Boris Marian: Indulgenzia, Halloween…

Boris Marian
Indulgenzia

Când pierdem inocenzia și decenza,

Va trebui să mergem la Florenza,

Se nu uităm în timp și anotimp,

O vizită nu strică în Olimp.

Ne este trupul împărțit în continente,

Ici o durere, moarte iminentă,

Pe undeva o greață fără grații,

Se nasc copii la intervale- spații.

Căminul are-un înger păzitoriu,

Noi nu vom trece, cred, de Purgatoriu,

Din fabulă în viață și-napoi,

Pe stradă mor eroi după eroi.

Da capo sin al fine, dacă vrei,

Oh, thank you very much, ok.

*

Halloween

Lumea, un cuib de viespi? Miresme- miresmi.

Păreri au bărbierii la sărbătoarea berii.

Spun , draga mea, vin acas”, plusez, nu spun pas,

Ah, iguana maschează, e trează,

Cât îmi dai să te-mpușc? Joacă de puști.

Cauți o dumbravă? De fel. S-a spânzurat Ghiocel.

De sunt drogat, mă scuzați. Rața e-n laț.

S-au întâlnit cap rotund cu cap pătrat pe prund.

Faci pentru furt terapii, pentru omor ce mai știi?

Tu ești timid, el e med, vineri avem un ied.

Tâlbic, Tureatcă et Co. vin de la UNESCO.

Bunul George Motore îl imită pe Gore,

Iar De Chirico, burtico, ne-a spus un banc cu Lyrico.

Ce minotaur, Magritte? Unde-ai pitit-o?

Timpul – un râu fără țărm. Te sfărm.

*

Spioni în perdesiuri

Afară este urât, în casă este la fel, pe cer se plimbă un rât de
neiubire- purcel. Se promovează proști în funcție de zodiac, ei nu-s
vinovați, foștii-foști ei între ei se plac. Iubirea doarme în rai,
raiul e foarte înalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici
mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuși, seamănă cu Grivei, fără să
știe, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu ?
Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce
este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă,
se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă
din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori,
să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea
complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne
iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm
povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se
poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au
prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în
chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este
cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu,
pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!”
le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează,
îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața,
dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc.
Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi
afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este
drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e
greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă
doar visul Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate
în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce
să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe
mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub
lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti
pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un
cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii.Copiii au desenat în
lagărul de la Terezin, au putut desena, un fel de a glumi cu moartea,
cum numai copiii pot glumi, desenele lor au rămas caraghioase,
strâmbe, glume triste, iar micii lor autori plutesc pe cer, nori albi,
zâmbesc ștrengărește, dar pe pământ nu vor mai reveni, probabil,
niciodată….Ca nunțile ăn vreme de război, cuvintele, frumoase
adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoțian Rob Roy, o, cavaleri, o,
nunți, copiii noștri. Femeile plecară la război, bărbații. se ascund
prin cârciumi, tu, cavaler scoțian, Rob Roy, ce vremuri de trădare,
amari sâmburi. Gingașă-i ura, aspră este viața, între iubiri,
turniruri și pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toți îngerii
spioni în pardesiuri…

*

Porniți înainte

Moto– De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii/ Veacul
nostru îl umplură saltimbancii și irozii – Mihai Eminescu- Scrisoarea
III.

Porniți înainte, tovarăși,

Cu suflet mereu oțetit,

Ziua cea neagră dispare,

Ziua cea mare-a venit

(Cânte vechi, revoluționar)

Sunt un tovarăș necorespunzător?

Asta spunea Azorel, astăzi domn Azor,

Am greșit de o mie de ori pe minut,

Într-o lume de surzi, mai bine ești mut.

Am rămas, unii doar, cu sechele și gropi,

Un regim a căzut,  dar cresc pere în plopi,

Împușcatul ne râde satisfăcut,

Într-o lume de surzi, mai bine ești mut.

