Eugen Evu: Epistole din Vavilonia

eugen-evuEpistole din Vavilonia

La urma-urmei omul este în exil pe planeta și a noastră, iar inteligența intuitivă este ubicuă, sub claruri și neguri, poesia revine din luminile subțiate ale cunoașterii. Ceva se precipită, ceva seismic, ceva neîntâmplător…

Vavila Popovici scrie un hronic al vârstelor… Se revendică de la Kafka, probabil prin aceea că s-a născut în spațiul mitologic prometeic, caucazian… Eros sublimat în lotusul cu o mie și una de petale, rostire dulce-suavă, curaj auto-terapeutic, vibrând spre divinitate, cum scrie… Senzualitatea și filosofia răzbat în micul patimoniu al bibliotecii ca o fructieră. Continue reading “Eugen Evu: Epistole din Vavilonia”

Tristetea în arta

Boris Marian

.                         Boris Marian

.Tristețea  în artă

Stătea nemișcat ca un câine în fața magazinului, așteptându-și stăpânul. De fapt nu avea stăpân , iar magazinul apărea lunar. Cât o clipire astrală. O scurtă silabă în fraza Divinului. Avea un chip palid, înconjurat de barbă. Un păianjen trecea tacticos strada, cu un ușor dispreț pentru strălucitorii bolizi ai feciorilor de bani-gata. Ca un ac în ochi îmi stăruie întrebarea – dacă tot suntem sortiți morții, de ce nu suntem mai uniți, mai apropiați? Continue reading “Tristetea în arta”

Rondul de noapte( POEM?, DA!)

Boris Marianby Boris Marian 

 Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei, este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Am o mostră de şopârlă în birou, de batracian, gata să înghită orice insectă zburătoare şi umblătoare. NU sunt eu acea insectă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,Iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? Continue reading “Rondul de noapte( POEM?, DA!)”

O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers

Max BleherM.Blecher (1909-1938)

75 de ani de la despărțire

„In dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză… cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian.

Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Continue reading “O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers”

UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

Roni CACIULARU

 

Convorbire cu  ZOLTAN TERNER,  

autorul recentei carti de succes:

LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI

 

 . 

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea  pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa.  Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat  al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri  si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?   

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine  e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ? 

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si  trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant.  Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie  cu care comunic  telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe  aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre  ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin  de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra. 

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila…  Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea  înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui  Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu  realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

 

Zoltan TERNER: Cu placere.

 

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012


INTERVIU CU DARIE DUCAN

Raluca BERCEANU

 Raluca: Darie, voi începe cu aceeasi întrebare, cu Google. Pentru cine nu îti cauta numele pe net, cine esti tu?

 

[pullquote]

Boema e acum muzeala în multe locuri. E boema cu afise ca e boema. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie «om», ca altfel nu ne-am crede?”

Darie Ducan

[/pullquote] Darie: Vreau sa cred ca sunt un poet al dracului si al lui Dumnezeu deopotriva, un om cu o taraba care vinde creier ca vata de zahar în parcul unde se dau pe role Istoria lui Calinescu si Istoria lui Manolescu. Dar mai ales cartile de carne, alea, sângeroasele pentru care au crapat ochi si au aparut basici la mâini unora si, apoi, când si-au mângâiat iubitele, acestea le-au spus – Ce mâini de taran ai!

 Sunt un om care scrie si are ambitii putin mai mari ca Balzac si care cred ca tot o va razbi cât un Cârlova. Sunt un aprig consumator de hârtie, un animal care papa coli A4, cheltui pentru aceasta mai mult decât unii pe tigari. Pâna la urma tot despre fumuri e vorba.

