Seminar Despre Fericire

Citat fericireAproape toți oamenii au un puseu de fericire în acele momente ad hoc când sunt apreciați și aplaudați!

Observați vă rog ce declară actorii,  aplauzele pentru ei sunt precum e necesar oxigenul  pentru oameni. Artiștii tânjesc după aplauze, pe de o parte, deorece acestea le confirmă  și le apreciază munca, dar pe de altă parte și pe ei înșiși, ca oameni. Însă cum se face că ei își doresc să fie însoțiți de aplauze și pe ultimul drum?! Căci pe drept cuvânt  se spune că, cel puțin, în fața morții toți suntem egali!

Dar mai există o categorie de oameni, imensă și  foarte necesară, care  sunt precum aerul Continue reading “Seminar Despre Fericire”

“Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA

Adrian BotezSCRISUL CA DESTIN – IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ

by Luminița ALDEA

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…  Continue reading ““Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA”

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956by Vavila POPOVICI

Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.“– Novalis

Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută. „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.

A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Continue reading “AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS”

Portret de autor: Dorina Neagu Stanciu

Dorina Neagu Stanciude Mara Cîrciu, Atlanta Georgia

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

Încet gândită, gingaș cumpănită;

Ești că o floare, anume înflorită

Mâinilor mele, care te-au deschis.”

Ex Libris ~ Tudor Arghezi

Am un mare respect și multă admirație pentru toți ce au curajul să nu se lase intimidați de o foaie albă de hârtie, și găsesc curajul să-și transpună gândurile și sentimentele cu talent într-o carte. Dorina Neagu Stanciu, o scriitoare româncă stabilită de mult timp în America reușește cu succes să îmbine frumosul, realul și imaginarul, istoria și prezentul în adevărate bijuterii literare care încântă o gamă largă de cititori, atât români cât și americani. Recent, am avut bucuria să o am că invitată, și îmi doresc foarte mult să va invit și pe voi, cititorii mei, în universul virtual al romanelor sale.

Mara Cîrciu: Dragă mea Dorina, mă bucur că ai acceptat invitația mea, pentru început, aș dori să ne spui câte ceva despre tinea…

Dorina Neagu Stanciu: Va mulțumesc foarte mult pentru invitație. E mai ușor pentru mine să vorbesc despre cărțile mele decât despre mine. Continue reading “Portret de autor: Dorina Neagu Stanciu”

Seminar despre iubire (5)

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

Sfântul apostol Pavel

  1. Puterea caracterului stă în iubire. – Simion Mehedinți
  2. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii.  – Sfântul apostol Pavel
  3. Toate lucrurile lucrează împreună spe binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.  – Sfântul apostol Pavel
  4. Nici un alt sentiment nu-l face pe om să-si schimbe opiniile ca iubirea; căci noile păreri sunt de cele mai multe ori noi emotii. Ele nu sunt rezultatul gandirii, ci al pasiunii. –  Somerset Maugham
  5. Dragostea nu este doar un zambet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet rănit si apoi vindecat de altul. –  Octavian Paler
  6. Iubesti pentru că iubesti. Nu există ratiune pentru a iubi. – Antoine de Saint-Exupery
  7.  Din iubire a fost creat Universul, iubirea îl miscă, îl ţine legat şi îi asigură echilibrul atât de necesar. –  Vavila Popovici Continue reading “Seminar despre iubire (5)”

Cuiul

 

Tudor Arghezi – Cuiul

Într-o vreme la-nceput
Si-ntr-un leat nemaistiut,
Care, nu pot sa însemn,
Casele erau de lemn.
Si ulucile de scînduri,
Ca si azi, întinse rînduri,
Puse strîmb si cap la cap
Si proptite cu protap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri si patule;
Si în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrastiate
Si-ncepea din nou si iar
Truda muncii în zadar.
Ca sa scoli din clatinare
Iarasi doagele-n picioare
Si din nou sa le anini
Cu te miri ce radacini.Nazdravan, cum altul nu-i
Un baiat al nimanui
Nascoci, atunci, un cui.
Si l-a scos si aratat.
Cuiul nou o saptamîna
A umblat din mîna-n mîna.
A fost strîns si pipait,
pus pe limba, mirosit,
Nici-un om nu întelege
Cuiul teapan cum sa lege,
Fara funii si curele,
Scîndurile între ele.
Nazdravanul si golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: “- Dragul meu,
Asa cui faceam si eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însa, vezi, nu m-am gîndit.

