VAVILA POPOVICI: Extremism și Moderație

 

Echilibru „O lume fantastică deasupra și sub noi se mișcă! /
Pământul pentru noi trudește. / Pământul ne iubește!”
– Din volumul „De vorbă cu Îngerul

   Extremismul este definit ca o atitudine, o doctrină a unor curente politice. El desemnează idei sau acțiuni considerate extreme, exagerate sau utopice și neadaptate la lumea reală. Cel mai adesea se propagă cu metode violente și agresive care au ca scop o schimbare radicală. Într-o democrație sunt acceptate toate formele de grupări atâta timp cât ele sunt într-o stare relativă de echilibru. Pericolul constă în faptul că acțiunile extreme se pot termina cu conflicte militare interstatale. Pentru noi, românii conștienți, parte a civilizației ortodoxe, „extremism” este tot ce contravine legilor și principiilor noastre de existență, și care ne pune în pericol realizarea scopului nostru în viață. Continue reading “VAVILA POPOVICI: Extremism și Moderație”

Vavila Popovici – UȚA-UȚA CU BĂRCUȚA

images[6]by Vavila Popovici

.
Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârşitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România.

Autorul celebrei melodii care s-a cântat în deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănăţean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare şi compozitor. Creaţia sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspiraţie populară, marşuri militare, dar şi piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici şi-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziţie  „Valurile Dunării”.  Datorită popularității, inclusiv în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul,  care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut și el în toată lumea. Continue reading “Vavila Popovici – UȚA-UȚA CU BĂRCUȚA”

Vavila Popovici – GRANDOMANIA

grandomanie

Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers, nu sunt așa de sigur.

Einstein

Cuvântul – grandomanie semnifică „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-și acorda o importanță nejustificată”. Grandomania se naște din egoism și este rudă cu prostia sau răutatea, cu atitudinea obraznică și sfidătoare definită ca aroganță. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect și în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia naștere starea patologică. Persoana își apără cu agresivitate poziția obținută prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care și minciuna, ca scut al intențiilor sale. Continue reading “Vavila Popovici – GRANDOMANIA”

163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

Afirmații care te bagă în ceață…

George Danciu

Curajul de a spune adevărul!

.

Veți afla adevărul, și adevărul vă va face liberi.

Evanghelia lui Ioan, 8.32

De ce dorec unii să pună lucrurile la punct? De ce trebuie ca permanent să  sortăm lucrurile, iar apoi să le punem la locul lor?

Poate fi doar o întrebare retorică. Răspunsul e un exercițiu de sinceritate, în primul rând.  Însă articolul luat din Marius Cruceru.ro,  afișat sub titlul incitant Prostia săptămînii: “Isus este răspunsul!”, lămurește  tocmai o astfel de întrebare. Continue reading “Afirmații care te bagă în ceață…”

Despre intelectuali

Comunismul a creat acel odios sistem al securitatii în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român.Modalitatile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestari, anchete, torturi, condamnari, continuând cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si încheind cu presiunile facute asupra întregului aparat de stat, economic si administrativ. Au fost întemnitati, ucisi în închisori si lagare de munca sute de mii de detinuti politici, oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale si profesionale, printre care foarte multi intelectuali, asa-zisa „crema a intelectualitatii românesti”.

Au avut loc persecutii religioase, manifestate prin lichidarea fizica sau aruncarea în temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, închiderea sau darâmarea lacasurilor de cult, precum si propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii.

Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist fata de intelectuali: „Trebuie sa luam intelectualitatea s-o educam, s-o ajutam sa-si revizuiasca cunostintele, pozitiile, s-o transformam cu încetul, cu rabdare. Iar cei care nu dovedesc atasament fata de noua societate, sa fie aspru pedepsiti.”Cine sunt cu manifestari dusmanoase trebuie adusi pe ring, boxati bine, facuti knock out si eliminati”.

Nicolae Ceausescu nu uita sa sublinieze în repetatele sale discursuri, ca intelectualii, studentii, functionarii erau „paturi ce traiesc din munca celorlalti”.

