CORNEL POPA – Silvicultor în padurile canadiene

A fost legionar si a parasit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimanui nu i-a fost usor! Dar Cornel Popa a fost un curajos si, totodata, foarte ambitios: ajunge în Canada, studiaza, se-aventureaza, investeste în terenuri împadurite, si-aduna prietenii, se straduieste, munceste si doreste sa prospere.
    “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitica, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut si apreciat, a avut locul si bucatica lui de vina în sufletul si viata lui Mitica Sinu.
    Astazi, la ora destainuirilor, timpul îi tese în fire nevazute cuvintele, dar retraieste, cu toata stradania de a-si masca emotia, fiecare întâmplare în parte.
     Învatatorul din Cugir – silvicultor în Canada!
   Cornel Popa era prietenul lui Eugen Stefanescu – amândoi silvicultori, scoliti, cu diplome în regula în buzunare, diferind doar locurile în care studiasera:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada.
    „Mi l-a prezentat Eugen Stefanescu” – afirma nea Mitica continuându-si povestirea. Urmau sa formeze mai târziu un trio reusit, tintind spre aceleasi idealuri, având în suflete aceleasi doruri si fiind fideli unei prietenii frumoase si sincere.
    Cornel Popa provenea din Cugir, oraselul de pe meleaguri transilvane pline de legenda, cu Dealul Cetatii aproape si vocile istoriei razbatând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orastiei cu muntii Sureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împadurite ce ating înaltimi de peste 700 m si cu panorama deosebita a muntilor Sureanu, apartinând lantului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata lunca a râului cu acelasi nume si terasele sale.
   În tara profesase ca învatator si ajunsese apoi în Canada. Ce ti-e si cu viata aceasta, uneori se întâmpla lucruri care leaga într-un fel sau altul chiar si continentele între ele: asa era si în cazul lui Cornel Popa, românul caruia îi fusese sortit sa traverseze Atlanticul pentru a-si continua studiile într-un domeniu care mereu sa-i aminteasca de freamatul codrilor de-acasa, de cântecul si poezia lor, terminase facultatea de silvicultura în Canada. Si cum în codrii arborii sunt frati tot asa si acest om îsi adunase pe lânga sufletul sau, semeni cu aceeasi vibratie sufleteasca si carora dorul de obârsie li se alina în acelasi fel… 
     „Banii se fac la padure, din firez si din secure!”
    Cum nu i-a fost frica niciodata de munca si nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stapânit de o ambitie de invidiat, Cornel Popa si-a cumparat în Canada un teren împadurit, în munti, pe care urma sa-l defriseze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Parea a fi afacerea vietii lui si pornise cu mare elan în aceasta initiativa privata. „Nu a fost însa prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la radacina, fie la vârf – îmi zice nea Mitica -. Am lucrat si eu cu el la taiat lemne, împreuna cu Radu Bumbaru si Titi Filip”.
    Nu aveau o viata usoara, dar toti erau oameni harnici si munceau cu sârg, erau prieteni si erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însotindu-i mereu si la munca de la padure. Facând haz de situatia în care erau când munceau la padure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi faina precum nu-i slanina! / Ca apa de mamaliga ne da nasu’!”, pentru ca munca nu era usoara si rezultatele nu întotdeauna asa cum le doreau si faceau ca si tiganu’ când se trezea flamând dând fuga la nasu’…Sau mai avea o vorba: “Numa’ o târa îi rau si iar nu-i bine!”.  Încercau astfel sa depasesca acele momente în care vedeau ca muncesc si roadele nu erau pe masura asteptarilor. Mai venea si nea Mitica cu completarile de rigoare: începea sa cânte o melodie pe care tatal sau o fredona adesea atunci când muncea si care cadra cu taiatul lemnelor: „Banii nu se fac asa / Stând în cârciuma si-a bea / Banii se fac la padure / Din firez si din secure”. Când începeau cu cântece si versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul si cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor batatorite si îndemânatice nu stateau locului: „Bate vântul, viscoleste / Stânjenarul gramadeste”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele taiate si le „gramadea”, le facea gramezi, le stivuia.
    „Mai, Mitica, ce-au învatat astia în Franta, nici nu se compara cu ce-am învatat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, facând comparatie între scoala franceza si cea canadiana, pentru ca era uimit de cunostintele lui Eugen Stefanescu în domeniul silviculturii, desi facusera aceeasi facultate.
       „Cornel Popa era legionar!”
    „Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitica – si asa cum „la padure rupea arborele cu dintii”, ideile miscarii legionare erau de neclintit din mintea si sufletul lui, si cu dintii tinea de ele.
    Miscarea legionara, înfiintata în România interbelica la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitara terorista de orientare national fascista, creata dupa modelul organizatiilor fasciste SA si SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist si antimasonic. „Capitanul” era denumit Zelea Codreanu de catre ortacii sai si alaturi de el, membrii fondatori ai miscarii legionare au mai fost si altii, ca de exemplu: Ion Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata.
    La 3 ani de la înfiintare, în 1930, Zelea Codreanu decide sa transforme miscarea în partid politic care poarta numele Garda de Fier, intentionând sa atraga si alte partide si împreuna sa lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei.
    „Sa nu crede?i, cum spun adversarii Mi?carii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mi?carea Legionara a fost o mi?care autohtona, nascuta din grupari studen?e?ti anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitica avusese ocazia sa-l cunoasca la Paris – facând referire la originile acestei miscari; dar, “…legionarii s-au pregatit de alegerile din tara cu un program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însarcinat de rege sa organizeze alegerile, a crezut de cuviin?a sa interzica participarea la alegeri a Garzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933.
    Uniformele legionarilor erau asemanatoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici si denumirea de „camasile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul miscarii era crucea tripla, o retea de zabrele de închisoare reprezentând martiriul si cunoscuta ca si „crucea arhanghelului Mihail”. Fata de alte miscari similare europene de sorginte fascista, miscarea legionara din România se distingea prin importanta acordata religiei ortodoxe. Miscarea legionara din România era sustinuta cu precadere de catre studenti si tarani.
    Lider plin de carisma, inteligent si foarte agresiv, Zelea Codreanu reuseste sa-si faca o propaganda de succes, transformând miscarea într-un adevarat spectacol la scena deschisa.
    O data cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianta cu Antonescu si astfel a luat nastere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului asa-zisului „stat national legionar”, partidele politice istorice refuzând sa participe oficial la guvernare. În ziua urmatoare formarii acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constitutiei si a Parlamentului, fortându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea sa abdice în favoarea fiului sau în vârsta de numai 18 ani, Mihai I.
    Ajunsa la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunitatii evreiesti si nu numai, înfaptuind cele mai cumplite asasinate si împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute actiunile antisemite ale Garzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucuresti si masacrul de la Jilava.
    Nea Mitica îsi aminteste câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În laturi serpi nu scoateti capul / Caci apucam sacurea-n mâini / Destul ne-ati omorât copiii / Destul si înca n-ati plecat” sau „Pentru tradatori si misei si tradare / Azi vrem gloante si vrem streang –razbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu miscarea legionara, desi n-a facut parte din aceasta grupare niciodata. Când a reusit sa treaca granitele României în 1948, sa nu uitam ca Dumitru Sinu a fost ajutat de catre legionari.
            Românii si nevestele lor canadience
    Majoritatea prietenilor lui nea Mitica si-au luat sotii canadience de origine engleza sau franceza. Având o abilitate deosebita în învatarea limbilor straine, aproape toti stiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana si italiana. Unul dintre ei, Titi Filip stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit.
    Cornel Popa s-a casatorit cu o canadianca din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de exceptie, dupa cum îmi spune nea Mitica. Vorbeste din când în când cu ea la telefon, este înca în viata.
    „Si Cornel Popa a fost plecat în Franta o perioada” – ma surprinde la un moment dat nea Mitica – a mers sa lucreze la padure, unul dintre copiii lor s-a nascut în Franta”. În amintirea lui nea Mitica, prietenul sau Cornel Popa a ramas ca un simbol al ambitiei si harniciei. Îsi aminteste cum i-a spus la plecarea în Franta: „Eu daca am o drujba, îmi câstig pâinea oriunde în lume!”
    Ca un facut, dupa ce a revenit în Canada, urmatoarea destinatie înscrisa pe traiectul vietii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca si în cazul lui nea Mitica!
    În Michigan si-a cumparat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobila. Era pasionat de ceea ce facea si muncea cu placere în livada lui de nuci.
    Mergea acolo destul de des si uda copaceii. La plantatia de nuci se simtea în largul lui. Adesea, când venea vremea sa plece acasa, mai zabovea chiar si dupa lasarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în aceasta plantatie, si-a amânat plecarea cu înca o ora si apoi înca una…”Nu stiu daca glasul pamântului din acea livada îl chemase si-l îndemnase sa mai ramâna, dar în aceeasi seara, în drum spre casa a fost lovit de o masina si a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca si spiritul se regaseau într-o combinatie reusita, iar dragostea si dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc si farmecul poeziilor sale.

