Radacini românesti – Satul natal, copilaria, traditiile si pamântul patriei

În apropierea masivului Suru din Muntii Fagarasului – desavârsiti strajuitori ai tinuturilor  transilvane –, unde stapâneste peste oameni verdele culmilor împadurite si semetia steiurilor de stânca scaldate de ape reci si limpezi, la poalele muntilor Moasa si Tataru, curge nestavilita spre a se stinge în îmbratisarea dulce a Oltului, valea Sebesului de Sus; localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.
   În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lasat bocetul celor dragi sa-si asculte ecoul pe Valea Moasei si a trecut granitele României, cautându-si norocul printre straini. Astazi stau de vorba cu el, la cei optzeci si cinci de ani ai sai si ma fascineaza cu povestea unei vieti traite intens, cu bune si cu rele în acelasi timp.
   Despre Sebesul de Sus si Marginime
   Satul meu, gradina dulce,/ Eu din tine nu m-as duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândrutelor, /De verdele brazilor / Si de dragul fratilor, / De rosu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul moliftilor, / De dragul parintilor – îmi recitase nea Mitica, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a nascut si pe care l-a mostenit de la ei.
   Asa a debutat întâlnirea noastra de aceasta data, când nea Mitica, purtând amprenta emotiilor ce-i stapâneau amintirile s-a dezlantuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebesului sau drag în primaverile în care se topeau zapezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente traite în satul copilariei. Apoi a urmat povestea…
   „Într-o zi frumoasa de toamna a anului 1948 s-a produs o schimbare majora în cursul vietii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenta: am plecat din satul meu spre o lume plina de mister… Îmi amintesc cu nostalgie acea toamna frumoasa, cu toate splendorile ei: la trei ani dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, locuitorii tinutului Sibiului si-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei…”
   Bucuria si mândria de a povesti despre tinuturile de obârsie, faceau ca ochii lui Dumitru Sinu sa aiba o stralucire aparte. Venea dintr-un loc încarcat de istorie si legenda; împrejurimile Sibiului au constituit  de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfasurat evenimente cu rasunet în istoria neamului.
   „Atestarea documentara a localitatii nu se cunoaste cu exactitate, însa, o serie de documente despre Sebesul de Sus, datând înca din timpul dominatiei austro-ungare se afla la Viena, Budapesta, Cluj si Sibiu. Multe dintre acestea, tiparite la Sibiu, au fost culese si publicate de catre profesorul Florin Puscariu în 1913 si astazi sunt pastrate la Muzeul Brukenthal din orasul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi statea în fata simteam o unda de mândrie, pe buna dreptate justificata:  apartinea acestor plaiuri si povestea cu drag si dor de ele!
   În imediata vecinatate a Sebesului de Sus se afla localitatile Sebesul de Jos,  Racovita si Avrig.
   „În Sebesul de Jos, desi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, traia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, carora le placea sa iasa mereu în evidenta; erau mai cunoscuti la Bucuresti si în tara decât sebesenii mei care erau majoritatea plugari si mestesugari; cei care-au ramas acolo si nu s-au împrastiat în lume, erau legati de pamântul lor si-l lucrau cu toata dragostea” -, povesteste nea Mitica rasfoind cu migala filele trecutului.
   La 3 kilometri de Sebesul de Sus se afla o alta localitate în care mai rasuna si astazi vocile istoriei: Racovita – care a devenit cunoscuta gratie înfiintarii granitei militare transilvane de catre împarateasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; înca din 1698, înainte de militarizarea completa a satului, Racovita, ca de altfel toate localitatile apartinând Regimentului de Granita de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolica. Racovitenii au luptat vitejeste pe timpul celor doua conflagratii mondiale facând cinste din plin locurilor de bastina.
   Tot în apropierea Sebesului de Sus, la o distanta de câtiva kilometri se afla, comuna de pe vremea copilariei lui nea Mitica, respectiv orasul de azi, legendarul Avrig. Scoala Ardeleana a avut un reprezentant de seama care a apartinut acestor locuri – Gheorghe Lazar, fiu  al Avrigului, unde se gaseste înmormântat astazi. Din locuri cu o istorie zbuciumata si cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!
   La Selimbar, de unde înca mai razbat strigatele de lupta ale ostasilor lui Mihai Viteazul din timpul bataliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obtinut victoria bine meritata cu pretul sângelui varsat de bravii sai ostasi si a reusit sa-l înlature si sa scoata Transilvania din sistemul politic polon.