(Trimisa de poetul  Liviu Jianu Florian)

Seminar despre iubire (3)

Iubirea este viața. Și, dacă-ți lipsește  iubirea, îți lipseste viața.                                                                   Leo Buscaglia

.

 

25 de  vorbe de duh despre IUBIRE

.

  1. Dacă n-ar fi iubirea, m-as teme de viată.  – Grigore Vieru
  2. Nu-i un imperativ mai categoric decât al iubirii.  – Simion Mehedinti
  3. Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătătii, al puterii si al energiei pentru fiecare om.  – Prentice Mulford
  4. Puterea pe care  o au cei pe care îi iubim, asupra noastră, este intotdeauna mai mare decât aceea pe care o avem noi insine. –  F. de La Rochefoucauld
  5. Iubirea se aseamănă intrucâtva cu focul: doar că cei dinafară văd mai degrabă fumul, iar cei dinlăuntru, flacăra.  – Jacinto Benavente
  6. Iubirea, care este cu adevărat iubire si nu numai un trecător capriciu, nu se opreste pe ce e menit pieirii, ci se desteaptă, se aprinde, sălăsluieste numai în ceea ce este vesnic.  – Johann Gottlieb Fichte Continue reading “Seminar despre iubire (3)”

SEMINAR DESPRE CALE

George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.  

                                                          Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivatie– Învatatura data de Isus ucenicilor


Biblia consemneaza ca în Saptamâna patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încarcatura istorica si spirituala pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistreaza si aceasta afirmatie a Mântuitorului Isus: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.” (Ioan, 14.4)

Doamne”, I-a zis Toma, „nu stim unde Te duci; cum putem sa stim calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.”

Însa, sa observam ca Isus ne spune tuturor: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.”. El ne-a deschis drumul pe care trebuie sa mergem. El e calea, nu este alta. Calea e tocmai Crucea Sa, cruce pe unde trebuie sa trecem si noi, identificându-ne cu acel tâlhar aflat pe o alta cruce, lânga Isus, si care L-a recunoscut pe El, ca neprihanit si Dumnezeu, si pe sine ca pacatos:

?i a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!

Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” (Luca, 23.42-43)

Noi nu trebuie sa mai suferim rastignirea si suferinta fizica, deoarece El ne-a înlocuit în moarte (caci plata pacatului e moartea si, fara varsare de sânge nevinovat nu este iertare), ci noi trebuie sa urmam calea pocaintei si a credintei, a rastignirii firii noastre rebele si mândre, pentru ca El sa ne poata apoi ridica la El, la cer.

Apostolul Pavel a scris 13 sau 14 carti canonice ale Bibliei, explicând cum el se identifica cu Calea, deoarece Pavel zice:”Calcati pe urmele mele, întrucât si eu calc pe urmele lui Hristos” si: „În ce ma priveste, departe de mine gândul sa ma laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine, si eu fata de lume!” (Galateni, 6.14).

***

SEMINAR DESPRE DRUM

Iata calea cea buna, umblati pe ea!

Odata trasat drumul, nu se poate sa nu mergi înainte. (Antoine de Saint-Exupery)

M-am întrebat daca nu cumva e nevoie sa suferim ca sa discutam serios despre fericire. Daca nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznadejdea poate întelege violenta luminii din pictura lui Van Gogh. (O.Paler)

Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este si cel mai scurt drum de la om la el însusi. (Octavian Paler)

Pâna acum oamenii nu au gasit un alt drum mai bun spre adevar decât greseala. (Nicolae Iorga)

Pentru fiecare om e un drum catre fericire: acela pe care e chemat sa mearga. Cei mai multi nu-l gasesc niciodata. Cei cuminti încearca pâna la moarte. Cei mai prosti se trântesc la pamânt si plâng ca sunt nenorociti. (Nicolae Iorga)

Omul – cel mai scurt drum de la viata la moarte” (Emil Cioran)

Nu striga nimanui „ratacitule”, fara sa fii gata a-l aduce pe drumul cel drept. (N. Iorga)

Nu te teme ca ai sa ajungi prea târziu un scop, daca ai plecat cu un scop în drumul tau. (Tudor Arghezi)

Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi e superior prin ceva. De aceea încerc sa învat câte ceva pe lânga fiecare. (Sigmund Freud)

În viata nu e suficient ca ai ales drumul bun. Daca nu mergi repede înainte te calca în picioare cei care vin din urma. (Will Rogers)

Viata e un grabnic drum spre nefiinta. (Dante Aligheri)

Zâmbetul e ca stergatorul de parbriz, nu opreste ploaia, dar îti permite sa-ti vezi de drum. (Jeanne Wasbro)