Octavian Curpas

TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

De vrei sa-ti începi cartea, mai Mitica, atunci vei scrie asa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, capitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adica! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonica ce se consumase cu ani în urma între cei doi prieteni, atunci când nea Mitica se gândise ca ar fi bine sa aseze în file de carte, toate amintirile sale din viata de refugiat.
   Cu tatal medic si mama evreica, nefiind dispus sa suporte consecintele originii sale semite, într-o societate ostila, condusa de comunisti, Titi Filip îsi cauta norocul în lumea libera, pribegind pe trei continente si încercând sa-si împlineasca destinul departe de România. 
   Dezradacinarea unui campion
    Titi Filip s-a nascut la Oradea. A fost sportiv de performanta, un priceput înotator pe spate. Alaturi de fratele sau, Gicu Filip  juca polo pe apa la echipa Crisul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viata de sportiv: Îi bateam pe bucuresteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dadea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucurestenii tot bucuresteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Traiasca! Traiasca! Traiasca!», ne raspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamna «traiasca», pe ungureste. Ne agreau bucurestenii!
    Tatal sau, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comunistilor (sotia lui era evreica); se refugiase la Timisoara cu toata familia, dar aici Titi si ai sai se simteau dezradacinati: Refugiul mi-a fost greu…tatal meu era doctor, dar dupa ce-ti strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
    La un moment dat se hotaraste sa paraseasca România si ia calea exilului. Fratele sau, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleaca si el din tara si se stabileste în Germania. Nea Mitica Sinu nu mai stie nimic de el, doar ca este în viata si ca locuieste în Germania.
    Paradoxal, vietile lui Titi Filip si a lui nea Mitica se intersecteaza, dincolo de  granitele tarii, de mai multe ori. Se cunosc la Paris si se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în gluma, mai în serios îi spunea amicului sau: Mai Mitica, daca am avea si noi o meserie….
    Parisul parca i-a adunat pe toti prietenii lui Mitica la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei si-a luat zborul spre directia trasata de linia  propriului destin… Dupa Paris, Mitica Sinu si Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal si Vancouver… 
      Când ceri bani si te trezesti cu… portocale!
    „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toti prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sarea în sus si cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” .
    El astepta o scrisoare anume, care pâna la urma a si sosit: avea o matusa la Montreal, dar nu-i stia adresa; sosise acum, odata cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca sa-si gaseasca drumul, cautând puncte de sprijin într-o tara în care nu cunostea pe nimeni. Însusi faptul de a sti ca ai o cunostinta, cât ar fi de îndepartata, cu care sa poti lua legatura atunci când ai nevoie, sau pur si simplu pentru a nu te simti atât de singur, conta foarte mult! Viata refugiatilor nu a fost niciodata nici simpla si nici usoara. În momentele în care disperarea pune stapânire pe tine, o vorba buna, un sfat, oricât de neînsemnat, valoreaza mai mult decât orice pe lume.
    Nichita Tomescu, avocatul bucurestean despre care povestise nea Mitica, când a aflat ca în sfârsit, Titi si-a gasit matusa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui ca ai mai multi si îi mai spui în ce situatie suntem… ca nu prea avem de lucru, ca o ducem greu…
    Bucuros ca îsi gasise matusa, oradeanul nostru, plin de speranta, îi face imediat o vizita. Era aproape sigur ca întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Mai,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecaruia câte-o portocala –, a fost raspunsul lui Titi, în timp ce scotea niste portocale dintr-o plasa ponosita – stiti ce mi-a zis matusa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, si-aici» – si mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
    Dan Isacescu, românul care ajunsese în Franta într-o cutie fixata artistic între rotile unui tren, cel care statuse printre closarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în fata? În naivitatea lor, toti au crezut ca Titi va fi ajutat de acea matusa. Se înselasera însa si erau constienti de faptul ca nimeni altcineva, decât ei însisi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar pâna la bani!
      Despre meserie cu mult umor
    Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitica Sinu. Inteligent, agil si cu abilitate în vorbirea mai multor limbi straine – pentru ca  stia bine engleza, franceza, germana, maghiara si greaca – era de cele mai multe ori sarea si piperul întâlnirilor lor.
    Avea darul de a te scoate din starile mai putin placute si a te bine dispune atunci când erai catranit: “Când jucam la bursa, venea de multe ori si Titi si ma întreba: Mitica, ai facut ceva la bursa?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi raspundeam, iar el ma corecta în momentul imediat urmator, spunându-mi: Mai, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-si ca tare îi mai placea sa manânce oradeanului!
    Pe vremea când muncea la taiat de lemne în padurile canadiene, împreuna cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru si Cornel Popa (acesta din urma fiind cel care cumparase o parcela de padure pentru defrisare si valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Mai, eu vin cu voi la padure, dar sa nu ma lasati sa-mi tai piciorul!  Le dadea astfel de înteles ca el munceste, dar trebuie sa manânce bine, ca sa faca fata…
   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua sa tina legatura cu prietenii sai cu care vorbea la telefon ore în sir. Astazi îsi aminteste ca era deja în Arizona când   începuse sa-si adune la un loc toate amintirile, si-i destainuise lui Titi Filip într-o îndelunga convorbire telefonica, intentia de a scrie o carte a exilului.
    Daca vrei sa scrii ceva despre mine, atunci scrie ca «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poti mentiona si poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Ploua ziua, ploua noaptea / ploua, poate ma înec / Da-o dracului, ca plec! / Nu mai stati, români  flacai / Colindati lumea prin vai /Faceti ca si Decebal / Cu caruta sau pe cal». Si nu uita sa descrii zapada canadiana si nici cum dormeam toti sapte la Montreal într-o camera, sa nu uiti!
    Acea disperare a lui Titi era justificata, pentru ca el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, baiatul de doctor, caruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume noua, diferita de cea lasata acasa, în care, neavând o meserie era nevoit sa se descurce cum putea… Dar era harnic si nu se dadea la o parte atunci când era vorba de munca.
    Cum nu se putea sa se încheie o discutie cu nea Mitica decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai înca un pic sa-ti zic una de la Bihor si în secunda urmatoare a si început sa cânte cât îl tineau plamânii: «Cum dai mama laptele / Tri li li li li / Trei pitule, domnule! / Cum dai mama smântâna / Tri li li li li / Tot asa ca vecina! / Lasa-l mama si mai jos / Nu pot domnule, ca-i gros!»
    Sa tot ai un asemenea prieten, care sa nu te lase niciodata sa te-adâncesti în umbra gândurilor tale si sa-ti aduca mereu buna dispozitie! Dar viata cu cararile ei încurcate, uneori ne tine departe de cei pe care-i iubim, pentru ca-si urmeaza cursul firesc. Asa s-a întâmplat si cu Titi.
      O noua viata pe „continentul negru”!
    La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blonda foarte frumoasa, grecoaica, fiica unui capitan de vas. Pe lânga greaca, limba ei materna, Elfy vorbea limba engleza si franceza. Cunoscând bine limba greaca, având el un sarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucereasca pe frumoasa elena. Mai târziu, cei doi s-au casatorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.
    Viata lui Titi s-a schimbat radical dupa casatorie, si-a modificat total traiectoria si prioritatile au fost altele. Au parasit Canada si s-au mutat într-o tara din Africa. Titi si-a gasit imediat un serviciu la primaria orasului în care s-au stabilit.
    Elfy i-a daruit mai apoi un copil, o fetita, careia i-au dat numele Ileana. „Fetita de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astazi este femeie la casa ei, casatorita cu un grec, împreuna cu care s-a stabilit în Grecia”.
    Dar viata în Africa presupune anumite riscuri si nenorocirea a facut ca Elfy sa se îmbolnaveasca de tuberculoza si sa se stinga din viata, înainte de vreme, pe pamânt african.
    Odata cu plecarea din Canada, legatura dintre Titi Filip si Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar vesti despre evenimentele importante din viata lui Titi.
    Dupa înmormântarea sotiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitica o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristete: Mai, Mitica, un popa rus a oficiat înmormântarea si eu nu întelegeam nimic… Era frig… iar eu o tineam pe Ileana de mâna…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai stie nimic de prietenul sau, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian Curpas

 

SALVATORE GRECO – o prietenie fara frontiere!

Dumitru Sinu împreuna cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Stefanescu si Radu Bumbaru se întâlnisera cu totii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb si cu ochii înrositi, poate de la aburii alcoolului sau, cine stie, poate de la fumul de tigara ce învaluia ca într-un nor de ceata siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridica privirea si la fel de mirat ca si prietenii sai, asteapta ca strainul sa le spuna ceva: Vorbiti italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare ca-i auzise vorbind si i se paruse ca dialogau în italiana. „Da!” – raspunse nea Mitica pentru ca învatase destul de bine aceasta limba de la italienii cu care lucra de o buna bucata de vreme. Afla astfel ca insul ce le întrerupsese discutiile era suedez, ca dorea sa comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era si el în restaurant, si nu gasise pe nimeni care sa-i mijloceasca aceasta comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitica si pleaca împreuna cu suedezul spre masa la care era italianul.
    „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu si dupa ce l-a ajutat pe suedez sa-si rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalti români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.
De la Terra straniera  si Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!
    Îl placuse si Salvatore pentru ca italienii, ca de altfel orice alta natie îi apreciaza mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitica lucra cu italieni si prezenta  lui Salvatore nu facea altceva decât sa confirme faptul ca îi simpatiza si-i facea placere sa se cunoasca mai îndeaproape.
    Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; multi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunostea, veneau din acea parte a Italiei. Stia el ca natia aceasta, de limba careia se îndragostise de-a binelea avea un har, cu care nu multi sunt înzestrati: stiau sa cânte frumos. Intuitiv parca, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l sa cânte o melodie calabreza. „Când a început sa cânte Terra straniera, toti câti eram la masa am amutit. Salvatore avea o voce superba, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a facut o liniste prin care razbateau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor ca mai avea patru frati si toti aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reusind sa câstige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.
    Ca multi alti emigranti, Salvatore Greco era în cautarea unui loc de munca. Dumitru Sinu, suflet mare si deschis spre a face bine, avea deja solutia: se gândise sa-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus ca el îi va rezolva problema locului de munca, doar ca va trebui sa cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost raspunsul managerului, asa ca de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitica. „Vedeti? Mitica stie sa-i organizeze pe toti! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore ca din ziua urmatoare va avea de lucru” –  povesteste prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îsi amintea cu atâta placere.
    A doua zi au plecat împreuna la restaurantul la care mai lucrau înca multi italieni si Salvatore a fost angajat, fara nicio problema. Urma sa faca curatenie. Cânta Salvatore si la restaurant. Managerul era foarte multumit de el si îi spunea adesea lui nea Mitica: Mike, ce voce are Salvatore!
    „Îmi placeau italienii, aveam multi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu ma împacam deloc: nu stiau sa faca decât macaroane si spaghetti” – zice nea Mitica. M-a uimit cu câta placere îmi povestea despre Salvatore si despre italienii  cu care lucrase si de care îl legau doar amintiri frumoase.
“M-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viata!”
    Traind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebita, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vietile lor. Era partas la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecaruia, asa cum se întâmpla între prieteni.
   De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase sa mearga cu tatal lui sa sustina examenul de obtinere a cetateniei. Trebuia sa aiba doi martori care-l cunosteau.  În plus, italianul nu prea cunostea limba engleza, asa ca nea Mitica l-a pregatit anterior interviului, i-a tradus din  italiana în engleza tot ce avea de pregatit,  repetând cu el provinciile canadiene, sarbatorile lor specifice si alte particularitati ale acestei tari, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare facea o pauza si se uita la mine, asteptând ca sa-i spun raspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetatenia. Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu copiii sai, care nu stiau mai nimic despre Canada si carora, comisia de examinare le-a spus: Sunteti tineri, voi trebuie sa le învatati! – relateaza Dumitru Sinu – m-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viata!”.
    Cu Salvatore, relatia de prietenie a fost de exceptie: i-a cunoscut si parintii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, si acum, când discutam pe aceasta trema accentueaza: “Cu nicio natie nu te împrietenesti atât de repede ca si  cu italienii!”
    Mai târziu Salvatore s-a casatorit si a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat si dupa casatoria lui Salvatore. Îi cunostea nea Mitica si sotia si stia totul despre ai lui: “Greco junior si-a luat de sotie o frumusete cubaneza care i-a daruit un copil superb, atât de frumos, încât toata lumea care-l vedea spunea ca are un zâmbet care te topeste”.
    Prietenia dintre Salvatore Greco  si Dumitru Sinu a fost trainica, ea s-a pastrat intacta si dupa ce viata fiecaruia dintre ei a urmat o alta traiectorie.
   Întâlnirea din toiul noptii cu un barman în Calabria
    În intervalul de timp în care a locuit în Franta, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a facut o vizita lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit sa traverseze întreaga Italie pâna a ajuns la destinatie, însa a facut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viata lui.
    Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vietuia Salvatore Greco apartine provinciei Regio Calabria, care se întinde pâna în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scaldate de Marea Ionica – parte componenta a Mediteranei – la est si sud, si Marea Tireniana – un brat al bazinului vestic al aceleiasi Mediterane – în vest, despartita la nord de restul Italiei printr-o bariera naturala formata de Muntii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turisti din toate colturile lumii. Dispune de nenumarate obiective turistice: temple antice care înca mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locatii agroturistice minunate unde obiceiurile si traditiile calabreze sunt la ele acasa, hoteluri elegante si plaje minunate.
    Situata la 66 km nord-est  de capitala provinciei – orasul Regio Calabria – si 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localitati mai mici ce i se subordoneaza din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara si Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astazi a ajuns un orasel dezvoltat, cu multe companii si obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei si nu a ajuns în Calabria, e ca si cum n-ar fi vizitat nimic!
    “Am ajuns în satul lui Salvatore dimineata, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut sa-l trezesc atât de devreme si mi-am amintit ca îmi spusese ca în sat la ei este un bar, la care tragea el de obicei. Stiam deja multe despre barmanul de-acolo. Asa ca m-am oprit la un pahar de vorba, iar când am intrat si l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale pâna la ziua, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata. Italienii sunt singurii, dintre toate natiile, care te iau în brate din primul minut!”.
    Dumitru Sinu este mândru de faptul ca în vremea aceea, emigrantii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectati de toate comunitatile ce convietuiau aici: venisera legal, primisera viza si dadeau dovada de seriozitate în tot ce faceau, le placea munca, erau inteligenti si deosebit de prietenosi. Salvatore Greco a ramas cu acest respect pentru conationalii nostri si dupa ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitica, marturisindu-i ca în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adapostea mai multi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.
      „E come noi, altri no sono!”
    „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix –  îmi spune nea Mitica – tatal sau îi daduse acest nume încarcat de simboluri! Era arhitect si venise la noi sa-si perfectioneze engleza”.
    Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatal sau, prin care acesta îl ruga pe Mitica Sinu sa scrie o carte despre viata lor din Vancouver: Caro Mike, îti trimit dedicatia,  cui adica sa dedici cartea, pentru ca în momentul în care ai dedicatia, cartea e pe jumatate scrisa!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Si urma dedicatia scrisa cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore stia povestea lui nea Mitica si-i sugera sa dedice cartea pe care dorise sa o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care sa ilustreze frumusetea pamântului si durerea vietii lui…
    „Dupa parerea lui Salvatore, cartea ce urma sa o scriu, trebuia neaparat dedicata tuturor celor din exil care au avut curajul sa treaca frontiera clandestin, care au lasat o mama si un tata, poate si o sotie, un copilas si o carte deschisa pe masa, si dintre care unii au ajuns la închisoare… Dupa cum spune Nicole, sotia mea, nu pot atipi nici astazi când se încalzeste perna. Si mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o si celor care cânta sau au cântat fara sa astepte sa fie rugati sau platiti, si pune-i si pe stângaci, pentru ca si ei au probleme chiar si atunci când vor sa deschida o conserva…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat sa-mi vorbeasca despre întâlnirea cu baiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor si cu o voce, nu chiar ca a tatalui sau, dar foarte apropiata”. Cu un spirit inconfundabil, baiatul lui Salvatore dezbatuse paragraf cu paragraf cu nea Mitica si doamna Nicole, continutul scrisorii tatalui sau. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea sa o faca doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariata ce sa scrie despre sotul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte si cu care nici macar nu doarme în aceeasi camera, Italo izbucneste în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semana tare bine tatalui sau!
    Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevar, viata lor în Vancouver fusese frumoasa, tumultuoasa, plina de amintiri de neuitat. Când erau împreuna, toti acei emigranti care faceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!
    „Înainte sa moara, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim asa usor! – i-am raspuns, pastrându-mi cumpatul. Simtea ca se duce… si asa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continua retoric: ”Ce este viata?!”
    Emotia ce-l stapânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe fata lui  nea Mitica. „Când Beethoven simtise ca moartea i se apropie, se întrebase: Si asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat si ferm, încheie hotarât: „Asta-i tot, domnule!”

