Mircea Dinescu, despre cazul Lazăr: În sfîrșit, Iohannis a înfiat un copil: copilul din flori al Ciumei Roșii

Poetul Mircea Dinescu scrie, în ultimul editorial din Cațavenciipe marginea  cazului Augustin Lazăr. Acesta afirmă că Lazăr este „chiar copilul din flori al Ciumei Roșii”.

„Din orwellianul an 1984 pînă în1989, cînd Nea Nicu n-a mai apucat să-i așeze pe creștet cununița calificativului “foarte bine”, dom’ doctor a consultat peste 40 de pacienți care dădeau semne de însănătoșire: violatori, criminali în serie, tîlhari, delapidatori și hoți de buzunare. Cînd printre ei s-au strecurat și doi bolnavi anticomuniști cronici, care, ai dracu’, mai scriau și poezii, l-a lovit mila și le-a prelungit cu generozitate tratamentul. Continue reading “Mircea Dinescu, despre cazul Lazăr: În sfîrșit, Iohannis a înfiat un copil: copilul din flori al Ciumei Roșii”

Torturat moral de Securitate în tinereţe, a reuşit să ajungă unul dintre cei mai importanţi literaţi români în viaţă

14-15_STEFANESCU_13_MIAşa cum un pământ sălbatic trebuie cultivat, aşa şi un om trebuie cultivat pentru că altfel rămâne sălbatic. Oamenii nu se nasc educaţi, să nu ne facem iluzii.” (Alex. Ștefănescu)

Autor: Horia Tabacu | miercuri, 12 martie 2014 |Interviu EVZ SPECIAL

EVZ: Spunând că vă întâlnesc, mulţi prieteni m-au rugat să vă întreb câte ceva. Cum de sunteţi aşa cunoscut?

Alex Ştefănescu: Sunt simpatic şi sunt critic literar. Dau verdicte. Continue reading “Torturat moral de Securitate în tinereţe, a reuşit să ajungă unul dintre cei mai importanţi literaţi români în viaţă”

Istoriile lui Alex Ştefănescu: De ce n-a dat mâna Ion Caramitru cu Ion Iliescu

casamem7apr2011bOri de câte ori mă sună Ion Caramitru, mă simt mai emoţionat decât dacă mi-ar da telefon Barack Obama. Şi aceasta deşi am colaborat de multe ori, deşi ne vorbim unul altuia cu „tu”, nu cu „dumneavoastră”. Nu pot să uit nicio clipă că este un mare artist. Trebuie să ai noroc ca să fii contemporan cu un mare artist şi să te mai bucuri şi de privilegiul de a vorbi direct cu el.

Îmi vin în minte şi alte momente în care era prezent şi Ion Caramitru, în afară de cele pe care le-am mai evocat. Continue reading “Istoriile lui Alex Ştefănescu: De ce n-a dat mâna Ion Caramitru cu Ion Iliescu”

“Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA

Adrian BotezSCRISUL CA DESTIN – IMPRESII LEGATE DE POEZIA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ

by Luminița ALDEA

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă de Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…  Continue reading ““Scrisul ca destin – impresii legate de Poezia dlui Adrian Botez” – de Luminita ALDEA”

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI, SCRIITOR, CRITIC, CERCETATOR, PUBLICIST SI…

Iulian SÂRBU

 

Liviu Antonesei s-a nascut în 1953, în satul Vladeni, judetul Iasi. Scriitor, cercetator, publicist, politician democrat (actualmente retras din politica), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iasi. A publicat numeroase volume stintifice, eseuri si poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercari de sociologie spontana (Polirom, 1995), Apatitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Va invit sa urmariti un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.

Iulian SÂRBU: Considerati ca publicul românesc este mai apropiat de  proza (în special de roman) decât fata de poezie? Observ în librarii ca lumea nu prea mai este interesata de poezie.

Liviu ANTONESEI: Se spune ca românul este nascut poet si, daca ne uitam la numarul de autori de poezie mereu în crestere, am putea spune ca asa este! În fapt, este vorba despre o anume evolutie a culturii noastre care, o buna bucata de timp, a avut în inima sa poezia si folclorul, ca orice cultura venita mai tîrziu în modernitate. Aceasta dominatie a scazut evident în perioada interbelica, cum pare sa scada acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generala. În timpul comunismului, s-a facut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns sa tina loc si de istorie, sociologie, gîndire politica autonoma etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moasa comunala. În context, poezia care, datorita caracteristicilor sale legate de imagistica, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescuta libertate de expresie, oferea niste sanse mai mari de evitare a controlului ideologic si a cenzurii, a ajuns sa fie din nou supra-reprezentata, ca în culturile minore.

În ultimii vreo douazeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic si cenzura, lucrurile au început sa se aseze într-o anumita normalitate. Cultura devine iarasi una poli-centrica si prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Si, pe de alta parte, în cuprinsul literaturii, poezia însasi îsi pierde pozitia centrala. Astfel încît, în ciuda faptului ca productia de poezie pare sa creasca necontenit, numarul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar sa nu o luam în tragic – tocmai sta sa-mi apara un volum de poezii inedite, iar la sfîrsitul anului o ampla antologie! – niciodata si nicaieri, în epoca moderna cititorii de poezie n-au fost mai numerosi decît cei de proza!

Iulian SÂRBU: Aveti o activitate foarte diversificata: sunteti scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reusiti sa le împacati pe toate?

Liviu ANTONESEI: Asta ma întreb si eu adesea! Daca ma refer la jurnalistica, activitatea universitara si studiile stiintifice, e limpede ca sînt lucruri care tin de meserie, pe care trebuie sa le fac pentru ca mi-am ales un anume drum profesional. Adaug si faptul ca jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu putine, provocate de lumea în care traiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structura „reactionara”, în sensul ca reactionez. Sigur, trebuia sa scriu reactiva, asa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Daca nu reactionez, acumulez tot felul de otravuri în mine, iar asta nu este benefic sanatatii, nu doar mentale, ci si fizice, puzderie din afectiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Si, daca ajungem acum la literatura, observ si eu ca nu ma limitez la un singur gen, ca scriu poezie, proza scurta – dar am în minte si romane –, eseu, articole de critica literara si atitudine culturala. De ce aceasta risipa, ma întreb si eu adesea. As putea raspunde ca nu stiu, ca exista un mister înlauntrul fiecarui om, deci si în mine si ca eu „nu vreau sa distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru ca stiu totusi ceva în aceasta privinta! În primul rînd, stiu ca am avut mereu, de cînd ma stiu, un exces de curiozitate si unul de energie. Mai mult, desi ma apropii de vîrsta concluziilor si a întelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît sa se fi manifestat aiurea, prin violenta sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – si am reusit în oarecare masura, beneficiind si de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – sa le dau o orientare mai blînda si mai utila, pîna la urma. Probabil ca aceasta structura a provocat în mine o colectie foarte bogata de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred ca acestea îsi cauta singure calea cea mai buna de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.

