Rondul de noapte( POEM?, DA!)

Boris Marianby Boris Marian 

 Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei, este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Am o mostră de şopârlă în birou, de batracian, gata să înghită orice insectă zburătoare şi umblătoare. NU sunt eu acea insectă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,Iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul Negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Esta ţara care nu există. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborâ la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală.Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.Uneori comunici mai uşor cu un câine, o pisică, decât cu un om. Am câteva experienţe edificatoare. De ce nu comunică un om?.De teamă. Pentru că este ocupat, fie cu treburi grele, fie cu sine , însuşi. Dar dorinţa de comunicare se aseamănă respiraţiei, nu poţi trăi sub apă.Am o părere foarte bună despre comunicare. Discreţia, secretomania, mania persecuţiei sunt câteva piedici grave în calea comunicării, Iar ura se naşte numai din lipsa unei comunicări deschise. Suspiciunile, prejudecăţile de aici se nasc. Iubirea este alt domeniu. Iubirea este un alcool, oamenii nu mai sunt raţionali. Vorbesc de comunicare, deasupra iubirilor, prieteniilor ocazionale. Sunt un religios al comunicării,eu pot discuta şi cu Dumnezeu. De ce nu? Nu ştie luna că e luminoasă şi nici măcar nu ştie că e lună, nisipul că e nisip, spre ce ne îndreptăm?Ce-ai să Te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfarm (îţi sunt ulcior), dacă mă stric? Şi băutură sunt.Sunt meşteşugul Tău şi-al Tău veşmânt, cu mine rostul Tău dispare. În urma mea nu mai ai casă-n care să te întâmpine cuvinte calde…. Uite, eu nu sunt, dar dac-aş fi, aş fi un miez de poezie scrisă… Uite că nu sunt, ceilalţi sunt deplin- Rilke.. Este un mare curaj să te scoli de dimineaţă – Anonim. Noroc că nimeni nu poate muri treaz. Opusul păcatului este libertatea, nu virtutea – Kirkegaard. Uciderea pruncilor nu a servit decât cauzei picturii, ea nu a fost învăţătură pentru ocrotirea pruncilor, mişcarea braţului, strălucirea săbiilor, ţipătul mamelor, mulţumirea monarhului.

…………………………………………………………………………………………..

