Recenzie de Drd. Stelian Gombos

A treia forta – România profunda. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti, 2008, 367 pagini

[pullquote]Motto: “ Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit sa fim lasati sa crestem organic, dinlauntrul nostru. Cred ca schema de baza, arhetipal-seminala, a fiintei noastre se gasea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lasat de izbeliste, la mijloc de drum, între preistorie si electronica. Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, dupa legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri cautând petrol si otel si negasind decât cimitire de folclor si limba.” Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal[/pullquote]

Am încheiat, în urma cu câteva ceasuri, si cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, doua suflete mari si doua caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandata cu multa sinceritate si responsabilitate de catre catre Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Marturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, as lasa sa treaca de la câteva zile la saptamâni, care sa lase ebulitia lecturii sa decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adica la rosu. Voi mai face, marturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cartile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lasat mai mare. Poarta însa cu el o încarcatura de Prezent care provoaca cititorul la o reflectie fatisa, fara jumatati de masura. Un Prezent agresiv ca o îndragostita care vrea sa stie: „Ma iubesti?” si careia nu-i poti raspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja în fata acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastra redactat în România, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodata de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca aceasta din urma observatie sa nu-mi fie judecata prea dur, neputând spune, la urma urmei, ca citesc toate lucrarile care se publica pe la noi, nici macar pe toate care merita acest efort. Este o impolitete fata de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decât sa fiu nerecunoscator celor ce ne vin din trecut. Observatia asemanarii dintre cele doua volume nu este, cred, lipsita de importanta, si o voi relua în partea finala a recenziei, acolo unde voi încerca sa schitez câteva anticipari ale impactului pe care îl va avea A treia forta: România profunda.

Asadar, iata, în rastimpuri, în orice cultura apar carti care dinamiteaza ideile considerate pâna atunci a fi de neconstestat. Carti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creeaza un climat nou. Nu cred ca gresesc când afirm ca A treia forta: România profunda, cartea scrisa “de patru mâini si doua capete” – de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnata de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de catre Silviu Man, va masura cu precizie cât de permeabili am ramas la idei cu adevarat noi, cât de ancorati suntem în realitatea zilelor noastre si, mai cu seama, adevaratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediata de nici o instanta politica ori slogan publicitar.

A treia forta: România profunda nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintatoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul ca ei stiu sa ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilata dupa tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, în cel mai viu si mai asumat mod cu putinta, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresiva a omului de omenie, despre cresterea deficitului de România în România si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin marturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon marturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.

Ce înseamna a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamna a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamna însa a jongla cu termeni prestabiliti – a gândi exista numai în afara locurilor comune si ale prejudecatilor vremii. Noi ne-am obisnuit sa credem ca vremurile noastre ne daruiesc libertatea, ceea ce n-a facut nici Evul Mediu (pentru ca “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru ca „vai, monarhist”), nici perioada interbelica (pentru ca, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, dupa 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearca sa si-l explice, ni se pare ca ne-am trezit, un pic buimaciti, în cea mai buna dintre lumile posibile. Libertatea noastra cea noua s-a nascut prin “spargerea prejudecatilor” lumii celei vechi… Ce uitam însa, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este ca în locul vechilor prejudecati, timpurile moderne ne-au facut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identitati, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. În loc sa gândim singuri, ne-am învatat sa cântarim lumea în termeni vagi si smulsi de realitate, sa ne raportam existenta nu la oameni, ci la institutii, si sa etichetam definitiv adevarurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forta: România profunda – acela ca demonstreaza, cu argument limpede si maximum de blândete, ca si lumea în care traim sufera de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastra despre “capitalism” este indisolubil legata de aceea a unor banci si corporatii uriase, care ruleaza în circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, închipui un asa-zis capitalism la scara umana. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizarii cu orice pret a profitului (elemente fara de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemâna ar fi sa afirmam ca exemplul este lipsit de relevanta, fiindca aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum si aici, “în cea mai buna dintre lumile posibile”… Daca am aduce însa aceasta obiectie, am uita, în mod nepermis, ca circuitul lumii nu este liniar si ca o crestere cantitativa nu înseamna neaparat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune ca se afla în progres” –Giovanni Sartori).

