“Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA

Adrian BotezSCRISUL CA DESTIN – IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ

by Luminița ALDEA

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…  Continue reading ““Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA”

Boris Marian – Farmecul discret al burgheziei

Boris Marian

Farmecul discret al burgheziei

Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Continue reading “Boris Marian – Farmecul discret al burgheziei”

Farmecul discret al burgheziei

Madame Bovaryby Boris Marian

Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent. Bunicul din partea mamei, un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată. Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri. Continue reading “Farmecul discret al burgheziei”

Seminar despre multumire (1)

Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.

1 Tesaloniceni, 5.18

  .

  1. Nu vom fi niciodata destul de recunoscatori fata de pamântul care ne-a dat totul. (Constantin Brâncusi)
  2. Doamne, Îti multumesc pentru capacitatea de a discene. (George Danciu)
  3.  Orice om nemultumit  este un om bolnav. (Constantin Aninoiu)
  4. Îngenuncheaza si tu în fata Mântuitorului cu credinta, cu dragostea si smerenia sutasului, si atunci îndata vei simti cum bolnavul tau se tamaduieste, iar casa sufletului tau se umple de o binecuvântare, de o fericire si multumire pe care n-ai avut-o si n-ai cunoscut-o. (Iosif Trifa)
  5. M-am deprins sa fiu multumit cu starea în care ma gasesc. (Apostolul Pavel)
  6. Orice multumire a nemuritorilor este muritoare. (Michel de Montaigne)
  7. Multumirea de sine este în realitate cel mai mare bine pe care-l putem nadajdui. (Baruch Spinoza)
  8. Nu saracia aduce suparare, ci nemultumirea cu putin. (Epictetus)
  9.  Cum nu se poate acoperi pe deplin un simtamânt în definitie, tot asa frumosul. Este o multumire pentru cel care se intereseaza pentru el însusi. (Mihai Eminescu)
  10. Oamenii se împart în doua: unii care cauta si nu gasesc, altii care gasesc si nu-s multumiti. (Mihai Eminescu)
  11. Multumirea este importanta, pentru ca are puterea de a ne schimba atitudinea. (Joanna Weaver)
  12. Fa, Doamne, ca cei care aprind lumânari în plina amiaza pentru a Te celebra, sa-i tolereze si pe cei care se multumesc doar cu lumina soarelui tau. (Voltaire)
  13. Poate ca ai încerca o dulce multumire, fiind pe rând victima si calau. (Charles Baudelaire)
  14. Doamne, sa nu ma lasi niciodata sa fiu nemultumit, ci multumit, multumindu-Ti. (George Danciu)
  15. Desi nu-mi înteleg întotdeauna necazul, caut sa-i multumesc lui Dumnezeu; asa îmi este de fapt mult mai usor, decât daca n-as multumi Domnului si pentru acest lucru. (George Danciu)
  16. Doamne, îti multumesc ca nu esti orgolios ca oamenii! (Irina Binder)
  17. Viermele e foarte multumit de existenta lui de vierme si nu doreste altceva, petnru ca nu are notiunea unui altceva. (Cezar Petrescu)
  18. Îi multumesc lui Dumnezeu pentru oportunitatea pe care mi-a dat-o de a învata ca moartea este cheia care deschide usa catre adevarata noastra fericire. (Wolfgang Amadeus Mozart)
  19. Toata lumea e multumita ca este ce este, afara de francezi. (Emil Cioran)
  20. Sa vezi un dusman umilit, îti da o anumita multumire sufleteasca, dar aceasta e nimica toata, în comparatie cu satisfactia elevata generata de faptul de a-l vedea umilit de vreo actiune binevoitoare ori de vreo concesie facuta de noi. (George Eliot)
  21. Multumirea de sine este un bun scutit de impozite, pe care este foarte neplacut sa-l vedem depreciat (George Eliot)
  22. Optimismul este multumirea resimtita de oamenii mici  aflati în posturi înalte (Francis Scott Fitzgerald)
  23. Niciodata nu vom fi îndeajuns de multumitori si recunoscatori, lui Dumnezeu, Celui care ne-a dat totul.  (George Danciu)
  24.  Pacea în suflet e urmare recunostintei si multumirii aduse cu sinceritate lui Dumnezeu. (George Danciu)
  25. Daca merita ceva pe pamânt sa poarte numele de fericire este desigur acea launtrica multumire, acel tainic sentiment, caruia îi da nastere încordarea tuturor facultatilor noastre pentru a afla adevarul si a practica virtutea. (Gaspar Melchor de Jovellanos)

Seminar despre mulțumire (1)

 Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.