 Octavian Curpas

RADU BUMBARU – Omul care nu s-a certat niciodata cu nimeni!

 Într-una din zilele în care m-am abatut pe la domnul Sinu pentru a gusta în liniste farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni si întâmplarile lor adevarate, facând o retrospectiva asupra celor mai apropiati prieteni pe care i-a avut, exclama nostalgic: “Mi-e dor de toti, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodata, un oltean din neam de boieri care traiau mai mult în Franta, decât în tara. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un sarm al sau si un suflet ales, care te facea sa te simti minunat în preajma lui”.
    Îmi place sa-i ascult povestirile, pentru ca are darul de a te face sa te întorci în timp si sa retraiesti alaturi de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise si la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.
                            Poveste despre prietenie
   Radu Bumbaru si Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenta unul cu celalalt. S-au întâlnit de câteva ori si au avut de fiecare data doar un banal schimb de saluturi.
    Dupa ce a parasit Franta si a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul sau de amici, Mitica Sinu le-a stârnit interesul pentru aceasta tara, spunându-le mereu: “Veniti încoace, e frumos aici!”- si unul câte unul, prietenii ramasi la Paris l-au urmat.
    De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru ca drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât si la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la munca si nu s-au sfiit nici sa taie lemne în padurile lui Cornel Popa si nici sa se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit si au trait momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îsi aminteste cu nostalgie.
    Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama ca relatia de prietenie dintre cei doi a fost deosebita.
       “Popa n-ai vrut sa te faci!”
    “Eram cu Radu Bumbaru si cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitica povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l detinea”.
    Au intrat toti trei în acel restaurant si s-au asezat la o masa. La masa alaturata, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte carora românasii nostri nu le întelegeau rostul: Popa n-ai vrut sa te faci! / Popa n-ai vrut sa te faci!
    Nichita Tomescu, cel mai îndraznet si tupeist din fire, ca doar era baiat de Bucuresti, îl întreaba zâmbind:  Pai de ce n-ai vrut, domnule, sa te faci popa? Parca trezit dintr-un vis, suparatul singuratic îi invita la masa lui spunand ospatarului: Adu-le dom’le, niste mititei si trei sticle de vin! – si începe sa le povesteasca celor trei despre viata sa: Tata m-a dus la scoala normala si mi-a spus sa ma fac popa! Eu în schimb am aflat ca în Canada, daca tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popa!
    Si omul îsi revarsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care parintii lui i-o aratasera: bineînteles ca nu se facuse popa si emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizita, la el…  A trimis-o tata sa vada ce fac! Ei credeau ca eu ma ocup de droguri aici si nu puteau sa înteleaga ca fac atâtia bani taind lemne, pentru ca le tot trimiteam bani… Asa-i trebuia, daca n-a vrut sa se faca popa!
    Cei trei picasera tocmai bine, pentru ca asa se descarcase de povara acelor banuieli absurde, dar care-l afectasera. Le-a platit masa si nici n-a vrut sa auda, când ei s-au oferit sa-si achite consumatia. Mancasera, ciocnisera câteva pahare de vin si aflasera ca respectivul era un om asezat, care avea propria sa afacere si care trasese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc sa fie suparat pe proprii lui parinti ca-l desconsiderau. Din când în când, neîmpacat si suparat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal sa vada cu ce ma ocup!
    Patroana restaurantului în care se petrecuse aceasta întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina sa studieze putin piata de-acolo. Dupa un timp sotul ei a vândut restaurantul si a plecat si el, urmându-si sotia si de atunci nimeni nu mai stia nimic de existenta lor. Se spune ca Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, ca aici e nunta, pe când în Canada e înmormântare! – cred si eu, la cât sunt de petrecareti sud-americanii!
   Fiecare încerca sa se descurce cum putea mai bine. Traiau într-o lume libera în care aveai posibilitatea sa încerci orice afacere, important era ca banul sa iasa!
     O afacere îndrazneata: constructori de vapoare!
   Multi dintre românii care au emigrat au încercat sa-si cladeasca afaceri de tot felul. Unii au avut sansa sa reuseasca, altii au câstigat doar experienta, învatând ca nimic nu e usor si mai ales, ca nimic nu este la voia întâmplarii. Orice întreprinzi trebuie sa fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilitatile cât si implicatiile pe care le are afacerea în sine, indiferent daca aceasta este sau nu de anvergura; apoi este nevoie sa fie estimate rezultatele si doar în final, daca în urma unei analize financiare atente rezultatul da cu plus, cu profesionalism, cu prudenta si rigurozitate si nu în ultimul rând, cu o anumita doza de curaj, te poti încumeta sa demarezi afacerea propriu zisa. Daca este si putina sansa, atunci probabilitatea ca toate sa mearga bine este mult mai mare.
    Am dezbatut putin cu nea Mitica acest subiect pentru ca îmi povestise de o încercare a lui, împreuna cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un baiat inteligent, istet si dornic de a realiza ceva palpabil în viata.
    Împreuna cu nea Mitica a avut curajul sa se apuce sa construiasca un vapor. Nu a fost simplu, însa ambitia si inteligenta tânarului inginer, sustinerea nemijlocita gasita în persoana prietenului sau, Dumitru Sinu, munca asidua si dorinta de a reusi i-au ajutat pe cei doi sa finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însa, nu s-a multumit cu atât si a contractat înca doua sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor, ceea ce l-a determinat sa abandoneze acest gen de afacere.
    “N-am facut bani nici cu vapoarele, important este însa ca am încercat!”- zice Mitica Sinu. Apoi, adunându-si gândurile rasfirate de-a lungul timpului demult trecut, continua sa-mi povesteasca alte întâmplari care-i aminteau de Radu Bumbaru.
     “În sase luni ajung primarul Montreal-ului!”
    “Eram la Montreal cu Radu Bumbaru si alti prieteni – zice amicul meu – si unul dintre românii nostri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franta ne-a spus, foarte sigur pe sine: Daca în sase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteti sa-mi spuneti cum vreti! – avea vise marete omul, nu gluma!” Probabil i se parea ca, daca ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar sa gândesti ceva si-i ca realizat! Dar nu era chiar asa.
    Între timp, Mitica si Radu Bumbaru merg sa lucreze la Vancouver, viata lor urmându-si cursul firesc, si uita si de aceasta afirmatie infantia si de Dinescu.
    Revenind dupa 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru si Mitica Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanta) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu sa-si cumpere masina. Persoana cu care au luat legatura a observat ca nu sunt canadieni si i-a întrebat de ce nationalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Stati putin asa! Am aici un salesman român! – si dupa câteva minute, omul a aparut însotit de Dan Dinescu. Trecusera 12 ani si tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzator de autoturisme. Nu a vrut sa stea de vorba cu cei doi, probabil îi era rusine…
    “Pai de ce sa-i fie rusine? – exclama nea Mitica Sinu – Lucrezi unde poti!” Apoi îmi spune cât de idealisti sunt unii oameni care cred ca o data plecati din România li se deschid toate portile, ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Este o imagine falsa despre ascensiune pe care o au, nu numai idealistii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în strainatate, ci culmea, chiar si cei care înca nu au plecat din tara dar cred întru totul în aceste false deziderate.
    “Sa-ti mai spun ceva! – întervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-ma la el cu condescendenta: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
    Radu Bumbaru nu era asa. Chiar daca era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleza si franceza, nu i-a fost niciodata nici rusine, nici teama de munca. În Canada a taiat si lemne în padure, a construit si vapoare, dar a lucrat si în primarie, la Vancouver, si sa nu uitam, se tragea din neam boieresc, traise un timp la Paris dar era realist, respectuos si harnic. Nu s-a hranit niciodata cu himere.
      “Ce bine e sa fii…în bratele cuiva!”
    La Montreal, Radu Bumbaru cunoaste o canadianca de origine franceza, cu numele Louise – o fiinta romantica, sensibila si cu un suflet frumos si plin de caldura si dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipes, destept si carismatic, cu alte cuvinte un barbat frumos, însa fara tragere de inima spre însuratoare, Radu Bumbaru nu se prea grabeste sa-i ceara mâna tinerei îndragostite nebuneste de el.
   “De multe ori o întâlneam pe Louise si-i vedeam stralucirea din ochi, care o trada atunci când îi vorbeam de Radu – îsi aminteste Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasa melodie frantuzeasca ce începea cam asa: Ce bine e sa fii în brate / În bratele cuiva… Îl iubea enorm si dupa o perioada de asteptare si sedimentare a simtamintelor ce-i stapâneau, fara îndoiala, pe amândoi, s-au casatorit”- zâmbi nea Mitica.
Louise Bumbaru traieste si acuma si locuieste la Montreal. Mitica si Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.
   Trei copii frumosi au avut Radu si Louise Bumbaru: Dinu, Doru si Stefan, carora, dupa cum e usor de observat, le-au dat nume pur românesti. Numai Stefan este casatorit, tot cu o canadianca de origine franceza si are trei copii. Baiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesanta, ce contine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toata lumea; cartea lui se pare ca s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
   “Radu Bumbaru ne-a vizitat si la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franta – spune Mitica Sinu – si dupa aceea a fost la noi si Dinu, baiatul lor cel mare, si le-a placut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele doua familii se legase o prietenie trainica, în care pe prim plan erau puse sinceritatea si respectul si-n care falsitatea nu si-a facut niciodata cuib.
    De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reusea sa-si atraga prietenii, sa mentina prieteniile si sa le faca durabile.   
Visul unui irlandez: “Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!“
   “Radu Bumbaru era un baiat simpatic. El râdea când eu ma enervam. Ma tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o multime de prieteni în Canada, de diverse nationalitati, în compania carora se simteau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!
    “Mai, Radule, de ce oamenii acestia s-au atasat de noi? – întreba nea Mitica adesea. Raspunsul lui Bumbaru venea sa confirme de fiecare data faptul ca era un sensibil: Mai, Mitica, atunci când îi iubesti, oamenii simt! Asa si este! Radu Bumbaru si Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viata cu toate bucuriile si greutatile ei si n-au uitat sa ramâna prieteni si sa-si pastreze omenia, iar cei care-i cunosteau cu-adevarat, nu se putea sa nu le caute compania.
 Un irlandez, din anturajul lor spunea; Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!  “Fiindca noi iubeam cu o dragoste aparte si eram saritori, gata sa ajutam pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toata inima!”- adauga nostalgic prietenul meu.
    Radu era un om de un calm imperturbabil stiind sa-si valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tacut om pe care l-am întâlnit – precizeaza nea Mitica – iar Nicolae, fiul meu, parca ar fi al lui Radu, nu al meu, ca prea e si el tacut. Omul acesta nu s-a certat în viata lui cu nimeni! ”
    De asta data, centrul de atentie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a tinut enorm. A rememorat cu placere momente si episoade de viata ce i-au ramas întiparite în minte. Astazi, la cei 85 de ani ai sai, Mitica Sinu retraise timp de câteva ore scene de viata pe care nu le-a putut uita si care îl dusesera cu gândul cu multi ani în urma, când nimeni si nimic nu i-a putut opri pe el si pe Radu Bumbaru sa-si urmeze visele. Adunându-si gândurile rasfirate pe aripile prafuite ale timpului îmi spune cu vocea stapânita de o unda melancolica: “Ce frumoasa e cântarea aceea româneasca, Toate trec când vine vremea lor!”…