 Cine sa spun ca sunt? Cel din cartile mele, mai bune sau mai proaste, cel de pe strada, cel care scrie la biblioteca de la Litere la masa 42. Cel netuns uneori pentru ca parul i se termina într-un vers, neras pentru ca l-a certat cândva un poet pentru asta, cel timid, cel rau, cel nedrept, cel afurisit, cel…alalt. Sunt un om a carui cam singura treaba pe lumea asta este sa scrie dar care face mai mult altele ca sa aiba despre ce sa scrie. În parcul despre care spuneam, deocamdata am doar bani sa îmi cumpar ceata de a nu sti exact cine sunt.

 Raluca: Boemul tau profil de Facebook ne spune ca lucrezi la Poezia Româna. Vorbeste-ne despre fisa de post si obiectivele acestui job. Ai un program de functionar sau esti freelancer?

 Darie: Profilul meu Facebook nu e unul boem neaparat, adica nu e cautat boem. E pur si simplu partea mea dintr-un soi de cenaclu al vietii. Si, cum «cenaculum» vine din «cena», cina, constat ca mare parte din dezbaterea literara s-a mutat aici. Câta Capsa online!

 Am scris ca lucrez la Poezia româna pentru ca asta fac. Si când nu lucrez nicaieri tot acolo lucrez. Nu pot fi dat afara, nu îmi pot da demisia. Fireste ca nu am un program foarte fix, desi scriu foarte mult si, practic, asta ma tine în viata.

 În copilarie, când îmi faceam mâna si înca nu plecasem din Târnaveniul natal, scriam cu norma, cred ca 5 poeme pe zi – si acum pastrez în familie câteva mii bune de poeme pe care, scriindu-le, m-am format si pe care nu le voi publica niciodata. Ce a fost atunci norma e poate acum cazuistica. Nu filtru, ci devenire. Nu voi fi pedant, caut ceva mult mai pamântesc de lucru, o editura, dar, pâna una-alta, nu prea îmi pasa daca acest «loc de munca» e vazut de unii ca o megalomanie.

 Când chiar faci poezie si pui totul de la tine pentru ajungerea ei la cititor, când nu te ajuta absolut nimeni dintre cei care întorc fonduri cu lopata, vorbind aici si de  Uniunea Scriitorilor, de Ministerul Culturii si de ICR, macar atâta meriti, sa fii serb în aceste plantatii, le numeam cândva de singular, dar constat ca sunt multi prin ele doar ca le e rusine sa recunoasca faptul ca scriitorul tânar o duce foarte rau în România.

 E trist nu ca spun eu un cliseu, ci ca el e cliseu prin faptul ca toti o duc rau. S-a ajuns, prin asta, cumva, la ce voiau cei mai crânceni comunisti, poetul sa fie exclusiv al maselor. Si, daca se poate, mai prost ca ele. Traim într-o tara cumplita. Un permanent amendament la Kafka.

 Ma reîntorc la cuvântul «boem» si constat ca e o boemie, dar nu una tipica, e un fel de nebunie personala a mea, aceea de a nu ma înhaita literar cu nimeni. Stiu ce paguboasa e lumea literara si o dispretuiesc profund când o iau en gros. În detaliu spiritul meu critic devine mai tolerant. Când trec prin cârciumi si îi vad, plec acasa si noaptea le visez ficatii cirotici. Se ridica din vis ca o madona, ma pupa pe frunte si se cara. În redactii, prin suse, se îmbata fara alcool, altfel, cu relatii false de dependenta publicistica. Boemia mea e chiar libertatea, dar nu aceea cu dedesubturile miluirii cu vreun premiu, cu vreo sinecura. Ma lasa rece carierismul marunt de acest fel.

 Raluca: Esti întrebat, de obicei, despre scriitorul sau omul Darie. Cine este însa revolutionarul Darie? Care e proiectul lui grandios? Viseaza el o pagina în cartea de istorie sau doar una în cartea de româna?