As mai adauga ca aceasta complexitate spontana a „mitului personal” contribuie la constructia unui eu care este nevoit sa încerce sa împace o multime de contrarii, cu mai mult sau mai putin succes. Uneori, cred ca as putea deveni mai bun prin asceza, alteori din contra, ca prin conduita inversa, plecînd de la ideea gnostica ca raul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place sa asist la desfasurarea unor stralucite exercitii ale inteligentei sau imaginatiei, atît în viata de zi cu zi, cît si în operele de creatie artistica sau filosofica. Mizez pe autenticitate, dar ma tulbura si constructiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place sa-mi exercit spiritul critic, dar adesea ma las purtat de fantasme poetice. Sînt „trairist”, dar alunec puternic si des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altadata. Pîna la urma, tine de noroc sau de un miracol ca reusesc sa le împac pe toate. Cred ca reusesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!

Iulian SÂRBU: O perioada ati fost implicat în viata politica. Ce ati reusit sa faceti pentru cultura si literatura în special din aceasta pozitie?

Liviu ANTONESEI: Desi functia mea „prim-secretar de tip nou”, de presedinte de judet în terminologia democratica de azi, nu implica obligatii fata de cultura, am reusit sa fac cîte ceva. Nimeni nu uita de unde a sosit într-o demnitate sau cel putin asa ar trebui sa stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxa pentru „cultura si sport” – trebuia sa împac si capra si varza membrilor Consiliului! –, o taxa modica platita lunar de toate firmele din judet. Suma adunata o împarteam cît mai echitabil între cele doua domenii. Am reusit astfel sa sprijin institutii de cultura, reviste, aparitia unor carti importante, activitatea unor fundatii de profil. Pentru multe activitati si initiative culturale, acesti bani au fost gura de oxigen absolut necesara. Si îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iasi, care este una din cele mai bune din tara, ramasese fara pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci si de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrtîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era batrîn si bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetara la dispozitia presedintelui, destinata interventiei în caz de urgenta, de catastrofa – dar sa lasi Filarmonica din Iasi era o catastrofa! – si am achizitionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard si doua sute de milioane. Nebunia a fost ca am asteptat un an pîna l-am scos din vama, ca baietii aia, care erau la fel de cinstiti si atunci, cum sunt si acum cînd au arestati cu zecile, voiau sa-mi perceapa 300 de milioane vama, pe care nu aveam de unde sa le mai scot. Noroc ca a venit Ion Caramitru, ministru la Cultura, care la rugamintea mea, a intervenit la ministrul de Finante si a obtinut o scutire de vama. Poate am mai facut si alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finantat o parte a lucrarilor de la refacerea Casei Pogor si de la alte cladiri de patrimoniu laic si bisericesc din Judet.

Iulian SÂRBU: Stiu ca sunteti foarte activ pe planul lansarilor de carte. Din aceasta perspectiva cum vi se pare literatura româna actuala? Care este calitatea scriitorilor din generatiile mai tinere?

Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansari este vorba, ci si de faptul ca încerc mereu, cum am procedat mereu, sa ma tin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensa, cu cei care vin. Nu doar ca m-am tinut, cît este omeneste posibil, la curent, dar am încercat si sa sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumarate festivaluri de literatura, fie facînd recomandari, uneori verbale, alteori si scrise catre edituri. Nu stiu cîta lume stie, dar am fost un factor catalizator în exceptionala initiativa a Polirom-ului din 2004, „Votati literatura tânara!”, care a ajuns sa scoata la lumina circa 40 – 50, daca nu mai multi, prozatori tineri, din care macar 7 – 8 vor ramîne în istoria literaturii noastre. Cred ca, dupa 1990, au aparut un numar neobisnuit de mare de autori foarte buni – si nu doar în poezie, cum se întîmplase pîna la optzecisti, ci si în proza, eseu literar si filosofic, stiinte antropologice etc. Cred ca, în ciuda tranzitiei si, mai nou, a crizei, traim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…

Iulian SÂRBU: Cum scrieti, cum va vin ideile? Dezvaluiti-ne putin din bucataria scrisului.

Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Traim într-o tara interesanta si în vremuri si mai interesante! Nu am decît o singura angoasa, cea a alegerii, pentru ca subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineata. Însa, dupa ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumatate de ora, articolul e scris si deja trimis prin mail la „Adevarul” sau alta publicatie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însa altceva. Nu scriu decît atunci cînd „ma apuca”, cînd ma obsedeaza o imagine, o formula, o întîmplare reala sau imaginata. Sînt, ca sa spun asa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca si Goethe, doar ca marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Si, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la parinti prima masina de scris, n-am mai scris de mîna, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însa si cazul poeziei, care se naste ca prima imagine, adesea în întregime, în mintea mea, si apoi este scrisa mai întîi de mîna, abia dupa aceea e culeasa la computer si lucrez pe ea pîna mi se pare în regula.

Iulian SÂRBU: Cititi foarte mult, uneori si din obligatie. Ce va place sa cititi în mod special?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna si în cele mai diverse domenii, de la filozofie si teologie la literatura politista. În sinistrii ani 80, citeam 4 – 5 romane politiste pe saptamîna, nici nu puteam adormi fara sa citesc macar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc si acum astfel de carti, desi timpul fiind dramuit, mult mai putin. Citesc enorm si acum, dar constat, ca dincolo de dorinta mea de a ma tine la curent cu noutatile, cu vîrsta, am capatat obiceiul de a reciti, de a reveni la cartile si autorii tineretii mele, ai formarii mele, de la Biblie si literatura talmudica si hasidica la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller si Borges, de la Rimbaud si Mallarmé la René Char si Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit si „Robinson Crusoe” sau unele carti de Jules Verne.

Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveti, atât ca scriitor cât si în viata personala?

Liviu ANTONESEI: În momentul de fata, astept sa-mi apara volumul de poezii inedite la Herg Benet si unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este sa ma apuc macar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douazeci de ani! Cred ca a venit vremea sa fie eliberate. Poate ca m-am maturizat destul si am capatat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viata personala, vreau în primul rînd sa fiu macar la fel de sanatos cum sînt acum, macar vreo 10 – 15 ani, ca sa-mi pot duce la bun sfîrsit aceste proiecte legate de roman. Si, desigur, ca sa pot calatori în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…

Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-ati facut o firma, având în vedere ca sunteti o persoana cu relatii diverse? Si de ce nu ati ramas în politica asa cum au facut altii?