   Talmaciu si Bradu, doua localitati apartinând acelorasi tinuturi erau recunoscute ca având un mare numar de sasi colonizati; nu toate satele din marginime au fost populate cu sasi, în niciun caz cele din munti sau de la poalele acestora.
   Omul sfinteste locul!
   Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat. Si Doamne, cât de adevarati erau satenii lui nea Mitica! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuti în mijlocul lor, dar si când a plecat pe drumul strainatatii.
   „De unde au venit oamenii satului nostru, nu se stie, ceea ce însa se mai spune si astazi este ca cei care s-au pripasit pe aceste meleaguri pline de frumuseti si au baut apa din minunata vale Batrâna s-au îndragostit de locurile acestea binecuvâtate si nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodata, acolo au ramas!”
   Invazia tatarilor din anul 1241 a fost resimtita si aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune ca unii dintre ei, dupa cum povesteau batrânii, au cazut de pe cai” si au ramas aici; asa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tatarului, care mai apoi s-a transmis de la o generatie la alta.
   Cu ce puteau sa se ocupe satenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele muntilor decât cu agricultura si cresterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea fruntilor si truda mâinilor pamântul ce le daruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.   
   Cresteau animale cu multa dragoste de ele si mestesugeau cu îndemânare: satul avea o varnita, unde se facea varul si o fabrica de caramida si tigle, atât de necesare în construirea caselor, o presa pentru uleiul necesar alimentatiei. Satenii cresteau albine si, fara îndoiala, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar si teascul pentru prelucrarea cerii; era si moara de apa cu piua, unde pe lânga obtinerea fainii din cereale sebesenii lui nea Mitica duceau la spalat toalele si cergile tesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagare pentru taiat bustenii aveam în sat, dar sa nu uit, si doua cazane zdravene de tuica!” – mi-a spus râzând nea Mitica.
   Apoi, dupa ce a stat o clipa sa-si le reaminteasca întocmai, a recitat  versurile unui cântec popular de plugarie: Ara badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Si ara si samana / Si din gura cuvânta: / Sa te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Sa stai bine la taiat / Ca mândra la sarutat, / Sa stai bine la cosit, / Ca mândruta la iubit.
   „Îmi amintesc de un cosas de la noi din sat, caruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile sa ne coseasca iarba, si-n timp ce tragea din greu la coasa cânta un cântec care suna cam asa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum rasuna valea / Si mândruta-mi tine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: pai cum merge mai departe? – caci aveam doar opt ani!”
             „Dati buna ziua la toti”
   Daca-si aminteste nea Mitica astazi de cineva cu admiratie si recunostinta, acela este cu siguranta nea Niculita,  bunicul din partea tatalui.
   „Era un om deosebit bunicul Niculita – reia nostalgic nea Mitica. Era cumpatat, calm, cu suflet plin de bunatate si marinimie, evlavios,  nu înjura nici macar atunci când era catranit si apasat de necazuri. Apreciat pentru harnicia si omenia lui, nea Niculita, foarte priceput la zidarie, era un renumit constructor de case; sasii din Talmaciu (ca la Sebesul de Sus nu era nici urma de sas) îl tocmeau sa le ridice casele si-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia si harnicia lui. Cum sasii erau niste firi reci si aveau pretentia ca românii sa li se adreseze cu apelativul stapâni, observând felul în care se poarta acestia cu nea Niculita, un satean a zis: «I-am auzit pe sasi dând buna ziua lui nea Niculita si scotându-si palariile în fata lui».
   Era invitat si la nunti la sasi, desi nu invitau decât românii înstariti, caci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculita ne-a învatat: «Dati buna ziua la toti!»  Noi întrebam mirati: Si la tigani?  iar el raspundea calm: «Si la tigani, ca doar Dumnezeu i-a facut si pe ei»”.
   Nea Niculita cânta din frunza ca nimeni altul si avea si o voce foarte frumoasa. Codrii muntilor îl daruisera cu har, iar prin cântecul din frunza nu se despartea nicicând de freamatul lor. Era invitat si la nunti, si la cele sasesti, unde, îmbracat în straiul popular mostenit din strabuni atingea inimile mesenilor si le modela dupa spiritul si sufletul sau minunat cu cântecele lui.