 Darie: Despre scriitor sunt întrebat, cu omul se ia contact mai des decât cu cartile mele, din pacate. Nu stiu care e revolutionar dintre cei doi. Cred ca aici devin unul tocmai de rusinea ca nu stiu. A fi revolutionar e o natura, nu un deziderat. Proiectul meu grandios, si de care încerc sa ma tin, e sa scriu 100 de carti. Cred în felul de scriitor care a fost Sadoveanu. Le va puti unora acest nume aparent rasuflat, dar e fix problema lor. Daca as fi sarit cu gurita pe Blecher m-ar fi aplaudat multi pentru ca e la moda.

 Nu visez nicio pagina nici în cartea de istorie, nici în cartea de româna, nici macar în cartea de telefon. A avea o pagina într-una din aceste doua carti pe care le-ai enumerat e o consecinta, nu o tema de visat. Daca te apuci sa visezi maruntisuri din acestea te trezesti ca n-ai ce cauta acolo si ca îti maimutaresti natura prin demagogism. În manuale sunt si multe mediocritati puse chiar de unii dintre profesorii generatiei mele, din motive marginale literaturii, vezi-doamne, din acea stupida idee ca un manual de literatura româna trebuie sa aiba un criteriu democratic de alcatuire.

 Daca vrei, de pilda, sa îl resuscitezi pe Blecher, ca vizibilitate, scrie studii despre el, vântura-l prin lumea buna, dar nu îl trece în criterii, caci procesul descoperirii lui ar fi prea scurt si fara nicio satisfactie. Sau poate l-ai nascut sa-l îngropi. De aceea manualele de literatura au ajuns un fel de gazeta, un fel de revista mondena a literaturii. Sunt foarte constient ca spun asta când mâine-poimâine cei dintr-o generatie cu mine poate le vor calari paginile. Trebuie privit mai obiectiv decât facându-ti pipota monoclu!

 Raluca: Fiecare tânar poet român poate fi înca un Nicolae Labis. Un geniu liric descoperit si iubit precoce, un revolutionar al vremurilor lui, un boem care îsi bea noptile la Capsa, cu junele dansatoare din trupa Armatei. Ce doza de Labis e în tine? Ce crezi ca ai putea avea în comun cu libertinajul boemei, lupta politica si extremismul literar din generatia noastra?

 Darie: Ma bucura aceasta întrebare pentru ca la debutul în volum, petrecut la 15 ani, am fost comparat cu Labis, dar cu totul altele sunt motivele din care îmi place acest poet. Acum am 23, dar trebuie sa recunosc faptul ca la 21 de ani n-am luat niciodata tramvaiul, desi, unde locuiesc, acesta trece în mod obsesiv prin fata blocului meu si, dimineata devreme, vara, când balconul camerei mele e deschis, îl aud cum huruie ca o broasca. M-am temut de el cu un fel de blândete dar constient ca nu se mai întâmpla nimic.

 Cred ca am în comun întreg amalgamul, dar m-am saturat de lupta politica. Cel putin în acest moment când politica guvernului actual  e una înjositoare si murdara, mincinoasa si de neiertat. Cred ca toata adunarea de la Argentin, unde dupa o  anumita ora se mureaza oamenii la desimea noptii, pe sub mese, ar fi mai buna decât presedintele Basescu si aceasta chirie de neg care e Boc. Sper sa nu devin mâine un Labis calcat de o coloana oficiala! Am 23. Sunt batrân. Dar si ei, din tramvaie, au îmbatrânit în Rolls-uri.

 Raluca: Te voi întreba si asta. Care e, dupa credinta ta, adevarata poveste a accidentului de tramvai care l-a ucis pe Labis? Putem sa consideram ca acesta este cel mai boem episod din istoria literaturii române?

 Darie: Nu stiu, nu am cercetat. Si nici nu am cum. Dar cred ca mai trista e o continuare la care mi-e frica sa ma gândesc: ca balerina spre care alerga în acea noapte, dupa ce el a murit, a plecat cu cerbul caprioarei ucise. De cerb m-as mira. De ea, nu.