1 Tesaloniceni, 5.18

  1. Nu vom fi niciodata destul de recunoscatori față de pământul care ne-a dat totul. (Constantin Brâncusi)
  2. Doamne, Îți mulțumesc pentru capacitatea de a discerne. Și că nu mi-ai luat-o! (George Danciu)
  3.  Orice om nemultumit  este un om bolnav. (Constantin Aninoiu)
  4. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n-ai avut-o şi n-ai cunoscut-o. (Iosif Trifa)
  5. M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. (Apostolul Pavel) Continue reading “Seminar despre mulțumire (1)”

UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

Roni CACIULARU

 

Convorbire cu  ZOLTAN TERNER,  

autorul recentei carti de succes:

LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI

 

 . 

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea  pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa.  Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat  al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri  si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?   

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine  e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ? 

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si  trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant.  Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie  cu care comunic  telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe  aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre  ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin  de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra. 

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila…  Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea  înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui  Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu  realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

 

Zoltan TERNER: Cu placere.

 

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012


INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI

Reporter: Cristina PETRESCU

 

[pullquote]

Daca un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodata” (Liviu Antonesei)

[/pullquote]

 

 

 

Acest interviu va aparea în limba engleza într-un numar special al revistei electronice al masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucuresti, care îmi va fi dedicat. Multumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, si Cristina Petrescu, realizatoarea integrala a numarului din revista, ca s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd ca acesta i-ar putea interesa si pe eventualii cititori de limba engleza. Cred ca dna Petrescu a izbutit sa ma traga de limba cu multa abilitate, ceea ce m-a facut sa spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba româna a interviului, multumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spatiu al cyberuniversului. (L.A.)

 

—————————————–

Cristina PETRESCU: Cine credeti ca v-a influentat în mod deosebit în opera literara (scriitori sau nu)? Fata de poetii care v-au influentat, va simtiti ca un coleg, un continuator al unui stil? Cît de mult conteaza originalitatea?

Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatura si un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mâna. Desigur, cu vârsta au aparut si niste criterii de selectie si niste preferinte stabile. As putea spune, în prima instanta, ca toata aceasta uriasa acumulare culturala m-a influentat în scrisul meu. De buna seama ca, în timp, unele influente, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De când i-am cunoscut – si cu unii întâlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o multime de autori nord si sud-americani, au ramas în inima mea si în mintea mea.

Adolescent fiind, am citit cam toata poezia moderna franceza în original si pe cea romantica si moderna de limba germana în diverse traduceri. În fapt, cred ca stiu cam toata poezia moderna, pe cele amintite mai înainte însa mai bine. În ce priveste poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vietii de câtiva autori, pe care îi socotesc esentiali în formarea oricarui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn, René Char, Eugenio Montale, probabil si altii. Am facut exercitii dupa Mallarmé aproape sase ani, i-am tradus toate poeziile, în proza, dupa cum procedase el cu cele ale lui Poe, pastrez si acum cu sfintenie editia de Opere complete din Pléiade…

Sigur, n-am pastrat din exercitiile mele de tinerete decît vreo sapte poeme, pe care le-am socotit „originale” pentru a fi pastrate si publicate, dar, fara îndoiala, o anumita înclinatie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi ramas legata de mine. Dupa irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci si am si publicat mai multe grupaje. Între altele, când am ajuns prima oara la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumparat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am gasit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.

Originalitatea? Nu stiu ce sa spun, cred însa ca dupa miile de ani de cultura prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degraba, una „de sinteza” si e legata mai mult de viziunea proprie pe care reuseste – sau nu! – un autor sa si-o formeze si, în al doilea rând, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispozitia oricui.

Cristina PETRESCU: Ati spus despre cel putin un poem ca l-ati scris foarte rapid, într-o stare febrila (Urlu. Despartirea de lume. Un testament. —  în „Poemul care mi-a salvat viata”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cît dureaza în general sa scrieti un poem cap-coada? Care este modul dumneavoastra de lucru? (modificati poeziile pe masura ce le scrieti, la sfîrsit, deloc…?)