   Pe lânga faptul ca era harnic, cinstit si omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitica avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toata lumea: îsi punea sotia sa coaca-n cuptorul de pâine un soi de colacei si umplea câteva lazi cu ei, daruindu-i apoi copiilor saraci.
   Aceasta virtute au mostenit-o si feciorul, Ion Sinu, tatal lui nea Mitica, dar si nepotul lui nea Niculita, cu care astazi ma desfat în amintirile despre satul lui natal.
   „Mi-a ramas de la bunicul si de la tatal meu un bagaj enorm de învataminte despre viata, atitudine fata de cei din jur, caracter… Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îti vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treaba, ci întreaba-l prima data daca a mâncat» – a rostit nea Mitica plin de emotia amintirilor despre acele fiinte dragi lui ce l-au educat si l-au format pentru viata – si n-am uitat asta niciodata.”
   Nea Niculita avea sufletul parca rupt din Rai si de multe ori, ce visa se împlinea; asa s-a întâmplat si într-o zi frumoasa de toamna, când veneau vitele de la pasune si unul dintre boii lui lipsea, probabil se ratacise de cireada. Catranit nevoie mare, a fost bietul om, si în zadar l-a cautat, boul n-a fost de gasit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelasi an a visat ca boul lui s-a întors acasa. S-a trezit si a iesit afara în toiul noptii  si nu mica i-a fost mirarea când a zarit la poarta, cuminte, asteptând parca sa-i deschida cineva, tocmai animalul pierdut în toamna. Nicolae Sinu  murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca sa iasa cu carul cu boi, probabil facuse infarct…
  „Dormi Lazare, dormi…”
   Pe masura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitica dobândesc o stralucire aparte, îsi aducea aminte de atâtea lucruri si întamplari încât nu prididea sa mi le faca cunoscute dupa cum îi veneau în minte:
   „În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe sotul ei – Lazar, o familie cu stare materiala mai buna decât majoritatea celorlalti;  Dumnezeu le daduse doar un singur copil, o fata. Era mândra Tiuca de fata ei si-o voia maritata dupa un baiat înstarit.
   Dupa cum am mai spus, în satul nostru erau mai multi plugari decât bogatani, erau harnici si îsi munceau pamântul cu drag, traiau cu dragostea de locuri si de oameni, se ajutau si se respectau între ei, chiar daca nu erau neamuri. Spiritul lor, credinta îi unea pe cei mai multi ca într-o familie, cu mici exceptii, binenteles. Lumea satului era una curata, departe de ura si ranchiuna, asa cum am auzit ca se întâmpla în ziua de azi.
   Tiuca tare era framântata de gânduri si spunea seara de seara sotului sau, cu o unda vizibila de repros în glas: Dormi Lazare, dormi, ca pentru fata noastra în tot satul nu-s decât doi baieti!, ca si cum lui nu-i pasa de viitorul copilei; dar fata nu s-a maritat în sat, era frumoasa tare si alesul inimii ei a fost din alta localitate, asa ca visul Tiucai nu s-a împlinit.”
   Îsi amintise Dumitru Sinu de o alta familie,  care locuia ceva mai jos de casa Tiucai; tot Lazar se numea capul familiei, (era finul lui ) si avea zece copii: patru baieti si sase fete. Dar acest om nu-si facea probleme de genul celor ce-o framântau pe Tiuca. Finul Lazar mergea de multe ori la familia lui nea Mitica si povestea despre copiii sai; îsi arata mâinile batatorite de munca, dar înca puternice si cu întelepciunea taranului neaos din partile acelea spunea, aratând spre fiecare deget: Uite, ori ca ma tai la asta, ori la asta, ori la celalate degete, tot la fel ma doare.  Asa e si cu cei zece copii ai mei. Îmi pasa de toti la fel, toti sunt ai mei” – si Doamne, mândru mai era de ei si nu-si dorea averi, caci cea mai mare avere a sa erau copilasii, nu-si facea griji pentru ei,   stia ca fiecare îsi va gasi drumul potrivit în viata.