 Raluca: Mai este boema europeana un fenomen real sau supravietuieste doar ca instrument de marketing cultural? Este Darie boem? Proiecteaza-l în câteva cuvinte pe Darie cel ideal, cu viata lui ideala.

 Darie: Boema e acum muzeala în multe locuri. E boema cu afise ca e boema. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie «om», ca altfel nu ne-am crede. Sunt si nu sunt boem. Sunt boem în felul meu. Am scris si în cârciumi si stiu ca în unele momente ai fost si tu de fata, am pierdut multe nopti în multe feluri, probabil sunt boem, probabil sunt doar trist si înfrânt, nu stiu.

 Daca as sta sa ma analizez as lua o pozitie ecvestra dar mi-e mila de cai si, în toata joaca mea, m-as vrea ecvestru numai pe aburii lor. Ca sa fie mereu vii. Desi aburul lor pare, ei nu îti sufla fumul tigarii în fata, ca decanii. Darie ideal e o prostie. Darie ideal e Darie mort.

 Raluca: Jack Kerouak era profund deranjat de faptul ca devenise regele beatnik. Operele lui nu fusesera menite sa fie doar un manifest pentru Beat Generation. Acum, imagineaza-ti ca tu ai deveni rege al unei miscari neo-boeme, ca o întreaga generatie ar dezvolta pasiuni si revolutii pe baza scrierilor tale, doar ca asta s-ar întâmpla interpretând într-o cheie gresita mesajele lui Darie. De unde am trage seva unei astfel de miscari? Cum ar arata generatia aceasta si care ar putea fi atitudinea ta în acel moment?

 Darie: As schimba tactica. As scrie altfel ca sa neg ce au înteles ei. În plina epoca Beat, daca as fi fost Kerouak as fi scos boxele la geam si le-as fi dat Monteverdi. Înainte sa am vise de genul acesta as vrea sa fiu citit si citit.

 Dar nu neaparat de toate salopetele puse direct pe oase si numite (unii) critici, adica nu de mercenarii revistelor si editurilor, zglobii figuranti remunerati, copii de casa ai unuia sau ai altuia, ci de tinerii din Facultatile de Litere din tara, de tinerii deschisi si mai inteligenti decât îi cred toti profesorii lor, uneori prea timizi si lehamisiti sa se arate. Ei sunt de fapt literatura vie pentru ca ei sunt cititorii în care am foarte multa încredere.

 Raluca: Ai publicat de curând Spirt, un nou volum de versuri. Ce poti sa spui despre el? Despre Alexandra?

 Darie:Spirt e o carte la care tin foarte mult. S-a scris ca pâinea pe unt, în transa, din iubire, din disperare si frumusete. Niciodata n-am scris o carte atât de repede si atât de direct. M-am copt uman în usurinta scrierii ei aproape ca un cartof.

 Despre Alexandra nu am ce sa spun mai mult decât am spus deja. Cartea aceasta si-a sarit rândul. Multe altele îsi asteptau la rând publicarea. Spirt însa, ca o mutare de sah, a devenit irezistibila în a se scrie si în a se publica. Aici nu avea ce sa se cearna, ce sa se decanteze. A iesit exacta. Numai buna de sicriu pe masura unei amintiri.

 Vor urma alte carti, în toate genurile literare, dar în principal poezie, caci am scris foarte multa poezie. Traim si vedem. Sau murim si stim.

Raluca BERCEANU

http://laboheme.ro

Bucuresti

iulie 2011

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI

Reporter: Cristina PETRESCU

 

[pullquote]

Daca un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodata” (Liviu Antonesei)

[/pullquote]

 

 

 

Acest interviu va aparea în limba engleza într-un numar special al revistei electronice al masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucuresti, care îmi va fi dedicat. Multumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, si Cristina Petrescu, realizatoarea integrala a numarului din revista, ca s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd ca acesta i-ar putea interesa si pe eventualii cititori de limba engleza. Cred ca dna Petrescu a izbutit sa ma traga de limba cu multa abilitate, ceea ce m-a facut sa spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba româna a interviului, multumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spatiu al cyberuniversului. (L.A.)