De la proiect pâna la realizare este un drum lung. (Moliere)

Gasesc televizorul foarte educational. De fiecare data când cineva da drumul la televizor, ma duc în cealalta camera si citesc o carte. (Groucho Marx)

Ce ma face fericit? Faptul ca-mi duc singur crucea la fel cum si melcul îsi duce cochilia în drum spre marea abandonare? (Ionut Caragea)

Se pot face doua greseli pe drumul spre adevar… a nu merge pâna la capat si a nu începe. (Buddha)

În arta nu e ca la munte. Fereste-te de drumurile marcate. (Valeriu Butulescu)

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (John F. Kennedy)

Moartea oricum vine. Chiar daca nu-i netezim noi drumul. (Vasile Ghica)

Aceeasi filozofie poate fi un armasar zdravan în grajd, dar o gloaba prapadita la drum. (Oliver Goldsmith)

Daca vrei sa gasesti în drumul tau prietenie si gingasie, ia-le cu tine. (Georges Duhamel)

Drumul artelor se întretine prin munca, nu prin patima si vorbe. (Victoria Fatu Nalatiu)

Ce îndeletnicire si-ar mai gasi un om pe acest pamânt, daca nu i-ar sta nimic în drum? (Herbert George Wells)

Cel mai scurt drum spre stiinta e sa stii sa asculti cu atentie. (Joan Lluis Vives)

Moartea este o noapte furtunoasa si un drum nou. (Emily Dickinson)

Asigura-te ca ai dreptate si apoi da-i drumul înainte. (Davy Crockett)

Nu te razvrati împotriva mamei, fiindca coroana onoarei este o pulbere în drumul mamelor. (Anonim)

De Craciun, toate drumurile duc acasa. (Marjorie Holmes)

Ce este Craciunul? Este nostalgie pentru trecut, curaj pentru prezent, speranta pentru viitor. (Agnes Pharo)

Durerea este o tragedie. Niciodata însa ea nu este numai o tragedie. Pentru crestin, ea este întotdeauna o etapa necesara lungului drum spre bucurie. (Larry Crabb)

Zâmbetul este drumul cel mai scurt între doua inimi. (Alexandru Gh. Radu)

Studiati natura si urmati calea pe care v-o arata ea. (Jean Jacques Rousseau)

Idealurile care mi-au luminat calea si din când în când mi-au dat curaj reînnoit de a întâmpina viata cu voiosie, au fost bunatatea, frumusetea si adevarul. (Albert Einstein)

Arta nu este un lucru; ea este o cale. (Elbert Hubbard)

Cea mai buna cale pentru a-ti îndeplini visele este a te trezi. (Paul Ambroise Valery)

Te iubesc fara sa stiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur si simplu, fara complexitati sau mândrie; te iubesc pentru ca nu stiu alta cale… (Pablo Neruda)

Dumnezeu ne da steaua care sa ne lumineze calea, dar noi trebuie s-o aprindem. (Alexandru Gh. Radu)

Acuila si Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei si i-au aratat mai cu de-amanuntul Calea lui Dumnezeu. (Fapte, 18.26)

…orice faptura îsi stricase calea pe pamânt. (Geneza, 6.12)

Domnul este bun si drept: de aceea arata El pacatosilor calea. El face pe cei smeriti sa umble în tot ce este drept. El învata pe cei smeriti calea Sa. (Psalm, 25.8-9)

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! (Psalm, 1.1)

Alerg pe calea poruncilor Tale, caci îmi scoti inima la larg. Învata-ma, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o tin pâna la sfârsit! (Psalm, 119.32-33)

Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vad ca duc la moarte. (Proverbe, 14.12)

Toate caile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cerceteaza duhurile este Domnul. (Proverbe, 16.2)

Sa se lase cel rau de calea lui, si omul nelegiuit sa se lase de gândurile lui, sa se întoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertând.” „Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. (Isaia, 55.7-8)

Isus a zis: Eu sunt calea adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine. (Ioan, 14.6)

Asa vorbeste Domnul: „Stati în drumuri, uitati-va si întrebati care sunt cararile cele vechi, care este calea cea buna: umblati pe ea, si veti gasi odihna pentru sufletele voastre!” Dar ei raspund: „Nu vrem sa umblam pe ele!” – Ieremia, 6.16

Seminar despre Drum (Cale)

 George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.  

             Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivație– Învățătura dată de Isus ucenicilor

Biblia consemnează că în Săptămână patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încărcătură istorică și spirituală pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistrează și această afirmație a Mântuitorului Isus: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan, 14.4) Continue reading “Seminar despre Drum (Cale)”

Dezvaluiri inedite…

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

PORTRET DE SCRIITOR: DOINA DRAGUT

Georgeta NEDELCU

 

 

Nascuta într-o zi minunata de toamna, Doina Dragut a fost asteptata cu drag de catre parinti si rude. Toti s-au bucurat când au aflat ca va veni pe lume o fetita. Perioada copilariei în care timpul trecea încet, pare mai departe ca niciodata. În cazul meu, ca si în cazul scriitoarei Doina Dragut, copilaria pe care ne-am petrecut-o la tara, la bunici, nu poate fi comparata cu cea din timpurile actuale. Doina Dragut a facut clasele elementare în satul Silistea Crucii – Dolj, iar liceul la Craiova, unde a avut parte de profesori deosebiti. Nu i-a scapat nicio carte din biblioteca comunala, pe care sa n-o citeasca.

 O asemenea persoana nu se putea sa nu termine si o facultate si dupa terminarea ei a devenit o buna matematiciana. De-a lungul vietii ei, matematica a concurat cu literatura. A debutat cu un volum de poezii „Ceasuri de îndoieli” publicat de editura Spirit Românesc din Craiova, în 1994, caruia i-au urmat alte trei volume de versuri: „Detasare într-un spatiu dens”, aparut la editura Spirit Românesc din Craiova, în 1995; „Spatiul din nelinisti”, aparut la Slatina, în 1998, publicat de editura Scribul; „Ochiul de lumina”, editat de Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, în 2000, urmate de experientele eseului „Arabescuri”, la editura Spirit Românesc, Craiova, în 1995. A urmat romanul „Suferintele unui redactor”, aparut la editura Alma din Craiova, în 2006.

 Doina Dragut trece de la functiile matematicii la functiile estetice ale rostirii, dedicându-se jurnalismului, informându-si cititorii prin stirile de ziar, facându-si meseria cu aceeasi dezinvoltura, indiferent daca este vorba despre o cronica plastica, literara sau chiar eseuri.

 „Nelinisti prin timp”

 Cartea „Nelinisti prin timp” este împartita în patru parti, în care sunt cuprinse: articole si eseuri (partea I), prefete (partea a II-a), recenzii si cronici (partea a III-a) si cronici plastice (partea a IV-a).

 În prima parte a cartii, Doina Dragut îmbina evenimentele artistice, literare, istorice si religioase, având ca subiect personalitati de seama ale culturii si spiritualitatii românesti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Calinescu, Constantin Brâncusi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar si personalitati ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

 În partea a II-a a cartii „Nelinisti în timp”, Doina Dragut scoate la suprafata elementele de valoare ale unor carti scrise de autori debutanti sau autori consacrati, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocala si Nicolae Maroga Enceanu.

 În partea a III-a a acestei carti, scriitoarea Doina Dragut ne prezinta recenziile a unor carti de proza, lucrari stiintifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nica, ?tefan Marinescu, Al. Florin Tene, N. Portocala, Alexandru Dobos, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Toba, Nicolae Balasa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Dutescu, Mircea Andras, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truta, Ion Zbârcot si altii.

 Impartiala în criticile ei, dar documentata, scriitoarea se dovedeste a fi meticuloasa si datorita disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseste fraze scurte, dar exacte.

 Îar în ultima parte a acestei carti, autoarea prezinta impresii asupra operelor artistilor nostri plastici: Marcel Chinoaga, George Vlaescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasa si sensibila si în prezentarea operelor artistilor straini, ca de de exemplu – danezul Soren Skov si Michael Lodberg Olsen.

 Parcurgând aceasta carte, descopar la Doina Dragut, preocupari complexe ale unei intelectuale de anvergura. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

 Citind aceasta carte din scoarta-n scoarta, am descoperit între paginile acestei cartii o neliniste profund umana si bineînteles, am realizat ca autoarea da dovada de o profunda cultura generala, argumentând ca tot ce a scris pâna acum, a scris cu seriozitatea si meticulozitatea unui talentat scriitor.

 Cartea „Nelinisti prin timp” scrisa de Doina Dragut, este o carte reusita si o aparitie editoriala necesara în spatiul literar actual si de ce nu, pe piata craioveana.

 Craiova

21 iulie 2011

ADAM PUSLOJIC: „AVEM SANSA SA DEVENIM NEMURITORI!”

Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011

De la Eminescu la Grigore Vieru

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8]modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente (Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011