 Octavian Curpas

Odiseea exilului românesc si argonautii ei

Exilul românesc la mijloc de secol XX de Octavian Curpas

Jurnalist de marca, prozator, Octavian Curpas semneaza o carte deosebit de interesanta în care prezinta o particica din istoria emigrantilor români, adevarate pagini de istorie înca nescrisa despre acele fapte care pun în lumina frumusetea trasaturilor omenesti cu care sunt înzestrati semenii nostri de origine româna. Cartea este, în acelasi timp, si un bun ghid al emigrantilor care au avut taria sa ia viata pieptis, sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului.
Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpas un om iesit din tiparele obisnuite, un gânditor cu o mare experienta de viata, pe nea Mitica, pe numele sau întreg Dumitru Sinu, care a lasat sa se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnari scrise, scrisori si documente despre lumea fascinanta prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi marturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vietii lui nea Mitica asa cum a povestit-o el, completata cu o larga galerie de prieteni cu care si-a intersectat existenta, toti oameni încercati de viata, la care se adauga si pertinente completari si interpretari, asa cum au trecut prin mintea, sufletul si vârful penitei experimentate a autorului Octavian Curpas, el însusi, emigrant.
Acesta si-a construit cartea având la baza însemnari de reporter, lasate sa curga în rânduri pline de spontaneitate, încarcate de viata si de aceea, în mare parte, retrairea întâmplarilor nu se face dupa un plan prestabilit, ci curge tumultos dupa jocul memoriei, având la baza intertextualitatea. E o scriitura moderna în care se împletesc într-un ritm plin de viata jurnalismul, povestirea, însemnari scrise, scrisori, documente, rememorari si informatii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tatarascu, despre legionari, soarta lui Mota si Marin, despre scoala de medicina clujeana, etc.
Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebesul de Sus, de prin Marginimea Sibiului, a carui viata tumultuoasa îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul, este protagonistul unor scene de viata inedite. Ca sa scape de urgia comunista, a trecut clandestin granita României în 1948, ajungând în Iugoslavia. Dupa grele încercari, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia si apoi în Franta, iar dupa un timp, sa ajunga în Canada si în cele din urma sa se stabileasca definitiv în USA si sa duca o viata linistita în Phoenix, capitala Arizonei. Dar pâna sa ajunga aici, calea zilelor a fost presarata cu multe încercari grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuiala de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri si suferinte. Mai întâi a fost riscul trecerii granitei cu lungul sir de peripetii care îi puneau în cumpana însasi viata, asa cum pentru multi a fost plata dorintei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele tarii, a urmat un alt fel de zbucium, de alta natura. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranta zilei de mâine si încercari de tot felul  îi solicitau mult curaj, tarie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cutit. Neprevazutul l-a pândit la tot pasul: “Odata ce-ai pasit pe drumul exilului, nu poti sa stii niciodata spre ce prapastii te îndrepti sau pe ce culmi te poti înalta”.
Întâmplarile relatate îti zguduie fiinta, sunt fapte care ti se par incredibile chiar daca ele sunt rupte din realitatea zilelor traite si de noi, în acelasi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opresti pentru a reflecta, a te pune în situatia lor, sau pentru a lasa sa se sedimenteze trairile care îi învaluie pe acesti semeni ai nostri, care au platit un pret atât de scump, dorind sa câstige traiul în demnitate umana.
Chiar daca aceste întâmplari relatate cu multa verva, stârnesc mult interes, ocupând spatii mari în economia cartii, am considerat ca e mai bine sa nu starui în relatarea lor. Ele îsi pastreaza adevarata valoare doar citind cartea, caci repovestirea lor pe scurt le-ar stirbi frumusetea si le-ar estompa emotia ce o da lectura textului.
Cu admiratie pentru omul viu din fata lui, devenit personajul principal al cartii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpas,  relatând lupta pentru supravietuire, întâmplarile din viata sa demne de luat în seama, intervine din loc în loc cu câte o succinta si frumoasa schita de portret:
“Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.
“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-i descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija, astfel încât timpul petrecut în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt”.
“…a stiut întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau, nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere”.
“Nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viata si de spirit, cu o larga întelegere pentru toate cele omenesti, cu fata senina si mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor ca era iubit de toata lumea. “Când intra nea Mitica într-un local al oraselului Saint Gervais se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta”, ne spune Octavian Curpas si apoi adauga – «Ca la noi, la sate!» – cum precizeaza nea Mitica”.
“Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important”.
Datorita experientei celor 63 de ani traiti în exil, nea Mitica poate fi un bun ghid al emigrantilor zilelor noastre, chiar daca astazi problemele sunt de alta natura. Astfel, el atrage atentia celor care se pregatesc sa plece în exil sa nu se lase furati de visul unei vieti în care li se deschid toate portile, crezând ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpas, emigrant si el, subliniaza ideile lui nea Mitica, filtrate de propria-i experienta: “Exista la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsa despre ascensiune “.
“Sa-ti mai spun ceva! – intervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-ma mirat la el: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
Citind aceasta carte, nu poti sa nu-l îndragesti pe Nea Mitica, sa-l admiri pentru multe trasaturi de caracter, pentru vorbele cu semnificatii adânci într-o aleasa limba romana presarata cu vorbe întelepte din graiul popular, o limba mai frumoasa si mai bogata decât a multor conationali. Îl iubesti si îl pretuiesti pe nea Mitica pentru pretul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pamânt, pentru lumina si caldura cu care si-a învaluit prietenii, pentru deplina întelegere a limitelelor si scaderilor omenesti pe care le accepta, alaturi de cele demne de toata lauda. În viata lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capat la altul al lecturii, nu întâlnesti niciun cuvânt care sa aduca umbra asupra lor. El i-a pretuit, i-a iubit asa cum au fost si nu i-a uitat. Prieteniile au durat pâna la capatul vietii lor chiar si atunci când s-au aflat la mari distante. Adeseori destinul a tinut cu ei si le-a facut posibila întâlnirea la diferite rastimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toti prietenii sai au fost oameni de calitate ireprosabila, pe care i-a ales dupa sfatul bunicului sau, Nea Niculita: “Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit!”, sfat pe care îl pastreaza cu sfintenie si acum la anii senectutii. Prin fata cititorului se perinda prietenii lui asa cum i-a înregistrat mintea si sufletul lui nea Mitica, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita, Costica Vâlceanu, un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca sa ajunga în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunarii de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Noua si înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc, iar ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Pentru Octavian Curpas, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndraznit sa lupte pentru o viata decenta, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forta dramatica, spiritualitatea româneasca raspândita în lume, adevarate “destine paralele” cu care viata lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte si nea Mitica, nu si-au gasit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încarcata de ura, de revolta, de mânie, dorinta de razbunare. Toti au luat viata pieptis, luptând din rasputeri si supraveghind sa nu scada statutul demnitatii, purtând cu dragoste numele de român.
 Ca si în viata, Dumitru Sinu nu apare niciodata singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a pastrat toata viata, i-a stimat si i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile si durerile prietenilor au trecut prin sufletul sau: “Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica, noteaza Octavian Curpas, si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român”. Si mai apoi completeaza ca o concluzie cu câteva trasaturi de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile celor care au reusit în diaspora”.
În cei 63 de ani petrecuti în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simtit român si a simtit ca radacinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
Rândurile din care se desprind ca rupte din inima amintirile celor dragi de-acasa, dorul de tara, pretuirea culturii si limbii române îti înmoaie inima de duiosie si te trezesti ca ti se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitica, este “o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat”, noteaza autorul Octavian Curpas. Despre bunicul sau, autorul noteaza: “Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»
 Pentru ca si eu ma numar printre emigranti, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplina dreptate autorului Octavian Curpas care spune:
„Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflecteaza asupra celor citite, apreciez în mod deosebit aceasta carte pentru ineditul ei, ca Octavian Curpas stie sa puna în valoare însemnatatea faptului aparent minor, care se scurge pe lânga noi aproape neluat în seama. O apreciez pentru ca e o carte care te convinge, te cucereste prin sinceritate si farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care traim. E o carte care transmite cititorilor emotiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogateste cunostintele despre oameni, despre locuri si moduri de viata cu totul remarcabile.