 

—————————————–

Cristina PETRESCU: Cine credeti ca v-a influentat în mod deosebit în opera literara (scriitori sau nu)? Fata de poetii care v-au influentat, va simtiti ca un coleg, un continuator al unui stil? Cît de mult conteaza originalitatea?

Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatura si un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mâna. Desigur, cu vârsta au aparut si niste criterii de selectie si niste preferinte stabile. As putea spune, în prima instanta, ca toata aceasta uriasa acumulare culturala m-a influentat în scrisul meu. De buna seama ca, în timp, unele influente, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De când i-am cunoscut – si cu unii întâlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o multime de autori nord si sud-americani, au ramas în inima mea si în mintea mea.

Adolescent fiind, am citit cam toata poezia moderna franceza în original si pe cea romantica si moderna de limba germana în diverse traduceri. În fapt, cred ca stiu cam toata poezia moderna, pe cele amintite mai înainte însa mai bine. În ce priveste poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vietii de câtiva autori, pe care îi socotesc esentiali în formarea oricarui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn, René Char, Eugenio Montale, probabil si altii. Am facut exercitii dupa Mallarmé aproape sase ani, i-am tradus toate poeziile, în proza, dupa cum procedase el cu cele ale lui Poe, pastrez si acum cu sfintenie editia de Opere complete din Pléiade…

Sigur, n-am pastrat din exercitiile mele de tinerete decît vreo sapte poeme, pe care le-am socotit „originale” pentru a fi pastrate si publicate, dar, fara îndoiala, o anumita înclinatie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi ramas legata de mine. Dupa irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci si am si publicat mai multe grupaje. Între altele, când am ajuns prima oara la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumparat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am gasit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.

Originalitatea? Nu stiu ce sa spun, cred însa ca dupa miile de ani de cultura prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degraba, una „de sinteza” si e legata mai mult de viziunea proprie pe care reuseste – sau nu! – un autor sa si-o formeze si, în al doilea rând, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispozitia oricui.

Cristina PETRESCU: Ati spus despre cel putin un poem ca l-ati scris foarte rapid, într-o stare febrila (Urlu. Despartirea de lume. Un testament. —  în „Poemul care mi-a salvat viata”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cît dureaza în general sa scrieti un poem cap-coada? Care este modul dumneavoastra de lucru? (modificati poeziile pe masura ce le scrieti, la sfîrsit, deloc…?)

Liviu ANTONESEI: Daca un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodata! În fapt, pâna ajunge sa fie scris pe hârtie, un poem de-al meu, sau macar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întâi, poeziile de mâna. În rest, am scris direct la masina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Când poezia trece „pe curat”, dactilograma sau spatiul virtual, poate suferi unele mici modificari – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetitiilor – când nu sunt cautate – etc. De obicei, mai degraba, tai decât adaug unei poezii în cursul acestor operatiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca si Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar ca am avut parte de mult mai putine ocazii! Ce vreau sa spun? Ca nu scriu premeditat poezii, ci doar când „ma apuca”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, sa „ma apuce” si sa scriu un ciclu în cîteva zile. Pâna acum doi ani, când „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000.  Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atâtea vara trecuta si, daca am noroc, scriu si vara asta si ma trezesc cu o placheta…

Cristina PETRESCU: Aratati vreodata poeziile „neterminate” altcuiva?

Liviu ANTONESEI: Nu, niciodata. Am un fel de pudicitate instinctiva în aceasta privinta. N-as putea arata cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în fata altcuiva, le las la verificare o bucata de timp, care, uneori, poate însemna si ani.

Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în opera?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu! Uneori, am senzatia ca întreaga personalitate se muta acolo, alteori, dimpotriva, parca simt un fel de separare. Se poate sa fie adevarate ambele impresii, în sensul ca, atunci când efectiv scrii, te muti cumva cu „haine si bagaje” acolo, în locul scrierii…

Cristina PETRESCU: În ce masura ati creat un eu poetic distinct de dumneavoastra din realitate? Cum priviti faptul ca cititorii le pot confunda pe cele doua?

 

Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, desi sânt (si) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu ma îndoiesc ca acesta trebuie sa existe undeva în strafundurile fiintei mele. Cred ca unele din cele mai mari placeri ale lecturii, chiar si la cititorii experimentati, cum sânt si eu, provine tocmai din aceasta confuzie. În cazul meu, nici nu ar fi o confuzie gresita, de vreme ce consider întreaga opera literara nu doar realista, ci de-a dreptul autobiografica. De buna seama ca operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte si evenimente, nu doar amintiri, ci si produsele imaginatiei, fantasmele mele, reveriile s. a.m. d.

Cristina PETRESCU: Sunteti cunoscut nu doar ca scriitor, ci si ca jurnalist. Scrieti despre realitatea imediata: în domeniul universitar, politic etc. Va vedeti ca un hibrid între artist si reprezentant al societatii civile? Ce sunteti în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian si în „mizeria” politica?

Liviu ANTONESEI: Când ma prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, daca percep vreo mica nedumerire, adaug si „scriitor”, deci asta ma socotesc în primul rînd. Însa scriitorul acesta „locuieste” si el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vietuieste, de politica tâmpita de care are parte, de ororile de tot felul. Avantajul ca esti si scriitor este acela ca te poti exprima, ca poti evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orala sau anecdota. Pe deasupra, fara a te iluziona ca schimbi lumi, cu siguranta ca, în publicul virtual infinit, gasesti macar câteva persoane care percep mesajul tau. As putea fi chiar si mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor productii – faptul ca scriu articole platite sau ca cutreier tara si lume ca sa tin conferinte – dincolo de placerea calatoriilor si a faptului ca stau de vorba cu oameni adesea necunoscuti –, ma ajuta sa uit ca genialul guvern Boc mi-a taiat acum vreun an o jumatate din veniturile de profesor!

Cristina PETRESCU: Cînd un poet publica o carte se expune criticilor, parerilor avizate sau nu, de care se poate distanta sau le poate accepta. Cînd publicati pe blog reactia publicului este imediata. Cum e sa fiti judecat de un „divan ad-hoc”?

Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent daca e vorba despre laude  sau critici. E bine sa cunosti publicul caruia te adresezi, nu ca sa-ti schimbi stilul sau viziune, Doamne fereste!, ci ca sa stii la ce te poti astepta din partea acestuia. Nu de putine ori, aceste întâlniri teoretic fulgurante, au lasat urme mai adînci, mi-am facut câtiva prieteni în acest fel, am descoperit câteva talente literare, pe care le-am ajutat sa iasa în lume. A fost o perioada de cîteva luni, în plina campanie electorala, în 2009, în care pe blogul pe care îs tineam pe VoxPublica, am publicat numai literatura, poezie, proza, chiar eseu, si am avut o audienta si un numar de comentarii pe care nu stiu daca le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama ca exista un public potential urias pentru literatura, dar mai trebuie sa-l si cauti, nu sa-l astepti în „turnul de fildes”, ca pe vremuri…

Cristina PETRESCU: Cînd scrieti poezie, va despovarati sufletul de ea, sau creatia se înfiripa atunci, pe loc, sau… ?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu altii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamana cumva cu o nastere. Trebuie sa ma eliberez de ea la timpul potrivit ca sa nu moara.

Cristina PETRESCU: Ce poeti/scriitori contemporani va plac? În ce masura considerati ca semanati sau, din contra, va deosebiti? Va simtiti ca facând parte dintr-o „generatie”?