Ce ușor se adună în grup ce-i mai rău,

Te faci frate cu dracul, cu corbul lui Poe,

Niciodată sau poate-n viitorul-trecut

Învăța-vom că Domnul niciodată  nu-i  surd.

*

Ciudat

Ciudat, nu ai glas, nu ești materială?

Ești numai un gând, zvâcnire arterială?

Ești numai scris, ciudat, radiografic,

Un nor și o lună, o stea, telepatic.

Au zi tu , cum bate o inimă-n centrul

Acestei mici galaxii , tu ești pentru ?

Într-o câmpie zărit-am un pian,

Singur cânta, o minune în van.

Oh, sa ira, cum strigau vechii frânci,

Cenușăreasă nu ești, de ce plângi?

Te însoțesc mari șambelani,

Bufnițe, cârtițe sau șobolani,

Nu-i lua în seamă, o floare să iei,

Roșie – foc sau o floare de tei,

Ciudat, nu ai glas, iar încet toți murim,

Deasupra să-mi cânte mierla un imn.

*

Se uită

Se uită bietul om cu ochelari, nu are trup, doar minte, se uită pe
sine, se minte pe sine, ce or vrea agonicii aceștia, că mulți se
făcură, precum furnicile. Eu știu de la plăpânda floare că-i este greu
și-i la strâmtoare, ba este pusă la rever, la-nmormântare și
never(more), ea fiind singura făptură ce nu se lasă-n viitură, că tot
mai bine-i de ciomag, lovește tare ce-i mai drag, că de săpun ce pot
să spun? El unge sfoara când, nebun, sinucigașul  își repede o
căpățână  mult prea verde, decât cinstit, mai bine hoț, rimează, frate
cu Helmholz, sărute-ar o  bancnotă veche, cu  Nicolae din Bălcești,
când te duceai  Scornitcheshti, sfârșiți o dată cu trecutul, sculați
bobor de  os  ca lutul, azi nobelii sunt boșchetari, iar  bani au
foștii proletari, când te gândești că moartea nu-i decât un cui al
orișicui, căci moartea n-are legătură cu un metrou sau o trăsură,
trupeasca existență  n-are  în fața duhului valoare, scăparea este în
neant,  ne ținem unul de cel”alt, că leac e doar inexistența, de mergi
la mall ori la Florența. Ne spune Buddha cu glas gros – să nu te târâi
tot pe jos, în fericire nu găsești decât   repere omenești, cât timp
vom  fugi cu murgul sireap, ce va opri step și wrap, timp în timp în
timp în timp, dâmb tâmp, a murit un poet la unu  ianuarie, când alții
abia se duc la culcarie, vorbe,orbi, păienjiniș, scăpinat la Cărpiniș,
vârteju-i ca vrejul, șefi –dovleci. Ce vrei să spui? Uite scuip ca un
pui, ca un cui, cuib, crime aproape perfecte,  iubire între insecte,
crime educaționale, reptile  inter-sociale, mov kiss, mov danse,
fanatic show, prea blondul Hans, cu cât ești tu mai vulnerabil,
pe-atât puterea- i  în efabil,  simți dansul? Ești un instrument,
esență, pace, sentiment.

*

Oh, I had to…

Copilăria, nesfârșit muzeu,

Istorie cu diavoli și cu îngeri,

Când oscilam între păcat și Dumnezeu,

Copiii au depus în suflet plângeri.

Depinde mult de noi să câștigăm

De-a lungul vieții locurile goale,

Doamne, ce Tu îmi dai, redă-mi,

Poveștile strămoșilor din vale.

Urc tot mai sus, spre piscul neatins,

Precum profeții, nu doresc mormântul,

Am să dispar sub norul care-a nins

Într-un apus ce va păstra Cuvântul.