ELENA BUICA
Toronto, Canada

COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

ION RITIVOI – Un liberal de miloane

       Motto:
         “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti!”
                                      – proverb românesc –

    “Originar  din Sebesul de Jos, la o aruncatura de bat de locul în care m-am nascut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodata” – asa a început Dumitru Sinu sa-mi vorbeasca despre unul dintre oamenii adevarati cu care a avut ocazia sa se reîntâlneasca în exil si pe care l-a apreciat pentru caracterul si virtutile sale. Îmi dadeam seama, dupa cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, ca aveam de-a face cu un personaj al carui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calitati.
    Un sebesean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române
    Nea Mitica l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxa româna împreuna cu profesorul Ionescu si Dan Isacescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugaciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Ba, asta nu se roaga la Dumnezeu, asta-l cearta! Avea o voce metalica, cu inflexiuni puternice.”. În momentele urmatoare Dumitru Sinu si-a dat seama ca omul acela îi este cunoscut si apropiindu-se de altar a constatat ca nu se înselase, era chiar de la el din sat.
   Când au iesit din biserica  s-a apropiat de el si i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Tiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculita! – Tiglaru’ era tatal mamei iar Niculita, bunicul din partea tatalui, bunicii lui nea Mitica. L-a invitat la o cafea, sa poata povesti în tihna, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a raspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu ma duc acasa si va fac de mâncare, propunându-le, lui Mitica si amicilor ce-l însoteau, sa-i faca o vizita dupa ce-si vor savura cafeaua povestita ca între prieteni, în vreo cafenea pariziana.
    Apoi s-a îndreptat spre casa – un hotel la care, de când locuia acolo, nu platea chirie, nici macar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în constructii, convenise cu proprietarii hotelului sa le aduca zilnic materiale de pe santierul unde muncea si de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc si care niciodata nu strica sa le ai, pentru eventuale lucrari de întretinere necesare unei cladiri.
    “Ne-am dus la el în camera în care locuia si ne-a facut o tocana atât de buna, încât prietenii mei au spus: Noi n-am mâncat în viata noastra asa o tocana! – se gospodarea cum putea el mai bine, pentru ca era singur, sotia si copiii erau în România – explica Dumitru Sinu -. Ion Ritivoi plecase, asa cum facusera multi altii care nu rezonau deloc cu noul regim instaurat de comunisti în România. Era un om cumpatat, care muncea din greu si scotea bani din piatra seaca – vorba românului – un om demn, care a reprezentat cu cinste interesele unui partid istoric în România acelor vremuri, Partidul National Liberal”.
Bratianu: ”În Transilvania, numai Ion Ritivoi separa grâul de neghina!”
   Ion Ritivoi era unul dintre cei mai învederati liberali cu care se înconjurase Bratianu. De neamul Bratienilor am auzit cu totii, pentru ca istoria le-a dovedit din plin contributia la fondarea unei Românii cu care ne-am mândrit în acele vremuri, numele BRATIANU fiind scris în cartea neamului românesc cu majuscule.
    Aprecierile asupra acestui neam au venit nu numai din interiorul tarii, dar si de dincolo de granitele sale, pentru ca acei care i-au apartinut au avut merite deosebite. Dupa înfaptuirea României Mari, de exemplu,  primul ministru francez Benjamin Clemenceau, în timpul unei vizite efectuate în România, a fost întrebat: Cum ati facut, domnule, o Românie Mare? Raspunsul acestuia a venit fara nicio ezitare: Bratianu mi-a adus un plan care m-a convins!
    Constantin I.C. Bratianu (Dinu) s-a nascut la 13 ianuarie 1866 la Florica, resedinta Bratienilor de lânga Pitesti. Inginer, om politic, liberal convins, deputat, minstru român, presedintele Partidului National Liberal, Dinu Bratianu a fost al doilea fiu al lui Ion Bratianu, fondatorul regatului României. Studiile facute la Scoala Politehnica din Bucuresti si apoi la Institutul de Mine din Paris, educatia si traditia liberala din familie, l-au propulsat în sfera politicului si astfel, între anii 1910-1938 a fost în mod permanent deputat în parlament, reprezentând Partidul National Liberal, la presedentia caruia este ales în anul 1934.
    În 1933 ocupa functia de Ministru de Finante în Guvernul României de-atunci. Dupa 1944, alaturi de Iuliu Maniu, care reprezenta celalalt mare partid istoric, Partidul National Taranesc, a ocupat functia de ministru de stat, din partea liberalilor. Ministru Secretar de Stat în guvernul Sanatescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), apoi Ministrul Productiei de Razboi în guvernul Sanatescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) si în final – Ministrul Productiei de Razboi în guvernul Radescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), dupa instaurarea dictaturii comuniste a avut domiciliu fortat pentru ca în 1950, la vârsta de 84 de ani sa fie arestat si detinut fara a fi judecat, într-un loc necunoscut. Moare în detentie, în luna mai 1950, probabil la închisoarea de la Sighet.
    Iata un fragment dintr-un discurs al lui Bratianu care este relevant asupra crezului si spiritului românesc ce i-au stapânit mereu fiinta:
Sunteti, domnilor, reprezentantii unui popor care este mândru si poate fi mândru de trecutul sau, si care trebuie sa aiba mare încredere în viitorul sau. Nu scadeti rolul pe care el trebuie sa-l aiba în lume; fiti cât de modesti pentru persoana dumneavoastra, nu fiti modesti pentru poporul pe care îl reprezentati. Câti dintre conducatorii si oamenii politici ai României noastre de astazi tin oare cont de aceste deziderate atât de clare si pline de semnificatii pentru o natiune ca a noastra?
    “Ion Ritivoi era un mare liberal. Era foarte apropiat de Bratianu, reusind sa promoveze în zona din care provenea, ideile  si principiile liberale. La noi, în Tansilvania, majoritatea tineau cu Maniu” – îmi povesteste nea Mitica. De câte ori era solicitat, Ritivoi mergea la Bucuresti si petrecea mult timp în compania lui Bratianu. Îl aprecia si-i acorda tot spijinul pentru a putea reprezenta cu cinste partidul pe care îl conducea, pe pamânt transilvan. Bratianu afirma cu convingere: În Transilvania, numai Ion Ritivoi separa grâul de neghina, pentru ca îl cunostea si-i admira devotamentul fata de principiile liberale, dragostea de neam si de tara.
Cât priveste pozitia lui Ion Ritivoi fata de miscarea legionara din România acelor timpuri, i-a spus clar lui Dumitru Sinu: Legionarii  sunt niste copiii. Nu stiu nimic!
“Franta e o tara binecuvântata Pe orice pui mâna, faci bani”
    Dumitru Sinu se bucurase mult de ca-l reîntâlnise la Paris pe Ion Ritivoi: “Ce este viata! Sa te întâlnesti cu cineva peste ani de zile la Paris, dupa ce ai avut atâtea experiente în România! – îmi spune nea Mitica – l-am prezentat tuturor prietenilor mei pe Ion Ritivoi. Toti îl considerau un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita. Îmi spunea adesea: Ce tara-i Franta! Nu exista tara mai buna. Aici pe orice pui mâna, faci bani…”
    Nea Mitica mi-a povestit ca Ritivoi, toata viata lui a fost harnic dar si econom. Nu si-a batut joc de banii câstigati cu truda, nu s-a dat în laturi de la nicio munca ce-i aducea un câstig, fie el cât de modest, era un banut în plus. Raspundea tuturor solicitarilor si muncea cât poate ar fi muncit doua-trei persoane la un loc.
    “L-am chemat sa vina cu mine pe strada Ribera, la Misiunea greco-catolica si nu m-a refuzat. Am intrat în biserica, ne-am asezat pe banca si vazându-l pe preotul care oficia slujba, m-a întrebat: Dar pe dulaul asta, care e cu cadelnita, nu-l cheama Aron? Ba da, Aron îl cheama – i-am raspuns uimit ca  îl cunostea – Vezi, daca te uiti bine la mâna lui, nu poate sa-si miste degetele. Eu îl cunosc din România. Eram copiii si el a vrut sa dea în calul meu iar eu l-am lovit peste degete si a ramas cu ele semi-paralizate, dar nu cumva sa-i spui!”. Si nea Mitica zâmbeste aducându-si aminte de acea întâlnire cu Ion Ritivoi.
Din Franta, Ion Ritivoi s-a mutat în Canada, la Windsor. 
    „Eu, nici când manânc nu stau jos”
    Dumitru Sinu îmi povesteste apoi cum Ion Ritivoi dorise sa vina în SUA dar n-a fost primit, pentru ca încercase în tinerete, când a fost prima data în America, sa ramâna aici cu acte false, din care sa rezulte ca avea 18 ani, pe când atunci el nu avea decât 16. Americanii au aflat si l-au  expulzat imediat. De aceea a fost nevoit sa plece în Canada.
    Nea Mitica îmi spune apoi cum a reusit Ritivoi, datorita unei sclipiri de moment, sa obtina un loc de munca la una dintre cele mai prestigioase fabrici de automobile din lume, la Chrysler . “Stii cum a obtinut job? S-a dus la Chrysler când era greva. A sarit gardul. Si cei de la birouri i-au spus: Pe unde-ai intrat, ca toate usile sunt închise? El a raspuns simplu: Am sarit gardul, am vazut ca nimeni nu lucreaza si am zis ca vin sa lucrez eu! Si asa l-au angajat la Chrysler”.
    Ion Ritivoi era un om extraordinar de harnic. Eu nici când manânc nu stau jos! – îi zicea Ritivoi lui nea Mitica. Lucra 8 ore pe zi, iar dupa serviciu a început sa-si construiasca singur o casa. A facut-o el, de la A la Z.  Dupa aceea, a construit-o pe a doua si tot asa, câte una, pâna când a reusit sa ridice sapte case în Canada.
    “Tata si fratele meu, Iosif, au lucrat pentru Ion Ritivoi în urma cu multi ani, când acesta se întorsese din America si construise o casa mare în comuna Talmaciu, aproape de Sebesul de Sus – îsi aminteste nea Mitica – înca de tânar era priceput la toate”. Facea parte dintr-un neam de oameni cu scânteie, Ion Ritivoi – Dumitru Sinu mi-a spus ca unul dintre nepotii lui Ritivoi, Toma Moldovan, era în vremea aceea directorul Bursei din Bucuresti.
Unul dintre cei mai harnici oameni din lume
Dupa întâlnirea din Franta, Ion Ritivoi si nea Mitica au tinut legatura în permanenta. În California, Ion a fost de doua ori în vizita la familia Sinu.  Doamna Nicole îl însotea la cumparaturi. Îsi aduce aminte nea Mitica de o întâmplare petrecuta în timpul uneia dintre vizite: “Ion gasise un costum pe care dorea sa-l cumpere si i-a zis lui Nicole: Tu te duci si platesti pantalonii, iar eu vin peste câteva minute si platesc sacoul.  Asa a reusit sa-si cumpere costumul la jumatate de pret, luând cele doua piese separate. Era un descurcaret!”
    Multe amintiri placute are Dumitru Sinu despre Ion Ritivoi si din toate câte-mi povesteste, pot deduce cu usurinta cât respect a avut pentru el, îl aprecia si o spunea fara dubii. Pâna si butadele pe care le aflase de la Ritivoi i-au ramas vii în minte: “Îi placea sa vorbeasca mult – zâmbeste nea Mitica – când cineva spunea ceva si el nu credea, îmi zicea: Vezi-ti de treaba, ala minte cât alearga un cal într-o zi!”. Calificativele lui Ritivoi pentru cei care nu corespundeau rigorilor sale erau pline de semnificatii: de exemplu, despre comunsti spunea doar atât: sunt niste tinichele!
    Periplul pribegiei s-a încheiat pentru Ion Ritivoi în Canada; dupa ani de zile petrecuti departe de tara, de familie, s-a întors în România, acasa. Fiica lui s-a mutat ulterior la Târgoviste, unde este înmormântat si tatal ei…Atât mai stia nea Mitica despre ce se întâmplase cu consateanul lui, dupa ce parasise continentul american.
    Pe tot parcursul discutiei noastre despre Ion Ritivoi am simtit cât de mult îl apreciase Dumitru Sinu, iar în final, a rostit câteva cuvinte care spun totul: “Nea Ion Ritivoi a fost un om ager la minte si muncitor! Eu cred ca a fost unul dintre cei mai harnici oameni din lume si printre cei mai de seama din zona noastra. Ma întreb, daca l-ar fi cunoscut Cioran, oare ce-ar fi spus despre el? “

 Octavian Curpas

 

DE VORBA CU DELIA FLOREA, SPECIALIST ÎN BIBLIOTECONOMIE, DESPRE PASIUNEA PENTRU CARTE

de Octavian CURPAS, Phoenix, Arizona

Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase si multiple preocupari artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. În prezent, Delia Florea este studenta la Facultatea de Arte plastice si decorative, în orasul natal, Baia Mare si în paralel cu scoala, lucreaza la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”, din aceeasi urbe. Delia Florea este de asemenea, licentiata a Facultatii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxa – Asistenta sociala, din Baia Mare si are un masterat în Etnologie si antropologie sociala. Delia Florea s-a nascut pe 9 mai 1965.

