi-comice, uneori hazlie dar foarte tragica în general.

As putea pune aici punct dar n-o fac. Fiindca tragînd o linie între scriitorul român din Arizona, România de acasa si subsemnatul, rezulta un itinerar nou, pe care ne înfratim ideile – o ratiune comuna, o logica îmbratisata de un destin nou. Între timp, si literaturile de trei bani trîmbiteaza. Dar la antipod se aseaza creatia literara a lui Octavian Curpas, care izvoraste dintr-un laborator tânar în care introspectia domina, îsi spune cuvântul. De fapt citim o mini-odisee, în care ratacesc sufletele unor români. Dar o lume nu chiar fascinanta ci doar provocatoare de conflicte. Autorul descopera OAMENI si se aprofundeaza în ei. Printre marile adevaruri dogmatice. El îsi alinta personajele cu biciul condeiului si ni-i aduce sub priviri ca pe niste sfinti în care ne recunoastem. De fapt scriitorul muleaza în maniera personala, irezistibile traditii de comportament al ratacirilor de sine. Ca numai meteahna scrisului  poate sa ne întoarca în amonte pâna la sorgintea
neamului nostru.

Identitatea ortodoxa a prozatorului se face vizibila prin minunatele portrete literare realizate aparent fugar. Cum dar ati vrea sa scrie un scriitor altfel de cum o face acest Octavian Curpas? As mai putea afirma ca în scriitura sa germenul de sacru ramîne nealterat. Totusi, alaturi de tânarul scriitor, chiar si subsemnatul va recomanda exilul de acasa. Nu va luati de piept cu desertul si desertaciunea imigratiei!

…Afara ploua ca în baraganul sufletelor noastre. Dar Dumneavoastra ce mai faceti? LECTURA  PLACUTA!

      GEORGE FILIP
     septembrie – 2011
  la Montreal, CANADA

IOANA DUMITRIU – O violonista apusa prea devreme

Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferintelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia sa o întâlneasca la Phoenix pe regretata violonista de origine româna, Ioana Dumitriu,  instrumentista valoroasa a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, fata de care a avut o stima si un respect deosebit.
   Personalitate evidenta în rândul instrumentistilor de valoare din Statele Unite ale Americii, si nu numai, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta în comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pâna în iulie 2009, când o veste cumplita a adus-o în centrul atentiei publice.
   Si eu am avut placerea sa o cunosc pe aceasta doamna a viorii si de aceasta data, nea Mitica a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce stiam despre Ioana Dumitriu, din discutiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….
 Apusul unei stele
   În dimineata zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai rasarit pentru violonista Ioana Dumitriu. Dupa o lupta cumplita cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele vesnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.
   I-au fost alaturi în ultimele clipe membri familei si câtiva prieteni apropiati. Ioana Dumitriu a parasit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, si pe cei dragi, plecând spre o alta lume, a muzicii eterne.
   Am cunoscut-o pe violonista românca la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu si ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depanat istoria vietii ei. Fara a fi urmarita de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Marturisesc ca ma asteptam sa aud clasica poveste de succes despre un om cu o evolutie obisnuita, într-o ascensiune programata înca din copilarie. Am fost surprins sa descopar ca lucrurile erau diferite… 
   Tristetile si bucuriile copilariei
   Nascuta pe 20 iunie 1950, într-o familie saraca din Darmanesti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaste neajunsurile materiale de la o vârsta frageda. Se îmbolnaveste de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata iar parintii o lasa la tara, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai mai bun.
   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farkas, afla de situatia ei si decide sa o înfieze. Asa se face ca la vârsta de sase ani, Ioana patrunde într-un mediu cu totul diferit fata de cel de care avusese parte pâna atunci, iar viata ei se schimba radical. 
   Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictorita, si îsi doresc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la vârsta de sapte ani, în urma unei infectii, fetita îsi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farkas decide ca totusi, ea sa înceapa sa frecventeze, în paralel cu  scoala normal, si scoala elementara de muzica. Studiaza timp de un an pianul, iar apoi sustine un examen foarte greu, în urma caruia, parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, asa încât îi recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar si mai dificil. 
   Primii pasi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”
   Parintii îi cumpara Ioanei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, însa scoala de muzica vine în conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzica.
   Desi parintii sunt foarte severi cu ea si studiile muzicale merg înainte, fara întrerupere, pâna Ioana împlineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa îsi aleaga un alt drum în viata, total diferit de ceea ce facuse pâna atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicina si nu conservatorul.  
   Tot în aceasta perioada, Ioana afla ca nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentueaza sentimentele rebele; ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa îi mai asculte, pentru ca, oricum, nu erau parintii ei.
   Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat acestia dupa o discutie mai dura, fara a trece însa vreodata la fapte…
         Maturitate adolescentina
        Ioana decide ca trebuie sa îsi vada casa parinteasca, asa ca inventeaza un pretext nevinovat si porneste spre cei ce i-au dat viata, întâlnindu-si astfel mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare însa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gândeasca serios la faptul ca, radacinile descoperite de curând o vor trage în jos si îi vor afecta viitorul.
   Ioana revine la parintii adoptivi, si pentru prima data ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie fata de care aratase pâna atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o munca asidua si în 1973 Ioana absolva Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, unde este colega cu renumita violonista Silvia Marcovici, o persoana care a dat întotdeauna dovada de un tact si o delicatete aparte, dupa cum mi-a relatat doamna Dumitriu. 
 Muzician de orchestra la Filarmonica de Stat “George Enescu”
   Se casatoreste în acelasi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de viola, cu care s-a cunoscut în timpul facultatii, înca din 1969. Cei doi au împreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si  Robert Daniel (1988).
   Dupa terminarea facultatii, Ioana participa la o auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul  si începe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmeaza o perioada de repetitii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmeaza sa participle la nenumarate turnee în strainatate, atât în tarile socialiste, cât si în cele de dincolo de cortina de fier.
   Daca Ioana concerteaza în cea mai buna orchestra din România, sotul ei, Dan Dumitriu are sansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.
   De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 
   Schimbarea în viata cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleaca într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai întoarce în România si alege ca destinatie finala orasul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana afla ca în sfârsit, sotul ei a ajuns acasa…
   Desi contactata si interogata de catre securitatea româna, în mai putin de un an i se alatura împreuna cu fetita lor, Monica. Pâna în decembrie 1980 Dan lucreaza la o fabrica, însa din anul urmator vântul începe sa le bata în pânze sotilor Dumitriu, care reusesc sa obtina câte un loc în orchestra simfonica Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestra regionala. Între timp, în special gratie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creste, atragând tot mai multi instrumentisti de valoare, pentru ca în anul 1983 sa devina o orchestra majora.
   Lucrurile se pun în miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria în care obtinusera o diploma si sa devina membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa ca si sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa.
   Ioana era o femeie împlinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa se abata de la fagasul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât si în viata de familie.
   Când nu mai lupti cu viata, ci pentru viata însasi!
   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticata cu cancer metastatic. Boala debuteaza însa în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista afla ca are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indica o înrautatire a situatiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai putin, decât cancer mamar…
   Desi vestile rele se vor tine lant, celebra violonista, de altfel o fire optimista, nu se lasa intimidata de cumplita boala si refuzând chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicala. Explicatia este una simpla: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii mai apeleaza la medicina conventionala, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totusi de adaugat faptul ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe când cel alternativ trebuie suportat de catre pacient.
   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmeaza o data pe saptamâna, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare ca începe sa dea roade, întrucât testele efectuate arata ca jumatate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor si din acest moment, nu mai lupta pentru drumul ei în viata, ci pentru viata însasi. 
   Si totusi, inevitabilul s-a produs…
   Ioana Dumitriu va ramâne la Phoenix Symphony Orchestra pâna în ianuarie 2009. N-a renuntat niciodata sa spere în însanatosirea ei si continua sa aiba o viata absolut normal, chiar si dupa ce si-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numarau gatitul, counseling-ul, tricotatul si îngrijirea celor doua animale de companie – catelusa Lala si Noah Bird.
   Dupa momentul interviului, am revazut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire româneasca crestin-culturala, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasa cum o stiam, ma invita de fiecare data la concerte.
   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat si împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravietuiesc sotul Dan, membru al  aceleiasi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii si singurul nepot – Zion Noah Henderson.
   A fost iubita de colegi si de public, respectata si admirata pentru talentul si constiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, sustinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 si 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian Curpas