*

Sans peur et sans reproche

În copilărie îmi plăceau eroii lui Walter Scott. Cineva mi-a spus că
felul meu de a fi ar dovedi că port o armură care să mă apere. Nu
cred. Nu prea m-am temut să ies fără armură, cu pieptul gol, la luptă,
când știam că am dreptate. Mulți nu m-au înțeles, spunând că  nu am
dreptate, că trebuie să mă adaptez. Dar celebrul film „Zbor deasupra
unui cuib de cuci”, după romanul lui Ken Kasey, în rolul principal
Nickolson îl juca pe Mc Murphy, regizor fiind Milos Forman,  un mare
artist, mi-a confirmat un destin, tragic dar eroic. Când aveam circa
șase ani, mergeam la o grădiniță de zi, pe Aleea Alexandru, iar mama
venea seara să mă ia acasă. Desigur , pe jos , până în Bd. Cuza.
Copiii de ștabi, de pildă ai lui Vasile Luca erau luați cu mașina.  Mă
revolta această inegalitate și i-am spus mamei, cu voce tare să mă
audă  șoferii care așteptau disciplinați odraslele liderilor – „Mamă,
suntem niște proști, ăștia de ce merg cu mașina?”. Mama s-a cam
panicat, nimeni nu a răspuns, dar întâmplarea  a avut o urmare – am
fost mutat în altă grădiniță. Eram un disident, se pare. La școală, în
clasa a-ntâia, învățătorul ne bătea cu rigla pe palmă pentru orice
șotie. M-am revoltat și am fost eliminat pe trei zile. După aceea eram
poreclit – „copilul de sticlă”, porecla fiind dată chiar de
învățătorul- bătăuș. Mult mai târziu, prin clasa a opta, profesorul de
sport mă cam necăjea, nu eram atent, mă fluiera cu furie, să-l ascult.
L-am înjurat românește, cumsecade, a rămas cu fluierul în gură, mut,
dar am mai fost eliminat pe trei zile. Eram la liceul Sf. Sava (
Nicolae Bălcescu) . După alți doi ani, doi profesori discutau  în
spatele liceului, pe trotuar, mingea de fotbal a sărit peste gard și
i-a stropit căzând într-o baltă. M-am dus să o iau, ei m-au prins de
mână și mi-au tras o bătaie de am venit plin de sânge acasă. Părinții
revoltați i-au reclamat. Ei s-au dat de gol ripostând – „ Ce era să
facem, când elevul ne-a spus, ce dai mă, criminalule? ”. De această
dată au fost eliminați dascălii. Prin 1983, la un miting , în fața
unui megafon, stăteam și citeam, poate chiar romanului Kasey, a venit
un individ gras și mi-a cerut buletinul.  „Cine ești dumneata să-ți
dau buletinul?”. „ Aha, poate că ești și membru de partid? ”, răspund
simplu, „Da, desigur”. „ Aha, n-ai să mai fii”. A venit un milițian,
mi-a luat buletinul, a urmat la serviciu,  o ședință –fulger și am
primit  un vot de blam cu avertisment, pentru că la megafon era vocea
lui Ceaușescu, care nu voia bombe nucleare,  iar cel care mă abordase
era secretar raional de partid. Am mai avut diverse războaie, adeseori
pierdute. Și acum mă lupt cu morile de vânt, pe Internet. Vă
mulțumesc. Nimic deosebit.

*

Dopul fără sticlă

La câteva zile după ce am venit

La Londra, am dat peste un street

Foarte ciudat, cu o pensiune

Mică și plină cu oase, cărbune.

Domnul Helmholz era proprietarul,

Nu l-am văzut, avarul, caviarul,

Luana , malteza născuse o fată,

Blondă, frumoasă și reformată.

Suntem chiriașii acestei lumi ,

Nu am nimic ce să mai spun.

Nu știu nici costă o zi,

Dar nicio oră, știe Herr Li.

Toți au murit, strada s-a dus

Alunecând, împinsă de Bruce.

Ce tot îndrugi, strigă Hip-hop,

Doctor în drept, ține de dop.

Predestinat delfin, e și copt,

Din șapte-n șapte până la opt.

Punctul de i l-ai pus la plecare?

Parcă nici î nu are parcare.

Nici obligații, nici hugs și nici kiss,

Cred că mă-ntorc curând la Paris.

