SCRISUL CA DESTIN – IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ

by Luminița ALDEA

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu… 

Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.

Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!… Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?…

Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!

Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
“V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?… Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers… Simt pământul respirând… Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse… Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt…

Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete.
Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.

Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.

De exemplu poezia “Când scrii o carte” e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere… Imi încep scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.

În “Seara vorbesc cu fratele Hristos” mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească…

Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu – ce acum este parte a aerului ce il respiram si face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis – dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă… V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs.” – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.

Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:

„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie, sa ne dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”
– cf. Mihail Gălăţanu – O noapte cu Patria) –

şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor!  A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge: “Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge”. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (“nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri”), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înalţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre “florile răului” ale lui Baudelaire, sau “mucegaiurile” lui Arghezi – înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.

Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia “Pax”, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut – şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!…

Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?… Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: „Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân”.

Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul „nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit”, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: „Meditaţii ramificatoare/ daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ *iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii”. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie – de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn – ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: „O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi”.  Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?!. Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi!  – ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca  organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de vermi ca oricare mădular:  “Aripa/ ostenită  – am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular”. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire – şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.

Poezia, harul – nu vin oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce “mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire” – deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru – sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: ”doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine”.  Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!… A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă – dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.
Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale  între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: „Ars poetica/  toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu – nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos: „orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie  tot în „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.

Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin – şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:

Dur, inchizitorial, dar adevărat!
Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus “da” oricât am fost de flămândă, nu am spus “da” nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus “da” nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ… nu am spus “da” niciodată, daca “da”-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă… Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola… Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta…
Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!

Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor – de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
„Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta
 
Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…”
Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat – de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?… Ştiu, poete… Ştiu… Plânge pământul şi străbunii în tine plâng – şi nu te lasă să taci… Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.

…Normal că este prezentă şi “tema dragostei de natură” (…), ca la orice poet mare. “Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori” e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma mir ca ultimul vers este: “…renunţ să mai fiu eu“… – de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină  – aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.

Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat:  “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem  – îndelung/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: „De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case  -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi  –  eu te-am slăvit!”

Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa lui” – spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta – înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.

Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.

Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar „profesionist”…M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic… Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea – şi totuşi nu ştiu cum să închei… Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule… Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:

“Bilanţ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii
 
slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată
 
cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei
 
nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ
 
aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină  a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute
 
doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.

11 iulie 2010
LUMINIŢA ALDEA, Cornu Luncii/SUCEAVA: art. SCRISUL CA DESTIN – Impresii legate de poezia domnului Adrian Botez – în revista electronică Romanian VIP – revista românilor de pretutindeni, Sydney, 12 iulie 2010
***