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degaja o visare                     
  care te îmbata si care te face sa mergi ratacind mult timp…”
                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la multi ani dupa plecarea din România. Peregrinari îndelungi, începând cu lagarele pentru, refugiati din Iugoslavia si Italia, continuând cu aventura franceza, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lectiile ei de viata si mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reusit vreodata sa le stearga. Pe toate ti le împartaseste cu mare drag daca ai prilejul sa stai de vorba cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sa-l ascult, m-am simtit asemenei unui spectator fidel care vizioneaza un foileton inedit, foiletonul unei vieti tumultuoase în care se îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul.
   Si nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru ca tot ce urmeaza sa dezvalui în continuare se datoreaza amintirii, o amintire fara egal ramasa în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o tara care i-a fost o mare parte a vietii de refugiat, a doua patrie – Franta!
    Vremurile bune din Franta au fost invocate în permanenta în discutiile cu prietenii sau cunostintele sale. Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura  de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere.
   Iata ca ajunge în Statele Unite, este casatorit cu o femeie deosebita de origine franceza, are o fata superba nascuta la Montreal si un baiat venit pe lume la Los Angeles, parca anume pentru  pentru a-i întregi visul si totusi, adesea, în discutiile cu amicii, care n-au fost niciodata putini sau de calitate îndoielnica, Dumitru Sinu traieste cu nostalgie anii petrecuti în Franta, în special în Paris, orasul  unic în lume din punctul lui de vedere si al multor altora care au gustat din preaplinul darniciei sale.
   Gândul de a se reîntoarce în Franta prindea contur încet, încet. Îsi dorea foarte mult ca tara lui Voltaire sa deschida orizontul cunoasterii pentru copiii sai si acestia sa aiba posibilitatea sa învete bine limba franceza si sa descopere cultura poporului francez acolo, la el acasa. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase si fara a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latura mai putin benefica a acestei noi aventuri, nea Mitica îsi ia într-o zi întreaga familie si pleaca spre Paris.
„Mitica, tu nu ai venit în Franta, tu ai plecat din America!”
   Revenirea la Paris i-a dat ocazia sa-si revada prieteni dragi si sa inspire în tihna parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenta, grija si prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea actiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marca, scriitori si filozofi ai diasporei, si nu numai. Toate învatamintele unui trecut de care-si amintea cu placere, oricând, îi folosisera mult în experienta canadiano-americana de mai târziu, pastrându-le si-acum ca pe niste comori.
   Întâlnirea cu Cornel Crisan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însa traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul sau îl îndrumase si unde va ramâne pentru urmatorii opt ani din viata, împreuna cu sotia si cei doi copii.
   Când s-au revazut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sa-l întrebe mirat: Pai, ce-ai facut, Mitica? „Am venit în Franta!” – a fost raspunsul lui nea Mitica. Mitica, tu n-ai venit în Franta, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crisan pe un ton usor ridicat, asemeni unui profesor care enunta cu fermitate un mare adevar, îndemnându-si studentul la reflectie.
   „E mare lucru sa pleci din America – îmi explica acum nea Mitica.  America este America! În orice tara din lume te vei duce si daca-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sa locuiasca, majoritatea îti vor spune – în America!  Nu a fost usor sa renunt la America.”  Cu toate acestea a renuntat, dar nu definitiv, si-a realizat dorinta de a-si educa copiii în spiritul culturii franceze si, totodata, de a revedea Franta si oamenii minunati pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
   Cornel Crisan absolvise facultatea în Franta si acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros ca Mitica revenise si i-a recomandat sa se stabileasca la Saint Gervais, un orasel superb, asezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde razbat peste vreme, glasurile a trei civilizatii învecinate: Franta, Elvetia si Italia. Nu dupa mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitica, si se va muta la Saint Gervais  împreuna cu sotia si cei cinci baieti ai lor.
   Orasel cochet, cu cladiri construite într-un stil arhitectural deosebit, apartinând începutului de secol XX, cu stradute pietruite si curate si cu un aer de burg elvetian, asezonat din plin cu finetea si lirismul parfumului frantuzesc si vioiciunea specifica italienilor din vecinatate, oraselul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu si familia lui.
   Înca de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitica: prima persoana cu care intra în contact este un cetatean francez care se afla în fata casei sale si…cosea iarba. Mânat parca de nostalgia verilor de-acasa, din Sebesul de Sus, când mergea la coasa alaturi de ai sai, Nea Mitica s-a apropiat de francez, cerându-i voie sa-i ascuta coasa. Cu o precizie de invidiat si o placere cum nu mai simtise demult, el unduie cutea pe taisul ce va curma suspinul ierbii, continuând sa sa discute cu francezul ramas mut de uimire: nu mai vazuse pe cineva care sa ascuta coasa fara sa arunce macar o privire spre lama otelita. Apoi i-a cerut voie sa coseasca si mânuind-o cu îndemânare, a câstigat de îndata simpatia si prietenia batrânelului.
   Marturisindu-i ca doreste sa se stabileasca în Saint Gervais împreuna cu sotia si cei doi copii, nea Mitica primeste pe loc invitatia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinta francezului si a ramas acolo timp de 8 ani. „Plateam doar 200 de dolari pe luna” -, îmi povesteste nea Mitica. În tot acest timp s-a înteles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gatea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodina desavârsita.
   Proprietarul era comunist convins si mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunisti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fara sa-l contrazica, nu ducea lipsa de diplomatie, ba chiar dupa câtiva ani de când se cunoscusera i-a facut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamagit: voise sa vada cum traieste muncitorimea sovietica si parca imaginea ce si-o faurise asupra comunismului începea sa îsi piarda din consistenta. Îi povestise multe lui nea Mitica si din fiecare relatare razbatea câte-o umbra ce se-asternea usor, usor, peste ceea ce pâna atunci, aproape ca idealizase. Simpatic si atent, francezul rasplateste darul lui nea Mitica – excursia în Rusia -, cu o atentie inedita: un borcan cu caviar!
   „Vreau ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire!”  
   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialitatile locale. A mers la primarul orasului pentru a solicita viza de sedere în Franta. De ce vreti  sa locuiti aici? – a venit întrebarea plina de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire. Noi va facem un serviciu ramânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, sugubat în felul lui, nu a ezitat atunci sa glumeasca: Noi avem aici pe unul care matura… îl cheama Voltaire! si i l-a aratat lui nea Mitica pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie si apoi, pe tot parcursul sederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fara a fi nevoie sa mai mearga la Paris.
   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenosi ca la Paris. Toti se cunoasteau între ei si o data câstigându-le simpatia, erai privit ca si unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici detineau proprietati atât la munte cât si la ses si le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu taiatul lemnelor, munceau mult dar stiau sa se si relaxeze atunci când era nevoie, si, slava Domnului, aveau la îndemâna atâtea mijloace s-o faca!
Saint Gervais – o oaza de liniste, prospetime si relaxare!
   Oraselul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o multime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte si de posibilitatea de a practica nestingheriti alpinismul sau alte sporturi extreme.
   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi si din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea orasului însusi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sai oportunitati nelimitate de relaxare si practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi si patinoare. Lui nea Mitica mediul îi era oarecum familiar, pentru ca se nascuse la poalele muntior si traise prima parte a vietii în satul natal, situat aproape la aceeasi cota ca si oraselul în care se instalase acum, la deplina maturitate.  
   Cladiri elegante din care razbat soaptele unei epoci pline de farmec si romantism, strazi pe care gasesti zilnic la promenada oameni cu fete luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc si peste toate, frumusetile montane din împrejurimi, confereau oraselului-statiune o atractivitate deosebita. Paradis alb pe timp de iarna si adevarat puzzle de peisaje feerice, cu paduri seculare si pajisti pline de flori în verile însorite, acest colt de rai te izbaveste de umbrele gândurilor si te transpune într-o lume pura, linistita, patriarhala, care parca este faurita de mâna lui Dumnezeu anume ca sa daruiasca curatime pentru suflet si minte.
   Statiunea de azi, recunoscuta ca fiind tinta celebritatilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism si modalitati de relaxare multiple, întrunind toate calitatile pentru a fi ridicata la rang de perla a Alpilor. Pistele de schi moderne si patinoarele, instalatiile de transport pe cablu care fac legatura cu celelalte statiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turisti care, cu certitudine revin pe timpul verii sa se bucure de frumusetile locurilor si posibilitatile de relaxare ce se deschid în fata lor la orice pas. Piscinele cu apa termala valorificata în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane si locurile neatinse de suflul civilizatiei – în care uiti ca traiesti în secolul vitezei, regasindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pasari ce vietuiesc în paduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicarii sporturilor extreme – toate fac parte din minunatiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitica timp de opt ani… Oraselul nu este unul izolat de restul civilizatiei, dimpotriva, este situat la o ora distanta de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
   Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se afla, întotdeauna el gaseste ceva care sa rezonenze cu mediul în care traieste; asa a facut si la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioara nostima legata de pasiunea pentru sporturile de iarna: „Ce bine-i pe patine / De-ai sti cât e de bine / Mereu as patina, deloc n-as învata / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicatiile asupra studiului sau renuntarii la studiu în favoarea distractiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lânga tabla / Când stii tot ce te-ntreaba / Îti pune nota 8 si-ti spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lânga tabla! // Ce rau e lânga tabla/ Când nu stii ce te-ntreaba / Îti pune nota 3 si palme câte vrei / Ce rau e lânga tabla!”. Asta si în contextul în care copiii sai începusera deja sa studeieze în Franta.
   În Saint Gervais nu prea erau emigranti. Nea Mitica îsi aminteste doar de un australian si un englez care locuiau acolo. Se cunoasteau aproape toti între ei, era o comunitate mica, pasnica, armonioasa si nu se putea ca o persoana care ajunge la Saint Gervais sa treaca neobservata.
                 O mâna de români valorosi la poalele Alpilor
   Saint Gervais era orasul de adoptie si pentru alte câteva familii de români. Dupa venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase si Cornel Crisan, cel care-l îndrumase spre acest loc.
   Sotia lui Cornel era frantuzoaica, nascuta la Paris; îi daruise cinci baieti frumosi, aveau o casnicie fericita dar uneori, când auzea cât de fluent si de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba româna, îsi dojenea consoarta, aratând spre sotia lui Mitica: Dar asta cum a învatat româneste?, pentru ca frantuzoiaca lui nu stia decât câteva cuvinte în limba româna. Din pacate, doamna Crisan a murit destul de tânara…
   Cornel Crisan era un inginer chimist stralucit. Gratie brevetelor sale de inventie a devenit un nume în stiinta prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitica îsi aminteste ca se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viata de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitica…
   Nu i-a putut uita vreodata pe acesti oameni, pentru ca toti cei cu care s-a înfratit erau de o calitate ireprosabila, el i-a iubit si i-a stimat tot timpul.
   Cum sa poti uita un om ca Vasile Târa, bistriteanul îndragostit de carte, dupa cum bine am aratat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasa, licentiat la Sorbona si profesând în învatamânt, la catedra se bucura de o recunoastere deosebita din partea societatii culturale franceze. Avea alaturi o sotie asiatica, prin venele careia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepartata Indochina. El a mentinut tot timpul legatura cu nea Mitica. Sa nu uitam faptul ca Vasile îi trimisese schita de trecere a fontierei franceze, pe când se afla înca în Italia. Si iata ca dupa multi ani, acum destinul le facea posibila reîntâlnirea la Saint Gervais.
   Un alt prieten drag de care îsi aminteste cu placere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tatarascu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitica s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic si niciodata nu uita sa-i spuna:  Nea Mitica, asa-s de bucuros ca ai venit aici, ca nu mai vorbeam româneste cu nimeni!
   Un barbat frumos, înalt, bine facut si foarte inteligent, Elian era casatorit si avea doi copii: un baiat si o fata. Nici sotia acestuia nu era românca. Nea Mitica nu-si mai aminteste tara ei de origine, Estonia sau o alta tara mica de pe continent, dar stie ca facuse facultatea de medicina în România si la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre vesnicie si dânsa, destul de tânara, la fel ca si sotia lui Cornel Crisan. Cunoscutul arhitect traieste si azi si Sandra, fiica lui nea Mitica îl viziteaza destul de des, reusind astfel sa continue ce-a început tatal ei cu mult timp în urma, conversând cu Elian în dulcea limba a lui Eminescu.
   La masa cu „neamul Tatarascu”
   Nea Mitica se afla înca în oraselul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizita la fiul sau. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tatarascu.
   Liberalul Tatarascu a detinut functii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în functie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 si 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 si ministru al afacerilor externe, în functie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 si 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
   Gheorghe Tatarascu se tragea dintr-o familie de vita boiereasca din tinuturile Gorjului. El a studiat dreptul si economia politica la Paris, a avut o prodigioasa activitate politica. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceasta personalitate, despre care cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati citit, iar numele sau a ramas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gazduiau nu mai putin de 11 membri ai familiei Tatarascu: Gheorghe Tatarascu si patru frati ai sai, Sanda – fiica demnitarului, trei veri si doua matusi ale politicianului român. Acestea din urma nu au rezistat si s-au sinucis în detentie. La Paris, unde fratele Sandei Tatarascu studia dreptul s-a întâmplat o alta nenorocire: când a auzit ca tatal sau a fost arestat, baiatul lui Tatarascu a facut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Frantei…
   Iata ca nea Mitica avea acum ocazia sa stea la masa cu sora unei ilustre personalitati apartinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitata la masa lui Elian si petreceau împreuna ore în sir. Distinsa doamna Elian, rafinata, educata si foarte prietenoasa era fascinata de peripetiile din viata de refugiat a lui nea Mitica si adeseori îi spunea: Ati avut o viata atât de palpitanta, dar n-a scris nimeni despre asta?
   Nea Mitica îi spusese adesea lui Vasile Târa – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ti-am zis, mai cap luminat, sa scrii ceva!”, dar raspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mai Mitica,  si eu ti-am spus ca mai multa lume scrie decât citeste!
   Sa fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitica sa îsi adune amintirile în notitele sale? Poate ca si interesul manifestat de catre distinsa doamna fata de cunoasterea vietii de refugiat i-a întarit convingerea ca odata si-odata, tot va reusi sa-si adune într-o carte, amintirile.
   Alteori, nea Mitica o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispozitie si-i vorbea la nesfârsit despre tainele, bucuriile si capcanele exilului, despre oameni si locuri, despre istorie si cultura.  La rândul sau era uluit de cultura vasta a doamnei Elian si de usurinta cu care vorbea franceza si germana. Nestavilita-i curiozitate nu l-a lasat în pace si a întrebat-o într-o zi, cum a reusit aceasta performanta. Ambitia mea a fost sa vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu si clar, raspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a ramas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.
   „Toata lumea se pupa cu toata lumea la Saint Gervais!”
   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru ca se cunosteau toti între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sa astept pâna le pupa pe toate, în Franta toti se pupa” – ma lamureste râzând nea Mitica. Era o comunitate în care domnea armonia si întelegerea si-n care valorile erau recunoscute.
   Românii din Saint Gervais si Mitica stateau adesea la masa cu primarul, cu seful politiei, cu medicii si profesorii de-acolo. „Politistii erau draguti, nu aveau probleme în sate”, sustine nea Mitica si intelectualitatea era unita. Îsi facuse si prieteni francezi si desi adora sa stea de vorba cu oamenii inteligenti, culti, Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important. Avea  însa trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist si un profesor, cu care îi placea sa iasa si sa stea ore în sir lânga o cafea, abordând teme ample si variate despre viata, despre politica, cultura sau orice alt domeniu.
   Când intra nea Mitica într-un local se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta – „Ca la noi la sate!” – precizeaza Mitica Sinu. Îsi aminteste ca odata l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitica acolo si l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toti astia? Simplu: a stiu întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau.
   Dupa cum am ajuns sa-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru ca acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil si nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere.
  Sarbatorile traditionale frantuzesti si cele religioase constituiau un alt prilej, de si mai mare apropiere dintre cetatenii oraselului Saint Gervais. Stiau sa se distreze într-un mod original, cântau cu totii, dansau cu totii, se pupau cu totii iesind pe strazi cu mic, cu mare.
   Fiind în apropierea granitei cu Elvetia, nea Mitica îsi ducea familia destul de des în tara cantoanelor si tare le mai placeau copiilor hamburgerii elvetieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explica nea Mitica zâmbind.
   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi sampanie!”
   Nu întotdeauna viata familiei Sinu a fost rozie. Au existat si perioade grele, în care a trebuit sa se sutina unul pe celalalt, sa aiba rabdare si speranta ca vor veni si vremuri mai bune. Nea Mitica îsi aminteste ca atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole ca va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea sampanie. Se pare ca la Saint Gervais avea sa se întrupeze în realitate visul celor doi soti care au trecut împreuna prin perioade si mai bune, si mai rele.
   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit ca sotul sau îi aduce acasa 14 sticle de sampanie. Îsi tinuse promisiunea si timp de sapte zile au baut sampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisa sotiei sale dragi si se bucurau acum alaturi de copiii lor de o altfel de viata, mai sigura, mai linistita si mai buna. Dar cum si de prea mult bine se satura omul, dupa primele sapte sticle de sampanie au considerat ca restul trebuie puse la pastrare si le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizita prieteni dragi. Erau fericiti la Saint Gervais, chiar erau fericiti!
                               „America e tot America!”               
   Legatura cu Statele Unite n-a fost întrerupta nicio clipa de catre Dumitru Sinu, pe tot parcursul sederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-si achita taxele fata de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriata si supravegheata si mai ales trebuiau întocmite declaratiile de impozit pe venit, la începutul fiecarui an, pentru anul precedent.
   Cu toate ca Saint Gervais a constituit pentru el si familia lui o perioada din viata minunata, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simtit în largul sau, unde a avut un cerc de prieteni de elita care l-au apreciat si l-au iubit, se pare ca America, forta care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economica, l-a determinat sa revina în Lumea Noua. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde si-a vazut visul împlinit de cum a pasit pe pamântul ei.
   Dupa opt ani petrecuti la Saint Gervais, nea Mitica decide sa se întoarca în Statele Unite si de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despartirea de Saint Gervais nu a fost usoara, mai ales ca Sandra si Nicolae, cei doi copii ai sai au ramas acolo pentru a-si termina studiile, dar hotarârea era luata si nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea si nu putea sa nu raspunda acelei chemari venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA dupa câtiva ani, dupa ce a terminat liceul, iar Sandra s-a casatorit cu un francez si a ramas acolo.
   Copii realizati, parinti multumiti – familie fericita!
   Sandra si  Philippe, sotul ei, locuiesc si astazi la Saint Gervais. Au doi copii, un baiat si o fata. Periodic îsi viziteaza parintii, dar mai ales nepotii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitica e mândru de ei, se simte un om împlinit si din acest punct de vedere, mai ales când vede ca sunt realizati si nu uita nicio clipa de radacinile lor românesti.
   Philippe detine o  companie de prelucrari metalice unde confectioneaza la marea arta articole de tâmplarie, obiecte de interior, garduri, balustrade si accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o maniera deosebita, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais si în împrejurimi. Îmi povesteste nea Mitica despre utilajele performante pe care le-a achizitionat ginerele sau si despre standardul ridicat la care lucreaza. E multumit si mândru în acelasi timp pentru ca-si stie fata în siguranta si fericita alaturi de un barbat care o iubeste, care este foarte harnic si priceput.
   Si ca multumirea si bucuria lui Dumitru Sinu sa fie si mai mare, Sandra si Philippe au rascumparat în Sebesul copilariei sale casa lui parinteasca. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodarie ca sa fie confortabila, sa se simta bine în ea si merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adora traseele montane din împrejurimile Sebesului de Sus, reusind sa parcurga de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru si Negoiu, dar au vizitat si mare parte din restul Muntilor Fagarasului.
   Nepotii francezi, nascuti si crescuti în Saint Gervais dar si cu particica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebesul lui nea Mitica, nu o data sunt opriti pe ulitele satului de câte-o femeie neaosa sau de catre vreun nene care le spune: Pai eu stiu cine sunteti voi! Voi sunteti ai lui nenea Niculita! (bunicul lui nea Mitica).
   Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba româna dar legaturile lor cu Sebesul de Sus sunt puternice; aici s-a nascut bunicul lor si prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni si de locuri inima lui nea Mitica va fi mereu acasa si va continua sa bata româneste.   
   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitica, facând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuti în acest orasel au avut farmecul lor, copiii au urmat scoli frantuzesti, asa cum îsi dorise, avusese parte de fericire, de liniste si de prieteni, dar parca începuse sa se sature de toate si-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viata familiei Sinu trebuia sa-si urmeze noua traiectorie…
   Plin de viata ca de obicei, nea Mitica îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”

Octavian Curpas

Dilema: Un român pisalog sau un inginer norocos?!

Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere.
   460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui. Asa este si inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitica Sinu l-a cunoscut pe pamânt american, în California, unde se deruleaza fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vietii de emigrant.
   Doi olteni, doi  frati, doua profile!
   Nicolae Stoicoiu venise împreuna cu sotia sa Marioara sa-si viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Ca intentionase sau nu sa ramâna în afara granitelor României, nu se stie, dar stim sigur de la Dumitru Sinu ca el a facut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.
   Fratii Stoicoiu erau olteni si proveneau dintr-o familie onorabila din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelica, simpatizeaza cu miscarea legionara, dar nu fac parte niciodata din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt ca au cochetat cu doctrina gruparii legionare nu i-a absolvit de trecerea tavalugului comunist peste vietile si profesiile lor, ceea ce le-a influentat, fara îndoiala, destinele.
   Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu sotia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitica îl cunoaste în lagarul din Iugoslavia si cu care leaga o prietenie pe viata, si cu Traian Nitescu, ilustrul director si inventator român de la Petrofina, o prestigioasa companie din domeniul petrolier. Nitescu, minte luminata, spirit intreprinzator si organizatoric de exceptie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea si meritele sale. Iata ca atât familia Bunescu cât si Traian Nitescu, colegii si prietenii lui erau demult plecati pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge  la nea Mitica, în Long Beach, California.
   Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitica Sinu la Cluj, unde era si asistent universitar.  Parasise România cu multi ani în urma. Trecuse granita ajutat de un fotbalist de origine maghiara din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise dupa ce o operase pe matusa acestuia…Traiectoria vietii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franta  si în cele din urma, Canada. 
   Cei doi, Traian si Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitica îsi aminteste ca-l întâlnise la Paris, dar nu cunostea detalii despre el, decât ca, spre deosebire de ceilalti doi, care erau niste pragmatici înnascuti, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politica.
   Doctorul Stoicoiu îsi aduce fratele si cumnata, sositi de curând din România în vizita la nea Mitica, la Long Beach. Perfectionist pâna în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoana foarte tipicara, nu chiar usor de tolerat: “Pâna si modul în care sotia felia pâinea trebuia sa fie perfect!”- îmi relateaza zâmbind nea Mitica. Traian, care era total diferit de fratele sau si totodata unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese ca nu avea timp si nervi sa se ocupe îndeaproape de oaspetii sositi din tara, asa ca îi duce pe Nicolae si Marioara la Long Beach si îi lasa pe mâna prietenului sau, spunându-i fara rezerve: Eu nu ma pot întelege cu el, e un pisalog! Ti-l las tie!
   “Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor!”
   Cum prietenia dintre Dumitru Sinu si Traian Stoicoiu era una de exceptie, fratele medicului este primit cum se cuvine si tratat ca un oaspete ales de catre nea Mitica. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de catre Mitica la un doctor american de origine texana, cu care prietenul meu octogenar avea o relatie foarte buna, în vederea efectuarii unor investigatii medicale.
   Frenchy! – acesta era apelativul folosit de catre medicul american atunci când era cu Mitica Sinu, la cafea. Pentru ca aproape zilnic cei doi taifasuiau lânga o ceasca de cafea, la vreun local din oras. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori ca sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinta-i snoaba de a fi auzit ca vorbeste frantuzeste. Voia sa arate celor care se aflau prin preajma, ca el, doctorul american, proprietar al unui spital, a sase clinici si al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus si aceasta virtute de vorbitor de franceza. O reconfirmare a faptului ca  snobismul nu si-a ales niciodata adeptii pe criterii tabu, si ca nu tine cont nici de pozitia sociala, nici de conditia materiala.
   “Iesea cu mine sa vorbeasca frantuzeste – continua istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, desi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber si la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi placea sa impresioneze, rupând câteva cuvinte si expresii într-o franceza stâlcita”.
   Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supara. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie si un creion si în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfecta, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând ca este inginer si, pe buna dreptate, uimit de acuratetea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afectiunii, medicul exclama impresionat: Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor! – si i-a prescris apoi un tratament.
       “Da-i apartamentul trei luni pe gratis!”
   Detinator al unui spital, al mai multor clinici si apartamente, a 30 de acri de pamânt  pe care-i cumparase împreuna cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.
   Bonusurile nu faceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoastere a meritelor, în relatia cu angajatii. Nea Mitica, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia si permitându-si o discutie mai lejera, îl întreaba într-o zi, foarte curios de raspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai si dumneata un bonus simbolic, macar de Craciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, ca nu am nevoie, dar la amarâtii astia cu care lucrez…” Stii de ce nu le dau?- a venit raspicat raspunsul acestuia – pentru ca te fura! Mirat, Mitica încearca sa se dumireasca asupra suspiciunilor doctorului si continua: “Ce sa fure, domnule? Hârtia de la toaleta? –«Vezi ca  stii?» – a raspuns zâmbind doctorul, si într-adevar am observat ulterior ca fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaleta!”
   Având în vedere dorinta lui Nicolae Stoicoiu si a sotiei sale de a ramâne în California, Dumitru Sinu a trebuit sa se îngrijeasca apoi de gasirea unei locuinte pentru cei doi soti, care nu aveau copii. Îsi aminteste ca doctorul la care fusesera avea un complex de apartamente si întâmplarea facea ca Mitica o cunostea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, si care ocupa functia de manager al complexului.
   Astfel, a doua zi dupa vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu si pleaca împreuna la aceasta doamna, rugând-o sa-i recomande un apartament: “Aveti un apartament pentru dânsul? E cam sarac – îi spune amicul meu – platesc eu, dar dorim un apartament modest, curat si cât mai ieftin!”
   Din pacate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare si cu toate dotarile necesare unui trai decent, însa acela costa, nu gluma! 
   “Cam scump…” – spune Mitica, stiind ca inginerul Stoicoiu nu are posibilitati materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut sa-l ajute, nu-si permitea sa-i închirieze o locuinta prea scumpa. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitica si vazându-i bunele intentii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui si vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însa, ca e cam scump…. Aflând ca este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeste pe toti si vine cu o solutie nebanuita de nimeni: Da-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului sau de conversatie în limba franceza, nea Mitica, bucuros ca problema locuintei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi multumeste respectuos doamnei respective, spunându-si însa în sinea lui: “Auzi mai, nu da un bonus de 10 dolari la angajati si acum îi da la asta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”
   Fireste, se pot face tot felul de supozitii în ceea ce priveste atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Sa fie acele fire invizibile care-i leaga uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemanatoare, în speta – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – si un pisalog perfectionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însusi fratele sau? Sau zgârcenia doctorului sa fi cedat în fata inteligentei pe care a admirat-o în atitudinea si scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Ramâne la latitudinea fiecaruia sa traga concluziile, dar adevarul nu-l va sti niciodata nimeni, decât însusi onor’ domnul doctor!
         Copiii, punti de suflet între prieteni …
   Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani.  Primele 3 luni au stat pe gratis iar dupa aceea au platit o suma modica. Desi nu se cunoscusera cu Mitica Sinu, cei doi soti s-au bucurat din plin de sprijinul lui, dupa ce au hotarât  sa ramâna în California. Nu era simplu sa te descurci asa usor într-o tara necunoscuta, într-o lume diferita de cea în care ai trait o parte considerabila din viata si mai ales, sa te trezesti dintr-o data al nimanui: fara mama, fara tata, fara prieteni – cum adesea se obisnuieste sa se spuna în astfel de situatii.
   Cei doi soti erau fericiti ca în familia Sinu gasisera nu numai prietenia dezinteresata, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru ca Sandra si Nicolae erau pe-atunci doar niste copilasi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise sa aiba  parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitica Sinu si se întâlneau ori de câte ori le statea în putinta, în familie, pentru ca doreau sa vada copiii, sa se joace cu ei si sa fie cât mai mult în preajma lor…
   Dupa câtva timp, Marioara si Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat sa-si telefoneze si sa se întâlneasca atunci când era posibil. De cele mai multe ori însa, mergea familia Sinu la ei, cu copilasi cu tot. Se întelegeau tare bine cele doua familii. Exista momente în vietile fiecaruia dintre noi, în care simtim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenta, de apropierea si sinceritatea unor prieteni adevarati.
   De fiecare data când stia ca familia Sinu urmeaza sa-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumarate ori pe nea Mitica, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat înca? Dar nimeni nu se supara pe el, ce daca era pisalog?!
   Aflu în final de la Dumitru Sinu ca Nicolae si Marioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârsta si când venisera în Long Beach, asa ca la revenirea în tara aveau o vârsta destul de înaintata. În România le-au lasat nepotilor mostenire toata agoniseala strânsa pe parcursul vietii. Au parasit aceasta lume plecând spre cele vesnice de pe pamântul românesc, fiind înmormântati amândoi, acasa…

