Dumitru Sinu împreuna cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Stefanescu si Radu Bumbaru se întâlnisera cu totii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb si cu ochii înrositi, poate de la aburii alcoolului sau, cine stie, poate de la fumul de tigara ce învaluia ca într-un nor de ceata siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridica privirea si la fel de mirat ca si prietenii sai, asteapta ca strainul sa le spuna ceva: Vorbiti italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare ca-i auzise vorbind si i se paruse ca dialogau în italiana. „Da!” – raspunse nea Mitica pentru ca învatase destul de bine aceasta limba de la italienii cu care lucra de o buna bucata de vreme. Afla astfel ca insul ce le întrerupsese discutiile era suedez, ca dorea sa comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era si el în restaurant, si nu gasise pe nimeni care sa-i mijloceasca aceasta comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitica si pleaca împreuna cu suedezul spre masa la care era italianul.
    „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu si dupa ce l-a ajutat pe suedez sa-si rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalti români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.
De la Terra straniera  si Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!
    Îl placuse si Salvatore pentru ca italienii, ca de altfel orice alta natie îi apreciaza mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitica lucra cu italieni si prezenta  lui Salvatore nu facea altceva decât sa confirme faptul ca îi simpatiza si-i facea placere sa se cunoasca mai îndeaproape.
    Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; multi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunostea, veneau din acea parte a Italiei. Stia el ca natia aceasta, de limba careia se îndragostise de-a binelea avea un har, cu care nu multi sunt înzestrati: stiau sa cânte frumos. Intuitiv parca, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l sa cânte o melodie calabreza. „Când a început sa cânte Terra straniera, toti câti eram la masa am amutit. Salvatore avea o voce superba, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a facut o liniste prin care razbateau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor ca mai avea patru frati si toti aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reusind sa câstige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.
    Ca multi alti emigranti, Salvatore Greco era în cautarea unui loc de munca. Dumitru Sinu, suflet mare si deschis spre a face bine, avea deja solutia: se gândise sa-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus ca el îi va rezolva problema locului de munca, doar ca va trebui sa cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost raspunsul managerului, asa ca de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitica. „Vedeti? Mitica stie sa-i organizeze pe toti! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore ca din ziua urmatoare va avea de lucru” –  povesteste prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îsi amintea cu atâta placere.
    A doua zi au plecat împreuna la restaurantul la care mai lucrau înca multi italieni si Salvatore a fost angajat, fara nicio problema. Urma sa faca curatenie. Cânta Salvatore si la restaurant. Managerul era foarte multumit de el si îi spunea adesea lui nea Mitica: Mike, ce voce are Salvatore!
    „Îmi placeau italienii, aveam multi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu ma împacam deloc: nu stiau sa faca decât macaroane si spaghetti” – zice nea Mitica. M-a uimit cu câta placere îmi povestea despre Salvatore si despre italienii  cu care lucrase si de care îl legau doar amintiri frumoase.
“M-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viata!”
    Traind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebita, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vietile lor. Era partas la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecaruia, asa cum se întâmpla între prieteni.
   De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase sa mearga cu tatal lui sa sustina examenul de obtinere a cetateniei. Trebuia sa aiba doi martori care-l cunosteau.  În plus, italianul nu prea cunostea limba engleza, asa ca nea Mitica l-a pregatit anterior interviului, i-a tradus din  italiana în engleza tot ce avea de pregatit,  repetând cu el provinciile canadiene, sarbatorile lor specifice si alte particularitati ale acestei tari, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare facea o pauza si se uita la mine, asteptând ca sa-i spun raspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetatenia. Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu copiii sai, care nu stiau mai nimic despre Canada si carora, comisia de examinare le-a spus: Sunteti tineri, voi trebuie sa le învatati! – relateaza Dumitru Sinu – m-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viata!”.
    Cu Salvatore, relatia de prietenie a fost de exceptie: i-a cunoscut si parintii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, si acum, când discutam pe aceasta trema accentueaza: “Cu nicio natie nu te împrietenesti atât de repede ca si  cu italienii!”
    Mai târziu Salvatore s-a casatorit si a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat si dupa casatoria lui Salvatore. Îi cunostea nea Mitica si sotia si stia totul despre ai lui: “Greco junior si-a luat de sotie o frumusete cubaneza care i-a daruit un copil superb, atât de frumos, încât toata lumea care-l vedea spunea ca are un zâmbet care te topeste”.
    Prietenia dintre Salvatore Greco  si Dumitru Sinu a fost trainica, ea s-a pastrat intacta si dupa ce viata fiecaruia dintre ei a urmat o alta traiectorie.