Prima dragoste am cunoscut-o în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei, am înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de obosoeală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţii, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce , voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea , se ridica, plină de speranţă. Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac.
. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt odioara este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI.Până aici totul este o aiureală ….. Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, Magda, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Esta ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborâ la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală.Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte…supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul. Dictatorii, călăii sunt sadişti, nu poţi să admiri sadismul. Dar este altceva.
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie) După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit. Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR. Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Unii sunt vii, alții sunt morți. Abominabil, ce cuvânt expresiv. Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aevea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine. Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…. Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare?Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așează, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă,1sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță. . A venit și seara, roua strălucește, stau la o răscruce, inima pândește, luna curge-n valuri pe acoperișuri, undeva se-aude cântecul în stihuri, este pacea sfântă, ca-ntr-o casă veche, frunzele din arbori cântă la ureche, iar departe-n zare, dincolo de cețuri, paznicul vieții ne socoate prețul. Ceas de noapte, dormi, iubito, ceas de moarte, dormi , iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu și restul lumii, iară eu , venind iar noaptea, voi cânta încet pe strune, ” Te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme”, ceasul bate ca o toacă, dormi, iubito, dracii joacă și își râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte, dormi, încet mă voi preface într-un zburător prin nouri, voi veni în visul pașnic, te voi lua zburând în stoluri spre o altă lume caldă,unde sunt îngemănate inimile care caută părăsind singurătatea. Baudelaire — Dumnezeu este singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu are nevoie să existe. Dragostea este gustul pentru prostituție. Ce este arta? Prostituție. Dragostea începe cu prostituția și se termină cu simțul de proprietate.genial? Poate.A plecat în Canare, spune cineva, de fapt cred că a spus în Canada sau în canale sau la canale, o încurcătură, ce pot spune unii sau alţii, tocmai m-am despărţit de cineva la care am ţinut destul de mult, viaţa ne dă câte un şut în fund, ca în armată, a treia cizmă, dar faţă de cei ce trăiesc în canale, oricum, sunt mai fericit. Un mic soare, Doamne, pentru sufletul meu. Doamne, eu sunt o frunză, o nucă, un broscoi speriat, o vrabie rănită, mi-au furat toate cuiburile, m-au ajuns toate praştiile , Doamne mic, ridică-mă şi fă-mi fericit ca pe boii cu coarne nevinovate, ca pe câinii cu ochii de înger, ca pe nenufari, ca pietrele prietenele – Eugen Ionescu. Onorat public, am nevoie de consideraţia d-voastră. Ca să mă consideraţi este foarte uşor. Trebuie să mă neînţelegeţi , apoi să mă înţelegeţi . Până azi m-aţi neînţeles suficient. A venit vremea să mă înţelegeţi. Eugen Ionescu. Acum amintiţi-vă de filmul „Pianistul” după romanul omonim de W.Szpilman. Cine s-a gândit mai profund la semnificaţia Paştelui evreiesc şi al celui creştin, care sunt apropiate calendaristic? Evreii renasc ca popor, prin ieşirea din robie, iar Iisus renaşte pentru vecie, după ce fusese crucificat de romani. Atunci , cum să-mi explic eu antisemitismul teologic? Nu este cel mai mare fals istoric, acuzaţia de deicid? Bietul Eugen Ionescu, revendicat de români, francezi,evrei, era un om universal. Deci nu este bietul Ionescu, este universalul Ionescu. .
Se spune că fericit este cel care iubeşte, nu cel care este iubit. Aşa o fi. Când eşti iubit , simţi un fel de jenă, o nelinişte, te întrebi, oare pot răspunde cu acelaşi sentiment, cu aceeaşi intensitate? Cineva care mi-a declarat dragoste nu o dată, care a spus că am fost iubirea vieţii, îmi spune că nici prieteni nu am fost. Deci, până la urmă eu am fost cel care a iubit. Eu sunt cel fericit, aşa să-mi ajute Dumnezeu, de altfel nu mă aşteptam la altă reacţie de la un om singuratic, nu în sens social, un om care nu ştie pe cine a iubit, iubeşte, va iubi. Se spune că în dragoste ierţi orice, umilinţa este maximă, respectul nu are nimic comun cu dragostea adevărată. De ce ajung unii iubiţi să se ucidă? Dar nu în acest secol. Vorbesc despre antichitate. Azi, iubirea este raţională, omul modern are creier peste tot, în inimă, chiar şi acolo, jos. De unde şi atâtea necazuri. Poţi gândi pe Himalaya despre Coca-Cola? Nu , prietene, Cipariu. Sus este partea fricoasă. Munca egal aritmetică egal instincte primare. Îmi place. În faţa lui Dumnezeu nu se fac reverenţe, dar evreii fac. De ce ? Pentru că numai evreii dialoghează cu Dumnezeu. Pe asta nu aţi ştiut-o , prieteni. Fuga din literatură este la fel ca fuga din Egipt. Este vorba de iudei sau de Iisus, este fuga din sau în Egipt? Se împletesc miturile. Cum să mă arunc eu în singurătatea acestui text? Un lup alb, incandescent trece prin faţa mea. Să bem, fraţilor, pentru lunga noastră listă de eşecuri. Spune poetul Dan Cipariu, care scrie bine. Scrie deştept. Un şarpe de cuvinte lung ca Enciclopedia Britanică mă urmăreşte. Bravo, Cipariu, vei fi un nume. Greaţa lui Celine, un mare talent, dar antisemit, pronazist, toate bolile. C. Ţoiu caută să explice că asta îl mobiliza, delirul celinian, înjura evreii ca să simtă bine, îi dispărea greaţa,dar pe mine mă apucă greaţa când citesc aceste explicaţii. Iar Ţoiu, vorba lui Shakespeare is a honorouble man.
Undeva, o poetă, Angela scrie despre Holocaust, Kadiş, Tzadik, Sefirot, Ştetl, uluitor, scrie ca o artistă, ca un Celan redivivus, ca Nelly Sachs, mă rog, nu seamănă cu nici unul, este originală, scrie – cine i-ar cere iertare morţii? …sentimentul de-ai poseda pe ceilalţi, când ei mă posedă pe mine… sufletele sfioase nu se risipesc… întinde mâna şi înhaţă un suflet…liniştea este un viciu comod..voi afla mai târziu despre cine nu sunt… trupul , un pământ nechibzuit…DIAMANTE. Dar dialogul cu această ciudată persoană s-a întrerupt. Există o alienare în lume. Poezia ei m-a pus pe gânduri. Este extrem de livresă şi existenţialistă totodată. Un talent neîndoielnic, dar nervii, caracterul sunt în mare suferinţă. Se confirmă spusele lui Mugur, poezia poate ucide. Întâi te zdrobeşte, sângerezi, suferi de manii,. Atacă, îmi spune că autorul propriilor mele poezii este altcineva. Frumos. De aş avea pe cineva să le scrie. Desigur nu tot ce scrie îmi place. Prea mult sânge de tot felul, oarecari obsesii, scaunul unui rabin nu poate să miroasă a femeie, este vulgar. Dar are intuiţii interesante, ştie să sugereze. Acesta este secretul. Sugestia. Nu ştiu ce va rămâne din ceea ce a scris. Oricum a dat cam totul. Un fluviu ce dă peste maluri.
Jocurile se adună, ne-ntâlnim, de vrei, pe lună, tu mi-ai spus că niciodată nu vom fi … e altă joacă, visele noastre, afine-ngheţate în borcane ascunse, cerate, stăpânii muriră, paingul se miră, nu poate pătrunde, unde? Genele tale, gene mele se duseră-n alte făpturi, diluviene sunt vremile noastre, măruntă-ntristare, ce jocuri, ce drame epistolare. Te miri şi tu, ca paingul, afine gustate cu poftă de ursuline, de maicile acelea fugind de bărbaţi, frumoşi sunt doar anii tineri, uitaţi. După cum spunea Brueghel, Icar a căzur într-o primăvară, fermierii tocmai arau, marea era neliniştită, numai soarele privea maiestuos şi îşi făcea lucrarea, ceara plângea cu lacrimi de om. Florin Mugur îmi spunea că poezia nu este un simplu joc, este periculos, te poate duce la moarte, avea dreptate. Acum, secat de orice inspiraţie simt că Omul Negru îmi suflă din spate. Ce zici ody? Sau ce zici, Doamne? Orice se află în afara mea este Dumnezeu, chiar şi un câine vagabond.
Omul este o fiinţă periculoasă. Nu toţi oamenii. Maica Tereza este o mare excepţie. Fac abstracţie de fervoarea cristică, pentru că nu suntem toţi creştini, Maica Tereza este un exemplu peste milenii, nu peste veacuri. Dragostea ca principiu existenţial, fără sentimentul măreţiei, al puterii, al bogăţiei –sărăciei materiale, numai spirit, nimic interesat, o dăruire totală fără dobânzi, procente, este ceva ameţitor, aproape că nu pot crede că am fost contemporan cu ea. Iar eu văd cu cine am de a face la serviciu, cu meschinării, intrigi neroade, oameni care te pândesc să vadă ce greşeşti, să te elimine, dacă se poate. Nici un război nu este mai urât decât o pace ipocrită care te macină, te aduce la starea de homo homini lupus. Nu putem fi prieteni, parcă duşmănia face parte din natura umană, din gene. Fiecare crede că are dreptatea, iar dreptatea se plimbă prin Paradis. După ce moare un om, i se recunosc unele merite, apoi este iertat, cei buni, cei răi, toţi devin nişte buni uitaţi. Nu am văzut pe cineva să recunoască o dată că a greşit faţă de un semen, aşa, parţial, mai spune câte unul. Toţi vor să fie lăudaţi,mă refer şi la mine. Vai ce nu-mi place să mă critice cineva. Eu care… Ehei.Nu suntem unitari. Nu suntem ca păsările migratoare, înţelepte. Târziu şi depăşiţi, ne sforţăm. Deodată, legăturile se rup. Cădem peste lacuri indiferente. Lei ignorând, cât timp sunt superbi, orice limite. Noi, acolo unde părem convinşi de un lucru, total, un alt efort este deja sensibil. Duşmănia ne este apropiată.Ultimele rânduri sunt de Rilke, l-am copiat fără ruşine, cu evlavie. Elegia a patra, duineză.Mă simt extrem de singur. Nu din cauza unui si ngur om. Singurătatea este în noi. Toţi suntem singuri. Ştim că nu aşa trebuie să fim, dar suntem. Cine nu ştie , învaţă pe altul. Nu crede în minuni, ele vin singure. Fereşte-te de omul prost din toate direcţiile. Prost este cel care înţelege, dar acţionează de parcă nu a înţeles nimic. Dincolo de îndoială nu există nici Dumnezeu.

Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins. Deci și ody m-a convins că nu sunt decât un ins, dar un ins nu prea corect, ba un ins puțin zevzec, eu iau multe și puține, bombonele și buline, tot mai bine zăpăcit, decât rău, deștept, lucid, ah, tu, ody, fiară rea, cum îmi smulseși inima, eu ți-am dat gândurile toate, tu le adunai în carte să mă torni la cei vestiți din orașul cu năimiți, eu ți-am dat tot ce știam, tu mi-au aruncat pe geam lături, zoaie și un pic de viață cu fistic. Mulțumim pentru nimic.Eu semnez aici cu sânge, inima în mine plânge pentru cei ce sunt ca tine, fără minte, fără spline, fără nici o judecată, doar cu ceea ce fuse odată.

Il atrăgeau mai mult cârciumile, decât cimitirele, deşi le vizita pe amândouă. Cel mai mare pericol este să depinzi numai de tine.Am inventat o glindă în care oricine poate intra şi ieşi când vrea, cu o singură condiţie – să nu se..mire.Rana…deschisă…colectoare…de…influenţe…bolnăvicioase, rana ce se închide cu ochii spre călău. Zborul lăuntric al păsării se mută în afară. A farda timpul. Materia striveşte orice cântar al imaginaţiei. Iluzionistul Shnagi, nu există simţuri. Doru. Doru. Plutim bezmetic într-o voce primordială. Un copil fugărea un tanc. Eu nu mă tem, trupul mi se teme. Tancul alerga terorizat, îşi întorcea uneori ţeava, cu teamă. Impresurat de ape exaltate.Mă aflu acasă? Unii colegi – insule în derivă, Hava licheluţă, Mimi vrăbiuţă, un banc prost, zic unii, ură ca o mâzgă, un ulei, să plângă , zic motoare vechi, colegi de Utrecht.Uneori îţi vine să-i fixezi pe unii cu urechea de uşa grea a unei vechi biserici, ah , cuiul, nu merită, săracul cui. Timpul trece , spaţiul rămâne, nu tot ce sclipeşte este astru,Doru. ADG. Apoi, Banuş, cunoaşte cum femeile cunosc. Tocmai ieşeam din arenă, când cineva mi-a aruncat o floare, ciudată floare, am simţit un uşor leşin, m-am trezit în iatacul unei înalte doamne de la curtea Împăratului, doamna dormea, eu nu mă puteam mişca, s-a trezit, m-a văzut, a scos un strigăt şi eu m-am trezit, acum de-a adevăratelea, eram în noroi, în faţa circului, se auzeau aplauzele celor din interiorul marelui cort ce adăpostea mii de oameni. Stelele îmi râdeau în ochi. Am râs cu ele şi m-am şters de noroi. A căzut zăpada din cireşi, mi-a şoptit o pasăre de noapte. Moartea dădea târcoale ca un urs înfometat. Se auzeau cutii răsturnate, trecu în goană un poliţai cu fluier şi cu un pistol de carton. Eram în siguranţă, nici moartea nu era moarte, era o nebună a locului.

Două cauze au stat la baza conflictelor dintre oameni, aproape întotdeauna – invidia şi orgoliul. Ambele pornesc de la un complex de inferioritate, nemărturisit. Cred că nu există un om lipsit de complex, oricât ar fi de inteligent, raţional. Nimeni nu este raţional 100%. Dacă un om nu are complexul de inferioritae, îl are pe celălat, din oglindă, de superioritate, care este la fel de rău, poate mai rău. Eu pe acesta îl am, dar îl cultiv cu grijă, cu oarecare reţinere, spre a nu fi crezur pe de-a-ntregul nebun. Paranoia este maximul atins. Odicutza , uţa , uţa, asta a remarcat cu dulceaţa ei în glas, că mă cred mai mult decât sunt, ba chiar nu sunt nimic. Dar cine este ceva? A nega existenţa unui semen este echivalent cu a te nega pe tine însuţi. Vine diavolul şi te întreabă, dar tu cine eşti? Păi, să vezi, că am făcut, că am fost remarcat(ă). Draci, colaci. Nimeni nu este veşnic remarcat. Lumea are o putere de a uita fantastică. Ceea ce am pierdut iremediabil cu ody este tandreţea, mi-este imposibil să mai fiu vreodată sincer şi tandru cu ea. Din prima depeşă, când m-a somat să retrag articolul despre volo, nu trebuia să cedez şi s-o trimit la toţi diavolii. Era o încercare deja sortită eşecului. Intrebarea este, de ce eu am duşmani, de ce nu am prieteni? Dumnezeu ştie. Un prost va găsi imediat răspunsul. Este complicat. Mă duşmănesc unul Vili, altul A.B., alta N, alta R., ca şi una A., cu care am colaborat, nu am fost prieteni, în schimb am prieteni relativ spus, doi-trei. Pasiunea pentru cărţi m-a însingurat, ambiţia de a fi grozav în cunoaştere iar m-a însingurat, ş.a.m.d. Sunt şi orgolios, dar nu până la absurd, la prostie.Lucky you !