Într-un stil imbatabil, cu floreta luciditatii învelita într-o teaca stilistica de mare rafinament, Mircea Platon ridica masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentam zilnic: – iluzia dezvoltarii României prin rapt: “România îsi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie taraneasca prospera si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai ramas de aparat? Micul întreprinzator);

– iluzia democratiei imaculate: “Dupa cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are înca de dat un raspuns la întrebarea daca democratia e posibila în lipsa existentei unei clase de tarani, de fermieri, de yeomen, de razesi, a caror independenta economica si virtuti rustice de autosuficienta, spirit de întreprindere, stocism, si prudenta au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si pâna în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai ramas de aparat? Satul);

– iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni sa fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeste de alta credinta, dar nu accept sa fiu “tradus”, sa fiu redefinit, reeducat, sa fiu fortat sa devin altceva sau sa renunt la parti din credinta mea sau din practica ei liturgica. Darul lui Dumnezeu e sa ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu sa ne iubim pentru ca suntem la fel. Pentru ca trebuie sa-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fara sa fii legionar si fara sa fii de stânga);

– iluzia învecinarii dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se opereaza desprinderea de Miscarea Legionara sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca raspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârsitor al statului în viata economica sau spirituala, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importanta fiind acum restaurarea libertatii omului dupa deceniile de manipulare comunista si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinara a realitatii care cere instrumente mult mai nuantate de întelegere si actiune decât determinismul conspirationist” (idem);

– iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o “biserica interioara”. Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si câteva gâturi de tarie.” (Ce-a mai ramas de aparat? “Ortodoxia babelor”);

A nu se întelege ca omul timpurilor noastre – fie ca locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjuratoare si realitatea simulata, nascuta din prejudecatile despre care vorbeam mai sus. Omul poate înca intui raul, dar numai în manifestarile lui cele mai vizibile – ale nepasarii civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând sa caute cauzele prime ale raului ce-l înconjoara, el – constata Ovidiu Hurduzeu – sfârseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasa. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, în miopia noastra, credem ca de îndata ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea sa ne numim “civilizati”, uitând ca civilizatia nu înseamna neaparat omenie. Nu vad, de exemplu, daca ar putea fi preferabila limba dezinfectata, de cauciuc, a corporatistilor, înjuraturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocania semenilor sai (dar nu si pe a lui însasi). În mintea sa toate ar trebui sa functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elvetie româneasca. Nici sclavii fericiti ai Americii nu vad mai departe de vârful nasului: îl înjura pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continua fiecare sa mearga la birou într-un SUV de cinci tone. Se arata vag îngrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea ca fabricile se închid, tara se dezindustrializeaza iar viitorul se muta în China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secatuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistica imprimata fiecarei activitati umane însotita de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, actioneaza prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu sa le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea paguboasa)

Odata ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu întemeiaza o doctrina sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Ofera un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfatisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambigua a unor minti înfierbântate care vor sa încerce înca un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului sau. Nu partizani, nu adepti, nu purtatori de insigne si drapele, ci oameni – fara majuscule, oameni în carne, oase si suflet… Oameni care nu traiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubileaza la gândul ca au sa-si îngroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu ca “a te realiza” nu înseamna a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face întelesi. Care nu fac binele doar pentru ca asa se recomanda la televizor în fiecare sâmbata seara si care stiu ca, orice ar spune cercetatorii americani, copiii pot creste cu hrana catodica pe baza de desene animate sângeroase si filme cu împuscaturi. Oameni normali.

În cele din urma, este bine sa ne întrebam, dupa ce lectura ia sfârsit: si acum? Ei bine, fara sa-mi arog daruri profetice, voi risca sa dau niste raspunsuri, jumatate în serios, jumatate raspunzând unei provocari agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, ca A treia forta: România profunda, aminteste tulburator de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit aceasta din urma lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domolisera. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec juganit, nimic din violenta razvratitului nu mai aparea în persoana lui publica. În Discernamântul modernizarii aveam ulterior sa asist la echilibristica puerila a celui care jinduieste sa pastreze varza (discernamântul traditional) fara sa loveasca, în numele Tatalui, capra (modernitatea). Dupa varii alte luari de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lamurit: omul se golise de substanta, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndraznesc sa spun ca, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul îi va asalta si pe ei cu tentatia confiscarii.