Revolutia Româna din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de strada si demonstratii care au dus la sfârsitul regimului comunist din tara noastra si la caderea lui Nicolae Ceausescu. România a fost singura tara din blocul estic care a trecut la democratie printr-o revolutieviolenta, în care conducatorii comunisti au fost executati. Tinerii din toate orasele tarii au iesit pe atunci în strada si au strigat „Libertate!”. Au fost mii de raniti si morti. Dupa revolutie, tinerii ramasi în viata pastrau speranta în sufletele lor. Abia iesiti din matca universitatilor, îsi cautau un drum drept, dar care era greu de gasit. În 1990 si 1991 au fost sase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din Bucuresti fiind cea mai sângeroasa si mai brutala, când fortele de ordine, sustinute de mineri, au intervenit folosind violenta împotriva protestatarilor din Piata Universitatii si a populatiei civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se pareau minerilor a fi intelectuali (dupa fizic sau îmbracaminte), au fost batuti în plina strada, unii amenintati chiar cu moartea. Mineriadele au facut ca tinerii sa-si vada umbrit viitorul si pe multi, aceste mineriade i-au „alungat” din tara. Înca o data, prin plecarea tinerilor, tara a pierdut din fortele sale si s-a facut loc parvenitilor de tot felul sa acceada la putere si sa ocupe functii în conducerea institutiilor. Putinii intelectuali ramasi au început sa se loveasca între ei, instigati de forte „malefice”. Si la aceasta data ne gasim în aceeasi situatie, intelectualii sunt centrifugati spre marginea societatii si provocati a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste tarii – pseudo – intelectuali -, acestia manifestând o atitudine nonsalanta, lipsa de bun simt si decenta, folosind un vocabular vulgar, în numele libertatii de exprimare. În spatiul politic s-a întronat ura si razbunarea, mai nou otevizarea tulbura mintile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringolada, amenintând ordinea pentru care mai lupta unii politicieni bine intentionati.

Faptic, în spitale medicii sunt batuti de catre pacienti, în scoli profesorii sunt batuti de elevi, în biserici se intra cu ranga, despre preoti, biserica si credinta se scriu articole defaimatoare; unii intelectuali sunt criticati, „scuipati”, din nou auzindu-se neroada lozinca de dupa revolutie: „Noi muncim, un gândim!”, lozinca preluata din comunism si fluturata în timpul mineriadelor! Cum adica? Orice munca include o gândire; nu poti executa o munca fara sa gândesti, fara sa-ti folosesti mintea. Doar nu suntem nici roboti si nici slugi ai instinctelor! Si, de asemenea, orice om care gândeste, poate trece la actiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândeste si munceste.Cu cât se gândeste mai mult la ceva, cu atât mai puternica este emotia si creste probabilitatea ca gândul sa se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fara a ne pune gândirea la contributie, cum vom reusi sa tinem pasul concurentei de la nivel european si international în toate domeniile? Cine va executa activitati de inovare si în ce mod? Intelectualii, prin chiar definitia termenului, sunt cei interesati de tot ce se poate adauga cunoasterii lor, abordeaza problemele totdeauna din perspective noi. În Dictionarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca Persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza în domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.”.

Constantin Noica demonstreaza în „Jurnalul de idei”, ca „a gândi înseamna a spune ca asta nu e asta, iar actul de a spune ca asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, da gândirea si astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizica” explica cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândeste un lucru înseamna ca are un continut de constiinta; dar a gândi un lucru, nu înseamna ca el este si cunoscut: „Eu pot sa gândesc un lucru fara sa-l cunosc. A cunoaste un lucru înseamna ceva mai mult, înseamna întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în acelasi timp înseamna a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie sa-i aplic cele doua operatiuni fundamentale carteziene: claritatea si distinctia.” Ca o concluzie, nu trebuie facuta confuzia între a gândi si a cunoaste, dar pentru ca ceva sa fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.

Prostimea, mahalagii (fiindca, Doamne, societatea este pestrita!), ies în fata si ponegresc si defaimeaza personalitatile culturale ale tarii, tot în numele asa zisei democratii. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare ca se repeta greseala din comunism, se încearca distrugerea intelectualitatii românesti! Si pe atunci ca si acum, intelectualii, au fost si sunt considerati „dusmani ai poporului”. Vrem sa ne întoarcem în vremurile „de trista amintire” si sa înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregatire si nivel ridicat de constiinta, cu oameni fara pregatire speciala si cultura? Eu una cred, (sigur ca parerea mea prea putin conteaza, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevarul, acum îl poti spune, dar nu intereseaza pe nimeni!), ca oamenii de valoare ar trebui cautati, gasiti si respectati. Lor trebuie sa li se acorde încrederea maxima, fiindca nu degeaba au învatat ani de zile în scoli (cei care au facut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism si daruire în viata, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat sa aduca picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli si scapându-i de moarte, instruindu-le copiii în scoli, scotând frumosul în evidenta prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine sa cerem mai mult decât de la acesti oameni instruiti, daruiti umanitatii nu pentru a-si realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trairi sufletesti? Sunt convinsa ca atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu daruire, responsabili pentru ceea ce se întâmpla în tara – pentru ca esti cu atât mai responsabil cu cât întelegi mai mult – se va putea realiza progresul.

Un teolog, doctor în stiinte, semna un articol despre intelectuali si fara a da o denumire termenului de intelectual, arata ce întelege el prin denumirea de intelectual, începând sa-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident ca la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenta negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe sa-l faca), intelectualii sunt niste inutilitati costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au facut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, daca e vorba sa-l definim dupa studii si diplome, nu? Într-adevar, nu întotdeauna diplomele certifica intelectualul!