Liviu ANTONESEI: Daca un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodata! În fapt, pâna ajunge sa fie scris pe hârtie, un poem de-al meu, sau macar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întâi, poeziile de mâna. În rest, am scris direct la masina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Când poezia trece „pe curat”, dactilograma sau spatiul virtual, poate suferi unele mici modificari – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetitiilor – când nu sunt cautate – etc. De obicei, mai degraba, tai decât adaug unei poezii în cursul acestor operatiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca si Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar ca am avut parte de mult mai putine ocazii! Ce vreau sa spun? Ca nu scriu premeditat poezii, ci doar când „ma apuca”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, sa „ma apuce” si sa scriu un ciclu în cîteva zile. Pâna acum doi ani, când „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000.  Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atâtea vara trecuta si, daca am noroc, scriu si vara asta si ma trezesc cu o placheta…

Cristina PETRESCU: Aratati vreodata poeziile „neterminate” altcuiva?

Liviu ANTONESEI: Nu, niciodata. Am un fel de pudicitate instinctiva în aceasta privinta. N-as putea arata cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în fata altcuiva, le las la verificare o bucata de timp, care, uneori, poate însemna si ani.

Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în opera?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu! Uneori, am senzatia ca întreaga personalitate se muta acolo, alteori, dimpotriva, parca simt un fel de separare. Se poate sa fie adevarate ambele impresii, în sensul ca, atunci când efectiv scrii, te muti cumva cu „haine si bagaje” acolo, în locul scrierii…

Cristina PETRESCU: În ce masura ati creat un eu poetic distinct de dumneavoastra din realitate? Cum priviti faptul ca cititorii le pot confunda pe cele doua?

 

Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, desi sânt (si) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu ma îndoiesc ca acesta trebuie sa existe undeva în strafundurile fiintei mele. Cred ca unele din cele mai mari placeri ale lecturii, chiar si la cititorii experimentati, cum sânt si eu, provine tocmai din aceasta confuzie. În cazul meu, nici nu ar fi o confuzie gresita, de vreme ce consider întreaga opera literara nu doar realista, ci de-a dreptul autobiografica. De buna seama ca operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte si evenimente, nu doar amintiri, ci si produsele imaginatiei, fantasmele mele, reveriile s. a.m. d.

Cristina PETRESCU: Sunteti cunoscut nu doar ca scriitor, ci si ca jurnalist. Scrieti despre realitatea imediata: în domeniul universitar, politic etc. Va vedeti ca un hibrid între artist si reprezentant al societatii civile? Ce sunteti în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian si în „mizeria” politica?

Liviu ANTONESEI: Când ma prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, daca percep vreo mica nedumerire, adaug si „scriitor”, deci asta ma socotesc în primul rînd. Însa scriitorul acesta „locuieste” si el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vietuieste, de politica tâmpita de care are parte, de ororile de tot felul. Avantajul ca esti si scriitor este acela ca te poti exprima, ca poti evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orala sau anecdota. Pe deasupra, fara a te iluziona ca schimbi lumi, cu siguranta ca, în publicul virtual infinit, gasesti macar câteva persoane care percep mesajul tau. As putea fi chiar si mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor productii – faptul ca scriu articole platite sau ca cutreier tara si lume ca sa tin conferinte – dincolo de placerea calatoriilor si a faptului ca stau de vorba cu oameni adesea necunoscuti –, ma ajuta sa uit ca genialul guvern Boc mi-a taiat acum vreun an o jumatate din veniturile de profesor!

Cristina PETRESCU: Cînd un poet publica o carte se expune criticilor, parerilor avizate sau nu, de care se poate distanta sau le poate accepta. Cînd publicati pe blog reactia publicului este imediata. Cum e sa fiti judecat de un „divan ad-hoc”?

Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent daca e vorba despre laude  sau critici. E bine sa cunosti publicul caruia te adresezi, nu ca sa-ti schimbi stilul sau viziune, Doamne fereste!, ci ca sa stii la ce te poti astepta din partea acestuia. Nu de putine ori, aceste întâlniri teoretic fulgurante, au lasat urme mai adînci, mi-am facut câtiva prieteni în acest fel, am descoperit câteva talente literare, pe care le-am ajutat sa iasa în lume. A fost o perioada de cîteva luni, în plina campanie electorala, în 2009, în care pe blogul pe care îs tineam pe VoxPublica, am publicat numai literatura, poezie, proza, chiar eseu, si am avut o audienta si un numar de comentarii pe care nu stiu daca le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama ca exista un public potential urias pentru literatura, dar mai trebuie sa-l si cauti, nu sa-l astepti în „turnul de fildes”, ca pe vremuri…

Cristina PETRESCU: Cînd scrieti poezie, va despovarati sufletul de ea, sau creatia se înfiripa atunci, pe loc, sau… ?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu altii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamana cumva cu o nastere. Trebuie sa ma eliberez de ea la timpul potrivit ca sa nu moara.