M-ai părăsit, normal, eu sunt evreul rătăcitor, azi in Zanzibar, mâine-n autocar, mă găsești la Barcelona,caut pușca lăsată de tatăl meu sub un palmier,mă scald în albastrul Mediteranei și ies alt om, vom fi Frumoasa și bestia. , vii la mine și te declar prințesă. Inima mea de câine îți aparține.Uneori latră în somn.Muncesc mult, de la 5 dimineața la zece, apoi de la cinci dupămasă la zece, deci zece ore. Nu-mi pare rău, dar să mă țină puterilde, Chiar am de gând să plec undeva. Nevasta-mea a cumpărat cu 24oo lei ( 8oo Euro) două locuri de veci ( de-ar fi plăcute), în țarcul cu familii mixte, adică maimuțe și oameni, evrei și neevrei, o invenție a evreilor din Helem , dar , în caz că vom cădea cu avionul sau la un cutremur , banii s-au dus, la fel, dacă nu mor în zece ani, dobânda este zero, am să retrag banii și voi trăi încă o sută, fără investiții în cuibușor de veșnicii.Ești o fiară, mă lași în gura singurătății , care are colți și scuipă foc. Condiția umană nu este tragică, dacă ești optimist. Eu, în clipele bune, sunt un optimist. Tragediile ni le provocăm noi, oamenii. Eu nu fac caz dintr-o mică tragedie, am spus, mică. Era un vechi amor, îl păstram ca pe o relicvă. Mă doare schimbarea unor oameni la care am ținut, meschinăria, ipocriziia, nu pentru că eu m-aș considera un sfânt, ci pentru investiția de încredere care se pierde. In plus, a intervenit un individ, pe care nici nu-l cunosc, din nou ideea că justiția mă duce la Kafka, de parca aș fi executat la marginea unui maidan, cum a pățit Josph K. neștiind ce făcut. Malraux nu-mi place, era un revoluționar retoric. Moartea nu este o margine a vieții. Condiția umană este o noțiune abstractă , fără fapte concrete. Deci , dezertorule, ai dezertat, cuvântul vine de la deşert. Eşti un gol în spaţiu. Un nimic. Iar nimicul nu aude, nu vede. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist. Ca scarlatina ce arde. Cine a scris asta? Nu veţi crede. Iţic Manger, tradus de Nina Cassian şi Israil Bercovici. Poftim modernism.

Trecând prin Cișmigiu, o pasăre măiastră și-a depus găinațul pe cămașa mea. Astfel mă simt după tratamentul aplicat. Pe mine mă atinge orice vorbă grea. Nu știu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, știu că înghit muște, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era șapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat așa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoști, doar ești întreg la minte, te ferești?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet și mai și, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cișmigiu găsești doar prunci.Mă aflu între Da și Niet, între ER și NE, două bune prietene, la fiecare apreciind și detestând câte ceva. Er spune Ne este rea, dar deșteaptă, Ne spune că Re nu merită atenție, iar situația este la mijloc.Ne nu este rea, nu este nici foarte deșteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, Re este oarecum rea,o fi deșteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este dușmana inteligenței, adună diverse bacterii, le crește apoi scoate mucegaiul și ți-l dă pe față, Ne este mai onestă, de aceea o și respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotștiutoarea, iar atotștiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinerețe, acum bătrânul lup își linge rănile, așteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise și cu versuri. Viața mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citește, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine și în familia mea, este tot ce-și poate dori un om, prietenii sunt ca pescărușii, vin și pleacă. Un mare rateu a fost ingineria, nu am iubit-o, dar am respectat dorința tatălui meu, iar vremurile nu încurajau creația liberă. Nu aș fi fost agreat ca literat, iar profesor nu mă interesa să fiu. Nici politica nu m-a absorbit.Am fost un comunist idealist, fără pretenții de a fi ideolog. Sunt un tip interesant, dar vrăbiile din vest si din sud nu mă apreciază. Gorod Ne, gorod Re.

Omul înoată, îi apare chipul printre valuri, zâmbeşte, dispare, apare din nou, apoi dispare definitiv. Aceasta este viaţa.Timpul – un imens ocean, dominator. Noi nu facem decât să zâmbim o clipă.Rămâi acolo unde eşti, iluzie, am în faţă o altă imagine – frumoasa mea soţie care se destramă într-un vârtej nervos, un început de Alzheimer? Sper că nu. O permanentă idee că este părăsită, bolnavă, nedreptăţită, nu-şi găseşte locul, iar eu nu ştiu să-i fac orele mai plăcute, sunt atât de prins de scris, o nebunie…. In plasa moale şi deasă a cuvintelor, a intrigilor reale şi imaginare, în tăcerea aurului şi a argintului, păianjenul păndeşte galben şi mare, îşi ridică ochii ipocriţi, se roagă pentru sănătatea braţului meu rupt, sunt într-o capcană elastică, largă, simt doar oboseala sângelui meu supt, inutil efortul de a smulge plasa, creşte în ţesuturi, mă cuprinde tot, galbenul păianjen îmi oferă casa morţii, ca un gâde, mă iubeşte mort, el se-ncruntă, lupta mea cu el începe, îi desfac din plasă noduri, rând pe rând , câtă nemăsură, nedelicateţe, paingul se plânge, eu ies din mormânt…. Mai ştii palate şi imperii, tablouri, uliţi, oameni, cai_ Să uiţi necontenit şi totuşi să ai ce pierde să mai ai. Să fii bogat, un zeu al mării, un Niebelung, Ali Baba, c-un gest să pşierzi, să reiei slova de unde simţi că spui ceva. Sentimental ca nimeni altul printre atâtea fraze reci, dar detronând lucid minciuna din poezie, ca pe regi…. Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt din larg în larg, închinăciuni, podeţe, poveţele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine. Ce poţi să-mi spui, Tu, Doamne? De mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur sânge, rasă rară din abur şi opal. Firavul fir de iarbă să calce moartea. Walt Whitman în viziunea lui Valer. Floarea, pasăre cu rădăcini. Ce linişte de lespezi îmbie vrabia? Bravos. Tăcerea mea descoase timpul.Tot prietenul Valer.