Liviu ANTONESEI: Nu am facut o firma de frica. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea ca, prin falimentul meu, as fi facut o multime de oameni, angajatii mei, sa sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Asa ca am preferat sa MA fac pe mine o firma, cu un singur angajat, care pare sa fie profitabila din multe puncte de vedere si ferita pîna acum de faliment. Nu am ramas în politica, pentru ca, de fapt, desi am facut politica în ilegalitate, în opozitie si la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am si ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez si s-o comentez, nefiind cu totul autist si netraind într-un turn de fildes.

Iulian SÂRBU

http://hyperliteratura.ro

13 martie 2012

INTERVIU CU PASCU BALACI – POET, ESEIST, DRAMATURG

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

Festivalul International de Poezie si Epigrame ROMEO SI JULIETA LA MIZIL

Festivalul International de Poezie si Epigrame

ROMEO SI JULIETA LA MIZIL

Editia a V-a, 2011-2012

Invitat de onoare:

Acad.prof.univ.dr. SOLOMON MARCUS

Înscrierile pe: http://www.romeojulietalamizil.ro

FARA TAXA DE ÎNSCRIERE!

De-a lungul celor patru editii au fost prezenti în juriu sau ca invitati la premiere:

prof. univ.dr.Stefan Cazimir, Alexandru Mironov, Corneliu Leu, conf.univ.dr.Daniel Cristea Enache, Mircea Ionescu Quintus, Mircea Dinescu, Mihai Stanescu, conf.univ.dr.George Stanca, dr. Elis Râpeanu, Sorin Rosca Stanescu, Efim Tarlapan, George Corbu, prof.univ.dr.ing.Corneliu Berbente, prof.univ.dr. Constantin Titus Vîjeu, prof.univ.dr. Alexandru Sonea, prof.univ.dr. Vasile Avram, Dan Lupescu, Lucian Manailescu, Nicolae Dragos, insp.sc. în MECTS Doru Dumitrescu. insp.sc.general Nicolae Angelescu, insp.sc.gen.Gheorghe Borovina, Emil Proscan, primarul Mizilului, insp.sc.gen.Gheorghe Matei, col.dr. Aurelian Ranetti, Daniela Vladescu, Ion Longin Popescu, Lucia Olaru Nenati, Aurel Antonie.

Conf.univ.dr. Daniel Cristea-Enache:

“Departe de a avea un iz provincial, cu veleitari si mediocritati, manifestarea aceasta cultural- competitionala respira valoare, originalitate, talent individual. Participantii (fie ei tineri maturi ori batrâni cu vitalitate) au sansa lor; iar scriitorii buni, indiferent de generatie, sunt miza noastra. Ma refer în special la sectiunea poemelor de dragoste, de un foarte bun nivel în ansamblu, si cu câteva individualitati poetice deja conturate. Am citit cu reala surpriza si cu efectiva încântare texte publicabile în orice publicatie culturala centrala. Literatura actuala, scrisa de oameni tineri si foarte tineri, da semne de vitalitate (si) la Mizil. Felicitari asadar participantilor si   organizatorilor, cu o mentiune speciala pentru sufletul manifestarii: Laurentiu Badicioiu.”

 Prof.univ.dr. Stefan Cazimir:

“Festivalul de la Mizil ? Un zâmbet si o floare…”

Mircea Ionescu Quintus:

“Festivalul de la Mizil devine unul tot mai cunoscut iar Mizilul

capata notorietate culturala.”

George Stanca, lect. univ. dr., jurnalist, scriitor:

Multe manifestari locale am parcurs eu prin Tara. Chiar si prin lume. Si, iata, nu stii unde si când te calca tancul: mi-a cazut draga de tot, irevocabil, manifestarea de la Mizil. Editia din 2010. Cu mirificul pesonaj centenar care ilustreaza – scuzati expresia oximoronica – junimea senectutii, dl. Mircea Ionescu Quintus; cu clasicul prozator mereu polemic si energetic Corneliu Leu; cu neastâmparatul poet-sansonetist mai nou viticultor Dinescu. Glumind, „Romeo si Julieta la Mizil” poate sa revolutioneze cultura clasica… aducând-o la cea mioritica. Ei, amorezii shakespearieni încep sa deruteze lumea, sa para a nu fi din romantica cetate Verona, ci din idilica urbe Mizil. Nu veronezi, ci mizileni. Oricum, acest coup de foudre al meu cu festivalul, mi-a dovedit, a nu stiu câta oara, si o afirm cu ciuda bucuresteneasca, faptul ca Provincia e Capitala tarii. Nu Bucurestiul parvenitilor. El ramâne doar o mica provincie orientala, îl putem numi Manelemburg, în care se zbenguie politruci mediocri.”

Dr. Elis Râpeanu:

Prin acest festival Liceul „Grigore Tocilescu” transforma un fost târg, azi oras, în capitala umorului românesc, a epigramei scrise în limba lui Eminescu. Statiunea Busteni, cu „Salonul umorului” si Mizilul cu „Romeo si Julieta la Mizil ”, tin sus, la ora actuala, drapelul istetimii prahovene.

Mihai Stanescu:

Va multumesc pentru invitatie! Mi-a facut mare placere.”

Corneliu Leu:

“[…]Tin sa subliniez ca eu ma simt angajat fata de dumneavoastra, fata de acest oras, fata de liceul „Tocilescu”.[…]Numai faptul ca acest festival-concurs se petrece la Mizil , nu e o samânta de umor? Mizilul, indiferent de orânduire, indiferent de orientare politica, de doctrina politica, merge înainte în politica si cultura româneasca.”

Sorin Rosca Stanescu

“Sunt încântat ca, în fine, am prilejul sa fiu la acest festival.”

Dan Lupescu, Craiova:

“Poposesc în premiera absoluta (pentru mine) în blajinul oras Mizil – unul dintre cele doua în care nu ajunsesem pâna acum (celalalt fiind Salajul). Îngaduiti-mi, dragi prieteni tineri, dar si în floarea vârstei, si va marturisesc urmatoarele: Grigore Tocilescu, plecat de pe aceste plaiuri mirifice, este o personalitate de exceptie a lumii românesti si europene. Urbea Dumneavoastra este luminata de un alt Om daruit de Dumnezeu, om al Faptei, primarul Emil Proscan. Pe cât de curat si încântator, Mizilul este orasul domnitelor si doamnelor frumoase.”