În mediile României epidermice, cred ca nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citita, eventual adulata pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitarii. Toata lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cartile nu schimba lumea. Atunci când par s-o faca, schimbarea e antrenata deja, cartile doar o înregistreaza après coup, si o cristalizeaza. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid sa ne întrebam daca ceva mai poate fi schimbat, iar daca da, în ce fel, în bine sau în rau? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioada de violenta, de ratacire si de ignoranta aproape totala. Ar fi o trufie sa identificam timpurile noastre cu cea mai neagra perioada din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate sa îndepartam aprioric aceasta supozitie. În ambele cazuri însa, repet, cartile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernamânt.

Este drept sa ne întrebam, în cele din urma, ce va reprezenta aceasta carte pentru România profunda. Iarasi, sunt nevoit sa zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsa de cangrena modernitatii, lucrurile vor continua sa curga pe fagasul lor si fara acest text, la fel cum o carte buna despre ecologie nu influenteaza cu nimic natura, care stie sa-si vada de ale ei si fara concursul specialistilor. Acolo unde România profunda se retrage în fata kitsch-ului, a manelizarii si a mârlanizarii, lucrurile vor merge în rau, dupa cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va gasi niste confirmari ale intuitiilor sale adânci, iar revolta lui va capata, poate, substanta si sens.

Dar sa ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodina care a invadat pâna la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia forta: România profunda trebuie sa para de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fata de constiinta proprie, este cartea care capata deplin sens daca esti convins ca, pâna la urma, totul este doar între tine si Dumnezeu, e sfidarea perfecta care trebuie adresata postmodernitatii pentru a demonstra ca esti, în pofida tuturor lanturilor cu care te-a zavorât, un om liber. A treia forta… Este orice, dar numai o întreprindere rentabila nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt într-un moment de gratie. Au scris o carte onesta. Celor carora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur ca nu este asa, în vremurile noastre în care minciuna si înselatoria par simple conventii adoptate în vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei în „elitele” globalizate si dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însa, pe prag, cu aceasta critica a lumii moderne. Pot face cale întoarsa, cedând sistemului care va încerca „sa-i recupereze”, juganindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi pacat. Pot ramâne linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar pâna la sfârsitul vietii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, dupa ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de pacat. Sau îsi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie sa-si doreasca, nici mai mult, nici mai putin decât sfintenia. Povara acestei carti, integrala, este cea a autorilor, si în egala masura a celor care o vor trai si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, dupa ce-l vor fi înteles…

Drept urmare, acum la sfârsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia forta… se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovodiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie sa admit, cu imensa parere de rau, ca vor avea impresia ca se afla în fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi însa de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru ca multi dintre noi traim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede ca este împins la un exercitiu livresc fara rost, experienta sa reducându-se la unul din multele orase „europene” tipice ale României, în care abunda „posibilitatile” dar în care oamenii interactioneaza vag, epidermic, fara sa-si împartaseasca nimic, în care se comunica, dar nu se intra în comuniune.

Cu alte cuvinte, ma veti acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxala, de admirator fara rezerve, sceptic în ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, va asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastra este, dupa cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lasata în urma Zeului, dupa plecarea lui. Ca lucrurile sa revina în matca, este nevoie ca Zeul sa se întoarca, nici mai mult, nici mai putin. Pâna atunci, carti ca A treia forta: România profunda ne sistematizeaza dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si în acest conditii sunt sigur ca veti fi de acord cu mine…

Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi sustine cu toata convingerea si responsabilitatea, ca Forta a treia este cea mai coerenta pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebarii cu înversunare iresponsabila. România normala aparata de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Românie pasunista adormita suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasa, ci o Românie ordonata, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joaca al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practica autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionista angajata la negru în circul politic. O Românie alcatuita din oameni, nu din functii: “Daca sistemul economic actual, îti ofera o prostituata, personalismul îti propune o nevasta dragastoasa; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul masinii, o friptura într-o gradina de vara, la un pahar de vorba; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vânzatorul îti spune pe nume; în loc de o filozofie abstracta, un om întreg care-ti vorbeste; în loc de revolutii, utopii si experimente, nascute din haos si plictiseala, evenimente desfasurate în rânduiala.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea înca întreba un sceptic. Pentru început, raspunsul ar fi: sa nu uitam ca, dupa cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care sufera”. Sa încercam, cu alte cuvinte, sa vedem cât mai departe, atât în afara, cât si pe dinauntrul nostru. Si sa nu ne pierdem speranta, uitând ca zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic masluite…