Omucidere prin tăcere. Tu te adresezi cuiva, respectivul ( respectiva) nu-ţi răspund. Poţi să plângi, să urli, să te indignezi, să întrebi, să te umileşti, NU, acesta este răspunsul, ca şi cum adresatul a murit şi el. Doi morţi deodată. Asta se numeşte civilizaţie. Mai bine un glonţ tras de după colţ. Este o laşitate să nu răspunzi cuiva care nu îţi este necunoscut. Nu este semnul aristocraţiei, poate că totuşi este. De aceea a izbucnit şi Revoluţia Franceză. A venit poporul fără chiloţi şi a cerut libertate, egalitate, fraternitate. S-a ales praful, dar data istorică a rămas. Cauza – aceeaşi lipsă de comunicare. Inchidem ochii, ne facem că elefantul nu este în baie…. O pagină te poate înnobila, te poate amăgi, eşti un Don Quijote etern.Un orb ucide alt orb. Un surd ucide alt surd. … Un critic, poreclit şi boul vesel, îmi spune că nu mi-a cerut el cărţile, aşa că nu are de ce să scrie despre ele. Prima condiţie a maturizării – lasp iluziile, ca Dante la poarta Infernului. Am căutat pe cineva după decenii, am dat peste un bloc de gheaţă, aşa cum merg pe strada Antim şi dau peste Casa Poporului. Nimic. … Sărac în fapte, precum sunt, între lumină şi pământ, Tu, Doamne, nu mi-ai dat răgaz, o viaţă-ntreagă aş fi rămas la şcoala marilor profeţi, la care ştiu că Tu înveţi şi-ncerci mereu să ne-nţelegi, Tu, ce ne-ai dat doar Zece Legi. Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii-aştri căzuţi, din hidrargir şi argint, sunt duh şi sunt trup sângerând, rănile cresc precum undele din adânc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuţitul, cuvintele nu mă ajung.

De multe ori sunt atât de convins că am dreptate, încât încep să mă îndoiesc. Totuşi, pentru o mai bună verificare, mă îndârjesc şi susţin propria opinie până în pânzele albe, astfel că reuşesc să atrag , de regulă, antipatia cuiva. Apoi, mai cuget, reuşind să desluşesc cine are dreptate. Dar oponenţii mei, în mare majoritate , devin agresivi, mojici, ceea ce mă împiedică să judec la rece chestiunea. Cred că aşa se întâmplă şi cu alţii. Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil. Pauză , a spus cineva că lipsa de timp înseamnă lipsă de talent, foarte util de ştiut. Nu ai timp, nu ai talent. Punct. Weiter. Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale , metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. „Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format eu singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăşi multe semne de-ntrebare”. L-am zărit în urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat. Dragă Ody, dacă mă citeşti, dezvăluie-te, aş vrea să ştiu cine mai citeşte, sunt sigur că mai este cineva, dacă nu chiar mai mulţi…. Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt o frunză în vid. Mă gândesc la fiinţa aceea băieţoasă, iubita acelui mare clasic, ce coabitare frumoasă, o floare de pe malul Prutului şi un arbust de Bucureşti. Ce să-i mai pese ei de lume. Scrie orice, face orice, Prutul curge, numai arbustul se tot îngroaşă, mai scade din înălţime şu la propriu şi la figurat. Ei nu fac rău nimănui. Este bine să te crezi genial. Dar nu în văzul lumii. Ea, lotusul din Orient românesc, mi-a devenit peste noapte un duşman ca o vidră supărată pe păsările plutitoare.Eu nu o urăsc, dacă rămânea poetă, cred că făcea mai multă umbră în literatură. Aşa stă în umbra unui copac care … Ceea ce aş ruga-o eu pe Ody ar fi să slăbească. Indiferent că ne vom vedea pe această lume sau dincolo, aş vrea s-o vîd cum era în urmă cu patru decenii şi ceva. Cred că fizicul robus i-a stricat caracterul, de nu mă-nşel. Era diafană, inteligentă, înţelegătoare, poate bună, acum este o muiere rea şi arţăgoasă, rea de gură , fără discernământ. De ce să se degradeze? Mai aruncă pe mine propriile păcate. Punct.

Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează.Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea .Nervii aceștia fremătau, era limpede, vuiau, tropăiau, săreau, strigau în frumoasa Morgenthau, căci pornită era ea să-nțeleagă dragostea, locurile-i mai obscure, iar iubirea-i o pădure. ….Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? ….Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc. O linişte aparentă. Lipsesc nenorocirile, omul este însetat de catastrofe, adică se înţelege cata – înapoi, strofă – porţiune. Ascult ce spune un critic despre Istoria sa, este foarte mulţumit. Prost nu este, a ajuns în vârful piramidei, dar critica se dovedeşte încă o dată o instituţie de dezinformare. Cine ascultă un critic nu mai are nevoie de creier. Eu nu mă consider scriitor important, mă ştiu scriitor, atât. Nu mă interesează ce spune criticul sau ce nu spune. Să fie sănătos, nu sunt pe lista concurenţilor. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză. Cunosc. Ştiu. Simt. Se găseşte la femei, la bărbaţi mai rar. Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai. Panseuri. Glonţul fierbinte răceşte prada. T.V. – Natura poate trăi fără noi, noi nu putem fără ea, vax.Ce spune cel din puşcărie? Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Ţânţarii îmi ţin tovărăşie. Bun. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Chiar, de ce ? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Excelent.