Gheorghe Borovina, inspector scolar general:

30.01.2011-zi a amintirilor din copilarie. De fiecare data revin cu placere în orasul copilariei mele; aici ma simt întotdeauna acasa. Urez colectivului didactic din Liceul „Grigore Tocilescu” sanatate, putere de munca si o asteptata revedere în 2012.

Prof. Nicolae Angelescu, fost inspector scolar general

Sunt impresionat de ceea ce am gasit în Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”. Ma informasem pe internet, stiam despre dimensiunea evenimentului, dar ceea ce am trait la Mizil , în acest liceu, întrece asteptarile pe care oricum le aveam în legatura cu „întâmplarea” în care am fost si eu „personaj”.

Prof. Doru Dumitrescu, inspector general în MECTS, nascut la Mizil

Cu veneratie pentru educatorii din trecut, pentru Mizil, liceul meu de suflet, pentru ceea ce au realizat în aceasta zi sfânta pentru încalzirea sufletului si a spiritului.”

Prof. Gheorghe Matei, fost inspector scolar general, nascut la Mizil

Daca Geo Bogza, oprindu-se doar 175 de minute la Mizil , a scris o memorabila pagina de istorie a acestuia, am convingerea ca si Concursul “Romeo si Julieta la Mizil “, trecând de cea de-a III-a înfatisare si crescând valoric si organizatoric de la o editie la alta, a devenit deja o frumoasa si emblematica traditie a urbei.

Prof.univ.dr. Lazar Avram, Ploiesti

Et in Arcadia ego!”

Bravos mizilenilor, bravos organizatorilor!

Vasile Larco, Iasi:

“Fiind pentru a doua oara la Mizil si la a 3-a participare al concursul „Romeo si Julieta la Mizil ”, nu pot sa fiu decât onorat. Organizarea si desfasurarea festivalului au fost impecabile.

Lucia Olaru Nenati

“Am ajuns, iata, si la Mizil , unde în acesti ani îmboboceste un nou festival literar datorita unor oameni ai energiilor adunate.”

Aurel Antonie, Craiova:

“Impresionant. Nu credeam ca la un festival de poezie sa vina atâtia iubitori ai acestei nobile arte. De vina sa fie organizatorii, primarul…”

Ion Popescu Longin :

“Este remarcabil ca un orasel de provincie, unde ai putea crede ca nu se întâmpla nimic, a fost capabil de o astfel de demonstratie de forta culturala si organizatorica, în niste zile când cultura este trecuta pe linie moarta de guvernantii absorbiti de criza economica. Vom cita una dintre epigramele premiate, semnate de bucuresteanul Laurentiu Ghita:

Emil Proscan, primarul Mizilului

În orasul Mizil au loc doua festivaluri literare anuale, ambele aflate la editia a IV-a: „Romeo si Julieta la Mizil ” si „Agatha Bacovia”. Tin sa va spun ca nici pe dl. Director Victor Minea, nici pe dl. prof. Laurentiu Badicioiu, nici pe noi nu ne obliga nimeni sa facem ceea ce vedeti. Calitatea textelor lirice a fost peste asteptari. Am remarcat, ca membru al juriului, acest aspect. Resimt totusi un sentiment de nedreptate fata de cum este perceput Mizilul în tara. Ceea ce i se întâmpla orasului meu se întâmpla si cu receptarea imaginii României în strainatate.

Sper acum ca toti cei dornici de senzatii tari, în sens negativ, în legatura cu Mizilul, sunt dezamagiti. Îi felicit pe organizatori si sunt bucuros ca Mizilul creste an de an si din punct de vedere cultural. Si acest festival este un argument.

Prof.univ.dr. Alexandru Sonea, Bucuresti:

Felicit conducerea Liceului ca a reusit sa organizeze un asemenea eveniment, deoarece este foarte greu sa reunesti asemenea personalitati din domeniul filologiei si nu numai. În asemenea situatii este mai bine sa taci decât sa vorbesti. Felicitari Directorului si colaboratorilor.

Victoria Milescu, Bucuresti:

“Festivalul de la Mizil este cel mai democratic si mai corect din câte cunosc la ora actuala. Lucrarile se trimit sub un motto, iar la concurs pot participa tineri… de toate vârstele si din toate tarile. Concursul de la Mizil da sanse egale tuturor condeierilor, aliniind la start, într-o întrecere olimpica si olimpiana, reprezentanti din toate generatiile.”

Nicolae Ionita, Ploiesti:

“M-am întors de la Mizil cu senzatia ca am revenit din capitala culturala a judetului Prahova.Va felicit pentru extraordinara performanta, de a organiza o manifestare culturala de exceptie. Sunt sigur ca Ion Luca Caragiale, care a participat la manifestarea dumneavoastra prin COLECTIA CARAGIALE, cea mai mare colectie din lume de portrete ale unei personalitati a culturii universale, ne-a privit, de acolo de sus, cu mândria ca este prahovean.”

Laurentiu Ghita, Bucuresti:

“Acest festival poate fi dat ca exemplu oricui, pentru organizare, pentru transparenta, pentru modul în care face rost de resurse, pentru promovare. Bravo organizatorilor sufletelor acestui festival si sa speram ca vom ajunge la a 100-a editie. Un oras mic cu suflet mare!”

Închei cu speranta ca nu am transmis lucruri neesentiale,

Al Dvs.,

prof. Badicioiu, coordonatorul proiectului

http://www.romeojulietalamizil.ro

REGULAMENTUL

FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE POEZIE SI EPIGRAME

ROMEO SI JULIETA LA MIZIL”

ED. A V-A, 2011-2012

FARA TAXA!

Mizilul!… Asezata la poalele Tohanilor, celebre podgorii, aceasta urbe – o gradina – se rasfata cu multa cochetarie pe o pajiste plana, asupra careia bate soarele în plin de cum rasare si pâna apune, iarna si vara. Rar se gaseste o panorama asa de placuta si atât de luminata: la miazanoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, si mai sus, în departare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpatilor; la miazazi, câmpia vasta, care se-ntinde, usor povârnita, pâna departe-n Dunare. La spate, cea din urma treapta a muntilor; în fata, netarmurita zare a câmpiei. Se poate zice ca Mizilul este poarta Baraganului.” I.L Caragiale, O zi solemna

SECTIUNILE CONCURSULUI:

POEZIE –patru poezii

EPIGRAME –patru epigrame

La concurs pot participa tinerii români de… orice vârsta si de pretutindeni !!!

ÎNSCRIERE: 30.09.2011– 30.12 2011.