Întelepciunea unui copil:„acum nu ma duc, ca am prins deja cum se face  rântasul”
   La fel ca si parintii lor si copiii tinuturilor lui nea Mitica aveau o mentalitate sanatoasa despre viata, despre familie, aveau întelepciunea si spiritul  dobândite de la parinti sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat si oamenii lui si-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situatie delicata în care se afla familia lui:
   „Într-o zi, dintr-o casa cu cinci copiii a plecat femeia (sotie si mama), a parasit casa, sotul si copiii fara a se uita înapoi. Finul Lazar s-a dus la sotul ei si i-a spus: «Du-te mai, dupa ea! Au trecut doua saptamâni de când a plecat, du-te si ad-o acasa!» Dar barbatul îi raspundea calm, desi nu era simplu pentru un barbat sa se descurce cu atâtia copii: «Vecine, eu nu ma duc dupa ea; stie ea unde stam, daca vrea sa vina, vine singura». Lazar s-a dus apoi la baiatul cel mare care avea 15 ani si i-a spus: «Mai, tu esti cuminte, du-te tu dupa maica-ta!». Dar baiatul i-a dat lui Lazar un raspuns la care nu se astepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu ma duc ca am prins eu deja cum se face rântasul»…” Absenta mamei, doar prin acest lucru se resimtea, în rest…
            Din prune furate iese-o tuica întoarsa!
   Nea Mitica deschisese cufarul tainic al amintirilor si pe masura ce povestea îsi amintea tot mai multe si mai multe lucruri si întâmplari despre si cu satenii lui, pentru care avea o reala consideratie. O întâmplare cu tâlc si din care reiese frumusetea caracterului oamenilor din zona de obârsie a vajnicului povestitor si iubitor al locurilor si oamenilor ce le-au dat însufletire, a ramas pentru amicul meu drept pilda pentru tot restul vietii.
   „Tetea” Vasile, un satean harnic si tare cumsecade plecase într-o zi la fân si cum pe drum si-a dat seama ca uitase acasa furcoiul, s-a întors sa-l ia; când a ajuns însa, a observat ca în gradina sa o vecina îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru si a privit-o cum îsi umple desagii si cum goleste de roade cinci dintre prunii sai  si când a dat sa se aplece sa-si puna desagii pe umar, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm si blândete: «Nu te opinti, te ajut eu sa le treci!» si a ajutat-o el sa treaca în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amutise, nu a mai spus nimic si a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea  aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însa niciodata nimanui despre ea si nici nu i-a reprosat ceva. Femeia însa a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un raspuns neasteptat: «Ah, asa vorbeste ea, stiti voi cum sunt  femeile, vorbesc mult….»  si dadea din mâna, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”
   Vecina cu pricina a facut apoi tuica din prune si a dus din ea si la biserica; avea ceva pe suflet si simtea nevoia sa si-l descarce, spunându-i preotului din sat: Parinte, sa dati la oameni sa bea si sa le spuneti ca e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zambind: Ce tuica buna ai facut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii ca n-au mai baut asa o tuica buna. La care tetea Vasile i-a raspuns calm: Parinte, asta este o tuica întoarsa! – dar preotul nu întelesese tâlcul vorbelor lui. Era de buna seama tuica întoarsa, caci prunele erau din gradina lui, iar plata i-a fost întoarsa de vecina cea buclucasa, sub forma de tuica…
   „Am sa tin minte toata viata pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitica cu sclipiri diamantine în ochi…
   „Mai, da’ la voi, toti sunt poeti?”
   În satul  în care vazuse lumina zilei pentru prima data nea Mitica, veneau sa petreaca câteva clipe de liniste, în armonia naturii si oameni de vaza ai acelor vremuri. Asa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Brasov iar sotia sa, doamna Sanda îsi avea originile în neamul Bratienilor. Sanda Matei era prietena cu sotia maresalului Antonescu, doamna Maria.
   Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebesul de Sus, doamna maresal Maria Antonescu, vrând sa vorbeasca cu Sanda a telefonat la primaria din sat  prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna maresal Maria Antonescu, as vrea sa vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a raspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltura, lipsita total de orice fel de complexe i-a zis raspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie si matur prin cantalarie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a institutiei la care sunase si amuzându-se, i-a spus prietenei sale:  Mai, da’ la voi toti sunt poeti?
   Si asa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a nascut poet! Aceasta sintagma, atât de uzitata pentru a descrie în cuvinte putine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu poate sa ni-l ia vreodata.
             „Bine, tata, ca mi-ai facut-o si pe asta!”
   Spiritul taranului român autentic este de neegalat, dupa cum stim cu totii si dupa cum puteti vedea si din relatarile prietenului meu; în viata de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaos, de gluma, n-a pierit niciodata, indiferent de situatie. „Era în sat la noi un om tare poznas, Ion Savu si era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznasul satului “- zâmbea nea Mitica, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl mostenea, fara indoiala, urmându-i exemplul si tinându-se de sotii. Facea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.