„Întreaga viata este o provocare.”

– Cum si când ai ajuns sa lucrezi la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu”?

– Am început sa lucrez în cadrul acestei institutii din 2003, ca urmare a faptului ca îndragesc nespus de mult oamenii si cartile.

– În ce consta activitatea ta la aceasta biblioteca?

– De sase ani, activez ca bibliotecar în cadrul sectiei Împrumut carti pentru adulti.

– Ai terminat Asistenta Sociala în cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa. Cum te ajuta ceea ce ai învatat în facultate în munca ta cu publicul ?

– Specializarea în care m-am calificat ma ajuta foarte mult în munca mea cu utilizatorii. În timpul studentiei, frecventam foarte des biblioteca, deoarece trebuia sa-mi pregatesc examenele si lucrarile de seminar. Într-o oarecare masura, datorita acestui fapt, si nu numai, pentru ca un bibliotecar trebuie sa citeasca permanent si sa fie la zi cu noutatile, pot sa le recomand celor ce sunt interesati de domeniile pe care le-am studiat, cele mai bune lucrari. Sunt multi cititori care au nevoie de îndrumarea si recomandarea bibliotecarului. Unii dintre acestia sufera din cauza lipsei de comunicare si cauta modalitati de a înlatura acest neajuns.

– Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” editeaza revista “Bibliotheca septentrionalis”. Numeste-te câteva din contributiile tale la aceasta publicatie.

– „Calatorie pe tarâmul biblioterapiei”, „O lectie de bunatate”, „Poezia religioasa a lui Petre Dulfu”, „Sa râdeti si atunci când eu nu voi mai fi!”, s.a.

– Vorbind la modul practic, în ce masura vezi ca pe o provocare profesia ta actuala?

– Bibliotecarul trebuie sa stie sa atraga publicul, mai ales acum, când Internetul e la îndemâna oricui, iar oamenii sunt tentati sa renunte la citit.

– Ai ales arta tot ca pe o provocare ?

– Da, bineînteles. Întreaga viata este o provocare. Mereu dam examene care necesita „raspuns bun” la Judecata finala. Se pare însa, ca cea mai grea arta este arta de a ne duce crucea!

– Cum a început pasiunea ta pentru arta?

– Un rol important în stimularea acestei pasiuni l-au jucat semenii pe care i-am întâlnit, mediul în care mi-am format personalitatea, accesul neîngradit la carti, albume, expozitii, etc.

 “Ca papusar, am beneficiat din plin de admiratia micutilor spectatori.”

– Ai lucrat si ca artist papusar (amator). Ce te-a atras la teatrul de papusi?

– Da, timp de trei ani, am lucrat ca actor papusar în cadrul sectiei Papusi a Teatrului Dramatic Baia Mare. Astfel, am avut acces la o „lume noua”. Celebrul sculptor român, Constantin Brâncusi, spunea : „Când nu mai suntem copii, am murit demult”. Eram (si poate mai sunt) un copil mare, care dorea sa (se) joace în continuare.

– Ai vrea sa ne prezinti câte ceva din culisele unui spectacol de teatru de papusi?

– Pentru a realiza un spectacol, se lucreaza intens în spatele paravanului. Este foarte importanta relatia cu cei din echipa care sunt în acelasi timp, si partenerii de scena.

– Din distributia caror spectacole ai facut parte?

– Am jucat în Cenusareasa, care a luat locul I la Budapesta în anul 1992, în Cocoselul neascultator, unde am detinut rolul principal, în Elefantelul curios, în Capra cu trei iezi, în

Galosul fermecat, Locomotivioara lenesa, s.a.

– Tot la teatru ai deprins si arta confectionarii papusilor. Ne poti prezenta pe scurt, procesul în urma caruia “se naste” o papusa?

– Citesc cu atentie textul piesei si stabilesc rolul destinat personajului-papusa. Fac o schita în care încerc sa surprind expresivitatea acesteia, apoi caut materiale adecvate pentru confectionare.

– Îti mai amintesti care a fost prima papusa creata de tine?

– Baby-doll, o papusa copil.

– Care era cea mai mare rasplata în munca de papusar? Dar în cea de bibliotecar?

– Ca papusar, am beneficiat din plin de admiratia micutilor spectatori, care în pauza sau dupa terminarea reprezentatiei, doreau sa-i cunoasca pe cei ce însufletesc personajele. În meseria de bibliotecar am satisfactii atunci când pot ajuta cititorii dezorientati si-i vad plecând de la biblioteca cu zâmbetul pe buze.

Atunci când expui pentru a aduce bucurie celorlalti

– În prezent, studiezi artele plastice, sectia pictura. Cum reusesti sa îmbini munca si scoala?

– Nu e usor, deoarece ambele activitati sunt destul de solicitante. Însa gasesc multa întelegere la cei din jurul meu, ceea ce îmi da imboldul de a merge mai departe.

– Intentionezi sa faci cariera în arta?

– Nu mi-am propus acest lucru. Muncesc din placere, pentru a expune, si poate, pentru a aduce bucurie celorlalti.

– Cât din elementele deprinse pe când erai artist papusar le regasesti în studiul picturii? Unde se întrepatrund si unde se despart cele doua?

– În general, artele sunt înrudite între ele pentru ca necesita creativitate, daruire, înzestrare nativa, dar si multa, multa munca. O diferenta majora dintre cele doua ar fi faptul ca papusaria necesita o colectivitate, pe când pictura nu include neaparat acest factor; iar ca apropiere a lor, as mentiona scenografia.

– Ce cursuri îti plac cel mai mult si de ce?

– Istoria artei, Cromatologia, Estetica, Studiul culorii, Pedagogia artei. Consider ca acestea îmi sunt utile la autocunoastere si la cunoasterea altora.

– Te rugam sa numesti câteva din expozitiile la care ai participat cu lucrari.

– De obicei, particip de doua ori pe an cu lucrari, la Salonul de primavara si la Salonul de toamna, unde expun alaturi de alti colegi, membri ai Asociatiei artistilor amatori din Baia Mare, si la expozitiile organizate în cadrul facultatii, la finalul fiecarui semestru.

– Ce încerci sa exprimi prin lucrarile tale?

– Deoarece Dumnezeu este IUBIRE, prin lucrarile mele as dori sa-mi exprim iubirea fata de Tatal ceresc, dar si fata de creaturileSale.

– În ce doresti sa te specializezi dupa absolvirea facultatii, arta comerciala, istoria artei, etc. si de ce?

– Nu am luat o decizie în acest sens, pentru ca peste doi ani, când voi absolvi aceasta facultate, se vor schimba multe lucruri.

“Timpul separa valoarea de non-valoare.”

– Cine sunt pictorii tai preferati?

– Îi admir în mod deosebit, pe Arsenie Boca, Monet, Degas, Aurel Dan.

– Cine sunt artistii plastici cu care ti-ar place sa lucrezi, daca ti s-ar oferi aceasta sansa?

– Rodica Tartan si Aurel Dan.

– Ce recomandare ai dori sa le faci celor care intentioneaza sa urmeze artele plastice?

– Sa fie curajosi si sa nu se lase doborâti de piedicile care, cu siguranta, le vor iesi în cale.

– Care sunt factorii de care crezi ca ar trebui sa tina cont un viitor student la arte plastice, atunci când opteaza pentru aceasta facultate?

– În primul rând, sa aiba o motivatie puternica si disponibilitate de a face sacrificii, deoarece materialele si modelele costa destul de mult.

– Crezi ca este important sa fii în primul rând, pasionat de arta, pentru a deveni un student si apoi, un profesionist bun?

– Bineînteles. Fara pasiune si daruire nu se poate realiza nimic.

– Care consideri ca e cea mai mare realizare a ta de pâna acum?

– În tot ceea ce am întreprins am pus suflet. N-as putea spune care este cea mai mare realizare, timpul va decide. El este cel care separa valoarea de non-valoare.

– Ce îti propui pentru viitor?

– Sa ma perfectionez cât mai mult în acivitatile pe care le desfasor.

– Cum îti petreci timpul liber?

– Care timp liber!?… În putinele momente de respiro, prefer linistea si frumusetea naturii.

– Ce hobby-uri ai?

– Numismatica, filatelia, cartofilia, etc. Îmi place sa citesc, sa ascult muzica de buna calitate si sa colectionez îngeri-bibelou.

– Ai un mesaj pentru cititorii nostri?

– Sa nu uite ca avem datoria sfânta de a ne înmulti talantii (talant – talent).Tot ceea ce fac sa fie ca o rugaciune închinata Creatorului suprem si sa aduca BUCURIE celor din jur.

  
 

 

Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

 