”Sunt evenimente care ne marchează”, spune prietena și se rujează. Aglutinate zile, trecut alunecos, prin secoli cum mă poartă Lombroso, Berlioz, proptești cu mâna zidul, dar totu-i ruinat, deasupra zboară corbii, dintr-un adânc lătrat se nasc șacali, hiene, iar îngerii se-ascund, au fost iubiri ca fumul, dar fumul e cărunt, la anii-mi încă tineri mă plimb la braț cu Soarta, iar Soarta e Iubirea sau uneori e Moartea. Nervii aceștia fremătau, era limpede, vuiau, tropăiau, săreau, strigau în frumoasa Morgenthau, căci pornită era ea să-nțeleagă dragostea, locurile-i mai obscure, iar iubirea-i o pădure. ….Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viața mea trecută e numai un generic, viața mea viitoare e numai întuneric, viața mea-i bolnavă, mai pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un șarpe din versuri să m-alinte, îți amintești, iubito, pe când erai regină și în întreg regatul doar noi eram lumină? …Sunt în lichidare, ani și amintiri, sufletul e steagul, piscul din Pamir, au rămas în urmă norii peste șes, peste timp, îmi pare că înaintez, sunt în lichidare, vine un potop, încropesc, probabil, ultimul meu op, n-auziți cum apele galbene vuiesc? Sunt în lichidare, Bea, te iubesc. O linişte aparentă. Lipsesc nenorocirile, omul este însetat de catastrofe, adică se înţelege cata – înapoi, strofă – porţiune. Ascult ce spune un critic despre Istoria sa, este foarte mulţumit. Prost nu este, a ajuns în vârful piramidei, dar critica se dovedeşte încă o dată o instituţie de dezinformare. Cine ascultă un critic nu mai are nevoie de creier. Eu nu mă consider scriitor important, mă ştiu scriitor, atât. Nu mă interesează ce spune criticul sau ce nu spune. Să fie sănătos, nu sunt pe lista concurenţilor. Penibilul discuţiei cu un om de treabă, dar cam prost. Plin de el, de treabă, dar plin de el, ca un sac de cartofi. Tot ce spune se referă la el. Ca soţul Anei Carenina, adică mediocrul autoritar. Alt personaj- femeia care îşi abandonează amanţii numai din plăcerea de a abandona, de teama de a nu fi abandonată. Un sadism amestecat cu laşitate. Un caz demn de psihanaliză. Cunosc. Ştiu. Simt. Se găseşte la femei, la bărbaţi mai rar. Norii sunt morţii dintâi, scrie Amihai. Panseuri. Glonţul fierbinte răceşte prada. T.V. – Natura poate trăi fără noi, noi nu putem fără ea, vax.Ce spune cel din puşcărie? Intre iad şi rai, plăpândul fir de iarbă ţine cumpăna. Frumos. Ţânţarii îmi ţin tovărăşie. Bun. Nu mişcă frunza, de ce tremură îndrăgostiţii? Chiar, de ce ? Cucul se cheamă pe sine. Stejar lovit de trăsnet în timp ce visa. Excelent.

M-am convins că mă lupt cu morile de vânt.Oamenii nu se schimbă nu pentru că nu pot,ci pentru că nu vor. Atitudinea lor este dictată de o anumită comoditate, un anumit mediu. De pildă, am ajuns la pace cu AS, dar el nu s-a schimbat defel. Nu a înţeles nimic. Nici nu a vrut să înţeleagă. A considerat că este victorios, deşi a pierdut. A pierdut şansa să facă o revistă mai bună, şansa de a avea colaboratori mai apropiaţi. AO m-a încurajat să nu renunţ, altfel revista devine mai proastă. MUGUR – Cum să fii rege, întreba, sosim întotdeauna prea târziu la locul gloriei.Noi. Zeus călărind pe iepuri şchiopi….M-am convins că nimic nu are rost, că orice efort se întoarce împotriva ta, că există o mentalitate colectivă care nu admite excepţii şi că moartea nivelează tot ce mişcă. Nimeni nu este prieten cu nimeni, nici duşmănia nu durează, între indivizi, ea moare cu moartea lor…. Mugur – Mori de vânt cu o mie de aripi, cocoşi pitici sălbatici, trâmbiţe de pene, cocoşi, regi albi, armate răvăşite, vă iau de picioare şi vă rotesc deasupra capului şi se face o aureolă de ţipete deasupra capului meu, sunt sfântul duh al cucurigului. Ce mai pulsa orizontul ca inima unui nebun, ce cavaler deşirat pe sub megafoanele acoperite de lună…. Poeţii nu mor, se va găsi cineva să-i citească. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă adevărată, aur bătrân, argint rece şi trist, ca scarlatina pot arde… Sunt galbenul din căpiţe, scria Iţic Manger, în traducerea Ninei Cassian şi Israil Bercovici, dar Nina este maestra. Băut-am soare, câmp, întreaga zi. Acum mă duc spre casă ameţit… dar aur am pe buze, poezii… Prin galben nisip îmi port paşii tăcuţi, eu, împărat fără ţară, desculţ, în hainele mele, vântul îşi plimbă limba roşie ca a câinelui limbă…Pasărea îşi scutură lumina de aur de pe aripile-i negre… Numai la poarta mea geme un negru zăvor…Nu eu te voi trezi, poate o pasăre… Coapte sunt merele şi tristeţea. A fi un nimic,stare de fericire absolută. Toţi ne considerăm mari, dar până şi un copac este mai mare decât noi. Şi o pasăre zboară pe sus, un ghepard aleargă mai repede, etc. Manger – cap bolnav, în fereastra nopţii târzii, mâinile-l cheamă pe Domnul, ochii văd numai stafii (Balada erorilor). Păduchiosul, de drum ostenit îl trezeşte din somn pe cel răstignit…. Sunt clipe care nu-şi găsesc o limbă. Yehuda Amihai – Dumnezeu este plin de-ndurare , dacă nu era, ar fi fost îndurare pe lume.Borges spunea că un om cu o memorie nesfârşită ar înnebuni… Scriu întotdeauna despre mine însumi, folosind mituri diferite..Povestirea aceasta mi se pare destul de bună, deşi este scrfisă de mine… El ( un personaj) scria numai ca să poată gândi. Literatura nu este în pericol, ea este o necesitate a minţii omeneşti…. Cred că sunt preocupat mai mult de imagini, decât de idei, nu sunt capabil de g-ndire abstractă. Încerc să gândesc nu în termenii raţiunii, ci a fabulelor şi metaforelor. Iubitul meu Borges, marele orb.*/