When a man persists, he can do

Ceea ce nicicând n-a visat Kakadu,

Fă-te ambasador în Olanda,

Fii mai eclat, ți-a spus-o și Sanda,

Un dirijor la             „Liliacul” se cere,

Nu i s-a dat nici o sticlă de bere.

( VA CONTINUA)

*

Dragostea mea, cuvintele mele

Dragostea mea, cuvintele mele
Au trecut dincolo de voi şi de stele,
Pe un cal prăpădit am ieşit în câmp,
Drumul scoate un muget tâmp,
Calul m-aruncă din şea, din el
Sângele curge – vin tulburel
Şi nu mai poate calul să zboare,
Nu mai are calul culoare,
A devenit o idee abstractă,
Prieteni, mi-e dor de pădure şi iarbă,
De caii reali, de femeile simple,
Care iubesc fără scâncete, rime
Şi de poeţii reali îmi e dor
Din strada uitată, Apolodor.

*

Carmen saeculare (continuare)

Pe pernă trec valuri, tot valuri, coşmaruri,

în aer grifonii fac tumbe, tulumbe,

iar timpul petrece la alte petreceri,

tu nu poţi fi sigur c-ajungi pân-la zece,

prietenii-s umbrele altor prieteni,

iubitele-s multe, trăiesc doar din rente,

scrii versuri, un prinţ- cerşetor de atenţii ,

în mers te lovesc beţivanii, demenţii,

manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri,

viaţa şi moartea – în videoclipuri.

Vecia abreviată se clatină ca barca,

Se vede cum o vrabie de pene se dezbracă,

În fața mea e cartea de rugăciuni și versuri,

În scrinul negru zace cadavrul cu șireturi,

Mâine, la șapte seara vin cardinali și prinți,

Eu, hoțul de briliante nicicum nu mă las prins.

Rejudecăm eretici de ce și cum și când,

De mâine vor fi îngeri în cer și pe pământ,

Se gudură dreptatea, precum o cățelușă,

Discretă, calomnia bate frecvent la ușă,

O funie-mpletită se leagănă în vânt,

Cadavrul aparține, se pare, unui sfânt.

Cer alb și suprafețe mari, alburii și moi,

Plutim ca două pene spre Kara Bogaz Ghioi ,

Pocalul pare gol, seraiul e la fel,

Dar Soliman își soarbe vin- sânge tulburel,

Mâine e patru, vineri, iar poimâini, douăzeci,

Ne înălțăm pe scara amanților perfecți,

Episcopatul știe, adăpostim ocnași,

Că omul e o trestie, iar uneori e laș.

Epilog

Suflet pervers și posedat,

De ce mai umbli în păcat?

De unde vii, unde te duci?

Ai ocolit atâtea cruci,

Pe cine tu jelești acum?

Ecoul – eu gândesc postum.