SANDU IONESCU – Un businessman cu scânteie

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generatia mea – rosteste cu admiratie Dumitru Sinu. Locuieste în Elvetia si este multi milionar. I-a placut sa munceasca si a stiut cum sa se organizeze dupa ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început sa-mi vorbeasca despre Sandu Ionescu si am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea fata de omul si businessman-ul Ionescu.
    Nea Mitica l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanta si nu se codea sa munceasca, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai multi care încarcam un vagon, printre care si Sandu Ionescu. Vazând lentoarea cu care se misca la munca o seama dintre noi, le-a spus celorlalti, fara sa se sfiasca: Plecati, mai, ca voi numa’ ne încurcati! Ramaseseram doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop si eu, si noi am încarcat mai departe vagonul.”
    Drumurile lor s-au intersectat dupa aceea în Italia si mai apoi, la Paris. În Franta a urmat cursurile universitare si a absolvit Facultatea de Silvicultura. Universitatea unde îsi facea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenti si pe Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia, alti doi români, intelectuali elitisti cu care nea Mitica a avut o relatie de prietenie deosebita.
    Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca si pentru alti emigranti români, locul în care a învatat, si spun asta nu numai din punctul de vedere al licentierii lui în silvicultura, ci prin prisma formarii lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema ca i-ar fi prisosit, asa ca avea toate prerogativele pentru a deveni un adevarat businessman.
    Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri
    La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de munca într-un birou, dar nu în domeniul în care îsi terminase studiile. Munca de birou i se parea fada, nu simtea ca i se potriveste deloc. Într-o buna zi s-a hotarât sa renunte la acest gen de munca si a facut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbracat într-o salopeta, cu o galeata si o perie, hotarât sa spele geamurile cladirii în care era sediul societatii la care lucra.  Când seful lui l-a vazut l-a întrebat mirat: Pai cum te-ai deghizat asa? Dar el chiar nu se deghizase, simtise el ca munca de rutina din birou nu se potriveste cu zelul pe care-l avea, si i-a raspuns ferm si fara nici cea mai mica urma de inhibitie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o sa spal geamuri.”
    Cladirea în care lucrase avea sapte etaje. Simtindu-se stapân pe situatie, cu fermitate a început sa negocieze cu fostul sau sef si i-a facut o oferta de lucru pentru a curata geamurile cladirii: Uite, acesta este pretul meu pentru spalarea geamurilor acestei cladiri. Daca doresti, ti le spal pe toate. Daca nu, nu e nicio problema, plec mai departe!  Si astfel, Sandu Ionescu îsi începe prima afacere, spalând geamurile cladirii pe frontispiciul careia era scris Trocadero. 
   Prosperitate = munca + seriozitate + rigurozitate
   Era o afacere foarte buna, investitia era minima si profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrari si la alte institutii, a achizitionat echipamente profesionale si afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu cladiri de birouri, scoli si alte institutii la care facea curatenie de la A la Z si îsi câstigase deja un segment important de clienti, care-i apreciau  seriozitatea si calitatea muncii, si, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia sa lucreze pentru el. Si nea Mitica venise din Canada, sa lucreze o perioada pentru Sandu Ionescu, în Franta. Spala podelele la câteva scoli si treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la niste apartamente de lux. Trebuiau lacuite. Eu aveam trei prieteni nemti, în Canada. I-am sunat si le-am spus ca le-am gasit de lucru la Paris. Si-au lasat lucrul în Canada si au venit la Paris. Prietenii mei din Franta spuneau: Câta încredere au avut în tine nemtii astia! Sa-si lase job-urile din Canada si sa vina aici pe vorba ta?!  Pai, astia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteste nea Mitica.
      “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toti, pentru ca el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatal meu, când îsi platea muncitorii, baga mâna în buzunar si cât scotea, atâta le dadea. Îi platea foarte bine. Asa era si Sandu Ionescu”.  Dupa ce terminau lucrul le dadea masina si mergeau în vacanta. “Am fost si în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreuna cu nemtii. Am facut toata Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani sa mergem în Spania, sa vizitam Grecia…” Ramasese cu multe amintiri placute nea Mitica si învatase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însusi avea sa detina propria-i afacere. 
Când însa business-ul luase mare amploare si a ajuns sa faca foarte multi bani, fiscul din Franta s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea platea impozit pe profit. Nimeni nu se astepta ca o persoana sa faca atatia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.
    Daca stii sa te organizezi, poti câstiga oriunde
    Având o sotie elvetianca, Sandu Ionescu paraseste Franta si se stabileste definitiv în Elvetia. Dar nu se opreste din a munci si a se dezvolta, continuând afacerile si pe pamânt elvetian. “Era baiat destept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte si-l ajuta sa-si gaseasca repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitica.
    În Elvetia, Sandu Ionescu detine mai multe afaceri prospere.  Are patru baieti si o fata.  Fiecaruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elvetiei. S-a casatorit cu un italian care este bucatar.
    Copiii mostenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea parintilor în mânuirea si conducerea afacerilor, daca sunt educati în acest spirit. Si copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor parintelui lor, ci au început, fiecare, sa-si organizeze viata, pornind însa de la un capital consistent pus la dispozitie de catre Sandu Ionescu. Câti copii aflati în situatia lor nu sunt la fel de norocosi ca ei, însa fie ca nu au vâna de afaceristi, fie ca pur si simplu duc o viata de lux, multumindu-se cu ceea ce au facut parintii lor! Nu oricine se naste cu spiritul afacerilor în sânge!
        Prietenia bate timpul
    “Îmi pare rau ca nu l-am vizitat niciodata în Elvetia – îsi exprima regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA si am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de orasul în care se locuia el, în Elvetia. Dar nu ne-am dus sa-l vizitam. Am tot amânat si am zis: Las’ ca mergem saptamâna viitoare… si tot asa, pâna ne-am întors în America… El nu stia ca noi suntem în Saint Gervais, cu siguranta ca ar fi venit la noi!”
    În urma cu sapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitica, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreuna, au vizitat orasul si împrejurimile, au povestit nesfârsite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, si-au împartasit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenta celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru ca amândoi detin un bagaj de cunostinte care-i onoreaza, o cultura generala solida.
    “Sandu e un om cult – afirma nea Mitica -. Vorbeste bine franceza si germana si se descurca în engleza. În plus, el a stiut sa se organizeze. Mare lucru e sa nu pierzi vremea, sa înveti tot timpul câte ceva, sa cunosti cât mai multe limbi straine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie sa stii sa te axezi pe ceea ce e folositor si sa ai si putin noroc!”.
    Iata cum gândeste Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai sai, dându-mi de aceasta data exemplul unuia dintre prietenii sai apropiati. Afirmatiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienta de viata, în primul rând, dar si pe cea a cunoscutilor sai, de la care si el a învatat în permanenta câte ceva.
   Mi-ar fi foarte greu sa-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii sai îl considera cel mai bun. Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.
    63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.
    Daca prietenii lui Dumitru Sinu au fost multi sau au fost putini, numai Domnia Sa stie, dar în discutiile îndelungi pe care le-am purtat împreuna, mi-a vorbit despre cei mai apropiati si mai însemnati dintre ei…

Octavian Curpas

STOIAN BRAILOIU: Legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitarii din noi, sunt imaginile trecutului asternute în gânduri, îngrijite în taina cu puterea sufletului si ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapa adânc în noi si dragostea de tot ce-i frumos si bun ne stapâneste vietile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dam frâu liber amintirilor, cautându-ne pe noi însine ancorati în adâncul si farmecul lor.
    Dumitru Sinu, nea Mitica – asa cum m-am obisnuit sa-i spun si cum de altfel îi spun toti cei apropiati –, nestavilit povestitor al unor întâmplari din vremuri demult trecute, a stiut sa-si dramuiasca fiecare bucatica de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni si locuri, orânduite dupa bunul sau plac într-un document special pe care nu cred ca gresesc daca-l numesc carta aducerilor aminte, guvernata, de o lege mai rar întâlnita în ziua de azi: prietenia.
    Stoian Brailoiu, nea Braila pentru amicii si cunoscutii sai, omul de care l-a legat o prietenie frumoasa si durabila, a facut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români dupa instaurarea regimului comunist în tara noastra. Astazi si-l aminteste plin de recunostinta si-mi vorbeste cu emotie despre un personaj complex, interesant si cu un suflet de aur, dupa cum marturiseste Mitica Sinu.
Legionar fara lege si drumul catre libertate
   Stoian Brailoiu a facut parte din generatia care a parasit România postbelica înca din vremea generalului Ion Antonescu. Mitica Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îsi pregatea cu minutiozitate emigrarea; stia ca legionarii îl pot ajuta sa treaca dincolo si pâna la urma ei au fost cei care i-au aranjat plecarea.
    „Antonescu îi trimitea afara – îmi spune nea Mitica referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins si i-a închis… erau vremuri tulburi. Si nea Braila a ajuns în Germania, a fost închis si dupa aceea expulzat si trimis acasa”.
    Dar nu s-a linistit, a plecat spre Iugoslavia titoista împreuna cu ortacii sai, dintre care nea Mitica îsi aduce aminte de un anume Aurel Calin… La sârbi s-au revazut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îsi aminteste Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor multi care treceau ilegal granitele României, viata sa era guvernata de o sigura lege: aceea a libertatii depline pentru care lupta, depasind obstacolele unui drum sinuos si deloc usor – nea Braila era legionarul fara lege!
   Era un razvratit fara margini, nemultumit pâna si de cei din rândurile carora facea parte, legionarii: nici ei nu au facut nimic pentru România – îi spusese catranit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent si drept, cu suflet mare, plin de bunatate. În tara, Stoian Brailoiu fusese învatator.
       Cum câmpurile de munca iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai putin aproape de granitele iugoslave cu tarile care deschideau drumul refugiatilor catre libertate, fiecare risca dupa cum credea de cuviinta, alegându-si calea de trecere dincolo de barierele rosii. Stoian Brailoiu se pare ca a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar tinta lui era de fapt alta si dupa o vreme, în sfârsit, ajunge în Franta. Aici se reîntâlneste cu nea Mitica. Printr-un concurs de împrejurari, ajunge mai apoi în Corsica si viata sa îmbraca alte forme, sub auspiciile iubirii…
       Corsica si-o dragoste sublima
    „Avea un prieten nea Braila, tocmai în Corsica – îsi aminteste nea Mitica – la care merge în vizita, nebanuind ce îi rezervase destinul: aici îsi cunoaste sufletul pereche, se casatoreste si ramâne mai multi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat si l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumata, iata, îi oferea lui Stoian Brailoiu o viata linistita si un camin fericit”.
    Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Frantei, dar care beneficiaza de o administrare speciala. Este situata între Franta si Italia, având tarmurile scaldate de apele Marii Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiintat câteva localitati pe insula care era cunoscuta de catre comerciantii fenicieni sub numele de Kyrnos. O data cu înfiintarea coloniei grecesti Massalia, mai apar câteva localitati, sub dominatia greaca. Nu scapa de talpa Imperiului Roman care o cucereste prin anul 259 î.Hr. Vizigotii si lombarzii o controleaza apoi în evul mediu si ulterior intra sub stapânirea papalitatii si a statului genovez. Sub forma de rascumparare a unor datorii, Corsica devine parte integranta a Frantei, fiind alipita acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revolutiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. Dupa mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezinta sub forma a doua departamente: Corse-du-Sud si Haute-Corse.
    Referindu-ma la istoria Corsicii nu pot sa nu va împartasesc o curiozitate, al carei adevar se pare ca nu este pe deplin elucidat înca: se spune ca însusi împaratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Povestile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insula în toamna anului 1768, în absenta sotului sau, banuindu-se ca în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpararii si cuceririi insulei de catre Franta –, par a fi totusi adevaruri istorice incontestabile, pentru ca la 15 august 1769, la Ajaccio se naste Napoleon Bonaparte. Apoi, se stie ca viitorul mare împarat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanta” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion si, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lânga Sainte-Seve… Napoleon si contele de Marbeuf corespondeaza apoi pe vremea când viitorul împarat al francezilor urma cursurile scolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidente care conduc la ipoteza unei filiatii diferite decât cea înscrisa în istorie si o data în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune ca ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferenta anului 1769 a fost rupta în mod deliberat de catre politia imperiala. Nu stiu daca se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atesta veridicitatea…
    Cu peste 1.000 km de coasta si 200 de plaje, cu un relief cu precadere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistica si devine un punct de atractie pentru aceasta parte de lume.
    Cert este faptul ca nu-i de mirare ca locurile acestea macinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brailoiu! Oamenii, locurile, familia ce-si câstigase prin unirea destinului sau cu al sotiei i-au marcat existenta si asta vom vedea din relatarile lui nea Mitica. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viata îi deschide noi perspective…
     „Du-te la nea Braila, precis o sa-ti dea ceva bani!”
    Dupa o sedere de mai multi ani în Corsica, Stoian Brailoiu revine la Paris, împreuna cu o sotie frumoasa si iubitoare, adusa dintr-un loc plin de istorie si de exotism.
    Deschide o fabricuta de mase plastice lânga Paris si angajeaza sapte români si sapte corsicani – impartialitate si egalitate, dupa cum erau originile celor doi soti Brailoiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta si a deschide drumuri pentru cei din jur. Îsi câstigase un renume în comunitatea româneasca din Paris, pentru ca indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brailoiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata asa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masa – îmi spune Mitica Sinu – iar la biserica ortodoxa din Paris, daca cineva cerea sprijinul, i se spunea fara ezitare: Du-te la nea Braila si precis o sa-ti dea ceva bani!”. Era un suflet ales si un om de o generozitate deosebita.
    Desi cu dragoste de oameni si de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos si bun, Stoian Brailoiu nu a avut copii…
    „Am avut un soi de prietenie speciala cu acest om, cu toate ca era cu zece ani mai în vârsta decât mine, dar am avut întotdeauna ce învata de la el. Îmi amintesc ca l-am vizitat de câteva ori si în Corsica, voia sa ma însoare si pe mine-acolo, dar fatuca  pe care mi-o  îmi gasise… era minora” – îmi zice nea Mitica zâmbind.
    Între timp, Dumitru Sinu pleaca în Canada, dar pastreaza legatura cu Stoian Brailoiu. La un moment dat revine în Franta si, împreuna cu nea Braila, mai fac un bine!
     Alben si Flora: doi miri, doi „nasi” si doua continente
    Din povestirile lui nea Mitica mi-am dat seama ca Stoian Brailoiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii si mi-a relatat o întâmplare draguta, cu happy end: „Eram în Canada si aveam un prieten canadian, de origine franceza, cam timid de felul lui, pe nume Alben si care voia sa se însoare. L-am luat cu mine în Franta si l-am cautat pe nea Braila” – zice Dumitru Sinu.
    Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitica si i-a spus ca e în Franta, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brailoiu n-a stat deloc pe gânduri, gasise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fata foarte cumsecade, o cheama Flora! – si au plecat toti trei sa vada fata.  Alben a vazut-o, s-au placut si s-au luat îndata. „Pe mine încercase sa ma aranjeze si nu-i iesise! Dar iata ca lui Alben îi gasise repede sortita!” – zâmbeste nea Mitica, povestindu-mi apoi cum au facut o nunta frumoasa, la care nea Stoian Brailoiu si sotia lui au fost nasi. Flora era dintr-o familie buna, tatal ei fiind detinatorul unei companii de transport.
   Apoi Mitica Sinu, împreuna cu Alben si Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai facut o nunta, la care a fost si nasul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreuna cu prietenii sai, Titi Filip, Radu Bumbaru si Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.
    Alben si Flora traiesc si astazi în Canada si au doi copii: un baiat si o fata. În fiecare an, Alben si sotia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mâna buna nea Braila!
    Dar vremurile erau tulburi, vesnica neîncredere dintre Occident si lagarul comunist crea situatii în care, inevitabil, ori de câte ori apareau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigrantilor veniti din Est…
    Prin momente de acest gen au trecut si nea Mitica si Stoian Brailoiu.
      Poveste din Corsica – banuit pe nedrept
    Dumitru Sinu îsi aminteste de un episod care a schimbat traiectoria vietii lui Stoian Brailoiu si pentru-a câta oara?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în tara; trecuse granita în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franta, se însurase în Corsica, revenise în Franta de unde, iata, datorita unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit sa plece…
   În Franta acelor vremuri era presedinte generalul Charles de Gaulle. Se anuntase vizita oficiala a conducatorului rus Nikita Hrusciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, framântate de atâtea schimbari. Generalul de Gaulle, precaut, initiaza o campanie de preventie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigrantilor proveniti din tarile comuniste. Francezilor le era frica sa nu apara probleme din partea acestora, temându-se pentru viata lui Hrusciov si au întocmit liste de suspecti pe care i-au interogat zile întregi.
    „Eram în vizita în Franta, venisem din America – îsi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la politie si la 9,00 dimineata si la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare miscare: li se paruse suspecta venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hrusciov, dar nu aveau motive sa se teama, eram inofensiv, îmi câstigasem libertatea si nu voiam sa mi-o pierd din nou”.
    Cu nea Braila s-a întâmplat însa altceva: fiind pe acea lista a suspectilor, din precautie l-au trimis în Corsica, stiindu-i, bineînteles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el si-i transmitea impulsuri de revolta.
   A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale sederi pe insula. Era un om iubit de toata lumea. Devenise si mai important pentru bastinasi o data cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administratiei franceze: Au venit cu totii sa ma vada, cu mâncare si cu bautura: unul venea, altul pleca… – îi povestise Stoian Brailoiu lui Mitica Sinu.
    Dar, dupa ce revine din Corsica, mai sta câtiva ani în Franta si apoi pleaca, de-aceasta data spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
    Comunicarea si prietenia lui cu Dumitru Sinu continua, însa de vazut nu se vor mai vedea niciodata… Dupa un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brailoiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lasând în urma amintirile si urmele alese ale sufletului sau de aur…