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii din Bucuresti, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dadea exemple de definitii ale intelectualului, din care am retinut: În Dictionarul Enciclopedic „Cartea româneasca” din 1931, I.A. Candrea defineste intelectualul ca „persoana care si-a cultivat mintea si se serveste numai de inteligenta spre a judeca lucrurile”; dictionarele frantuzesti definesc intelectualul ca „individ care se apleaca asupra activitatilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregatire institutionala, în practica vazându-se ca fiind o persoana implicata în viata culturala si politica”; dictionarele din engleza definesc intelectualul ca „o persoana cu un intelect dezvoltat”. Mai precizeaza ca în perioada comunista definitiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în varianta pur administrativa intelectualitatea fiind o patura sociala iar intelectualul o persoana care a urmat studii superioare”. Adevarat, noi stim cum se obtineau diplomele de studii superioare în perioada comunista si cea post-comunista, când un absolvent de facultate nu stia uneori sa faca o cerere, nu stia sa scrie, sau sa se exprime corect româneste. Aceasta nu era si nici nu poate fi cu adevarat o intelectualitate, ci „un produs pe banda rulanta”, cum bine spunea cineva.

Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate si intelectualitate” precizeaza ca a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diploma, o profesiune sau o specialitate, ci înseamna, înprimul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveste esentialul, a ceea ce se întâmpla înjurul sau, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea si frigul ne va ucide, si nici frica sau lasitatea, ci prostia…” maispune dumneaei. Si Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenesti: „Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers nu sunt asa de sigur.”

În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Stiu ca termenii trebuie sa includa cultura, stiinta de carte, rafinament, generozitate, noblete înnascuta, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândesti la oameni cu astfel de calitati, ti se pare si mai monstruoasa ura lumii românesti împotriva intelectualilor si… filozofilor, o ura cu atât mai accentuata cu cât acestia sunt din ce în ce mai putini”. O definitie frumoasa si un adevar trist!

Adevaratul intelectual trebuie sa fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare si bine definite, în baza carora actioneaza, constient fiind de raspunderea pe care o are pentru viitorul tarii. Unii sunt de parere ca despre un om nu se poate spune ca este intelectual în timpul vietii lui, ci doar când si-a asumat datoria si misiunea de intelectual pâna la capat, deoarece timpurile în derularea lor au aratat, spre regretul nostru, ca unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neasteptate, care au mers de la acomodarea „calduta”, pâna la pactizarea totala cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea ca în viata trebuie sa stii când poti sa faci fata unor situatii si când este mai bine sa nu te implici. De aici se poate deduce motivatia tacerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicarii a însemnat prudenta, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lasitate; prudenta care însemna adevaratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.

În prezent, societatea trebuie sa le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindca nu cred ca avem timp sa asteptam o viata! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calitatilor mai sus enumerate, cu energia si dragostea lor de tara, si tinând cont de întelepciunea oamenilor mai în vârsta, pot salva România.

Si nu orice fel de intelectual, ci intelectualul crestin care este prin excelenta un om pentru altii, intelectul sau fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divina a celui îndragostit de cunoastere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizareaarmoniei în jurul sau.

Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor crestin-ortodox, tânar teolog fiind, simtise ca secolul XX se îndeparta de Evanghelie, ca asa-zisii „oameni de cultura” nu mai voiau sa auda de „viata intelectuala bisericeasca”. În 1913, Crainic afirma ca un intelectual crestin „nu trebuie sa scape niciodata prilejul de a pune fata în fata lucrurile cele vechi ale credintei cu cele noi ale civilizatiei, de a privi prin prisma religiunii toata complexitatea acestei civilizatii si de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele si introducând în viata moderna curentul viu si înviorator al credintei si moralei”.

Dumitru Staniloae (1903-1993) observase si el ca intelectualitatea româna s-a îndepartat de credinta poporului: „Trebuie sa sfârsim cu aceasta, trebuie sa avem o alta intelectualitate. Trebuie sa ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.

Ne aflam într-o perioada grea pentru tara si rolul, în primul rând al intelectualilor, este sa-si concentreze toate fortele pentru iesirea cu bine din aceasta perioada, sa se angajeze în politica, sa dea dovada de demnitate, de viziune clara, fiindca asa cum spunea, dupa câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecarui om înseamna politica. Extrapolând, putem spune ca destinul fiecarui popor înseamna politica… buna sau gresita!

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

Roni CACIULARU

 

Convorbire cu  ZOLTAN TERNER,  

autorul recentei carti de succes:

LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI

 

 . 

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea  pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa.  Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat  al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri  si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?   

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine  e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ? 

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si  trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant.  Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie  cu care comunic  telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe  aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre  ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin  de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra. 

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila…  Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea  înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui  Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu  realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

 

Zoltan TERNER: Cu placere.

 

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012