*

Kafka – un profet fără voie

La vârsta de 40 de ani (fără o lună), în data de 3 iunie 1924 a murit
în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre „coloşii”
prozei moderne, Franz Kafka ( nici nu şi-ar fi închipuit o asemenea
postimitate). Alături de Einstein, Freud, numele său este unul dintre
cele mai vehiculate, deşi nu toţi ştiu ce a scris, de ce a scris, etc.
Manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , căruia Franz
i-a cerut cu limbă de moarte să le ardă. Viaţa lui Kafka a fost un
dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei de nivel
intelectual excepţional, Dora şi Milena. Kafka era prizonierul
propriilor îndoieli, dar credea în Binele Suprem şi nu era un
nihilist. „În lupta dintre lume şi tine, alege lumea”, spunea cu
sinceritate. „Metamorfoza”, povestirea în care funcţionarul Gregor
Samsa, alias Kafka se transformă într-un gândac-gigant exprimă perfect
disperarea scriitorului faţă de traiul impus de familie, de tatăl său,
un mic tiran din lumea afacerilor, căruia îi adresează o scrisoare pe
cât de sfâşietoare, pe atât de inutilă. Comunicarea dintre Kafka şi
lumea filistină, lumea lacomă de câştig, lumea insensibilă la o
evoluţie spirituală, nu există. Nici lumea literară nu l-a primit cu
braţele deschise. Cineva i-a reproşat că bagajul său de cuvinte, în
limba germană este sărac, deşi la Praga se vorbea şi se scria într-o
germană frumoasă, literară. Un reproş oarecum asemănător i-a adus
cineva lui Caragiale, fără a înţelege că scriitorii care ştiu să
concentreze ideea în puţine cuvinte ajung, uneori, la culmile artei pe
căi mai trudnice şi mai demne de urmat. Romanele „Procesul” şi
„Castelul” sunt adevărate „previziuni” ale violenţelor şi lipsei de
comunicare, ale dominaţiei răului ce se vor manifesta peste un
deceniu, de la moartea sa în Europa şi în lume. „Colonia penitenciară”
are o putere de sugestie ce face din Kafka un profet din vremurile
biblice. Călăul este sfâşiat de propria maşinărie diabolică pe care el
o inventase. Nu este Hitler acela, nu este Stalin acela, nu sunt toţi
torţionarii cei mari din ţările satelit ale Moscovei, acei călăi
distruşi de propria maşinărie? Despre moartea lui Kafka a scris
jurnalista cehă Milena Jasenska, ea însăşi ucisă în 1942, în lagărul
de la Ravensbruck. Kafla îl admira pe Dostoievski, primul mare
scriitor care a pus în faţa lumii chipul înşelător al Răului, al celui
care îl refuză pe Dumnezeu. Kafka era un credincios moderat. Paul
Celan, un alt om chinuit de remuşcări, dar din motive diferite, poetul
suferind din cauza morţii părinţilor ucişi în Holocaust, l-a admirat
nespus, a tradus din „momentele” kafkiene. La noi, D.Ţepeneag, Mircea
Ivănescu, Ion Ianoşi ( acesta l-a comparat cu Patriarhul Iaacov în
lupta cu Îngerul) au tradus şi au scris despre Kafka. Nu se aminteşte
prea des de intenţia lui Kafka de a pleca în Palestina cu prietena sa,
Felicia Bauer, dar starea sănătăţii l-a oprit de la acest pas
determinant în viaţa şi cariera sa. Europa ar fi pierdut pe unul din
marii ei scriitori. Un prieten al său, actorul Loewy, din Lvov, care
l-a influenţat mult în tinereţe, a murit în timpul Holocaustului, în
1942, la Treblinka. Am putea să ne întrebăm câţi Kafka, Fundoianu au
pierit în flăcările Holocaustului? Thomas Mann a fost unul dintre
primii scriitori care au recunoscut valoarea de neignorat a scrierilor
lui Kafka, deşi manierele celor doi prozatori erau complet diferite.
Joyce, Musil, Canetti au fost şi ei admiratori fără rezerve. Spre
deosebire de Nietzsche, care afirma că Dumnezeu a murit şi că a venit
vremea „supraomului”, Kafka a creat cu un fel de Charlie Chaplin, dar
tragic, un om supus tuturor nedreptăţilor, dar nu este acest om
adevăratul martir- mântuitor al vremurilor moderne? Este interesant că
un model al lui Kafka a fost Flaubert cu a sa doamnă Bovary.
Constrângerile sociale, prejudecăţile sunt conştientizate cu aceeaşi
intensitate. Kirkegaard spunea că „nimic nu este mai teribil, dar şi
mai de preţ, decât a trăi ca Individ”. Printre scriitorii români care
pot fi comparaţi cu Kafka, sub specia omenilor suferinzi, putem să-l
numim pe Max Blecher. Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe
praghez cu Dante, Shakespeare, Goethe. Nu este vorba de întinderea
operei, ci de impact. Eugen Ionescu şi Orwell sunt urmaşii săi
direcţi. „Situaţia în care ne găsim este aceea a păcatului, indiferent
de vinovăţie” – aceste cuvinte prevestesc şi Gulagul şi Holocaustul.
„Există un ţel, dar nici un drum, doar o ezitare”…”Răului nu-i poţi
plăti în rate, dar încerci” ”În faţa Legii stă un uşier”, este
începutul uneia din paginile de aur ale lui Kafka. Adică Legea mai are
o piedică în faţă – Uşierul. Acest Uşier face istoria. De aceea Raiul
nu va exista niciodată pe pământ. Şoarecele se plângea că lumea este
prea mare pentru el. Lumea se micşoră, veni o pisică şi înfulecă
şoarecele. Este o fabulă despre libertate şi despre cum nu ştim să o
apreciem.. „Nu am făcut rău nimănui, dar nimeni nu vine să mă ajute
când sunt un pericol”. Oare nu am greşit cu toţii faţă de personajul
K.? Cu amărăciune a scris Kafka despre Don Quijote şi despre Prometeu,
victime ale propriilor conştiinţe de oameni naivi. În afară de ciclul
„America”, la care nu ne oprim considerând că a fost o experienţă
eşuată a lui Kafka, nu există rând din scrierile lui care să nu te
lase într-o profundă contemplare, nostalgie, participare la soarta
contemporanilor noştri, care să nu te îndemne la iubirea de aproapele,
la care ne îndeamnă Credinţa de mii de ani. Mormântul lui Kafka este
acoperit de o piatră atinsă de timp, nimeni nu a profanat mormântul,
poate că şi cei mai înrăiţi duşmani ai umanismului nu au avut curajul
să se atingă de acest modest şi ” totodată” străluminat profet.