   Întâlnirea din toiul noptii cu un barman în Calabria
    În intervalul de timp în care a locuit în Franta, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a facut o vizita lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit sa traverseze întreaga Italie pâna a ajuns la destinatie, însa a facut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viata lui.
    Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vietuia Salvatore Greco apartine provinciei Regio Calabria, care se întinde pâna în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scaldate de Marea Ionica – parte componenta a Mediteranei – la est si sud, si Marea Tireniana – un brat al bazinului vestic al aceleiasi Mediterane – în vest, despartita la nord de restul Italiei printr-o bariera naturala formata de Muntii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turisti din toate colturile lumii. Dispune de nenumarate obiective turistice: temple antice care înca mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locatii agroturistice minunate unde obiceiurile si traditiile calabreze sunt la ele acasa, hoteluri elegante si plaje minunate.
    Situata la 66 km nord-est  de capitala provinciei – orasul Regio Calabria – si 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localitati mai mici ce i se subordoneaza din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara si Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astazi a ajuns un orasel dezvoltat, cu multe companii si obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei si nu a ajuns în Calabria, e ca si cum n-ar fi vizitat nimic!
    “Am ajuns în satul lui Salvatore dimineata, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut sa-l trezesc atât de devreme si mi-am amintit ca îmi spusese ca în sat la ei este un bar, la care tragea el de obicei. Stiam deja multe despre barmanul de-acolo. Asa ca m-am oprit la un pahar de vorba, iar când am intrat si l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale pâna la ziua, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata. Italienii sunt singurii, dintre toate natiile, care te iau în brate din primul minut!”.
    Dumitru Sinu este mândru de faptul ca în vremea aceea, emigrantii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectati de toate comunitatile ce convietuiau aici: venisera legal, primisera viza si dadeau dovada de seriozitate în tot ce faceau, le placea munca, erau inteligenti si deosebit de prietenosi. Salvatore Greco a ramas cu acest respect pentru conationalii nostri si dupa ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitica, marturisindu-i ca în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adapostea mai multi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.
      „E come noi, altri no sono!”
    „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix –  îmi spune nea Mitica – tatal sau îi daduse acest nume încarcat de simboluri! Era arhitect si venise la noi sa-si perfectioneze engleza”.
    Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatal sau, prin care acesta îl ruga pe Mitica Sinu sa scrie o carte despre viata lor din Vancouver: Caro Mike, îti trimit dedicatia,  cui adica sa dedici cartea, pentru ca în momentul în care ai dedicatia, cartea e pe jumatate scrisa!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Si urma dedicatia scrisa cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore stia povestea lui nea Mitica si-i sugera sa dedice cartea pe care dorise sa o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care sa ilustreze frumusetea pamântului si durerea vietii lui…
    „Dupa parerea lui Salvatore, cartea ce urma sa o scriu, trebuia neaparat dedicata tuturor celor din exil care au avut curajul sa treaca frontiera clandestin, care au lasat o mama si un tata, poate si o sotie, un copilas si o carte deschisa pe masa, si dintre care unii au ajuns la închisoare… Dupa cum spune Nicole, sotia mea, nu pot atipi nici astazi când se încalzeste perna. Si mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o si celor care cânta sau au cântat fara sa astepte sa fie rugati sau platiti, si pune-i si pe stângaci, pentru ca si ei au probleme chiar si atunci când vor sa deschida o conserva…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat sa-mi vorbeasca despre întâlnirea cu baiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor si cu o voce, nu chiar ca a tatalui sau, dar foarte apropiata”. Cu un spirit inconfundabil, baiatul lui Salvatore dezbatuse paragraf cu paragraf cu nea Mitica si doamna Nicole, continutul scrisorii tatalui sau. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea sa o faca doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariata ce sa scrie despre sotul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte si cu care nici macar nu doarme în aceeasi camera, Italo izbucneste în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semana tare bine tatalui sau!
    Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevar, viata lor în Vancouver fusese frumoasa, tumultuoasa, plina de amintiri de neuitat. Când erau împreuna, toti acei emigranti care faceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!
    „Înainte sa moara, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim asa usor! – i-am raspuns, pastrându-mi cumpatul. Simtea ca se duce… si asa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continua retoric: ”Ce este viata?!”
    Emotia ce-l stapânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe fata lui  nea Mitica. „Când Beethoven simtise ca moartea i se apropie, se întrebase: Si asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat si ferm, încheie hotarât: „Asta-i tot, domnule!”

 Octavian Curpas