UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

Roni CACIULARU

 

Convorbire cu  ZOLTAN TERNER,  

autorul recentei carti de succes:

LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI

 

 . 

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea  pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa.  Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat  al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri  si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?   

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine  e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ? 

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si  trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant.  Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie  cu care comunic  telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe  aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre  ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin  de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra. 

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila…  Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea  înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui  Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu  realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

 

Zoltan TERNER: Cu placere.

 

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.