 Octavian Curpas

DAN ISACESCU: Visul francez sub glasul rotilor de tren!

Odiseea lui Dan Isacescu si aventura lui franceza este imposibil sa nu te captiveze, mai ales, daca relatarea o face Mitica Sinu. Povestea lui nu este una obisnuita. Modul în care reuseste sa paraseasca România este unul iesit din tiparele acelor timpuri: Dan Isacescu trece granita între rotile unui tren de marfa!
   Isacescu va respira aerul libertatii într-o lume noua  în care continua aventura începuta pe un vechi peron de gara si traieste din plin fiecare clipa a vietii sale, ca si cum ar fi ultima.
   Compartiment de lux spre Occident – curaj si inventivitate!   
  Anul de gratie 1948 se evidentiaza, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiati spre Occident, care se manifesta ca un adevarat curent, pe care nea Mitica îl numise pasoptismul secolului XX. Prigoana comunista nu avea limite si parasirea României parea singura cale de supravietuire pentru multi dintre ei. Pretul pe care unii au fost nevoiti sa-l plateasca nu poate fi echivalat în bani, niciodata. Si-au riscat propria viata pentru a se bucura de gustul libertatii, dar uzând de inteligenta si mult curaj. Cazul lui Dan Isacescu, românul care a ajuns în Franta sub un tren, a fost mediatizat multa vreme si s-a aflat pe prima pagina a gazetelor din Paris. 
   Speriat de ceea ce se întâmpla în tara, tânar, inteligent, cu o minte inventiva si ispitit mereu de lumea libera, occidentala, lui Dan Isacescu i-a venit o idee: ce-ar fi sa vada daca trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea parasi tara?  A studiat cu atentie potentialul  mijloc de fuga, si ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai buna pentru a-i servi drept compartiment. „Daca cutia se afla tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamna ca nu verifica nimeni sub tren, asa ca pot sa stau acolo, în conditii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul facut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care si-a confectionat-o pâna în cele mai mici detalii, cu mare atentie, Dan Isacescu reuseste sa ajunga la Paris.
   „Eu am venit din Franta, dar sa nu spui la nimeni!”
   Nea Mitica l-a întâlnit pe Dan Isacescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franta, unde ajunsese ilegal, pentru ca auzise el ca la Torino era un grup de români, într-o tabara de refugiati. Intentiona sa se întoarca din nou în Franta, dar pe cale legala. Si cum de-abia se învatase cu compartimentul sau atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.
   Câti ani ai?– au fost cuvintele pe care Isacescu i le-a adresat lui Mitica la prima lor întâlnire – Tu îi cunosti pe astia pe toti?  Si-a studiat atent partenerul de dialog. Parca ceva din interiorul sau îi soptea sa-i acorde încredere lui Mitica, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franta dar sa nu spui la nimeni! Le voi spune eu odata la toti, sa auda direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care stia sa se apropie de ceilalti si sa se faca placut, dar numai dupa ce-l studia atent, pe fiecare.
   Paris – orasul luminilor si-al libertatii!
   La scurta vreme, pâna si refugiatii de alte nationalitati au aflat ca printre ei se afla un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toti lagaristii se interesau despre viata si posibilitatile din Franta. Pentru multi, urma sa fie destinatia finala. 
 Isacescu îsi depusese cerere de azil politic ca si refugiat român, cu optiunea Franta. Italienii au fost expeditivi, asa ca, în scurta vreme, grupul largit de prieteni ai lui nea Mitica s-a reînchegat la Paris, orasul luminilor.
 Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceza, care prin ineditul si farmecul ei a unit sufletele românilor aflati la Paris. Greutatile au fost mai usor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim. 
   De la closar – la inginer!
   Începuturile vietii în Occident n-au fost usoare, pentru niciunul dintre refugiatii români. Conditia emigrantului într-o societate occidentala era limitata, iar barierele ce trebuiau trecute pâna la a ajunge la integrare nu erau simplu de depasit. Intelectual sau pauper, emigrantul, si nu numai, trecea prin furcile caudine pâna la desavârsirea lui în calitate de cetatean al unei tari din Vest.
   „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii strazii, closarii traiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitica – însa spre deosebire de homeless, closarii detineau un fel de permis de sedere pe malul Senei. Apartineau tuturor categoriilor sociale, dar multi erau din rândul intelectualilor. Dan Isacescu statea pe cheiul Senei, împreuna cu closarii. Stive de carti tronau printre locasurile improprii, construite dupa priceperea si posibilitatile lor. Dan citea foarte mult, îi placea sa învete, îsi dorea foarte tare sa ajunga inginer”.
   Nu de putine ori, când nea Mitica ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citisera majoritatea celor cu care vorbea.
   „Tu citesti mult, mai Dane, dar n-ai facut nimic în viata!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isacescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitica repetase aceasta fraza pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidential: Mai, tu zici ca eu n-am facut nimic! Du-te la Grenoble si vei vedea ca apar si eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris ca sunt inginer, desi nu am o diploma în mâna!
  Trei curtezani, un curier… si-o domnisoara greu de cucerit!
   Una dintre cele mai interesante întâmplari legate de Dan Isacescu, petrecute la Paris, de care nea Mitica si-a amintit cu lux de amanunte, a fost cea legata de o tânara frantuzoaica de origine româna, pe nume Nadine.
   Aceasta tânara lucra împreuna cu mama ei la un hotel si locuiau tot acolo.  Nadine era o fata frumoasa si era privita cu admiratie de catre românii emigranti din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea si nea Mitica, existau trei pretendenti care îi faceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la casatorie: capitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea si doctorul Aerichide – un grec nascut în România.
   Însa tânara Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru ca se pare ca niciunul nu-i era pe plac, asa ca acestia au gasit o modalitate ingenioasa de a-i transmite mesajele lor. Stiind ca Dan Isacescu e un tip descurcaret si deschide cu usurinta orice usa, au convenit sa-l foloseasca curier, urmând ca el sa le duca scrisorile si sa le predea tinerei Nadine. Dar n-o facea pe gratis, bineînteles, întrucât cei  trei feti-frumosi îl plateau chiar bine, pentru serviciul prestat. 
              „Hercule- Savinien” – varianta româneasca!
   Când Dan îi ducea corespondenta Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul urmator: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunta Isacescu calm. Pai deschide-o si citeste-o! – spunea fata zâmbind strengareste. Esti neserioasa, riposta el, cum sa citesc eu corespondenta ta? Era un smecheras înnascut si mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.
   Uneori, când curierul neoficial intra la ea în camera, Nadine se afla în pat, într-o tinuta lejera… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poti sa stai asa în fata unui barbat?  Stilul acesta confident a început sa-i placa Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile si tonul lui era ferm, dar totodata cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânara se îndragosteste de cel care-i citea scrisorile…
   Încet, încet, domnisoara Nadine se îndragosteste de vocea lui Dan, bataile inimii i se accelereaza tot mai mult în prezenta lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamagirea mamei sale care ar fi dorit sa o marite cu un intelectual, Nadine se casatoreste într-o buna zi cu Dan Isacescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu closarii pe malul Senei, ajunge sa aiba o familie!
   Tatal Nadinei era român – capitan de vas -, iar mama ei era frantuzoaica. Fata vorbea bine româneste; desi era nascuta în Franta; locuise pentru o perioada în România. Dupa ce si-a adunat niste bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizita în România sa o cunoasca  si mama lui. 
                      Familia ca o aventura
    Însurat cu o femeie deosebita, frumoasa si serioasa si cu care avea doi copii, Dan Isacescu nu a putut renunta însa la stilul de aventurier în care se obisnuise sa traiasca si care i se potrivea ca o manusa. Si astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neîntelegerile tinându-se lant în familia lor, dupa o perioada de încercari de reconciliere, cuplul s-a destramat. Nadine a intentat divortul si s-au despartit, fiecare dintre ei urmându-si calea. Nadine, totusi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste ca Dan s-a mutat aproape de granita dintre Franta si Elvetia, s-a mutat si ea într-o zona adiacenta; dorea ca Dani sa fie mereu aproape de ea, caci îl iubise enorm…
Viata întreaga a lui Dan Isacescu a fost o continua aventura. N-avea astâmpar, era fascinat de nou si-i placea riscul, era mereu pe fuga, mereu grabit, de parca s-ar fi nascut cu un dor de duca, la fel de nestavilit precum cel al rotilor de tren…

Octavian Curpas

Privind prin ochii copilariei

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011