*

Zidirea legendelor

Zi-i direct ce ai de spus,
Unii-s duși, eu nu m-am dus,
Construim din temelii,
Dărâmăm prin a nu fi.
Palmele sunt ca frunza de arțar,
Capul sculptat de un meșter barbar,
Gâtul de-un frate- hipopotam,
Două picioare de zeu peruan.
Scara pe care urcă-ndrăzneț,
Nu are trepte, give me your hands,
Dar îl iubește un astru-femeie,
Noaptea pătrunde intrând fără cheie,
Diavolul puse ochi rău, neiubind,
Flăcări înalte pe ei îi cuprind,
El se făcu monument de granit,
Steaua – o lacrimă în infinit.
Frigul pe lume veni neașteptat,
Ei se iubeau într-un loc depărtat,
Nu e nici urmă de Paradis,
Ei se doreau mai mult ca în vis
Însă din mare, o nereidă
A apărut, dorea să-i ucidă,
Sau să-l răpească pe partener,
Cum se-ntâmpla astăzi și ieri.
Zeii nu vor, dar cine ascultă
Vocile celor din lumea ocultă?
Cel înecat vede mai bine,
În bezna lui din adâncime,
Mare noroc cu vasul zdrobit
De un baraj cin-l-a zidit,
Astfel dispar Flory și Lory
Din povestire și din istorii.
Doar ușuraticii scapă, plutesc
Și cu o mână ei se crucesc.

(va urma)

*

La un metru

La un metru, în văzduh,

Ne păzea ciudatul Duh,

Tu, iubito din Vitan,

Eu fiind khazar Kagan,

Nu-i idee, e cetate,

Construim,maximizate

Sentimente, le opresc?

Ești din neamul boieresc.

Domniță, dorința mea,

Năbușind-o, sting o stea.

Am parcurs o zi, un an,

Până la City Roman.

Timpul, un ritual special,

Tot ce scriu e personal,

Strict privat și nevisat,

Mă lovesc de-un zid abstract.

În castelul  adormit

Se-ascundea un fost bandit,

De cu noapte el visa

La Serena Lucia.

Abur moale, vise dulci,

du-te gândule, te duci

pe poteca de furnici,

zi, banditule, ce zici?

L-au umflat ca pe-un balon,

A zburat spre Washington,

Mai departe, spre Boston,

Se lăuda că e baron.

Eu, frumoaso, sunt acel

Pseudo-baron mișel,

Tu –un înger fost-ai, ești,

De ce mă copilărești?

BORIS MARIAN

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.