Înscrierea se face pe http://www.romeojulietalamizil.ro sau prin posta, pe adresa liceului:

prof. Laurentiu Badicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Balcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800, cu mentiunea: pentru „Romeo si Julieta la Mizil”, ed. a V-a.

PREMII TOTALE: 4000 DE LEI

Toti participantii si profesorii îndrumatori primesc diplome si adeverinte de participare. Dupa premiere editam Antologia cu textele selectate ale concursului si o trimitem prin posta celor selectati de juriul festivalului.

La sectiunea Epigrama tema impusa – MIZILUL – este pentru o singura epigrama.

Sugestii beletristice: Geo Bogza, 175 de minute la Mizil, I.L Caragiale, O zi solemna, George Ranetti, Romeo si Julieta la Mizil. Textele mentionate sunt pe http://www.romeojulietalamizil.ro

Celelalte trei epigrame au teme libere. Textele nu trebuie sa fi fost publicate pâna la data premierii, adica 30.01.2012. Un motto trebuie adaugat în FISA DE ÎNSCRIERE pentru ca, numai ulterior jurizarii, concurentul sa poata fi identificat.

Precizam ca, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin posta (adresa este mentionata mai sus), semnate cu un motto, în acelasi plic introducându-se înca un plic închis, pe care va fi scris acelasi motto, în interiorul caruia va fi fisa de înscriere Aceasta contine adresa, telefonul, ocupatia si CNP-ul participantului.

Jurizarea în ianuarie 2012; Premierea pe 30.01.2012, la Mizil, în Sala de Festivitati a Liceului „Gr.Tocilescu”.

COMPONENTA JURIULUI:

Sectiunea Epigrame:

Prof. univ.dr.ing. Corneliu Berbente – vicepresedintele Clubului „Cincinat Pavelescu”

Corneliu Leu, prozator si jurnalist, administrator al portalului cultural http://www.cartesiarte.ro

George Corbu, presedintele Uniunii Epigramistilor din România

Ion Busuioc, epigramist

Ioan Toderascu, epigramist

Sectiunea Poezie:

Conf. univ.dr. Daniel Cristea Enache, critic literar, scriitor

Victoria Milescu, poeta, jurnalista

Emil Proscan, primarul orasului Mizil, editor, scriitor

Conf.univ.dr. George Stanca, scriitor

Prof.univ.dr. Constantin Titus Vîjeu, critic de arta, scriitor

Coordonator proiect: prof. Laurentiu Badicioiu

Mail: badicioiu_laurentiu@yahoo.fr http://www.romeojulietalamizil.ro

ADAM PUSLOJIC: „AVEM SANSA SA DEVENIM NEMURITORI!”

Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011

DICTIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI

Din initiativa lui Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin a aparut la Editura „Portile Orientului “, Iasi, 2011, „Dictionarul scriitorilor români de azi”, din România, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentala, Israel si America.

Dictionarul se deschide cu „Galeria scriitorilor români din anul 2010”, prefata semnata de Boris Craciun în care arata scopul acestui dictionar „de a înregistra, într-o banca de date, autorii de carti literare care se exprima în limba româna (din România, Republica Moldova si din toate zonele de pe Mapamond unde traiesc slujitorii scrisului frumos), oferim iubitorilor de literatura si scriitorilor care activeaza în zilele noastre o prima varianta a unui cuprinzator dictionar al literaturii române de azi”.

 

Dictionarul, având 600 de pagini, cuprinde, pe lânga fisele de autor, fotografiile acestora, si imagini cu scriitorii prezenti la diferite actiuni cultural-literare, astfel întregind un evantai de informatii despre „starea” literaturii noastre în primul deceniu al secolului XXI.

 

Aceasta ampla lucrare este un tot unitar informativ de mari dimensiuni din care nu lipsesc marii scriitori, precum: Nicolae Manolescu, Herta Muller, Augustin Buzura, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Paul Goma, Emil Hurezeanu, Eugen Simion, Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici, Alex Stefanescu, Doina Uricariu, dar si clujenii: Irina Petras, Titina Nica Tene, Doina Cetea, Dumitru Cernea, Petre Poanta, Ionut Tene, C. Zarnescu, Persida Rugu, C.Marutoiu, Al. Florin Tene, Mircea Popa, Mircea Oprita, Ion Cristofor, Ion Vadan, Dora Pavel, Marcel Muresanu, etc.

 

În acest dictionar sunt cuprinsi 2000 de scriitori români ai prezentului, majoritatea membrii ai Uniunii Scriitorilor, dar si 78 de membrii ai Ligii Scriitorilor Români, din care peste 300 de scriitori din zona de responsabilitatre a Clujului.

 

De asemenea, volumul acesta cuprinde o serie de autori din diaspora româneasca occidentala, din Franta, Germania, Suedia, Olanda, Italia, Austria, Canada, Statele Unite, o parte din acestia sunt membrii ai Ligii Scriitorilor Români.

 

Din pacate lucrarea a omis cuprinderea a doi importanti scriitori din Australia: George Roca si Ion Miclau, iar din tara pe George Baciu, Ion Hiru, Elisabeta Iosif, si altii… Din Cluj lipsesc: Gavril Moisa, Ion Constantinescu, Iulian Patca, Ioan Benche, Raveca Vlasin, etc. Poate în viitorul volum vor fi eliminate aceste lipsuri.

 

Este laudabila initiativa autorilor Dictionarului, acesta devenind un instrument de lucru pentru istoricii literari, dar si „lada de zestre“ cu care intram în Europa literara si „cartea de vizita” cu care ne „legitimam„ n fata mapamondului literar si cultural, în procesul fenomenului de globalizare.

Al Florin TENE

Presedintele Ligii Scriitorilor Români

14 mai 2011

 

BREBAN – COLABORATOR AL SECURITATII?

„Alte popoare au sfinti, grecii au întelepti.
S-a spus, pe drept cuvânt, ca un popor
nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari
pe care îi are, ci mai mult prin felul în care
îi recunoaste si îi stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche

Autorul „Buneivestiri”, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlau, a înaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luând fiinta, dupa cum se stie, câteva scoli în Ardeal. Breban debuteaza târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtând „steaua galbena” a individului – în perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii române în perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debuteaza târziu, la 31 de ani, stralucit, în 1965, cu romanul „Francisca”, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, „În absenta stapânilor” (1966), având o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dub?ek – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia României, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esente inclusiv România, dupa marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali români fata de Ceausescu. În acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului „Animale bolnave”. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic „Printre colinele verzi” (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului „Animale bolnave”.