Cristina PETRESCU: Ce poeti/scriitori contemporani va plac? În ce masura considerati ca semanati sau, din contra, va deosebiti? Va simtiti ca facând parte dintr-o „generatie”?

Liviu ANTONESEI: Eu sunt un fel de singuratec cordial si n-am vrut sa fac parte din vreo generatie, m-am si opus unei asemenea includeri înca de la începutul anilor optzeci, cînd a început sa se vorbeasca despre generatia în care, pâna la urma, tot am fost inclus, în ciuda opozitiei mele! Cred ca, în aceasta generatie, sunt câtiva exceptionali, de care ma simt apropiat, în ciuda diferentelor firesti de arte poetice dintre noi. Ma gândesc, în primul rând, la Mariana Marin, Ion Muresan, Marta Petreu, Alexandru Musina, Ion Zubascu, Mircea Cartarescu…

Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieti?

Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru ca n-as putea trai fara sa citesc si sa scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi si fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus sa-si consume timpul citindu-ma.

Cristina PETRESCU: Daca ar fi sa aleg, cred ca pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („matase”, „ceara moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cît de importante sunt acestea pentru dumneavoastra?

Liviu ANTONESEI: Desi uneori mi se remarca inteligenta, cred ca sunt, în primul rând, o fiinta extrem de senzitiva. Cred de altfel ca nu doar tactilitatea este exploatata în poezia mea, ci si toate celelalte simturi deopotriva. Daca tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile sa stea asa, cred ca e din pricina ca nu sunt doar o fiinta senzitiva, ci si una foarte deschisa senzualitatii. Va trece asta cu vârsta? Nu cred, pentru ca este ceva structural. În schimb, cu vârsta, risti ca o asemenea structura sa te ajute sa te faci de râs!

Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificatia lor pentru dumneavoastra? Va considerati un exponent al culturii europene (de origine crestina)?

Liviu ANTONESEI: Eu am fost învatat sa scriu si sa citesc de bunica mea, pe când aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca sa spun asa, si ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. As putea spune ca prima carte citita, desi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate si aluzii de natura biblica din literatura pe care o scriu, aparat folosit fara vreo intentie de prozeletism. Ma socot, desigur, un autor european, dar as spune de traditie iudeo-crestina, pentru ca religia noastra a crescut din credinta unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigma culturala, asa ca s-a putut lasa, în oarecare masura, marcat si de iudaism si de buddhismul tibetan. Cred ca plictisitor sa ramâi închis în propria ta casa, oricât de mare, de labirintica si de colorata ar fi aceasta.

Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simtita o fragilitate, delicatete. V-as întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, si în ce masura metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însa ma declar multumita si daca îmi spuneti ce poveste v-a placut la vârsta la care înca le citeati.

Liviu ANTONESEI: Eu cred ca metaforele ascund si dezvaluie în acelasi timp! Daca vrei ca secretul sa ramâna secret, spune-l cu toata sinceritatea, chiar daca îmbracat în haine fastuoase. Daca vrei ca scrisoarea sa nu fie gasita, pune-o cât mai la vedere. La vârsta când citeam primele povesti, pentru ca mai citesc si acum, chiar redactez un ciclu de povesti exceptional în perioada aceasta, apartinând unui autor originar din Basarabia, însa domiciliat în Luxembourg, deci la vârsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbinca, amuzantul basm de origine ruseasca, cu mare circulatie la mine, în Moldova, exceptional stilizat de Creanga. Mai crescând, au început sa-mi placa si alte basme de Creanga, pentru adulti,  precum Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel prost…

 

 

OPERA ANGAJEAZA O CONSTIINTA, DAR NU SE CONFUNDA CU EA

de Al Florin TENE

 