   Venise vremea de însuratoare si feciorul poznasului îsi gasise mireasa. Au început pregatirile de nunta si se agitau oamenii, nu gluma! În saptamâna nuntii feciorul plecase cu treburi la oras, erau de pus la punct ultimele pregatiri si avea de facut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oras cu târguielile pentru nunta, l-a gasit pe tatal cel poznas mort; feciorul a amutit si s-a dus la capatâiul lui spunându-i suparat: «Bine, tata, mi-ai facut-o si pe asta!» – nici mort nu-l vedea altfel, decât poznas. Multe figuri si poante îi facuse Ion a lui Irimie feciorului sau, dar iata ca acum i-o facuse lata: murise în saptamâna nuntii lui.
   „O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bata-l amaru’!”
   Nu putini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei si au plecat din Sebesul de Sus în lumea larga, chiar dupa primul razboi mondial si de-atunci încoace. Unii au ramas, altii au revenit acasa dupa o vreme.
   „Dintre cei care au plecat din satul meu si au ales America – zice nea Mitica – 90% s-au stabilit la Detroit, parca erau atrasi unii de altii închegându-si acolo o comunitate a lor si numai a lor, pâna în zilele de-acum pastratoare a traditiilor din Marginimea Sibiului; chiar si acum, nuntile copiilor sau nepotilor consatenilor mei se fac si aici, în America, cu sarmale si prajituri preparate în casa si cu muzica populara româneasca din zona noastra; chiar de curând am aflat ca va fi o nunta mare, cu vreo cinci sute de invitati, la care se vor gati câteva mii de sarmale, îti dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
   Cei din sat care fusesera în America se adunau la crâsma-n sat, separat de ceilalti si cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bata-l amaru. Ei stiau cel mai bine cât de greu le fusese si cum reusisera sa adune dolarii cu care se întorsesera înapoi în sat!
   Mi-a spus nea Mitica mai multe întâmplari despre cei care revenisera acasa dupa anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinta sa se laude, placându-le sa iasa în evidenta cu ceea ce povesteau satenilor despre locurile pe unde umblasera si mai ales despre ce facusera acolo.
   „Când te-apuca dorul de vatrar…”
   De multe ori, cei care revenisera în sat dupa ani buni de stat prin strainatate erau întrebati de catre consatenii lor, oarecum mirati de revenirea lor acasa, despre cum e traiul prin locurile dinafara granitelor românesti.
   „Toma Suciu era din Sebesul de Sus si fusese în America de unde se întorsese de curând” – povestea nea Mitica. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, mai Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune ca e atât de bine si ca acolo curge peste tot lapte si miere?» – erau surprinsi de revenirea lui acasa. În mintea lor se împleteau întrebari de tot felul, dar raspunsul lui Toma a venit surprinzator: «Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa».
   Întâmplari de tot felul si amintiri picante se relatau în fata sebesenilor  adunati la birtul din sat, sau cine stie pe unde se întâlneau mai multi, atunci când cei veniti din strainatate îsi  povesteau viata petrecuta departe de casa.
   „Ba, io m-am batut la Chicago!”
   „Era într-o zi în crâsma din sat unul Popicu’, mic de statura, dar aprig si artagos; la un moment dat s-a suparat pe Toma Ardeleanu, un satean care doar ce se întorsese din America si l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenti au început sa-l tachineze pe Toma: «Mai Toma, da’ tu lasi pe Popicu’ sa dea cu tabacheaua în tine? Te lasi tu la cel mai mic om din sat?» Si dupa câteva momente de tacere, Toma striga: «Ba, eu m-am batut la Chicago». Si s-a ridicat descheindu-si nasturii camasii si aratându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestaturi de cutit;  se batuse cu mafiotii din Chicago”.
   Toti cei care erau de fata au amutit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre aceasta întâmplare si ori de câte ori se isca vreo cearta între sateni, spuneau, nu fara un graunte de teama în glas : Eu m-am batut la Chicago!
„Stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit dar chiar asa, sa manânci ace?”
   Unii dintre cei care fusesera plecati erau recunoscuti ca fiind si zgârciti, nu le fusese usor sa câstige banii si îi dramuiau cu mare grija. Satenii faceau însa glume la adresa lor si profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.