„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel în nota biobliografica inserata la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus însa în selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul îsi anunta, în semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al României literare”. În jurnalul sau, intitulat „Un român la Paris”, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean român (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. În sfârsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul ca Breban „si-a prelungit sederea în strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decât pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie! „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din rândurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din rândurile membrilor PCR. În aceeasi zi, în sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt însusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central.” (s.n.) Întors în tara în luna aprilie, dupa o calatorie prelungita în Franta si R.F. Germania, refuzând însa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si împiedicat sa mai calatoreasca în strainatate pâna în 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Înfruntând aceste conditii potrivnice, el se consacra, în exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.

Breban intra, asadar, în marginalitate sociala. Publica o data la câtiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, „Bunavestire”, refuzate de editurile „Cartea Românesca” si „Eminescu”. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul „Bunavestire” vede, totusi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara crâcnire de întreaga presa de partid si cea literara din tara.

Având cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban, vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste în strainatate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, si continuând, maniacal, sa scrie si sa publice în tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 îl readuce din exil acasa, în România, unde domnul Andrei Plesu, în primavara anului 1990, îl invita sa preia revista „Contemporanul”, înfiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de Trustul Contemporanul. Da. Autorul „Buneivestiri” se întoarce definitiv în România, tara în care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacati scriitori români. Unul dintre cei mai izolati scriitori români. Unul dintre cei mai calomniati scriitori români.

Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat în egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat în egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el însusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pâna la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o luna dupa ce romancierul împlineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, în 1977, a romanului „Bunavestire”, în anul de gratie 2011, în Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si când ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de întreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – în conditiile dictaturii cu papion instaurate de câtiva ani în tara – se întâmpla întrucâtva ca în 1977, când romanul „Bunavestire” a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, în „Bunavestire”, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un salbatic regim dictatorial – de întreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atât de-adese/ Nu spera si nu ai teama.”

Breban – colaborator al securitatii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Îl cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra România; ma gândesc… asa, visator, ca în cazul în care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspândi o calomnie incredibila ar fi fost folosite în sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor în România, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputându-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut în viata, nu conteaza ca îi faci rau; în conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea româneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum îti convine, imprimând, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?

Eugen Simion: „Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS în lumea literara de astazi. Este pentru prima data când vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia româneasca, cu exilul românesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se întâmpla, s-a întâmplat.”

Aura Christi: „De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.”

Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani în aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista „Contemporanul” în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment „Tradarea criticii”, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. „Tradarea criticii” – o carte incomoda, scortoasa, în care Breban aseaza fata în fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si în urmatorul punct: modul în care sunt tratate personalitatile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important în aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului.

Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu putine spirite. (Ca si „Aventurierii politicii românesti”. „O istorie dramatica a prezentului” – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Române.) deranjeaza si va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, si s-a întors în tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei.

O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pâna la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumatate de adevar este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul „Buneivestiri” sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atât de organele represive de sub dictatura, cât si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, în chip extrem de straniu, explicabil însa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – în „Contemporanul” – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie în literatura româna; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica româna, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem înca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.

Nu exista, de buna seama, spuneam, o decizie a Curtii de Apel în acest caz. Spun de buna seama, fiindca CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, ras-cunoscut. La fel, au fost „linsati” public, la fel au fost supusi oprobriului general Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru si alti scriitori, opera carora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereste, prilejul sa-si sustina nevinovatia; la ce bun? Prezumtia nevinovatiei sa mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luata, verdictul este dat din start, iar stirea este preluata din surse – fara nici un fel de semn întrebare – de întreaga presa; preluata, multiplicata fara drept de apel decât cu câteva exceptii, nu rareori, timide… La mijloc este, dupa cum se vorbeste, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzati, pardon, era sa le confund, nu-i asa?

CNSAS nu avea nici un motiv sa faca publice dosarele securistilor imediat dupa 1989, cum s-a procedat în nu putine tari vecine abia iesite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i asa? În consecinta, sunt linsate victimele, în vreme ce calaii triumfa. Din ce motive sa faci publice dosarele angajatilor securitatii imediat dupa Revolutia din 89, când poti sa scoti de la dosar câte o fila atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afara de curajos sau, mai stii?, începe abrupt sa creasca în sondaje, ca Mona Musca, de pilda, ori are un prestigiu si o Opera, ca Breban, care încurca nu putina lume prin spiritu-i radical si care, fereasca-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i asa? Nu sunt acestea decât niste întrebari; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai putin. O întrebare bine formulata, nu rareori, însa, îsi contine raspunsul; sau… gresesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, în „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborarii cu securitatea a autorului „Animalelor bolnave” fiind, tineti-va bine… „Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?”.

Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa înteleg ca, în limbajul dâmbovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si când ar fi uitat cine este Breban, ca si când n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si când n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bântuie societatea româneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma întreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din strainatate în România socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)

Breban va apara cei câtiva mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara… Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va ramâne – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati în instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban în Piata Universitatii, sa-i împroaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?

Breban nu are de pierdut nimic. Absolut nimic. Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmându-si orbeste, maniacal, Vocatia. Teama mi-e însa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri lânga alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate în bibliotecile lumii, va ramâne un gol în literatura româna, gresesc? Un gol greu de neglijat pentru biata literatura româna majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.

Aura CHRISTI
ideeaeuropeana.blogspot.com
7 aprilie 2011

AMPLOAREA UNEI MANIFESTARI-SIMBOL DEVENITA TRADITIONALA LA MIZIL

Duminica, 30 ianuarie 2011, la Mizil, in Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, au avut loc Sarbatoarea liceului, editia a V-a, si premierea Festivalului International de Poezie si Epigrame „Romeo si Julieta la Mizil”, editia a IV-a. Prof. Victor Minea, directorul   institutiei mentionate si prof. Laurentiu Badicioiu, coordonatorul proiectului cultural „Romeo si Julieta la Mizil”, au deschis festivalul. La acest eveniment au fost prezenti, printre altii: Mircea Ionescu-Quintus, Stefan Cazimir, Corneliu Leu, Corneliu Berbente, Sorin Rosca Stanescu, Mircea Dinescu, Nicolae Dragos, George Stanca, Lucia Olaru-Nenati, Aurel Antonie, George Corbu, Elis Rapeanu, Efim Tarlapan, Emil Proscan, Doru Dumitrescu, Gheorghe Borovina, Nicolae Angelescu, Matei Gheorghe. Premiile au fost oferite de Nicolae Dragos, Corneliu Berbente, Gheorghe Borovina si Emil Proscan. Corneliu Leu a facut o evaluare a calitatii productiei umoristice a festivalului, in raport cu valorile afirmate la editiile precedente. Nicolae Dragos si primarul Mizilului, Emil Proscan, au evidentiat nivelul ridicat a multor texte lirice. S-au inscris 314 concurenti din toate judetele, 237 la Poezie si 77 la Epigrame. Pe langa articipantii din tara au concurat autori din: Belgia, Brazilia, Spania, Italia, Franta, Germania, Rep. Modova, Siria, Macedonia, Albania, Canada, SUA.