Ce pot să spun eu despre Hamlet? Că m-am simţit la fel de „confortabil” ca şi el, în această lume de bicisnici, răi, imbecili, numai eu , curat, deştept, oarecum frumos. Profesorul se gândea atât de intens la Hamlet încât acesta i-a apărut în faţă tânăr şi cutezător. Dar Hamlet murea. Dragă R. nu mai rânji ca o portocală tăiată, eu sunt Hamlet, prinţul himerelor mele. Poţi muri fără ca moartea să existe? Poţi, trebuie să fii destul de gol pe dinăuntru. Arta este o-ntâmplare fericită. De unde venim, unde ne ducem, se întreabă oricare artist.Javra de la Conte nu-mi răspunde. Umbra se mişcă din două motive -. mişcarea soarelui şi mişcarea noastră. Un tip ciudat, lacom de publicitate, lipsit de spirit creator, lingău fără voie, deşi pare un revoluţionar. Un Che care se gudură. Bem cu voluptate toţi cei ce murim, bem pe săturate, nici apă, nici vin, bem minute, ore, ani, o viaţă bem, adormind, acelaşi neschimbat blestem.Incercam odată să despart cumva ora şi minutul, ura, dragostea, dar desprins de mine însumi, aş putea să-mi pierd umbra, chipul, devenind o stea? Turnesol, sânge rece, sânge alb, soare învins, culoare în metamorfoză, explozie fără sunet, poem scris cu ochii, respiraţie între cer şi ocean, moarte cristalină, preerie între dinţii unui cal îngropat ieri… iubito, dansăm până mâine, la capăt va fi izbăvirea, ne-aşteaptă cu sare şi pâine, hai să-nvăţăm şi murirea, suntem două ramuri pe trunchiul ce-ncet îşi coboară coroana, hai să privim doar din unghiul ce poate aduce Nirvana. Corăbiile-n jur se scufundă, doar noaptea ne mai susţine, iubita mea blondă şi brună, rază din neagra lumină. In focul de gheaţă mă mistui, victoriile toate-s uitate, zăresc printre lacrimi noi istmuri, Beatrice, dansăm până-n moarte. O vagă inspiraţie din Leonard Cohen. Acum, ceva după Mandelştam. : După miezul nopţii inima, hoţeşte, cântă fericită, cine mai iubeşte? Cine are gânduri? De ce tremuri, oare, părăsit de Lege? După miezul nopţii prăznuim, e şoapta şoarecului care arginteşte noaptea. Imi sărut mâinile după acest poem. Simplu să cântăm un cânt fără vreo durere, fără gând, cerşetorii sunt bătrâni şi cântă foamea, vagabonzii cântă despre poame, şi numai poetul şi lăutarul ştiu să-şi mascheze dulcele-amarul,unde mergi , Doamne, unde ne laşi? Trenul tot merge la Călăraşi, trenul tot merge la Podu Iloaiei, anii de amintiri ne jupoaie, ard închisorile, gardul coboară, văd cum Mesia vine din zare, ce spune El nu se-aude, zăresc cum eucalipţii din lacrimă cresc.Czeslaw Milosz (1911-2004) am crezut un timp că era evreu, nu era, dar ştia şi simţea Holocaustul-Având de ales între propria moarte şi moartea prietenului, am preferat moartea acestuia… am închis ermetic camerele de gazare … noi moştenitori ai catedralelor gotice, ai lui Descartes şi Spinoza. Rarissim.

Stiu eu ce scriu, pentru ce și pentru cine? Dacă aș ști, nu aș mai scrie. Ninge, iar temerile mele se risipesc, Don Quijote trece călare prin spațiul ceresc, ninge cu Sancho Panza, în glumă, în serios, durerile se adună în Țările Mai de Jos. Ingenunchez în propriile mele poeme, privind cum puritatea se cerne, se-așterne, viața mea se încheie, de mâine altcineva din ticva mea va să beie sânge de înger, de nea. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul părăsind parterul.Vorba ta e realitate, ai dreptate, spune State, învățații ne susțin , ascultăm și bem un vin, ei dezvoltă cugetarea, lacrima e ca și marea, ca și apa de Amara, eu studiam la școală ” Mara”, vin ideile vorbind, iarna vine c-un colind, instrumentul principal este coada unui cal, asta spun și Beranger, Bergerac și Carl Linne. Să fiu condamnat, închis, gonit,să fiu ucis prin calomnie, să flămânzesc ca un calic, dar nu mă lipsi de poezie, să fiu bolnav în parcuri, pe străzi, să fiu uitat de Iubire de Ură, să nu mai aud, să nu mai am văz, Poesia, lasă-mi-o , Doamne, Te-ndură. Haosul și noaptea n-au un cărăbuș, cum din moarte viața, cum de s-a urcuș? Astfel și poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nșurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cișmigiu-i verde ca și Fontainbleau. Bach și Buonarroti mă-nsoțesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte, viața? Cum de mi-minor? Un japonez din secolul IX – Aievea sau în vis de-am putea noi doi petrece o noapte-mpreună, ne-ar ferici nespus de mult doar ceasul când se-ntunecă. In secolul IX , Europa era aproape analfabetă. De ce să ne mirăm de „miracolul” japonez? Un om ce admiră florile grădinii mele mă vizitează des, dar după veştejirea lor cred că-i voi duce dorul. Este drept că erau barzi şi în Europa, dar nu de aceeaşi fineţe. Iar până la Villon era departe.