Liviu ANTONESEI: Eu sunt un fel de singuratec cordial si n-am vrut sa fac parte din vreo generatie, m-am si opus unei asemenea includeri înca de la începutul anilor optzeci, cînd a început sa se vorbeasca despre generatia în care, pâna la urma, tot am fost inclus, în ciuda opozitiei mele! Cred ca, în aceasta generatie, sunt câtiva exceptionali, de care ma simt apropiat, în ciuda diferentelor firesti de arte poetice dintre noi. Ma gândesc, în primul rând, la Mariana Marin, Ion Muresan, Marta Petreu, Alexandru Musina, Ion Zubascu, Mircea Cartarescu…

Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieti?

Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru ca n-as putea trai fara sa citesc si sa scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi si fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus sa-si consume timpul citindu-ma.

Cristina PETRESCU: Daca ar fi sa aleg, cred ca pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („matase”, „ceara moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cît de importante sunt acestea pentru dumneavoastra?

Liviu ANTONESEI: Desi uneori mi se remarca inteligenta, cred ca sunt, în primul rând, o fiinta extrem de senzitiva. Cred de altfel ca nu doar tactilitatea este exploatata în poezia mea, ci si toate celelalte simturi deopotriva. Daca tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile sa stea asa, cred ca e din pricina ca nu sunt doar o fiinta senzitiva, ci si una foarte deschisa senzualitatii. Va trece asta cu vârsta? Nu cred, pentru ca este ceva structural. În schimb, cu vârsta, risti ca o asemenea structura sa te ajute sa te faci de râs!

Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificatia lor pentru dumneavoastra? Va considerati un exponent al culturii europene (de origine crestina)?

Liviu ANTONESEI: Eu am fost învatat sa scriu si sa citesc de bunica mea, pe când aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca sa spun asa, si ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. As putea spune ca prima carte citita, desi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate si aluzii de natura biblica din literatura pe care o scriu, aparat folosit fara vreo intentie de prozeletism. Ma socot, desigur, un autor european, dar as spune de traditie iudeo-crestina, pentru ca religia noastra a crescut din credinta unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigma culturala, asa ca s-a putut lasa, în oarecare masura, marcat si de iudaism si de buddhismul tibetan. Cred ca plictisitor sa ramâi închis în propria ta casa, oricât de mare, de labirintica si de colorata ar fi aceasta.

Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simtita o fragilitate, delicatete. V-as întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, si în ce masura metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însa ma declar multumita si daca îmi spuneti ce poveste v-a placut la vârsta la care înca le citeati.

Liviu ANTONESEI: Eu cred ca metaforele ascund si dezvaluie în acelasi timp! Daca vrei ca secretul sa ramâna secret, spune-l cu toata sinceritatea, chiar daca îmbracat în haine fastuoase. Daca vrei ca scrisoarea sa nu fie gasita, pune-o cât mai la vedere. La vârsta când citeam primele povesti, pentru ca mai citesc si acum, chiar redactez un ciclu de povesti exceptional în perioada aceasta, apartinând unui autor originar din Basarabia, însa domiciliat în Luxembourg, deci la vârsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbinca, amuzantul basm de origine ruseasca, cu mare circulatie la mine, în Moldova, exceptional stilizat de Creanga. Mai crescând, au început sa-mi placa si alte basme de Creanga, pentru adulti,  precum Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel prost…

 

 

Imagisme

de Nicoleta MILEA

 

Imagisme

 

La raspântia stelelor

serpii musca

octave senine.

 

Castelul lui Kafka

în parabole deschise

curge verde.

 

Endecasilabii

nebuni alearga

prin ploaie.

 

În plin tsunami

discobolul

saruta luna plina.

 

xxx

 

Pe strada frunzelor

la numarul sapte

locuieste

ultima taina a noptii,

pas lânga pas,

armura pentru verde –

trec doruri

pe sub ceata oglinzilor,

cuvânt lânga cuvânt,

ardere pâna-n zori…

Cine spune

ca-mi joc nenorocul

pe o potcoava de fum?…