Octavian Curpas

Daca vrei sa reusesti în viata fa-ti cel putin un prieten evreu

Daca a existat ceva care si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viata inedite dupa trecerea granitelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fara doar si poate, ca evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârsitor în ascensiunea sa spre o viata prospera.  
          „Doamna, puteti sa beti din gamela mea”
    „Pe când ne aflam în lagarul din Iugoslavia – îsi începe istorisirea nea Mitica – în aceeasi încapere cu cei din grupul de români din care faceam si eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca sa se poata auzi în linistea noptii soaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopti petrecute în lagarul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiati români care se aflau în apropierea sa, nea Mitica a auzit o discutie între doi soti de curând sositi acolo: Bine, mai Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e asa de sete, de numa’! Dar de unde sa-ti aduc eu apa acum?- a întrebat-o  sotul, pentru ca nu stia unde era fântâna si mai era si noapte, iar ei nu cunosteau mai nimic din regulile casei…
    Nea Mitica, la vremea aceea tânar cu suflet mare si de felul lui saritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiti si cu frica de Dumnezeu – auzind conversatia, s-a apropiat de dânsii oferindu-se sa le dea o mâna de ajutor: „Doamna, va aduc eu apa! Dar va trebui sa beti din gamela mea…” Si asa a facut! Vesela folosita în lagar semana cu cea din unitatile noastre militare, locul farfuriei de supa fiind tinut de gamela. Era o noapte întunecata si drumul spre fântâna era plin de noroi, dar nu era o problema, Mitica al nostru avea cizme!
   În dimineata urmatoare, cei doi i-au multumit pentru gestul pe care-l facuse cu o seara în urma si au intrat în vorba. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârsta decât Mitica, domnul fiind român, iar doamna evreica: Alexandru si Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndata si prieteni au ramas o viata!
      „Du-te la Paris, îti platesc eu biletul”
    Domnul Bunescu se nascuse în Alexandria în anul 1895. Student al Scolii Nationale de Constructii Drumuri si Poduri în timpul primului razboi mondial, fusese transferat la Scoala Superioara de Artilerie. A întrerupt pentru o perioada studiile primei facultati, continuându-le dupa razboi. Inteligent si devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagratii cât si dupa, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de capitan. Dupa terminarea studiilor civile în 1920 si apoi în perioada interbelica, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lânga faptul ca a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat si în structurile statului si a ocupat mai multe functii importante: Director la „Monitorul Oficial” si la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor institutii guvernamentale printre care si la Serviciile Române de Posta, Telegraf si Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor. În 1940 este silit sa demisioneze din toate functiile guvernamentale de catre guvernul fascist de atunci, datorita nationalitatii sotiei lui, pentru ca doamna Bunescu era evreica.
    Se relanseaza în ingineria constructiilor si devine membru activ al Partidului National Taranesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului si este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Radescu.
    Comunistii îl aresteaza în 1947 si dupa eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teama, iar apoi hotaraste împreuna cu sotia lui sa paraseasca România plecând spre Israel, via Iugoslavia.
   Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitica îl cunoscuse, împreuna cu sotia sa, în lagarul iugoslav. Destinul a facut ca în anii ce au urmat, nea Mitica sa-i reîntâlneasca. Familiei Bunescu nu i-a placut în Israel si a plecat de-acolo în Franta, iar dupa doi ani, cei doi soti au trecut Atlanticul si s-au stabilit la New York.
   Amintirile despre familia Bunescu au fost asezate cu grija în tainitele sufletului sau, deoarece întotdeauna i-a simtit aproape pe Alexandru si Sonia: „Eram la Paris si lucram într-un restaurant, spalam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare si transpiri! Erau niste oameni minunati!”
    În Franta, Alexandru Bunescu îsi confirma din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepresedinte al Grupului pentru Europa Unita; el tinea în permanenta  legatura cu guvernul francez, prezentându-i informatii despre adevarata situatie din România acelor vremuri.
    De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitica s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au pastrat tot timpul legatura si peste câtiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanta în constructii. În acelasi timp a fost un înflacarat luptator împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa libera si Vocea Americii. A avut o activitate deosebita si a ocupat numai functii de conducere în diverse comitete si asociatii ale românilor din diaspora.
    Nea Mitica mi-a vorbit cu mare admiratie despre acesti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul si nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita sa aminteasca mereu bunatatea de nedescris si grija ce i-a purtat-o Sonia  Bunescu.
    Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le facea la New York, erau pline de farmec si de caldura. Ore în sir stateau si povesteau, amintindu-si de zilele traite împreuna în lagarul din Iugoslavia si apoi în Italia sau Franta. Toti trei rememorau momentele petrecute în Franta, la Paris, iar nea Mitica era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionata de dorinta lui de-a revedea Franta, i-a spus, într-o zi, fara nici o ezitare: Du-te la Paris! Îti platesc eu biletul de avion. Si i l-a platit!
    „Acesti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitica, afirmând cu toata convingerea: „Astia sunt evreii, ei nu uita o binefacere; pe de alta parte, ce te costa sa faci un bine dezinteresat?”
„Daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru”
    Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu stiu cum s-a întâmplat, dar si acolo a avut parte de prieteni si cunostinte – evrei de care-si amintea si acum perfect. Înseamna ca momentele traite în preajma acestora au ramas bine întiparite în mintea sa ascutita si mult i-au folosit învatamintele lor! As putea spune ca în multe din actiunile sale i-au folosit drept model, pentru ca avea o admiratie deosebita pentru spiritul lor întreprinzator, pentru inteligenta lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dadeau dovada, în tot ce-au cladit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.
    „Domnul Altaras si domnul Trotusan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curatat zapada. Erau niste persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotusan daca este român, acesta raspundea fara sa stea pe gânduri: daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru! – si-a amintit nea Mitica zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal sa-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”
     Pe domnul Altaras daca-l salutai în orice limba, el îti raspundea în româneste; când vorbea cu nea Mitica despre România spunea plin de mândrie: Mai Mitica, ce tara minunata am avut!. Era sincer si deschis si iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însa îi tachina mereu spunându-le mai în gluma, mai în serios: Ati facut bani, de aia ati iubit România!. Ager la minte si foarte sigur pe spusele sale, evreul însa nu s-a lasat intimidat: Mai, bani au facut si ungurii si sasii, dar n-au învatat limba româna ca si noi! N-au devenit niciodata atât de români! – lasându-l astfel pe Nichita Tomescu fara replica.
    Nu o data, în discutiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitica ce mult regreta ca a trebuit sa plece din România: Tu nu stii, mai Mitica, pentru ca erai la Cucuietii din Vale, dar la Bucuresti se manevrau atâtia bani!. Tomescu, care asista la discutii spunea: Este clar ceea ce se spune, ca întotdeauna acolo unde sunt evrei e si gheseft. Daca din întâmplare asista la acest gen de discutii contradictorii, nea Mitica îi spunea lui Tomescu fara nici o rezerva: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat si cu afacerile dar si cu sfaturi de valoare!”.
       Oameni talentati la business
    Nea Mitica era prieten cu Altaras si uneori mergea la el acasa si petreceau ore în sir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atentie si cu mare placere, pentru ca de fiecare data avea de învatat câte ceva din experienta evreului. Era o data cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioara, în vizita la Altaras si stând la o sueta, evreul, în mare forma ca de obicei, le-a dezvaluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta facuse o adevarata pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Mai, ia ascultati voi conversatia aceasta! Stiti cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogata femeie din Montreal. O suna periodic si cumpara de la ea monede din aur la un pret convenabil. Stia sa-i intre pe sub piele si exploata slabiciunea femeii, obtinând întotdeauna un pret foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Si reusea sa cumpere la pretul care-l avantaja, bineînteles!
    „M-a întrebat domnul Altaras daca nu cunosc pe cineva la Toronto, daca nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de multi ani în acel oras canadian. Aron avea legaturi strânse cu companii din România, care exportau marfuri diverse în toata lumea. I-am facut legatura si Altaras a plecat de îndata la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relateaza nea Mitica zâmbind cu subînteles. De-acum îl cunosteam si îmi dadeam seama ca din ce îmi povestea, precis ca avusese si el ceva de învatat.
    Altaras avea o comanda de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto;  era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relatia cu România -, a fost pus în legatura cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producatorul de încaltaminte „Dermata”- Cluj.  Altaras a comandat de îndata 3.000 de perechi de ghete.
    Ei, dar frumusetea si mai ales miezul afacerii acum urmeaza! Când marfa a ajuns la destinatie, Altaras a constatat cu stupoare ca primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelasi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situatia creata. Calm, acesta l-a linistit într-un fel specific pentru cei rutinati în afaceri: Pai ti le-am trimis si pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le ca se rezolva problema, doar ca va trebui sa mai cumpere înca 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Istet, nu? Doar ca aceasta atitudine putea avea doua taisuri: relatia putea fi stopata pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul sa majoreze comanda.
    Cu siguranta ca Nea Mitica a stiut sa traga învataminte din aceasta întâmplare, ramânând la latitudinea sa, sa decida daca merita sau nu sa uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.
    Stia nea Mitica multe astfel de întâmplari despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Stiau sa faca business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveti de la români aproape nimic. Noi stim foarte putin sa facem comert. Evreii au trait prin toate tarile si au învatat cum sa se descurce. Stiu sa se impuna, jos palaria!”
       „Dar cum sunt evreii?”
    Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor.
    Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!
    Citisem povestea lui Rabbi Israel, un facator de minuni despre care se spune ca în urma cu doua sute de ani traia într-o coliba îndepartata din Muntii Carpati. Unii spun ca nu a existat niciodata!? Acest Rabbi Israel a coborât din munti pentru a-i învata pe oameni sa traiasca cu bucurie nemasurata, caci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înalta de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astazi, la nord de Cernauti, unde a  devenit magician popular si maestru spiritual, a atras o multime de discipoli la sfârsitul secolului al XVIII-lea. A fost o miscare destul de mare, cunoscuta sub numele de hasidism, o miscare mistica foarte intensa, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfintenia padurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate continând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vietii, respiratia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, caci fiecare dintre ele vorbeste despre Dumnezeu. Le spunea ca dorinta inimii de a adora este mai pretioasa decât forma sau locul adorarii. În jurul sau se adunasera multi discipoli la vremea aceea si pentru faptele minunate si învataturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheama Miedzibusz.
   „Pentru evrei, în fiecare epoca, a studia, a activa în domeniul comertului, în viata culturala si stiintifica a ramas o traditie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât bratele, dar munceau ore multe! Nu o data mi s-a spus: Esti ca evreii!. Dar sa stii ca lumea nu-i cunoaste cu adevarat! Vrei sa stii cum sunt evreii?”- si vocea lui nea Mitica si-a schimbat tonul.
   „Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i ca expresia este cunoscuta de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseste într-un vers; ca altii spun dimpotriva: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, rigurosi si se dedica muncii lor: daca un evreu e avocat, el va lupta sa fie cel mai bun, daca e medic, cu siguranta se va afla printre medicii de top!” Si Dumitru Sinu continua sa ma uimeasca cu felul în care abordeaza un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se refera la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit ca fiecare om are un pret, iar pretul omului este banul! De la o generatie la alta, acest concept s-a mostenit, devenind oarecum leit-motivul existentei lor: trebuie sa faci cât mai multi bani, pentru ca niciodata nu se stie când e nevoie de un om valoros, care sa aiba si un pret cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenta, evreii sunt inteligenti si agili dar au si un sarm aparte, umorul lor fiind renumit. Rasfoindu-i însemnarile, am citit în caietul lui nea Mitica o sumedenie de maxime si cugetari cu si despre evrei; am retinut un banc ce reflecta faptul ca nici atunci când sunt la necaz, spiritul de gluma nu-i paraseste: un evreu a simtit ca i se apropie sfârsitul si îi spune nevestei lui: Cheama-l pe  preot, cred ca mi-a sosit ceasul! Sotia s-a uitat la el mirata raspunzându-i: În viata ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost sa-l chemi acum?
      „Spionaj în sinagoga?”
   Amintindu-si o întâmplare petrecuta la Halifax, pe vremea când vietuia în Canada, nea Mitica a tinut sa mi-o povesteasca. Fascinat de tot ce însemnau evreii si dorind sa vada cum se desfasoara un program religios la ei, a intrat împreuna cu sotia sa într-o sinagoga din acest oras.
   În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – dupa cum obisnuia atunci când se documenta – a scos un pix si o hârtie si a început sa-si noteze ce considerase ca trebuie retinut. De îndata ce-a fost vazut, lânga el au aparut câteva persoane, spunându-i politicos ca este o problema cu scrisul în sinagoga, ca este interzis! Nea Mitica si-a cerut scuze si le-a spus pe un ton calm ca se afla pentru prima data într-un astfel de lacas. Doamna Nicole, sotia lui a intervenit apoi într-o franceza impecabila, confirmându-i spusele si linistindu-i pe cei ce îl asaltasera cu întrebari.
   Întrebându-l apoi pe Mitica cum a intrat în sinagoga, acesta le-a raspuns pe-un ton glumet dar ceva mai ridicat: „Pe usa! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba ca nici românul nostru nu era lipsit de umor, stia si cum si când sa-si foloseasca spiritul.
   „Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”
   „Daca vrei sa reusesti în viata fa-ti cel putin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitica spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el sa fie proprietarul unui hotel.
   La scurt timp dupa sosirea în California, a avut norocul sa lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care apartinea lui Max Sobelman, un evreu nascut în România dar crescut si educat la New York. Vazându-l pe Mitica om serios, constiincios, riguros si priceput în ceea ce facea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul sau si i-a spus ca pâna la sfârsitul acelui an daca profitul hotelului se va ridica la o anumita suma, îi promite ca-l va ajuta sa detina si Mitica, propriul lui hotel.
   Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenta si nici de ambitie si cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treaba si a izbutit ca la data bilantului, cifrele sa-i fie favorabile. Evreul s-a tinut de cuvânt, l-a ajutat sa obtina un împrumut avantajos si i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.
   Fiind descurcaret prin excelenta, într-un timp neasteptat de scurt, nea Mitica, românul plecat în lumea larga de prin împrejurimile Sibiului sa-si caute norocul – a reusit sa ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunostinta fata de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!

Octavian Curpas

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O “enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste

Viata unui om poate fi cuprinsa într-o fila sau într-o enciclopedie. De ceea ce am realizat si ceea ce a ramas în urma fiecaruia dintre noi, depinde, pâna la urma, verdictul posteritatii. Însa, uneori, exista posibilitatea ca un singur om sa strânga în mintea sa, cu o precizie uimitoare, parcursul sinuos al vietii altor semeni. Octavian Curpas este acel colectionar norocos al biografiilor unor personaje care ar fi ramas pentru totdeauna anonime, daca n-ar fi existat Dumitru Sinu, un român plecat din tara natala cu mult timp în urma.

 Autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, aparut la Editura „Anthem”, Arizona, SUA, este, cel mai probabil involuntar, un antropolog al exilului românesc. Cartea sa este un amestec de biografii povestite si impresii personale, atent selectionate si inteligent dozate, astfel încât sa te captiveze pâna la final.

 Din rândurile numeroase ale cartii razbate stilul cursiv, în care exceleaza dialogurile cu nea Mitica, povestitorul din umbra, un fel de ghid nevazut al cititorului printre vietile personajelor. Aceasta constructie inteligenta între povestitor si autor naste o simbioza fermecatoare care-l cucereste pe cititor chiar de la începutul volumului.
 
 Celor care isi doresc sa înteleaga sacrificiile, împlinirile si dezamagirile unui transfug, le recomand calduros aceasta carte, pe care o consider un fel de „enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste. Istorisirile inspira optimism si încredere, iar în multe privinte capitolele cartii capata valente particulare, care ne fac sa credem, ca fiecare dintre noi se poate recunoaste în rolul unui personaj real din amintirile lui Nea Mitica.

Claudiu Lucaci – redactor TVR,
fost consul general al Romaniei la Los Angeles, California

www.claudiulucaci.ro

 

Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacientilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul sa paraseasca România dupa instaurarea comunismului si sa se remarce într-o societate libera, în care scara valorilor era respectata. Medic chirurg de exceptie, cu înca doua specializari în palmares – cardiologie si radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiti medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.
   Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu exista ca tu sa nu-i bati pe toti! Ai picior iute, de caprioara” – îi spunea Stoicoiu, tânarul medic de-atunci, fost fotbalist de performanta de odinioara, cu care nea Mitica se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg si, în acelasi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicina clujeana, în putinul timp liber ce-l avea la dispozitie, Traian Stoicoiu se relaxa facând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competitii si doar o singura data iesise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici sa i se fi tras, oare, lui nea Mitica agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competitia cu viata de refugiat, de-abia atunci începeau…
    Desi aveau preocupari diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una speciala. Astazi, la mai bine de 12 ani de la trecerea la cele vesnice a lui Traian Stoicoiu, nea Mitica ma pofteste la ora aducerilor aminte si îmi povesteste despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.
      Chirurg la Cluj, pribeag în Occident
    Traian Stoicoiu s-a nascut la Caracal, judetul Romanati la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul sau fusese judecator la Tribunalul judetului Romanati, iar parintii, cadre didactice.
    La zece zile de la nasterea lui Traian, Matei si Maria Stoicoiu, parintii sai, pleaca din Caracal, fiind repartizati la scoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se nastea Tudor Vladimirescu. Astazi localitatea îi poarta numele. De la Vladimir, tânara familie de dascali se muta însa din nou, stabilindu-se la Copacioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, se refugiaza în Moldova, de unde revin la Copacioasa, în 1918.
    Trei baieti si doua fete adusesera bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian si Virgil (care, rând pe rând, vor parasi România, urmându-si destinele spre lumea libera) si fetele, Zoe si Iuliana.
    Nea Mitica îi cunoaste pe Traian si pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu si cu Traian Nitescu – doi cunoscuti si prieteni ai sai. Nicolae si sotia lui, Marioara, îi sunt, o perioada, oaspeti în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele sau, venise în vizita, fiind foarte ocupat si implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai usoara, îl roaga pe Mitica Sinu sa se ocupe de ei si îi duce la Long Beach, unde locuia vechiul sau prieten. Dupa cum am aratat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta ramâne mai mult timp pe pamântul american, dar spre sfârsitul vietii se întoarce în România.
    Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitica îl întâlneste la Paris, dar nu-l cunoaste prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase ca era pasionat de politica.
    Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicina în 1935 si începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultatii, ca asistent universitar. Tânarul cadru universitar, care fusese si fotbalist de performanta, independent si sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbura peste lanul sau de vise, apartine unei generatii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…
    Clujul acelor vremuri tulburi nu facea nota discordanta fata de alte centre universitare din tara, devenite teatre de desfasurare a actiunilor miscarii legionare si rezistentei anticomuniste. Cei mai înversunati dintre studenti si intelectuali aderau la doctrina legionara, altii, simpatizau doar, fara a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comunistii au început vânatoarea, si, fara exceptie, au arestat masiv legionari get-beget si simpatizanti ai acestora, ceea ce i-a determinat pe multi sa paraseasca tara.
    Tânarul medic avea o educatie aleasa, remarcându-se întotdeauna prin distinctie si respect pentru cei din jur, iubindu-si profesia si dedicându-se acesteia. Traia în Ardealul macinat de animozitati ce se manifestau între români si etnicii maghiari, induse de însasi situatia din tara – o Românie lovita de ciuma rosie si framântata de miscarile de rezistenta anticomunista.
    Satul de situatia incerta din România, în clocotul miscarii anticomuniste si când pericolul arestarilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunta la statutul de medic chirurg si paraseste tara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiara, Iuliu Bodola.
    Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalisti pe care i-a avut România. Nascut la Brasov la 26 februarie 1912, debuteaza în orasul natal, la Brasovia Brasov, apoi va juca la C.A. Oradea, Venus Bucuresti, Ferar Cluj si, în final, la MTK Budapesta. Are 48 de selectii în echipa nationala a României, pentru care înscrie 30 de goluri si 13 în echipa similara a Ungariei. Participa cu echipa României la Campionatele Mondiale din 1934 si 1938. Fostul sau coechipier de la Venus Bucuresti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: …facea ravagii printre adversari, având un sut necrutator si lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare.
    Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie româneasca si alte 85 de goluri în prima liga ungara.
    Traian Stoicoiu o avusese pacienta pe matusa lui Bodola. Cum nu era nationalist si nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el si Bodola se nascuse o relatie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din tara. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intentia tânarului medic, se ofera sa-l ajute si, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece granita maghiara, în masina personala a fotbalistului. Traverseaza Ungaria si de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franta, via Germania. Dupa mai bine de un an, este prins la granita germano-franceza, unde face zece zile de puscarie, dar reuseste sa ajunga la Paris, în luna octombrie 1949.
    Urmeaza o perioada de cautari, de emotii si examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucreaza ca asistent medical la un spital dintr-un orasel din apropierea Parisului. În momentul obtinerii dreptului de libera practica, profeseaza ca medic, în acelasi spital, iar în martie 1951 paraseste Franta si pleaca în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.
                 Cu trei specializari în medicina 
    Ajuns în provincia canadiana Quebec, dupa aproape trei ani de la plecarea din tara, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de sedere în capitala provinciei este una destul de agitata. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei si are interventii la Radio Europa Libera. Nu poate profesa chirurgia, pentru ca în Quebec exista un articol de lege, conform caruia medicii chirurgi nu aveau dreptul sa opereze, decât dupa cinci ani de la stabilirea în Quebec.
   Traian Stoicoiu nu sta pe gânduri si se muta la Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Nitescu, prietenul sau din studentie, o reala personalitate în domeniul prelucrarii si comercializarii produselor petroliere, presedinte la Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.
    Traian Nitescu parasise România într-un mod inedit: trecuse Dunarea înot în Iugoslavia, împreuna cu sotia sa, care nestiind sa înoate, traverseaza apele fluviului ajutata de un cauciuc si de sotul sau, înotator desavârsit. Nea Mitica Sinu auzise de aventura lui Nitescu în lagar la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasa, cu un curaj de admirat. Nu-l vazuse însa niciodata, pâna în Canada. Aici îl viziteaza de multe ori împreuna cu doctorul Stoicoiu. Traian Nitescu îl simpatiza si, de câte ori îl invita pe Traian la el, nu uita sa-i spuna: Dar adu-l si pe Mitica cu tine!, pentru ca era o prezenta agreabila.
   Pâna lucrurile intra în normalitate, Traian Stoicoiu locuieste pentru o perioada de sase luni la inginerul Nitescu. În acest interval, muncind intens, reuseste sa învete bine limba engleza si îsi sustine examenele de echivalare a studiilor. Avea si înclinatie spre învatarea limbilor straine, pentru ca vorbea fluent si franceza, germana, italiana si maghiara.
    Urmeaza o perioada parafata prin rezultate exceptionale care fac din doctorul român un nume stralucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializari în medicina, calitatile sale profesionale, sustinute de un caracter puternic, sanatos, îl propulseaza în elita medicala din Calgary si, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zona: nu-i placea sa se laude, ci sa actioneze – îmi marturisea de curând într-o convorbire telefonica, Gregory, baiatul domnului Stoicoiu – stiind sa explice foarte bine lucrurile, atât la clinica, cât si acasa. A fost un exceptional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine si moralitate, dar si un profesor desavârsit în familie.
    Era preferatul pacientilor proveniti din tarile europene – sârbi, unguri, rusi, cehi, slovaci si desigur, români – iar daca doreai cumva o recomandare catre un medic bun, cu siguranta ca ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.
    Daruirea sa profesionala era completata de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune si un generos fara margini. Tatal meu nu a fost unul care avea nevoie sa atraga atentia asupra sa, a fost mai degraba tacut, confident, un adevarat turn de tarie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred ca l-am auzit vreodata lamentându-se, dimpotriva, el putea sa împrumute din taria sa si altora si sa se îngrijeasca de problemele lor.
Tot timpul liber l-a dedicat familiei
    Traian Stoicoiu se casatoreste cu Helen, asistenta medicala la spitalul la care lucra – irlandeza de origine, nascuta în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitica Sinu îsi aminteste cu placere si care-i daruieste sotului sau doi copii minunati – Gregory si Rodica.
    „Când mergeam la ei în vizita, la Calgary, stateam aproape toata noaptea la povesti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferintele si despre tara lor. Aflasem cum scolile le-au fost distruse si cum au fost nevoiti sa plece la studii în alte parti ale lumii, si cum limba irlandeza era interzisa în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatica – marturiseste nea Mitica – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecti, prietenosi”.
Irlandeza este o limba straveche, de origine celtica, facând parte din grupa insulara a asa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alaturi de limba scotiana si limba manx. Este cunoscuta si sub numele de limba gaelica, dar acest termen este incorect si nu este precis. Astazi are statut de limba oficiala în Irlanda, dar majoritatea populatiei vorbeste limba engleza, ca urmare a interdictiei acestei limbi, în vremurile de framântari si razboaie dinaintea câstigarii independentei tarii, în anul 1937. Emigrantii irlandezi din acele timpuri au dus odata cu ei în exil traditiile si cultura tarii lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada si Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limba irlandeza autentica, dar în toate aceste tari utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.
   Copiii lui Traian Stoicoiu urmeaza îndeaproape exemplul parintelui lor. Educatia primita în familie, sub supravegherea atenta a mamei, mereu în preajma lor, dar si prin dragostea si învatamintele primite, în putinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispozitie si îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astazi oameni realizati, împliniti, educati în spiritul respectului fata de munca si mai ales fata de oameni, facând cinste numelui Stoicoiu.
Istoria hocheiului: un proiect de anvergura cu Greg Stoicoiu si premierul Canadei Stephen Joseph Harper
   În 1960 se naste primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îsi face studiile în orasul natal, la Calgary si se orienteaza spre arte, obtinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenta în arta desenului si picturii. A studiat si este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.
    Gregory îsi aduce aminte cum, în timpul liber, tatal lor îi ducea în mijlocul naturii, la padure si la pescuit. Vânatoarea nu-i placea, pentru ca iubea tot ce este viu si, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieti omenesti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanta, îi placea sa-l practice si o facea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil asa s-a nascut pasiunea lui Gregory pentru sport.
    Astazi cele doua mari pasiuni ale sale se regasesc într-o preocupare deosebita: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergura: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însusi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucreaza de sapte ani la aceasta carte si Greg mi-a marturisit ca are schita cartii asupra lui, oriunde se duce: I’m a hockey guy – mi-a spus Greg în finalul discutiei.
    Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului ca pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidenta si sustinuta prin implicarea si daruirea de care da dovada în proiectul amintit. Va fi o surpriza deosebita pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales dupa 1870, când un grup de studenti ai universitatii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc si la numarul de jucatori. Pe de alta parte, implicarea directa a premierului Harper în scrierea cartii, cu siguranta ca va creste cota ei valorica si interesul cititorilor canadieni si ai iubitorilor acestui sport din Canada si din toata lumea.
   Stephen Joseph Harper, nascut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist si a Aliantei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian înca din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând aceasta functie pâna în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alaturat Coalitiei Nationale a Cetatenilor. În 2002, reuseste sa reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Aliantei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, si reprezinta zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, si cele doua partide fuzioneaza, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupari politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câstiga cu o minoritate vizibila, câstigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opozitie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câstiga majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, si se instaleaza un guvern majoritar format din conservatori.
    Din biografia îndraznetului premier reiese faptul ca are o legatura strânsa cu comunitatea din Calgary, careia îi apartine si fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârsta cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a nascut si a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul si a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar dupa doua luni a renuntat si s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi sa avanseze si sa lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obtinând licenta în economie. Tot în cadrul acestei universitati, dar ceva mai târziu, va obtine si titlul de master în economie, în 1993. Legaturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici si participa la conferinte si evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, dupa Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.
    Împatimit iubitor al hocheiului pe gheata, înca din copilarie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucreaza la aceasta carte – de care mi-a vorbit si Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului si, ocazional, scrie diverse articole pe aceasta tema. La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheata pentru Juniori din 2007, Haper a aparut pe reteaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu aceasta ocazie, a intervenit cu comentarii si a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, si a preocuparii speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesita însa multe ore suplimentare de munca. Dar, când pasiunea exista cu adevarat, se gaseste si timpul necesar si calea prin care poti sa gusti satisfactia împlinirii.
    Revenind la Gregory Stoicoiu, as adauga, ca o opinie personala, ca prin faptul ca lucreaza alaturi de premierul Stephen Harper la elaborarea unei carti despre istoria hocheiului, rezida un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere si dedicare. Are cui sa-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatalui sau, despre care, spre finalul conversatiei noastre, îmi zicea: He was a tremendous person. He was my best friend – a fost un om exceptional, a fost cel mai bun prieten al meu.
    Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucura de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.
Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA
    Al doilea copil al lui Traian si Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani dupa fratele sau Greg, în anul 1962. Locuieste în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din orasul Emmitsburg.
    Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” si doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cartii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, preda, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentala si Sacramente. Este implicata atât în latura academica, cât si în cea pastorala, fiind si director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializata în „Teologia liturghiei”). Aria cercetarilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariana si istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentreaza si asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale carti.
   Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatal sau, Rodica Stoicoiu îsi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câtiva dintre participantii la funeralii, cunoscuti, prieteni sau fosti pacienti, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate si respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea si robustetea lui morala si mai ales faptul ca neîntrecutul chirurg a ajutat pe toata lumea: unora le-a gasit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a daruit bani, fara a astepta sa-i fie restituiti, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la banci, pentru a-si cumpara case. Toti au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trait o viata de generozitate tacita… 
     Singurul prieten pe care-l am este Mitica Sinu
    Pe Traian Stoicoiu si Mitica Sinu îi lega o prietenie frumoasa si veche, înca din tinerete, când alergau pe aceeasi pista… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitica „sa lupte pentru suta de metri si sa devina campion, câstigase competitia cu profesia, ajunsese un medic de marca în Canada, avea o familie frumoasa si multi prieteni dragi în jur.
    Nea Mitica s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutatile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul sau hotel si o duzina de prieteni de calitate.
    Analizati în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel putin o trasatura de caracter comuna: dragostea de oameni, care alaturi de generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile lor. Dupa trecerea granitelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însa drumurile lor se intersecteaza – prima data la Paris, si apoi, în Canada.
   Timpul petrecut la Montreal a fost scurt, însa dupa stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Tragea la casa familiei Stoicoiu si petreceau ore întregi povestind si depanând amintiri.
    Nea Mitica ramânea de multe ori fara niciun ban, era un împatimit jucator la bursa… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înteles ca situatia lui financiara nu era din cele mai bune si încercând sa-i spuna, pe ocolite, ca are nevoie de bani. Stoicoiu însa i-o reteza scurt: Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000? – si-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl întelegea si-l ajuta, pentru ca tinea foarte mult la el si, în plus, avea si de unde.
    Se întâmplase ca Traian Stoicoiu sa fie prezent la o cina, alaturi de câteva familii de români. Comunitatea româneasca era destul de unita si românii nostri obisnuiau sa petreaca împreuna cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenti au facut imprudenta sa-l bârfeasca pe nea Mitica… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masa, si-a luat palaria si paltonul si a plecat spunându-le doar atât: Acum puteti vorbi de Mitica, dar în prezenta mea, nu!
    „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câtiva ani. Nici n-am apucat sa-i multumesc, pentru ca Traian nu mai era…” – îsi aminteste Mitica Sinu.
   Români bogati din Calgary
    Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vaza români din Calgary, în perioada aceea, alaturi de presedintele companiei Petrofina, inginerul Nitescu, nume marcant al petrochimiei mondiale si un recunoscut inventator.
    Dar vârfurile în materie de avere erau Printul Sutu, Negroponte si un moldovean, Mike Porojne.
    „Printul Sutu detinea în zona terenuri întinse si ferme renumite – îsi aminteste Mitica Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zona, se anunta: Acum trecem prin domeniul Printului Sutu!”
    Foarte bogat era si un alt român din Calgary, Mike Porojne. Facuse bani multi, pentru ca madame Porojne avea un unchi care lucra la primarie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administratiei locale, acest unchi sfatuieste familia Porojne sa cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma sa se investeasca masiv si sa se construiasca edificii de interes guvernamental. Cum pretul de rascumparare a terenurilor sau imobilelor din zonele tinta, era mai mare decât pretul pietei, cei despagubiti câstigau în plus. Având informatia de la sursa, Porojne câstiga sume considerabile, pe care apoi le reinvesteste în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns sa detina un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îsi aminteste nea Mitica – dar nu s-a jenat sa-mi spuna: Mitica, în viata mea, eu n-am citit o carte”…
   Fiica lui Mike Porojne era casatorita cu baiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizita, în tara, bogatasul canadian de origine româna era primit cu mare pompa, fiind invitat la receptii alaturi de oficialitatile locale, si bucurându-se de o atentie deosebita. Când revenea în Canada, fireste, nu avea ce vorbi de rau de comunisti, lui îi mersese bine în tara! Doctorul Stoicoiu purta adesea discutii contradictorii cu Porojne si nu ezita sa-i spuna despre comunism ca este cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodata si ca el, Porojne, habar nu are cine sunt comunistii…
    Comunistii si regimul lor draconic îl determinasera pe Traian Stoicoiu sa paraseasca România. A trait mai bine de o jumatate de veac departe de tara, printre straini, si nu s-a mai întors vreodata acasa… Poate ca ar fi facut-o daca s-ar mai fi întâlnit o data cu Brâncusi, asa, ca în anii tineretii, în parcul orasului Târgu Jiu…
     Doctorul Traian Stoicoiu si Brâncusi
    Oltean din Copacioasa Gorjului, cu tatal judecator, ani buni în slujba dreptatii la Tribunalul Judetean Romanati, Matei Stoicoiu, se întoarce în tinuturile natale imediat dupa nasterea fiului sau, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.
    Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesionala a lui Matei Stoicoiu, stiu însa de la nepotul sau, Gregory, ca a fost un dascal renumit al Gorjului si el, si sotia sa, si ca la un moment dat a ajuns director de scoala. Am mai aflat de la Grgory ca se cunostea bine cu Constantin Brâncusi. Ca au fost sau nu colegi de scoala, asa cum au aparut unele informatii în presa româneasca, în anii trecuti, nu am aflat, însa ca relatia dintre cei doi era apropiata stiu din sursa directa si sigura. Matei Stoicoiu si Brâncusi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.
    Gregory mi-a mai relatat ca si tatal sau a avut onoarea sa stea de vorba cu Brâncusi. Era student la Cluj pe vremea aceea si venise acasa, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai stia de la tatal sau este faptul ca, în timpul întâlnirii cu Brâncusi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncusiene. Nu putea sa-mi precizeze daca Brâncusi le-a denumit Masa tacerii sau Masa apostolilor neamului, nici daca inegalabila Coloana a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sarutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul ca aceste memorabile opere brâncusiene au fost comandate si executate în memoria eroilor neamului.
    Prin 1950, dupa ce a ajuns în Franta, Traian Stoicoiu a avut bucuria sa-l întâlneasca din nou pe Brâncusi, de data aceasta la Paris.
    Constantin Brâncusi a fost si va ramâne un simbol pentru sculptura româneasca, unic în felul lui, iar adevarul despre operele lui nu-l va sti nimeni, niciodata, decât autorul, si acest adevar s-a aflat doar în gândirea artistica si creativa a ilustrului sculptor.
    Traian Stoicoiu s-a stins din viata în anul 1999… Despre morti sa vorbim numai de bine! – spune o vorba veche româneasca –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogiosii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Ma gândeam la acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român.