Premiile au fost acordate astfel:

POEZIE

Marele Premiu „George Ranetti”:
•    Victoria Milescu din Bucuresti
•    Liviu Ofileanu din Hunedoara

Premiul „Grigore Tocilescu”:
•    Liliana Filisan – Constanta

Premiul Agatha Bacovia:
•    Raluca Dumitran – Campina
•    Maria Postu – Bucuresti

Mentiuni:
Gheorghe Balici – Chisinau; Oana Zahiu – Ploiesti; Valeriu Mititelu – Braila; Loredana Danila – Slobozia; Floarea Dan – Bucuresti; Alexandru Ghetie – Pitesti; Mihaela Lunca – Galda de Jos, Alba Iulia; Alexandar Stoikovici – Timisoara; Vasile Vajoga – Iasi; Roxana Baltaru – Suceava; Maria Cucu – Campulung Moldovenesc; Theodor Damian – Woodside, New York , USA, Maria Ion – Craiova; Ariadna Petri – Ploiesti; Lica Pavel – Bucuresti, Ana Maria Zlavog – Braila; Cristian Petru Balan – Sycamore Drive, New Jersey , USA; Ioan Barb – Calan, Hunedoara; Aida Hancer – Bucuresti; Marilena Apostu – Galati; Constantin Badea – Bucuresti; Alexa Bale – Sisesti; Maramures; Magda Botezat – Oradea, Bihor; Cezar Ciobaca – Botosani; Ciumarnean Carmen – Zalau; Salaj; Simona Craciunescu – Vatra Dornei; Suceava, Ion Moraru – Galati; George Chiriac – Onesti; Bacau, Mahmoud Djamal – Rakka, Siria; Eugenia Dumitriu – Campo Real de Madrid; Spania, Florina Isache – Rosiorii de Vede, Teleorman; Alexandru Piscu – Parava; Bacau; Marina Popescu – Bucuresti; Iulian Radu – Baba Ana, Prahova; Corina Stoean – Cazasu, Braila.

EPIGRAME

Marele Premiu „George Ranetti”:
•    Ioan Toderascu- Vaslui

Premiul “Grigore Tocilescu”:
•    Laurentiu Ghita- Bucuresti

Premiul Agatha Bacovia:
•    Constantin Iurascu – Iasi

Mentiuni:
Vasile Larco – Iasi; Stefan Alexandru- Al. Sasa – Campina; Nicolae Paul Mihail – Sinaia
Elis Rapeanu- Bucuresti; Slavu Petronela – Vulcan, Hunedoara; Corneliu Zeana – Bucuresti; Ion Ruse – Constanta; Gheorghe Balaceanu Iasi; Petru Ioan Garda – Cluj
Ion Moraru – Galati; Vasile Vajoga- Iasi; Janet Nica – Ostroveni, Dolj; Ionica Laurian – Boureni, Dolj; Viorel Martin – Bucuresti; Ion Munteanu – Soimari, Prahova

***
Domnii Sorin Rosca Stanescu si Corneliu Leu au prezentat sintetic portalul-librarie http://www.corectbooks.com. Publicului, alcatuit din oameni de cultura si personalitati culturale, i s-au demonstrat avantajele ce decurg prin editarea si distribuirea de carti on-line. Prezentarea, sustinuta tehnologic prin laptop, ecran si proiector, s-a bucurat de un mare interes, autorii dandu-si seama de rapiditatea punerii in valoare a operelor lor, cititorii de aceeasi rapiditate a obtinerii informatiei si textelor, iar cadrele didactice de o cale eficienta pentru a stimula interesul tinerilor pentru lectura.

Mircea Dinescu a vorbit despre cartea „Femeile din secolul trecut”, carte pe care o promoveaza in tara prin „Caravana cu cantecele, versurile si vinul lui Dinescu”. El a cantat melodii de pe un CD pe versuri din volum, puse pe muzica de autor. De asemenea a „servit” publicul cu vinul din productia proprie cu „versuri pe sticla”.

Mircea Ionescu Quintus, care a fost prezent si la editia precedenta, a apreciat calitatea festivalului, a organizarii si a invitatilor si a oferit un „Memento Mihai Eminescu”.

Corneliu Leu, prezent in juriu la toate editiile, a fost nominalizat de catre organizatori „Patriarh al festivalului”.

In ciuda faptului ca autoritatile din tara nu au dat atentie faptului ca marele Caragiale s-a nascut in acesta zi, manifestarea de la Mizil a subliniat din plin evenimentul, personalitatea lui I.L.Caragiale fiind evocata de catre prof. univ. dr. Stefan Cazimir, care a impresionat auditoriul prin comicul serios care ii caracterizeaza orice interventie.A fost prezenta si  o parada de moda realizata de Cristiana Maria Purdescu ale carei creatii au fost purtate de elevele liceului. O sceneta, „Lectia de literatura”, a fost jucata de elevii scolii, sub indrumarea prof. Luminita Burlacu care este si autoarea textului respectiv. Melodiile formatiei “Trei parale” si ale formatiei “Select” din Bucuresti au insotit bucuria spirituala a unei zile memorabile…

A consemnat
Prof. Laurentiu Badicioiu
Mizil, ianuarie 2011

CEZAR IVANESCU – MOARTEA UNUI MARE SCRIITOR ROMAN

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc ca Cezar Ivanescu a murit în conditii tulburatoare si suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute înca, la doua zile dupa o interventie medicala banala, programata si garantat moderna si neinvaziva. Poetul a fost constient pâna la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15 si a vorbit si s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstantele si documentele legate de interventia chirurgicala care a provocat decesul sunt în continuare ocultate cu obstinatie de toate institutiile abilitate (IML Mina Minovici Bucuresti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judetean Bacau) sa raspunda cu transparenta solicitarilor legitime ale familiei de a afla adevarul.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declansat de o „sursa“- rapid-si-galagios-autodivulgata, printr-o institutie media (agentia NewsIn, parte a Grupului Catavencu), Cezar Ivanescu a fost livrat linjasului public. Sursa, conform propriilor afirmatii facute în direct si pe postul TV Realitatea, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea conditionata a efectuarii pedepsei (pentru infractiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentintei penale nr. 1439, data în sedinta publica de la 4 septembrie 1981, Judecatoria Sectorului 3, Municipiul Bucuresti, dosar nr. 10121/1980), si în lumina dezvaluirilor facute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezinta interese straine ostile României.