În arta nu exista instinctul spontaneitatii, fiindca orice opera, indiferent din ce domeniu artistic provine angajeaza o constiinta, dar trebuie sa subliniem ca aceasta nu se confunda cu ea. În arta nu exista particularitate definitorie si absoluta, cum nu exista un început independent de orice conditie si relatie, ce nu are limite. Pentru cititor si spectator, la fel si pentru artist, indiferent din ce categorie artistica provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu si nici-o opera, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitiva.T.S. Eliot spune ca ordinea artei implica mereu relatia, comparatia, prezentul artistic îsi recheama, în fiece clipa si cu fiece aparitie noua, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenta si ratiunea nu fondeaza experienta estetica, dar nici nu le elimina. În unele conditii ea poate fi scoasa din conul de umbra în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulata de idei. Chiar si efortul unor autori, cum ar fi poetii teribilisti Mihai Galatanu si Ianus Marius de a se elibera de inteligenta, prin pornografie, ramâne tot o proba de inteligenta. Însasi naivitatea ei, (vezi picture naiva), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inima sunt voci ale constiintei. Sensibilitatea ei, vibratiile eului au prejudecatile lor. În arta, indiferent de gen, pentru creator ca si pentru „degustatorul ei” nu exista naivitate. Este anacronic sa opui un gest spontan unui gest constient, o creatie conceputa instinctiv unei creatii constiente, fiindca orice opera înglobeaza în ea o constiinta iar receptarea intelectuala este unica ce satisface experientele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreste sa se exprime ori sa se supuna, sa emita o gândire constienta, ceea ce-l caracterizeaza e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprima. Adevarata constiinta este o constiinta în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate noua ce se dezvaluie facându-se…”

 

Creatia este mai superioara decât constiinta prin capacitatea sa imaginativa si de inventie, dar imaginatia nu se desfasoara la întâmplare, fiindca opera se supune sinceritatii creatorului ei. Ea îsi datoreaza efectul unor stari pshiologice. Relatia dintre adevarul creatorului de arta, implicit scriitorul, si adevarul operei sale nu este una între constient si inconstient, ci una între explicit si implicit.

O conceptie estetica se poate aprecia si deduce din orice opera oricât de inconstient s-ar arata autorul fata de adevaratele sale implicatii, chiar si conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeste prin ea însasi”.

Limbajul artistic comunica si se comunica în acelasi timp, precum marmura ce se dezvaluie pentru a-si arata splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeste reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeste înlauntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoara ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la nasterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toti suntem gânditi de Dumnezeu.

Constiinta autorului nu tine loc de constiinta operei, nu se confunda cu constiinta operei. Între ele exista un dialog. Creatia si receptarea se rezolva în dialogul pe care constiinta implicita a operei îl poarta cu constiinta autorului, pe de o parte, cu constiinta criticului, pe de alta parte.

Activitatea coordonatoare a unei constiinte intelectuale este suportata de opera de arta pe care chiar ea o contine în stare de potentialitate. Deoarece însasi constiinta e nelipsita în toate elementele operei, neputând fi separata ca atare, tocmai pentru ca este o constiinta în sine, cu posibilitati de a avea toate conditiile de realizare.

Hegel spunea ca judecata de valoare se pierde într-o dialectica globala a artei, dupa cum Kant spunea ca judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însa amândoi filoziofii au sezisat rezistenta artei la sistematizarile de tip filosofic, afirmând multitudinea si diversitatea istorica a stilurilor, asa cum Hegel sublinia ca libertatea geniului este nelimitata si frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor ramânea subordonata, în general, definitiei metafizice a artei, în ciuda abordarii psihologiei sau istoriei.

În tot acest context exista o problema a artei ca reflectie a realitatii si o problema a artei ca reusita a anumitor opere, fiind si o problema a fiintei artei si o problema a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concreta, vezi proza si poezia optzecista de la noi, caci daca estetica continutului distruge opera revarsând-o în afara formei o aneantizeaza, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însasi carnea-raportul cu semnificatiile. În aceasta problematica nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o constiinta vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai ca nu scuteste de un contact viu cu opera, dar chiar îl si intensifica. Sunt autori care stiu sa profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rau, C. Cublesan, etc.) când altii sunt recunoscuti de istorie dupa ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vietii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamna numai trecutul, ci si prezentul cu determinarile lui ce actioneaza atât asupra literaturii cât si asupra lecturii- indiferent daca se aplica operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adreseaza operelor spre a se asigura ca participa la arta, el se apleaca spre opera pentru a încerca si trai valoarea pe care o exprima.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

14 iunie 2011


DOI FRATI…ÎMPARATI!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa…

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOSCuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS…dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

am înlemnit
la vederea
cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu
clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de
Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în
sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu
…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!