   „Era unul, Nicolae Calin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeste nea Mitica si continua pe un ton glumet; fusese si el în America si venise acasa, la nevasta. Sebesencele noastre purtau pe cap un acoperamânt traditional, numit pastura. Într-o zi, pe când facea de mâncare i-a cazut femeii un ac cu care îsi prindea pastura pe cap, chiar în oala cu mamaliga. Barbatul n-a bagat de seama ca avea în farfurie acul si în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gura, lasându-l cu ea deschisa; doar medicul din sat a reusit sa i-l scoata bietului om si cum gura satului nu poate fi oprita, imediat s-a dus vestea peste tot.
   Tetea Ion a lui Irimie, care nu scapa nicio ocazie sa faca glume pe seama altora, dupa întâmplarea cu mamaliga si acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe ulita, i-a spus râzând în batjocura: Bine mai, nea Nicolae, stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit, dar chiar asa, sa manânci ace?
   Obiceiuri, traditii si…neuitare!
   Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebesul de Sus din Marginime, despre oamenii lui si despre spiritul lor, dar n-am vazut nicicând mai multa bucurie si vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre traditiile ce s-au pastrat pana astazi si despre portul popular al sebesenilor.
   Multe vorbe întelepte care sustineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu si le rostea traindu-le, asemeni celor ce le daruisera spre învatare si luare-aminte:
 „Nu te duce cu mâna goala la stâna, pune-n desaga o bucata de slanina, o ceapa, o rosie, doua-trei mere, un morman de prune si du-le la oameni!
Tine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelasi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebesul de Sus, cu acelasi ajungi la Suru!
Daca ai oi, nu uita sa urci cu ele sus la munte între Pasti si Rusalii si sa le cobori dupa Sfânta Marie!”
Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul pastreaza nestirbit tot ceea ce i-au lasat strabunii: portul, moravurile, limba si mai cu seama marele lor nume de romani! Noblete prea bine dovedita. Limba lor e întru totul latina. 
   Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitica povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor si mi-am dat seama cât de adevarate sunt.
   „Mândru-i portu’-n sat la noi!”
   Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu catrinta si cu ie / Si cu flori la palarie –  parca asa suna versurile unui cântec popular pe care-l auzisem si eu în copilarie si care nu mai stiu cum continua, acum însa, nea Mitica îmi reda cu lux de amanunte portul popular  din Sebesul de Sus.
   Îsi amintise de îmbracamintea satenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Tarii Oltului, cum se mai numea tinutul dintre Olt si Muntii Fagarasului si din care facea parte si satul sau: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânatoarea alba sau pastura cu flori rosii pentru cap, surtele vinete din doua-trei foi cu ochi, iar în spate catrintele rosii, iile cu pumnasii întorsi, apoi chieptarul cu flori mari, tot rosii si cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de barbati cât si de femei. La barbati, camesa cu mâneca larga, pantaloni tesuti din cânepa în trei sau patru ite, pe cap – palarii mici, rotunde iar în picioare caltunide din panura sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precadere rosul.    Sebesul de Sus a fost un sat tipic transilvanean – continua nea Mitica – si-mi aduc aminte mai ales de acele palarii micute, negre, câteodata unsuroase, cu care-si acopereau capetele barbatii …si numai ei stiu câte gânduri stateau ascunse sub ele”…
   Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amanunt în descrierea costumelor populare din satul sau: toate obiceiurile si traditiile îi ramasesera vii în minte!
   „Când vii bade-n sezatoare…”
   Din noiembrie si pâna pe la sfârsitul lui februarie, femeile din Sebesul lui nea Mitica se adunau la o casa si petreceau serile împreuna; torceau firul de lâna sau coseau iile sau catrintele lor atât de frumoase, camasile barbatilor sau lucrusoarele de artizanat cu care-si împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave si petreceau împreuna pâna noaptea târziu.
   Fete fecioare sau femei maritate, tinere sau mai putin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în sezatoare legau prietenii trainice si povesteau vrute si nevrute.
   Mai erau sezatorile pe vremea aceea si locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru ca seara târziu, acolo mergeau feciorii sa vada ce fete sunt la sezatoare si cât sunt de harnice; multi dintre ei acolo îsi alegeau viitoarele neveste pentru ca în sezatori, le puteau vedea cel mai bine virtutile. Ba de multe ori se mai incingea si câte-o hora de uitau de fus si furca si jucau pâna în zori.
   Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n sezatoare / Nu sta la usa-n picioare / Ci te uita-n sir de-a rându’ / Si te-aseaza un’ ti-e gându’/ De ti-e gându-n alta parte / Du-te bade mai departe.  Asa era si la sezatoarea din satul lui nea Mitica!
   Mai era o doina frumoasa în care se arata dorinta feciorului de a ajunge la sezatoare si ale carei versuri sunau cam asa: De-ar veni luna lu’ mai / Sa ma pui stavar la cai, / Sa ma uit din deal în vale, / Pe care ma sui calare, / Pe sargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Da, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândra ca o floare / Si ne-asteapta-n sezatoare. / Pe laita cu florile / Unde stau dorurile / Pe laita cu floricele / Unde-s dorurile mele.
   Nu-si mai aminteste acum toate cântecele de sezatoare, dar cu certitudine îsi aduce aminte ca aceste întruniri erau cele care însufleteau satul pe timpul iernii, pastratoare de traditii si nesecat izvor de creatie populara autentica.
   Ce se vorbea seara în sezatori era ca un fel de barometru al stirilor si evenimentelor din sat, pentru ca nimic nu le scapa fara sa fie stiut, vrednicelor femei.
   „Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de sezatoare – a continuat nea Mitica: Azi e luni si mâine-i marti / Poimâine-i târg la Galati. / Ma dusei si eu la târg, / Sa vad boii cum se vând, / Vacile cum se platesc, / Mândrele cum se iubesc!”
   “Bucura-te soacra mare!”- obiceiuri de nunta 
   Lumea satului a fost întotdeauna plina de creativitate si spirit; fiecarei etape din viata unui om, taranul român autentic a stiut sa-i cânte sau sa-i recite, dupa obiceiurile stravechi, transmise de la o generatie la alta.
   Dumitru Sinu, în retrospectiva facuta asupra vietii satului natal îsi amintea cum la nunti, de exemplu, femeile descântau si de cele mai multe ori tinta cimiliturilor lor era nanasul ori soacra:
Faceti-mi o târ’ de drum, / Sa ma duc la domnu’ nun, / Sa-i sucesc mustatile, / Sa-i placa nevestele, / Sa-i sucesc mustata bine, / Sa ma placa si pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucura-te soacra mare / Ca-ti aduci scarpinatoare / Si unde te-o scarpina / Sapte ani nu te-o mânca.
   Nimic din ce se întâmpla în sat nu scapa de biciul vorbelor apartinând rapsozilor populari ai comunitatii; bunaoara, nea Mitica îsi aminteste cum au descântat la o nunta femeile din sat când un baiat de tigan a luat de sotie o fata de român:
Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fata de general / Corturaru’ om destept / Se-mbraca locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns sa dorm în fum / De la casa si palate / Am ajuns cersind prin sate.
   „Nu stiu daca era chiar fata de general mireasa, dar stiu ca aveau o imaginatie foarte bogata consatenii mei în astfel de situatii!”
    „Gata mama cufaru’!’’
   Iata cum vrând nevrând, dupa ascultarea atâtor povestiri adevarate despre satul românesc, îmi mai trece si mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am nascut: „Gata mama cufaru’/ Ca mi-o venit ordinu’”, spune o hora mândra de catanie. Nici nea Mitica nu uitase sa-mi povesteasca câte ceva despre aceasta etapa din viata fiecarui barbat din sat – armata!
   „Versurile si cântecele de catanie mi-au placut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau catane!” – îmi spune spre sfârsitul întâlnirii noastre nea Mitica, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sarbatoare / Primii acasa scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Si-au scris cu cerneal-albastra / Când era sa-mi iau nevasta / Si-au scris cu cerneala verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armata, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Sa arda Sibiul tot, / Sa ramâna numai parii, / Sa se-ntepe generalii, / Generalii si maiorii / Care catanesc feciorii.
   „As putea sa-ti vorbesc la infinit despre satul meu fara sa obosesc”… îmi spusese nea Mitica la sfârsitul discutiei noastre. Trebuie sa recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu si mai mult decât atât, emotia puternica ce mi-a lasat-o dragostea lui infinita pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plamadit din lutul iubirii de neam si de glie, de unde a plecat apoi în lumea larga sa-si caute norocul si unde a învatat, ca omul cu suflet frumos si sensibil s-a nascut pe pamânt românesc.

Octavian Curpas

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.