Începând cu acea data (29 ianuarie 2008) Cezar Ivanescu a fost suspus unui atac mediatic care a avut la baza o actiune premeditata si concertata si care a vizat, în mod evident eliminarea scriitorului Cezar Ivanescu din viata publica. La acesta a participat – oferind implicit o sustinere oficiala prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor si prin lipsa de reactie – si conducerea U.S.R., formata la acea data, ca si astazi, din Nicolae Manolescu, presedinte si Varujan Vosganian, vicepresedinte.

Ca raspuns la atacul ilegal si profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R. si la atitudinea incorecta si nestatutara a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivanescu a recurs la toate formele legale de reactie si protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele presedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluata si de agentia Amos News). O alta scrisoare redactata de Cezar Ivanescu, în calitate de cetatean al României, dar si de Comandor al Ordinului Steaua României, i-a fost adresata, în aceleasi conditii de legalitate, presedintelui României Traian Basescu, totodata Sef al acestui Ordin (scrisoarea  Nr. 2994 din 4.02.2008, depusa la Administratia Prezidentiala, Registratura Generala. Vedeti textele reproduse mai jos). În scrisorile sale Cezar Ivanescu a denuntat nedreptatea flagranta si ilegalitatile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea functiei sale publice într-o institutie a  Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultima si decisiva forma de protest social nonviolent. La nivel institutional, urmarile tuturor acestor forme legale de protest fata de o ilegalitate comisa de un Înalt Functionar al Statului Român au fost practic nule. Pe 29 aprilie Cezar Ivanescu a fost înmormântat.

Astazi, la doi ani de la declansarea acelui atac mediatic, de o virulenta fara precedent în presa româna postdecembrista, mai cu seama ca persoana vizata, poetul Cezar Ivanescu, nu ocupa functii în vreo structura a puterii de stat, va cer sprijinul pentru a sustine oficial demersul de stabilire a adevarului în cazul Cezar Ivanescu.

Adresez pe aceasta cale un apel tuturor redactiilor si tuturor ziaristilor din presa tiparita si din cea on-line, care au publicat pâna la moartea lui Cezar Ivanescu si chiar dupa aceea, în ferpar, informatia ca Cezar Ivanescu ar fi primit o asa-numita decizie de colaborare sau de politie politica din partea CNSAS, considerând ca au obligatia, din punct de vedere deontologic si uman, sa clarifice o situatie pe care au generat-o constient si benevol în momentul în care au preluat o informatie care nu avea la origine absolut nicio proba.

Am dorit sa transmit acest apel în mod public pentru ca, în pofida evidentei nevinovatii a scriitorului Cezar Ivanescu si a întregii sale vieti traite în onestitate si saracie, dar si a zguduitoarei declaratii facute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „NU EXISTA NICI O DECIZIE! CINE A VRUT SA-I FACA RAU LUI CEZAR IVANESCU I-A FACUT!”. (Miron Manega, Cezar, Poeta Magnus, Jurnalul National, 30/04/2008), nimeni dintre cei implicati, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinta de a dori îndreptarea acestei situatii.

În continuare, si post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergura si pentru un mare scriitor român elogiat de Marin Preda, Petru Cretia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu si înca de multe alte personalitati ale vietii culturale din România si din afara tarii (Mircea Eliade, Besnik Mustafaj s.a.).

Pe 24 aprilie 2009 s-a împlinit un an de la tragica moarte a lui Cezar Ivanescu. Ar fi fost firesc ca în presa sa apara macar câteva cuvinte. Am propus ziarului Jurnalul National un colaj de documente continând si ultima înregistrare video, inedita, a poetului facuta în Albania, la Tirana, pe 15 aprilie 2008. Nu a fost posibil sa apara, cum nu a fost cu putinta sa obtin un simplu drept la replica, de doua rânduri, conform legii presei, drept pe care l-am solicitat înca din anul 2008 ziarului Evenimentul Zilei. [Pentru a întelege cât de mare este gradul de manipulare si dezinformare redau si reactia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. În newsletter-ul (nu buletin, nota bene!)  din 1 februarie 2008 era reprodusa, printre alte câteva stiri, si informatia ca Cezar Ivanescu a primit de la CNSAS decizie de politie politica. Sursa informatiei citate era chiar un articol din Cotidianul, ed. 29 ian. 2008, cu un link. În acel interval (29 ian -1 febr.), în presa din întreaga tara au aparut pe tema presupusei colaborari a scriitorului sute de articole, în Bucuresti numarul acestora fiind de ordinul zecilor. Atunci am încercat sa raspund la întrebarea: „De ce ar alege niste «profesionisti», ca cei de la IICCR, un singur articol (si acela bazat pe o sursa dintr-un ziar satelit al grupului de interese Realitatea-Catavencu?!), de ce un institut serios ar functiona aparent doar ca o agentie de presa de cea mai proasta calitate, si din nou, unde este deontologia, onestitatea sau macar dreptul la revizuirea opiniei.

Crezând ca aceasta institutie are printre cei care întocmesc „news-letter-ul“ doar neprofesionisti, nu si oameni de rea-credinta, am încercat sa iau legatura cu reprezentantii acesteia, prin e-mail. I-am informat, imediat dupa aparitia articolului din Jurnalul National, 12 febr. 2008, „Cazul Ivanescu: O nebuloasa pentru CNSAS“, ca au acum si o pozitie cvasioficiala a membrilor CNSAS si ca ar fi profesional sa o posteze si pe aceasta. Nu mi s-a raspuns si nu a fost efectuata, desigur, nici o modificare pe site. La solicitarile mele repetate, trimise prin e-mail, prin care îi rugam sa posteze, asa cum au postat acea stire incriminatoare (1 februarie 2008), o alta prin care sa dezminta informatia falsa, mi s-a raspuns într-un târziu ca, citez: „Regretam disparitia poetului Cezar Ivanescu, o mare pierdere pentru literatura româna. IICCR nu poate însa confirma sau infirma un act emis de o alta institutie de stat, în speta CNSAS, care are atributia de a se pronunta asupra calitatii de colaborator al fostei Securitati.“ (From: IICCR <office@iiccr.ro>; Subject: RE: Cazul Cezar Ivanescu, un caz grav de incalcare a drepturilor omului).]

Va multumesc,
Clara ARUSTEI
Fiica scriitorului Cezar IVANESCU
februarie 2010
Bucuresti