Octavian Curpas

EUGEN STEFANESCU – 26 de ani în Africa si doua saptamâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!

Am fost doi învingatori… fiecare în felul lui” – a rostit George Cusa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconveneasca din Constanta, cu ocazia lansarii volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viata despre Eugen Stefanescu, prietenul sau din tinerete.

Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iata ce se poate spune în cuvinte putine despre cariera lui Genu Stefanescu, cum îi spuneau prietenii.
Îti dau în primire toata averea mea strânsa de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va ramâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învatat ca oamenii simpli sunt mai aproape de cele ceresti, mai buni si fara ascunzisuri” – i-a spus Stefanescu lui George Cusa în anul 2002, la resedinta sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazata pe toate materialele si notitele ce i le încredinta atunci.
Astazi, când stau fata-n fata cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulam împreuna filmul vietii unui om, care dupa cum bine spunea cineva, a traversat Dunarea ca pe o granita între puscarie si libertate, spre a-si împlini destinul departe de tara.
Nea Mitica Sinu îmi prezinta frânturi din istoria vietii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iata, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreuna cu mine, încercam în locuinta Sinu din Phoenix, Arizona, sa adunam piesele unui puzzle numit viata în exil si sa le asezam în pagini de carte…
Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia si Franta si s-a îndreptat cu amicii sai spre Paris, detinea o schita primita de la Vasile Târa – bistriteanul îndragostit de carte – si Eugen Stefanescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am întâlnit peste câtiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitica la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.
Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagarele iugoslave. Apoi, s-au revazut la Paris si ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia sa petreaca mult timp în compania unui om cu o istorie interesanta, inteligent, cult, cu o ambitie de invidiat si cu un caracter puternic ancorat de realitatea traita mereu cu demnitate, si care în ciuda scolilor înalte absolvite, iubea compania si sinceritatea omului simplu, mai putin sofisticat.
De la Constanta… la Ogradina
La scurt timp dupa nasterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învatatorilor Ion si Virginia Stefanescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânara pereche sa se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Balcescu din judetul Constanta – era o criza acuta în învatamântul dobrogean, pentru ca în 1896, Scoala Normala din Constanta fusese desfiintata si erau comasati aici institutori din toata tara.
Termina cursurile scolii primare din localitate si apoi continua studiile la sectia umana a Liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Aici se împrieteneste cu George Cusa, cel care asaza în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vietile lor paralele si timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutatile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se vad.
În anul 1948, Eugen porneste pe drumul pribegiei, parasind România, pe când prietenul sau gusta amarul detentiei în temnitele comuniste. Genu devine student al Facultatii de Silvicultura în anul 1944, iar George urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie, ambele apartinând Universitatii bucurestene. Îndata ce Cusa este arestat de catre comunisti, el însusi membru activ al Partidului National Taranesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Stefanescu împreuna cu doi dintre colegii sai, Tiberiu Ionescu si Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitica Sinu – parasesc tara, trecând Dunarea înot, în apropierea localitatii sârbe Ogradina si ajung în lagarele de munca si închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948…
Sapte luni în Iugoslavia
Asa începe pentru Genu Stefanescu drumul pribegiei, plin de piedici si încercari, dar în fata carora nu s-a dat batut. Un traseu plin de umilinte, de temeri si incertitudini va marca puternic existenta lui si-a prietenilor sai pe timpul celor sapte luni petrecute la sârbi.
De la Tekia, unde sunt adusi de granicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaste pe avocatul bucurestean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiatii sunt transferati la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagarele de munca, si, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care facea parte din grupul lor de studenti silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de catre oamenii rezistentei anticomuniste.
Dupa doua saptamâni de asteptare si nesiguranta, o noua repartizare îi conduce spre minele de carbuni de la Banovici. O perioada grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de munca, si nu numai atât. Aici sunt supusi în permanenta unor tehnici de tortura psihica, ce le va face viata un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagaristilor rostindu-se o fraza devenita obisnuinta: „Viata este scurta, numai suferinta pare sa o faca mai lunga”…
Fiecare zi care trecea aducea cu sine înasprirea conditiilor si cresterea nemultumirilor. Majoritatea refugiatilor îsi faceau planuri de evadare. Unii, mai curajosi, au reusit sa scape, în schimb cei care au fost prinsi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executati în fata celorlalti, spre a servi drept pilda de neurmat…
Spre sfârsitul lui ianuarie, sunt transferati la Zrenianin, unde sederea va dura pâna la 20 aprilie si va decurge cam în aceleasi conditii, ca la Banovici, cu aceleasi furibunde amenintari din partea sârbilor, dar si cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau executia celor mai îndrazneti.
Apropierea de libertate avea sa se produca curând prin transferarea grupului din care faceau parte Genu Stefanescu, Mitica Sinu, Tiberiu Cunia si Tiberica Ionescu, la fabrica de caramizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrator din fabrica, reusesc sa evadeze si sa ajunga la Trieste, în Italia. Se sfârsise cumplita viata de lagarist în tara straina si de-abia de-aici încolo începea exilul!
Italia si visul francez
La Trieste viata lui Eugen Stefanescu si a ortacilor sai cunoaste o alta fata a strainatatii, erau liberi si tratamentul de care se bucurau din partea autoritatilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagare sârbesti. Sederea la Trieste n-a fost de lunga durata, a constituit o perioada de relaxare si refacere psihica, absolut necesara pentru ceea ce avea sa urmeze în viata lor. Se aratasera zorii libertatii si cei trei studenti silvicultori – Genu Stefanescu, Tiberiu Cunia si Tiberiu Ionescu – începusera sa-si faca unele planuri. Sandu Ionescu ramasese la sârbi, repartizat în alta grupa de munca, dar se vor revedea la Paris.
La Trieste, în mintea lor se contureaza ideea de a ajunge în Franta, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, dupa parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoastem din relatarile lui nea Mitica si Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lânga Roma, si-apoi la Torino, tinerii trec granita italo-franceza.
Parisul îi întâmpina cu caminele Armatei Salvarii unde sunt gazduiti pentru început si beneficiaza de ajutorul organizatiei pariziene pentru refugiati, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplica apoi pentru Scoala Forestiera de la Nancy, recunoscuta ca fiind una dintre cele mai bine cotate unitati de învatamânt superior de profil din Franta, si devin în acelasi an, studenti la silvicultura, cei doi ani de studiu efectuati anterior în România fiindu-le echivalati.
Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiana
Doi ani de „transpiratie” intelectuala au urmat pentru Genu si prietenii sai „forestieri”, pentru ca, dupa ce sunt acceptati la Nancy, trebuie sa aprofundeze limba franceza, ca sa poata deslusi tainele padurilor. Inteligenta si ambitia, seriozitatea si rigurozitatea îl ajuta pe Genu si, dupa o munca titanica de doi ani, reuseste sa acumuleze un bagaj substantial de cunostinte care-i vor folosi în cariera stralucita ce-l astepta. Diploma de absolvent al scolii forestiere franceze va fi în viitor „pasaportul pentru lumea de mâine” – asa o numeste Genu, într-o scrisoare adresata parintilor sai.
Decanul facultatii, domnul Oudin, care le acordase credit înca din primul an de studii, multumit ca nu îi înselasera asteptarile, se ofera sa-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, si-i îndruma spre fostele colonii franceze. Dar curajosii români visau de multa vreme la padurile canadiene si fiindca limba franceza nu mai constituia o problema, se îndreapta spre zona franceza a Canadei, Quebec.
Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a ramas în Franta, de unde a plecat mai târziu în Elvetia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodata. Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada…
Parasea Franta care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral si material, unde se formase profesional, detinând în buzunar o diploma de absolvire a unei scoli renumite, cu care se mândreste Franta, profesorii si mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.
La scurt timp dupa ce s-au împlinit trei ani de când parasise România, la 31 octombrie 1951, Genu Stefanescu soseste în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traverseaza oceanul.
Buna dimineata, Canada!
De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viata si-apoi mai departe, numai Dumnezeu stie pe unde… Peronul garii din Montreal i s-a parut neîncapator pentru ceata de tineri veseli care venisera sa-l întâmpine împreuna cu Emil Onaca, prietenul sau. Au petrecut pâna seara târziu, sarbatorind sosirea lui în Canada. Peste putin timp, va lua contact cu o alta lume si-i va spune fericit: „Buna dimineata, lume noua, a Canadei!” Va încerca sa stearga din jurnalul sufletului sau paginile purtând în ele calvarul zilelor si noptilor de pribeag, ce pareau atunci a se sfârsi…
Timp de doua luni, locuieste la prietenul sau Caraghiaur si la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, pâna în 12 august 1953, lucreaza în padurile canadiene în divizia Clova apartinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca si prietenul si colegul Cunia, care lucra în aceeasi divizie dar la vreo suta de mile distanta, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adica de masurator al stivelor de lemne taiate în padurile apartinând diviziei respective. Traia departe de lume, alaturi de taietorii de lemne, în baraci… Limba franceza vorbita de catre colegi nu-l avantaja, pentru ca visa sa ajunga pe coasta vestica, pe malul Pacificului, asa ca începe sa învete de unul singur engleza.
Profita de concediile platite sau neplatite vizitându-si prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din tara uriasa în care îl trasesera funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate româneasca, care se straduia sa ramâna unita si sa pastreze comorile de suflet ce mai ramasesera intacte în viata din exil.
Urca o treapta profesionala, devenind masurator cu licenta, iar dupa un timp, în echipa cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al padurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârsitelor paduri canadiene. Aceasta perioada de observatori ai padurii este pentru cei doi real prilej de relaxare si de pregatire temeinica pentru ceea ce va urma în vietile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau sa prinda contur.
La 10 septembrie 1953 se îndreapta spre Vancouver, pe coasta vestica a Canadei, scaldata de apele Pacificului.
British Columbia – un alt început?
Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 si locuieste pâna pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile si petrecerile cu prieteni vechi ca Mitica Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii sai amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au ramas dragi amintiri.
Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, gratie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia si lui Amund Gronner de la Kamloops.
Ultimii ani petrecuti în exil, marcati de duritatea lunilor traite în lagarele titoiste si de toate framântarile si neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descopera decât în Kamloops. Fortat de împrejurari, se interneaza o perioada în spital si se trateaza. Pierduse 52% din sânge fara sa-si dea seama, datorita ranii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de exceptie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologica indescriptibila a restului de sânge. Se externeaza spre sfârsitul lunii august 1954 si îsi reia activitatea.
Se întoarce la munca si, datorita diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci usoare, care sa-i protejeze sanatatea înca subreda. Se bucura de prezenta si grija prietenilor si încearca sa-si pastreze optimismul, continuând sa creada în realizarea viselor sale. Are alaturi prieteni dragi, se sprijina si se încurajeaza reciproc facând greutatile sa fie mai usor de depasit si viata mai frumoasa. Unul dintre cei care-i sunt alaturi si cu care leaga o prietenie frumoasa este Mitica Sinu.
  Întâlniri de suflet
Eugen Stefanescu era deja în Canada atunci când nea Mitica parasea Franta pentru a-si continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revazut în Tara frunzei de artar, la Vancouver.
Atunci când se întâlnea cu Eugen Stefanescu, Dumitru Sinu se simtea în largul lui, pentru ca putea vorbi în tihna despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul sau, Genu cauta adesea compania lui Mitica, de care se legase de când îl cunoscuse.
Se vedeau mereu la o cafea povestita ore în sir un grup de prieteni din care erau nelipsiti monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elvetia, profesorul Ene, Victor Voinea si Titi Filip. Domnul Rosetti adora sa converseze în franceza cu Genu si cu nea Mitica, deoarece amândoi vorbeau cu usurinta limba lui Voltaire.
„Eugen era un tip calculat, educat si foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Frantei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultura generala solida, de nu te mai saturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenta scolilor absolvite în Europa Occidentala, Franta în speta, se simtea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât si din punct de vedere al cunostintelor profesionale ale absolventilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o data, si Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.
Lui nea Mitica îi placeau mult dezbaterile pe marginea cartilor citite, care se desfasurau de multe ori la el acasa. „Îl invitasem pe Genu la o ciorba. A venit fara ezitare si, cum a intrat în casa, m-a întrebat: E gata ciorba, mai? – E acolo în oala, e gata imediat – i-am raspuns si profitând de timpul ce-l aveam la dispozitie, am si deschis subiectul despre scriitorii rusi, pentru ca el îi citise aproape pe toti”.
Uneori se contraziceau pentru ca Mitica Sinu, având o memorie vizuala fantastica si reusind sa scaneze pagina de pagina, culegea principalele informatii si în circa patru-cinci ore avea imaginea clara a tot ce cuprindea cartea respectiva. Eugen Stefanescu îi spunea contariat, ca o carte de genul acela nu se poate citi în mai putin de doua zile. Mitica venea cu argumentul si-i povestea cu usurinta cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore… Si tare-i mai placea lui Stefanescu!
      Dor de Europa
La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificari în Okanagana Valley, traieste un moment inedit: în acea zona, considerata a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneste un tânar ciobanas, cu turma de mioare, care se tragea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o ferma acolo, în localitatea numita Kelowna, din apropierea orasului si continuau traditiile si îndeletnicirile deprinse într-o Bucovina dupa care tânjeau… Genu avea o structura sufleteasca aparte, era un sensibil fara asemanare; parasise România într-un moment în care nu avea de ce sa regrete, însa dorul de parinti, de casa, de tara îl macina si-i stapânea adesea gândurile.
Îi era dor de Europa, unde reusise sa obtina o diploma de la o înalta scoala franceza si-acum, în celalalt colt de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, si nici de diplome frantuzesti de la scoli prestigioase… Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru ca toate demersurile facute de el si de Tiberiu Cunia ramasesera fara finalitate. Asa ca, la sfârsit de martie 1955, lasa primavara canadiana sa-si plesneasca mugurii în voie si pleaca la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alaturi de Emil Onaca, doua zile care, în compania acestuia, faceau cât cel putin doua saptamâni de vacanta. În acel moment însa New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversarii Atlanticului spre „dragostea lui ranita”, cum îi spunea batrânei Europe…