Cum să petreci o vară la vatră, cum să eviţi bolile contagioase, dar femeile frumoase, rele, ca nişte belele, cum să călătoreşti cu un somon, cum de nu-ţi este somn, cum să devii cavaler de Malta, cum să-ţi schimbi amanta cu alta, cum să mănânci în avion, de la Lyon la Washington, cum să discuţi cu Baudolino, cu Mussolini şi cu Badoglio, vai dar este vorba de Eco, ah, snobul acela, îmi aminteşte de unul într-o ureche, de una care şi-a rupt o coastă şi i s-a pus în loc de coastă o fereastră, i se vede inima roşie, plină cu vopsea şi cu vaselină, ah, colegele mele, feline, râd cu mine, de mine, de tine, dar râsul lor este fără urmări, nici opere complete şi nici jumări, cum de nu s-au plictisit să citească articole fără sare şi fără iască, fără cremene şi fără piper, eu de mult am scris trei luciferi, unul cu coadă, altul cu urechi, al treilea mănâncă viermi de curechi, nu ştiţi ce-i aia, cetiţi în dicţionar, eu mi-am făcut datoria, am salar. Inaintea oricărui cuvânt este rugămintea de a primi îngăduinţa rostirii. Al doilea şi al treilea cuvânt sunt închinate Creatorului. Tăria Îi aparţine şi e de neînchipuit s-o păstrezi.Cu ce dăruire şi cu ce firesc şi-a făcut lucrarea. … In jilţuri de aur şi smaralde tot mai înalte vor sta drepţii, potrivit faptelor lor. Dar de ce ? Intreb eu ca un profan. Drepţii trebuie să fie modeşti mereu şi în Rai. Manger – Ei dorm în parcuri şi sunt sfinţi, din sfinţenia nopţilor fără lună, numai vântul, desculţul, poate să spună cum vorbesc ei în somn. Şi El ştie – sunt sfinţi. Bucureştiul este plin de sfinţi(n.n.)L-aţi văzut pe Domnul plângând de necaz? E un caz rar, cu mult mărar, ai ales caolinul, finul, ceşti pentru ceaiul de dimineaţă, când nu ai inimă, nici faţă, mi-am umplut capul de vise, Domnul de ele nici nu auzise, iar eu i le povesteam, Domnul era Judecătorul calm.

Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură . Nici de dispreț. Așa umblau călăii, liberi, veseli, mureau în paturile lor, iar cei mutilați se gândeau la nedreptatea lumii fără a o putea îndrepta. Pentru ce? Cum? Nimic.Frigul dimineții, Goana cu arma în spate, Dușmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns și tremură petala tristă, se apropie un sfârșit de veac, așa cum poți sfârși o carte, mai mult șoptesc și mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAȘTEM ȘI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Cred în scrisul meu, cum cred în mine. Dar sus, în albastrul pur al cerului, sufletele vor cuvânta, fiecare va spune ceva.Se poate iubirea schimba în indiferență? Numai de nu a fost iubire. Indiferență, pace și cadență, cine-o râde și-o vorbi, să mânânce o langustă îngustă. Furia îmi dereglează rima.Cum ar călca un câine pe instrumentele uitate în parc. Cea mai mare harpă este vântul. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut.O fi fost o amantă a artistului, bărbat frumos. Voi comunica așa cum aș comunica în văzduh, cu morții. Pentru mine, grav lucru, ai murit, arăți mult mai bine, vie ești frivolă. Voi uita, voi reveni la matcă, precum Ulise. Calypso,Cyrce, sirenele, harpiile se duc. Ce vulnerabil sunt, incredibil. S-au golit nopțile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinților în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine, se-nvîrt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede nici un duh, cine poate, mai crede, cine nu, se întoarce cu fața la perete, în geamăt. Și-ngheață.

Am încheiat două capitole: gorod Niet, gorod Da, ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp ştiu ceea ce ştiu. Nu îmbătrânesc, în ciuda duşmanilor. Cine nu are duşmani nu trăieşte. Oare totul se goleşte? Mai ştiu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloşii, să fiu laş. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenţie! Ele sunt ca nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce, ele…Mă simt ca regele Lear.Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea linguşirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta uşor cu iubire şi cu ură. Dar a fost un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferenţa cea mai bună cale a vieţii? Dar ce facem cu regretele, remuşcările? Afară cu ele, afară din conştiinţa noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieţii? Nu cred, dar cine nu şi-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mişcarea, spune poeta Manor. Până şi cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aş spune că un mare rău ne-au adus aşa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democraţia cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi şi obligaţii, cuvintele sunt cetăţenii literaturii. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă…. Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.

Sufletul nostru este ca un vas care se cere umplut. Suferinţa este urmarea goliciunii sufleteşti, Atunci trebuie să punem ceva, unii studiază cu pasiune, alţii crează, fantazează, alţii se cred genii, de ce nu s-ar crede, alţii devin habotnici, deşi pot să fie doar credincioşi în măsura modernităţii, iar cei mai slabi de înger devin răi. Răutatea schimbă multe într-un om şi ea există în fiecare, dar pe unii îi domină. Ea se asociază cu invidia, cu sentimentul sterilităţii, al singurătăţii şi marginalizării, cu indiferenţa faţă de suferinţa altuia, cu bucuria faţă de suferinţa altuia, cu mania persecuţiei, a nenorocului prescris, se simt proscrişi, nedreptăţiţi, răutatea este un virus sălbatic care atacă întreaga fiinţă umană. Nu este absolută, pentru că mila faţă de sine mai diluează din acest pernicios sentiment, altfel am avea printre noi destui diavoli. Există şi firi diabolice, ele nu ne interesează, sunt deja călăii de profesie din toate timpurile şi se învecinează cu nebunii. Asta nu înseamnă că nebunii sunt răi. De obicei , nabuni au o blândeţe aparte, neobişnuită, am cunoscut asemenea oameni, erau neputincioşi, demni de milă, dar şi de respect. Toate aceste tipuri trăiesc în coilectivităţi, se întâmplă ca înseşi comunităţile să se înrăiască ori să fie cuprinse de isteria urii. De aici începe şi istoria tristă a omenirii. Cred că religia va trfebui să joace un rol şi în viitor, dar un rol pozitiv, astăzi ea se identifică adesea cu fanatismul. Este exact contrariul celor gândite de părinţii fondatori. Dumnezeu poate fi Unul, dar fiecare îl vede în felul său. Deci revenim la individ.

Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide , o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor , de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi , fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund. „Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a „„iubit… Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mî înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă. „Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios? Fragment dintr-un roman nescris – „Intr-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simțise asta. Discuția de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanțe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs , bietul de el. Il ascult pe Aurelian Andreescu, cel care era mereu beat, mesenii îi tot dădeau de băut, iar el cânta dumnezeiește. Vocea lui a rămas, mesenii s-au dus pe rând în pământ. Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”. Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.