Dupa zece zile de calatorie pe mare debarca la Barcelona în 16 aprilie 1955, traind alaturi de circa 100 de spanioli care parasisera patria lor cu 20 de ani în urma, în timpul Razboiului Civil, momente pline de emotie generata de revederea familiilor lor. Asista la tulburatorul spectacol din timpul debarcarii si da o raita prin Barcelona, iar apoi se îndreapta spre Franta, pe care o va revedea dupa patru ani…
Brat la brat cu amintirile – Paris si Nancy
Urmatoarele doua luni le-a petrecut la Paris. Genu Stefanescu ajunsese în „orasul luminilor” în ajunul Învierii. Dupa ce se instaleaza într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxa de pe strada Jean de Beauvais, unde putini îl mai recunosc, dar traieste emotia revederii cu prieteni si cunostinte vechi, cu care va petrece urmatoarele saptamâni la Paris.
Se revede cu Stoian Brailoiu, cunoscut în cercurile românesti din Paris cu numele de nea Braila, care, urmând sa plece în vacanta, îi ofera pentru o luna camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârsta decât Genu si nea Mitica si nu scapa niciun prilej de a face bine celor din jur.
Au petrecut de Sfintele Pasti, dar si de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosfera pur româneasca: ce petreceri cu bataie lunga si amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreuna cu câtiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.
Îsi propusese sa faca o vizita la Nancy, acolo unde deslusise pret de doi ani tainele padurilor si ale limbii franceze în acelasi timp, iar apoi urma sa ajunga în Elvetia, la Sandu Ionescu si la Tiberica Ionescu, în Maroc. Un program încarcat, dar si stresant datorita formalitatilor ce trebuiau facute pentru vizitele în Elvetia si Maroc, unde avea nevoie de viza.
Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regula. Pregatit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy si face un popas pentru câteva ore în orasul studentiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri si parcurge pe jos traseele de altadata, pe unde cu sase ani în urma facuse primii pasi spre o scoala de prestigiu… Ravasit de aducerile-aminte, refacând trasee preferate în cei doi ani de sedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor si imaginilor unui trecut nu prea îndepartat, apoi se îndreapta spre gara, pentru ca drumul sau continua spre Elvetia, unde-l asteapta Sandu Ionescu.
În „Tara cantoanelor” cu Sandu Ionescu
De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul si, de-acolo, cu rapidul pâna la Zurich. De-aici, ia un tren local pâna la Will, statia-n care trebuia sa-l astepte Sandu. Trece rapid de emotiille cautarilor în necunoscut, pentru ca prietenul sau nu-l asteptase, dar doamna Irma, sotia lui, era prezenta si l-a identificat automat.
Un catun cu câteva case, printre care si cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te facea sa te simti curat si liber, sa uiti de toate neplacerile vietii si sa te bucuri de frumusetea si linstea locului.
Întâlnirea din seara aceea cu prietenul sau i-a adus bucurie, desi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se nascuse Dan, unul dintre copii, un baietel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu si familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.
Dupa trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la parintii Irmei si cu multe ore de vorbit româneste – asa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îsi ia ramas bun de la familia Ionescu si se pleaca spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul si Tiberica Ionescu îl asteptau!
Maroc – o luna de singuratati unite
Întâmpinat de acelasi Tiberiu Ionescu de care se despartise cu patru ani în urma, în plus doar cu câtiva ghiocei rasariti timid la tâmple, Genu Stefanescu petrece 30 de zile în Marocul devenit tara de adoptie pentru târgovisteanul ramas acelasi de când s-a nascut, consemneaza Genu în jurnalul sau.
Razvratit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îsi uimeste vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocana. Îl sfatuieste prieteneste sa pastreze echidistanta fata de zona politicului, care s-ar putea sa aiba influente nefaste asupra carierei.
Luna petrecuta împreuna într-un periplu prin orasele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scaldate de apele mediterano-atlantice, prin muntii Atlas, sau printre ruinele vechilor si misterioaselor asezari a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevarata. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenta unui popor primitor. Era stapânit de o stare de liniste ce n-o mai simtise de foarte multa vreme, iar amintirea lor îl va îndemna sa revina în mijlocul unei lumi necunoscute pâna atunci, dar care l-a fermecat.
La data de 20 iulie a aceluiasi an 1955, Eugen Stefanescu paraseste Marocul mergând spre Tanger. Peste doua zile paraseste continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.
În Spania vocile istoriei razbat prin sufletele românilor
Intentia lui Genu Stefanescu era sa ramâna doar câteva zile în Spania si-apoi sa revina în America. Pleaca din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plina de farmec si pitoresc, trecând prin Toledo, orasul a carui istorie zbuciumata razbatea prin toti porii lui spre sufletul vizitatorului, lasa în urma apoi Alcazarul, ca ,dupa 19 ore de drum, sa ajunga în gara madrilena. Madridul îi rezerva surprize placute, pentru ca aici cunoaste o comunitate româneasca de elita, atipica, de care se va simti atasat toata viata.
Citea ori de câte ori îi cadea în mâna, gazeta Carpatii, al carei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia sa-l întâlneasca acum la Madrid si programeaza o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului si apropierii sufletesti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea româneasca din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despartit ca si cum s-ar fi cunoscut de-o viata.
Împreuna cu Traian Popescu si Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Stefanescu ajunge într-un loc cu o puternica rezonanta istorica, Majadahonda, la o distanta de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alaturi de Franco împotriva brigazilor comuniste au fost împuscati. Ion Mota si Vasile Marin faceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care venisera în Spania framântarilor de-atunci sa lupte pentru dreptate si libertate. Cei doi comandanti venisera sa sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigazile comuniste. Presa timpului a descris oribilele executii ale preotilor catolici si darâmarea bisericilor de catre luptatorii comunisti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntasi legionari decisi sa lupte în Spania pentru o Europa unita sub crestinism. Restul de sase membri supravietuitori ai echipei au fost rechemati în tara dupa moartea lui Mota si Marin. Comandantul Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-si mai permitea sa riste pierderea conducatorilor legiunii pe frontul spaniol.
As dori sa fac aici o paranteza si sa precizez ca peste câtiva ani, mai exact în 1970, în prezenta comandantului Miscarii Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu aceasta ocazie s-a descoperit placa comemorativa de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Mota si Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinantat de catre Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflati în exil.
Tot la Majadahonda, Genu Stefanescu viziteaza „Capella Codreano”, un loc de-nchinaciune, care poarta numele cunoscutului capitan al legionarilor, unde oamenii locului spun ca îsi faceau rugaciunile tinerii români. Tot în acea zona, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui asezamânt cultural care poarta numele de „Caminul Mota-Marin”, unde vor fi gazduiti tinerii români ce urmeaza a studia în Spania.
Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Stefanescu duminica surprizelor, pentru ca în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucuresti, Beneyto-Marty, casatorit cu o bucuresteanca da o receptie la el acasa. Cunoaste aici alti români de marca ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe sotia lui Pamfil Seicaru, marele jurnalist si director al ziarului „Curentul”, un oponent înversunat al comunismului, care a plecat din tara înainte de 23 august 1944, cu acordul maresalului Antonescu. A doua zi îl viziteaza pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Seicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de masina…
Cu doua zile înainte de a parasi Madridul, are ocazia sa vada o ferma-minune apartinând unui inginer agronom român, ferma Soriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pamânt arid, condus de noii sai prieteni de la Madrid.
Pe 8 august 1955, paraseste Madridul mai bogat sufleteste si cu câtiva prieteni minunati în plus, si revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.
Poveste din Vancouver – intersectia cu moartea
Dupa patru luni de sedere în Europa, Genu Stefanescu revine pe continentul nord-american. La New York îl astepta acelasi prieten, Emil Onaca. Sta câteva zile în marea metropola americana si încearca diverse variante pentru a obtine o bursa la una din universitatile americane. Dezamagit, obosit, fara bani si fara a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde sta câteva zile la prietenul si colegul sau Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este asteptat si gazduit de acelasi bun prieten, Dumitru Sinu.
Un eveniment nefericit se petrece în viata tânarului framântat de probleme. Pe fondul unei afectiuni mai vechi si a nemultumirilor provocate de nereusitele sale, lipsa unui loc de munca, imposibilitatea continuarii studiilor si altele stiute sau nestiute, face o criza puternica de ulcer si ajunge de urgenta în spital. Singura solutie fiind operatia, cel care este alaturi de el si care semneaza pentru acceptarea operatiei este tot nea Mitica Sinu. Devenise îngerul pazitor al vechiului sau prieten si îi este alaturi în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranta de a supravietui. O echipa de medici bravi, sufletisti, reusesc sa-i salveze viata si sa-i redea tânarului inginer român speranta.
Dupa o internare de aproape o luna de zile, Genu Stefanescu revine „acasa”, pentru o perioada de convalescenta si refacere. Ramasese cu o treime din stomac si fara o portiune din intestin. Studiaza si scrie în acest interval. Primeste o multime de scrisori si încurajari din partea prietenilor sai de peste tot. Spre sfârsitul lui octombrie 1955, îsi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipa de la Sechelt si viata sa pare sa revina la normalitate. Craciunul acelui an îl petrece alaturi de familia Martin. Va continua sa munceasca aici pâna în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.
Visul de la Berkley finalizat în Africa
Între 1959-1961, face masteratul în stiinte forestiere, studiind si muncind în acelasi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetatori în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, si preda cursuri de specialitate la Scoala forestiera.
Viata lui Eugen Stefanescu se îndreapta încet, încet spre împlinire: se casatorise, în 1958 aparuse primul copil, o fetita pe care o chema Mariana. În plan profesional, straduinta si munca sa intelectuala da roade si dobândeste titlurile universitare multrâvnite.
Munceste, persevereaza, crede în fortele sale, îsi ia si doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite si expert FAO, în cadrul aceleiasi organizatii, însumând în final 38 de ani de activitate profesionala pe diferite meridiane ale lumii.
În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupa functia de Director international pentru proiecte de dezvoltare. Functionar superior si Consilier tehnic principal. Odata cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanenta ascensiune. Urma sa petreaca 26 de ani în Africa…
26 de ani în Africa
Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Stefanescu. Aici are parte de o viata pusa în slujba binelui pentru cei din jur, o viata în care reuseste sa dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i întelege zbaterile si lupta pentru evolutia si prosperitatea lui. Experiente de neuitat va avea într-o lume diferita de cea în care traise si unde-si gaseste acel crâmpei de liniste dupa care sufletul sau tânjea de mult…
Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului National de Cercetari Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care îsi luase doctoratul. Preda la diferite facultati de profil din Maroc si are o bogata activitate de cercetare stiintifica.
Ca expert FAO în cadrul Natiunilor Unite, va lucra înca timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele si greutatile întâmpinate, adora munca sa pe continentul african si râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii si deplasari la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de institutia pentru care lucra.
Dupa zece ani petrecuti în Maroc, între anii 1961 si 1971, Genu Stefanescu va fi trimis pentru urmatorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii si domeniilor conexe. Nu va uita niciodata perioada tanzaniana, pentru ca aici are o experienta unica: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijenta care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmari: nu stie sa-si protejeze ochii cu ochelari speciali si, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adapost nu mai vede nimic si are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însa si, treptat, îsi recapata vederea. Se pare ca Eugen Stefanescu a fost românul care a escaladat pentru prima data masivul Kilimanjaro.
Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde ramâne doar un an, ca expert în amenajari de drumuri si dezvoltarea de resurse pastorale si ape minerale.
Îl fascineaza locurile si oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnarile sale despre Africa, el spune ca aici a gasit ceva din linistea sufletului, între oamenii acestia obiditi, dar înca rabdatori, cu grumazul în juguri grele, împacati oarecum cu soarta…
Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parca viata nu era aceeasi pe care o lasase în urma cu trei ani, iar apoi continua periplul african si merge în Libia generalului Gaddafi, pentru urmatorii doi ani. Aici are ocazia sa-l cunoasca pe presedintele Gaddafi si, în misiunea sa de expert ecologist de pasuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de doua saptamâni, are ocazia sa stea în compania presedintelui Gaddafi si sa locuiasca în acelasi cort. Într-o seara, generalul l-a surprins cu o întrebare: Stefanescule, am înteles din discutiile avute si din atitudinea ta ca esti din România. Da? Vad ca sustii România, dar nu esti reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva esti în relatii proaste cu prietenul meu, Ceausescu? Genu i-a explicat pe ocolite situatia, fara sa-si decline orientarea anticomunista, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scapat: Stefanescule, vad ca esti în tema cu politica. Oare sa ma însel în legatura cu prietenul meu, Ceausescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog sa te ocupi de pasuni, de arbusti, de ce stii tu, dar sa-mi faci o gradina din acest desert!
În Mozambic, lucreaza în perioada 1979-1982, ca sef de grup si expert FAO, ecologist, dupa care, timp de cinci ani, este Director international de proiecte, Conslier tehnic principal si Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoasterea activitatii sale deosebite în aceasta tara a venit sub forma unui Document de satisfactie si multumiri din partea guvernului acestei tari si prin decret prezidential semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpadurita prin proiectul condus de el primeste denumirea Domeniul EUGENE STEFANESCU.
Asa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru ca dupa misiunea mozambicana se va pensiona.
În perioada în care sta departe de Canada si lucreaza în Africa, Genu cumpara o vila în Spania, care-i va fi loc de refugiu si oaza de liniste, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici îsi aduna, unul câte unul, gândurile, îsi orânduieste si îsi pastreaza cu sfintenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepartata zare, în care se ascund tainele unei vieti petrecute pe un continent numit Africa…
Labirintul familiei
Majoritatea prietenilor români necasatoriti ai lui Dumitru Sinu îsi luasera neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaica.
Eugen Stefanescu se casatorise cu o sârboaica, originara din Banatul Sârbesc, inteligenta, ce studiase la o universitate din România si care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba si româna. „Avea o voce frumoasa si cânta în corul unei biserici din Montreal” – îsi aminteste nea Mitica.
Cu o atractie deosebita spre stralucirea banului, Zâna – pentru ca asa se numeste doamna Stefanescu –, dorea ca Eugen sa faca multi bani, se agita, se consuma si-l impulsiona mereu pentru a câstiga cât mai mult. Probabil ca asa a ajuns sa stea o perioada destul de însemnata, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitica.
Doi copii au avut Zâna si Eugen: o fata, pe nume Mariana si pe Paul, un copil deosebit si foarte atasat de tatal sau. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana si mama ei nu erau încântate de resedinta spaniola, fapt pentru care, dupa moartea sotului sau, Zâna o vinde.
Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârsta de 53 de ani, a fost îndrumata de mama sa sa faca medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultatii de profil în România, la Facultatea de Medicina si Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale ca, desi este licentiata…, nu va profesa niciodata meseria de medic.
Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc sa apara, ca un blestem al sortii, un eveniment cutremurator afecteaza pentru totdeauna linistea si multumirea familiei Stefanescu…
Tragedia familiei Stefanescu – Când esti nevoit sa-ti îngropi propriul copil…
Din nefericire, în a doua zi de Craciun a anului 1988, armonia si linistea familiei Stefanescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lânga cei dragi… Doar cu câteva ore înainte, Paul se despartise de ai sai în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alaturi de prieteni Sfintele Sarbatori ale Craciunului, într-un mod putin mai ciudat decât de alte dati, presimtind parca faptul ca nu-i va mai vedea niciodata pe cei dragi…
Vestea nenorocirii a venit ca o lovitura de trasnet asupra familiei Stefanescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – ma lamureste nea Mitica – a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodata, pentru ca Genu era atât de marcat de disparitia prematura a lui Paul, încât plângea si-i vorbea copilului sau pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigasa…”
Orice încercare de salvare a tânarului Stefanescu a fost zadarnica: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai tinut în viata pâna la sosirea parintelui sau la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgenta la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l tineau înca artificial în viata. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Stefanescu a încetat sa mai bata, plecând spre locurile linistii vesnice si lasând în urma o mare de întristare si durere…
Cea mai trista înmormântare din comunitatea româneasca a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Stefanescu. Parintele Popescu a oficiat o slujba care a ramas mult timp dupa aceea în memoria celor prezenti, alaturi de imaginea îndragitului tânar. Toata suflarea româneasca din Montreal era în doliu, pe fetele lor se citea durerea si compasiunea pentru o familie iubita si respectata de toti.
Nimic n-a mai fost la fel în existenta lui Genu dupa tragica disparitie a fiului sau. În sufletul celor dragi a ramas un gol imens pe care nimic si nimeni nu l-a putut umple vreodata. Dintre ei plecase un înger, un tânar frumos si inteligent care peste putin timp, la 15 aprilie 1989, urma sa intre în posesia diplomei universitare…
M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primeste de la Genu, la o luna dupa pierderea lui Paul… Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil sa nu-ti curga macar câteva lacrimi:
Montreal, 29 ianuarie 1989
Dragii nostri,
Cu o profunda durere în suflet va anuntam plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL STEFANESCU, 23 de ani, scumpul si unicul nostru fiu. El ne-a parasit pentru totdeauna, trecând pragul vesniciei într-o lume mai buna si mai dreapta, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viata fara de sfârsit»…
În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Craciun –, la ora sapte, Paul si-a dat sufletul la Statiunea Turistica de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanta de 50 km de Montreal. În dupa-amiaza acelei zile ne aflam cu totii în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, traind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei dupa-amiaza si copiii îsi pregateau schiurile sa plece pe munte. Era sarbatoarea Craciunului. Eu si cu Radu ne pregateam sa mergem la Titi Filip, bun si vechi prieten din Vancouver, care ne invitase sa bem un paharel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecarii, 15.30 si Paul, ca de obicei, cu bun simt, a venit sa-si ia ramas bun si sa-mi ureze „petrecere frumoasa”. M-a strâns puternic în brate, parca mai mult ca altadata, pâna ce fluxul sentimentelor se încrucisara cu afectiune reciproca. Voiam sa ma desfac din bratele lui, dar Paul nu ma lasa. Strângându-ma parca mai tare, si-a pus obrazul lânga al meu si mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emotionat, l-am întrebat: Paulica, spune, când te întorci acasa? Veniti în aceasta seara? S-a uitat oarecum încurcat, apoi catre colegii lui care îl asteptau, si mi-a spus: «Tata, nu stiu când. Nu depinde de mine!….» Bine, bine, daca nu veniti în noaptea asta înseamna ca veniti dimineata, nu? Mi-a raspuns însa Doru: «S-ar putea sa petrecem în aceasta noapte la Alain, ca si noaptea trecuta, el are o cabana la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil sa venim chiar în aceasta seara!»
Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în brate, avertizându-ma parca pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am facut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce ma urmareau. Atunci am simtit o tristete profunda uitându-ma la toti trei, la tineretea lor. Nu stiu de ce m-am gândit la tineretea lor!
Seara, pe la opt, m-am întors acasa, m-am dezbracat de hainele iernii si am intrat în bucatarie sa ciupesc ceva din bunatatile Craciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodata. De la capatul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver si acum este aici, în spital, inconstient!» Am fost… parca electrocutat si am tipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav ranit ? dupa care am strigat spre Zâna care statea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav si este în Spitalul Saint Jerome! Zâna tipa îngrozita: «Ce spui tu de Paul… grav, spital? Lasa, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndata la Radu si plecati cu masina la spital!»
Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbracat sumar pe un ger si vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zapezii si a vântului puternic. Ma oboseau luminile masinilor ce veneau din fata si ma apasau gândurile funeste… Am început sa-l chem plângând pe copilul meu: Paulica scump si drag, nu ne parasi! Vino acasa, nu ne lasa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulica! Presimteam sfârsitul, iar Radu încerca sa ma calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e ranit si orice ranit se poate reface, se vindeca. Paul este tânar, sanatos si puternic, rezistent.»
Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operatie cu aparatele de întretinere artificiala. Lânga el, doctorii si Stanley, prietenul lui si martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbratisându-ma. «Paul ne paraseste, Paul va….» M-am apropiat cu teama de corpul lui acoperit de un giulgiu alb pâna la piept. Dormea frumos si dulce… Respira… gratie aparatelor, iar inima batea la fel. I-am sarutat ochii închisi si fruntea lui tot asa de frumoasa, senina si calda si am început, printre hohote potolite sa îngân, asa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulica, nu ne lasa, nu ne parasi, vino la tine acasa, te vom însanatosi! I-am luat mâna dreapta, înca fierbinte, degetele unul câte unul, sarutându-le stând în genunchi. M-am ridicat si am pus urechea în dreptul inimii, i-am sarutat parul cârliontat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, usor tumefiat, si cicatricele din partea dreapta, lânga ochi si pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru ca nu-mi venea sa cred ochilor. Ma simteam un spectator în fata unui ecran strain… Doamne, ce spectacol!!!
Au venit docorii si mi-au spus ca trebuie transportat de urgenta la Spitalul din Montreal, sectia neurologie, deoarce cazul este foarte grav si este nevoie de specialisti. A fost asezat într-o ambulanta în urma careia ne-am încolonat si noi. Din sala de asteptare a Spitalului General din orasul nostru i-am telefonat Zânei sa se roage pâna ni se va da sentinta medicala. Fusesem avertizati de medic ca sunt sanse minime de supravietuire, creierul fiind zdrobit, dar «sa mai asteptam si concluzia medicilor operatori, poate vor gasi o parte intacta, capabila sa mai raspunda», a încheiat interlocutorul nostru. Dupa câteva momente, doctorul m-a luat de brat de lânga Radu si am intrat într-o sala unde urma sa-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote si îl chemam pe Paulica sa-mi raspunda. Nu puteam sa stau jos, cum ma ruga medicul… Ieseam afara, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care îsi astepta alte verdicte si reveneam la locul ce mi se parea sufocant…
Asteptarea a fost lunga si chinuitoare, pâna când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânar de 40-45 de ani, care s-a asezat pe sofa lânga mine si mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rau sa va anunt ca nu mai este nicio speranta. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai raspunde. Paul este mort».
Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca se prabuseste cerul peste mine si am ridicat instinctiv ochii spre nevazutul cer si am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri si nu este mort! Nu pot sa cred ca Paul… N-am putut sa mai pronunt cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie sa încercati sa-l salvati. Va rog, va implor sa faceti tot posibilul, sa chemati cei mai mari specialisti, caci am posibilitati! Va implor, încercati, doctore! Dar am primit un raspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore draga, stiinta de azi este de partea omului, mai încercati! Si din nou doctorul: «În asemenea cazuri stiinta nu este capabila si nu poate face nimic, este limitata în cazul de fata. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus caciula pe care o cumparasem din Constanta vara trecuta cu Strahi si am iesit clatinându-ma afara pe coridor, unde ma asteptau Radu si Stanley. Au înteles totul! Ne-am îmbratisat toti trei plângând în hohote si l-am rugat pe Radu sa-mi gaseasca un telefon prin salile spitalului s-o anunt pe Zâna. La capatul firului am auzit vocea înabusita a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Asa a vrut Dumnezeu! Sarmanul Paulica cel scump… cum ne-a parasit ! Venim,venim!»
………………………………………………………………………………………
În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casa funerara, pentru a fi pregatit de înhumare, operatie efectuata în ziua urmatoare. Iar dupa amiaza aceleasi zile sicriul deschis si împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea sa treaca si sa-si lase floarea si lacrima la despartirea de cel ce le-a fost drag. Erau asezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Stefanescu, Michel Hanna si Albert Convey.
Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cartile de rugaciuni. La rugamintea ei si a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindca Paul nu mai semana cu el si trebuia pastrata imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri si tinere care se rugau si plângeau fara încetare. Flori si coroane nesfârsite. Au ramas multi peste noapte lânga sicriul celui ce era gata sa treaca frontiera dintre cele doua lumi a doua zi, Paul, cel caruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetari medicale, la institute de sadire a arborilor care sa-i poarte numele lui în Tara Sfânta. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alaturi de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el si îsi facuse numerosi prieteni, prietene…
Joi, 29 decembrie, dimineata, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubita neagra urmata de zeci de masini spre Biserica româneasca „Buna Vestire”, pentru slujba. Lacasul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superba a parintelui Popescu, ce abia putea sa cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarasi prilej de valuri de plânsete în lacasul inundat de lumini si lumânari aprinse în toate ungherele. Dupa ce parintele si-a încheiat cuvântul de despartire, colegii si prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul si l-au asezat în carul mortuar.
Am pornit spre cimitir. Mergeam alaturi de Zâna si Andreea, de Anca si Louise, zdrobiti de durere. Scene teribile, cutremuratoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pamânt negru înghetat, a fost coborât dupa ultima slujba a preotului în spatiul adânc si întunecos, asa cum a dorit Zâna, sa aiba si ea spatiu deasupra lui mâine-poimâine, asa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despartirea pamânteasca nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Si nu pot decât sa fac loc memoriei, sa pot retine imagini, ca apoi sa încerc sa povestesc dupa timp ce s-a întâmplat si cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam sa înteleg ce se întâmpla, nu întelegeam de ce sa plece el acum si nu dupa plecarea mea….! S-au perindat toti prin fata gropii în timp ce parintele cu cadelnita ne îndemna sa fim tari, sa suportam calvarul… Dar cum sa fim tari!?
Astazi, 27 ianuarie 1989, la o luna dupa ce l-am asezat în noua lui casa pe Paulica la Cimitirul Mont Royal, în sectia Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el sa priveasca de sus casa parinteasca, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir sa depunem flori, sa aprindem lumânarile de veghe. Am gasit crucea de lemn scrisa de mine si sculptata de Radu smulsa din loc, luata de vânt. Am luat-o cu mine acasa pe un ger cumplit, sa dorm lânga el pâna se va face timp prielnic. Si Paul, dupa o luna petrecuta în pamântul înghetat, se întoarce acasa, la caldura! Doamne…..!
De la moartea lui, nu ne gasim linistea si nici locul în societate. Nu ne mai intereseaza nimic! Valorile omenesti, apreciate cândva, si-au pierdut esenta. În casa noastra mereu vesela si calda cândva, când exista el, troneaza peste tot tristetea si frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneste. Iar la subsol, în micul si elegantul apartament unde îsi petrecea timpul cu studiile, o candela bleu-ciel lumineaza în deplina tacere florile aduse de prieteni si de mama sa. Nu am schimbat nimic si nimic nu se va schimba pâna când… Nici macar patul, asa cum l-a lasat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Ma duc adesea la pupitrul lui de student, ma retrag pentru reculegere cu capul între mâini si plâng cum n-am plâns niciodata, încercând sa înteleg legile acestei vieti si semnificatia lor în timp si spatiu. Îl simt pe Paul lânga mine si orice zgomot, cât de usor, ma face sa tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul si adorm pe biroul lui peste care las sa-mi cada lacrimile pâna când vine cineva si ma cheama…
Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours…»
Dragii nostri, coplesiti de durere fara limite, va încheiem aceste rânduri: Paul baiatul nostru, care astepta Diploma Universitara pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma sa împlineasca cele 24 de primaveri, a plecat fara niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina stralucitoare, bucuria, nadejdea si linistea casei noastre. Sperantele noastre s-au prabusit, dar ne rugam pentru sufletul lui, pentru iertarea pacatelor de adolescent, cu sau fara voie, pe acest pamânt, în marea lui dragoste de oameni!…
LA REVEDERE, PAULICA CEL SCUMP SI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNA LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN SI DRAG! ADIO, ADIO!
Va rugam si pe voi, dragii nostri care veti citi aceste rânduri, sa va rugati pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Stefanescu, nascut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, si plecat fara aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i tarâna usoara!
Mama, tata si surioara LUI
P.S.  Adaug în acest plic 10 fotografii facute la ceremonia plecarii definitive a lui Paul si una din Africa. De asemenea, prima pagina din ziarul local, cu aceeasi tema ce ma va urmari toata viata, care practic mi s-a terminat o data cu plecarea LUI..
Genu
Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu si Zâna Stefanescu nu si-au mai gasit niciodata linistea.
Eugen îsi împartea timpul între Canada si Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucreaza si dupa pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, sapte luni în Mozambic si apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.
Tot în intervalul care a urmat, calatoreste mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl viziteaza pe Sandu Ionescu, în Elvetia. În anul 2001, participa la festivitatea de la Nancy organizata cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultatii, unde îl însotesc Sandu Ionescu si George Cusa, fostul sau coleg de liceu. Tiberiu Cunia si Tibrerica Ionescu au fost absenti. George Cusa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.
Ultimul drum în tara îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 sa se îmbolnaveasca subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de catre familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viata plecând spre vesnicii sa-si întâlneasca fiul…
În discutia cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viata celui pe care l-a cunoscut si l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente… În singuratatile sale, numai Genu Stefanescu si hârtia de scris au stiut câte trairi, câte gânduri si câte sentimente au pus stapânire pe sufletul lui…

Octavian Curpas